Translate

joi, 18 iulie 2024

 


                                    Prima epistolă către Tesaloniceni

                                                                  - IV -


     Hamilton Smith


     4     1 Tesaloniceni 4 - Calea credinței

     "Căci mi-ai salvat sufletul de la moarte; nu-mi vei păzi picioarele de cădere, ca să umblu înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii?" (Ps. 56:13).
     Omul evlavios din Psalmul 56 se afla în opoziție cu dușmanii săi care duceau război împotriva lui în fiecare zi, sucindu-i cuvintele, urmărindu-i pașii și pândind sufletul său. În prezența acestei opoziții, psalmistul se îndreaptă spre Dumnezeu și se încrede în El (v. 1,3). În consecință, el este izbăvit de vrăjmaș, realizează că Dumnezeu este pentru el, și acum este liber "să umble înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii" (v. 9,13).
     La rândul lor, tinerii credincioși din Tesalonic au trecut prin experiențe foarte asemănătoare cu cele ale psalmistului. După cum am văzut în cap. 3, ei au trecut prin suferințe și necazuri prin care vrăjmașul căuta să-i facă să părăsească calea credinței și să-i forțeze să se întoarcă în lume (1 Tes. 3:3,5). În încercarea lor, ei s-au îndreptat spre Domnul și "au rămas tari în Domnul" față de toate atacurile vrăjmașului (3:8). Susținuți de Domnul și eliberați de ispititor, ei aveau libertatea de a umbla înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii. Astfel, încercarea credinței pusă înaintea noastră în cap. 3 pregătește calea credinței plasată înaintea noastră în cap. 4. În acest capitol 4, apostolul ne arată deci cum trebuie să "umblăm plăcuți lui Dumnezeu".
     Înaintea noastră sunt puse patru mari trăsături morale care caracterizează calea credinței :
     - înainte de toate, sfințirea înaintea lui Dumnezeu (4:1-8) ;
     - apoi, dragostea unii față de alții (4:9-10) ;
     - în al treilea rând, dreptate față de cei de-afară (4:11-12) ;
     - în final, mângâiere în vederea venirii Domnului (4:13-18).

     Astfel, capitolul prezintă un frumos tablou al părtășiei creștine după buna plăcere a lui Dumnezeu : o părtășie de credincioși umblând pe calea credinței, mergând să-L întâlnească pe Hristos în văzduh și marcată de sfințire, dragoste, dreptate și mângâierea speranței ; o părtășie de persoane în contrast izbitor cu lumea din jur marcată de poftă, ură, corupție și lipsa speranței.


     4.1     1 Tes. 4:1-2

     Apostolul începe această parte a epistolei sale amintind acestor credincioși că ei au învățat de la el cum trebuie să umble ca să să fie plăcuți lui Dumnezeu ; ei au învățat atât prin instrucțiunile sale, cât și prin felul său de a trăi (2:10-11). Acum, el îi roagă ca, pe măsură ce timpul trece, umblarea lor să fie din ce în ce mai mult pentru plăcerea lui Dumnezeu. Le amintește că aceasta este o poruncă directă a Domnului Isus, subliniind cu insistență importanța acestei umblări practice. În timp ce ne bucurăm de privilegiile pe care harul ni le-a dăruit, trebuie să veghem să nu slăbim în practica care ar trebui să-i caracterizeze pe cei care au fost atât de binecuvântați. Adevărul care ne-a vestit binecuvântările noastre ca credincioși ne învață, de asemenea, cum să umblăm într-un  fel plăcut lui Dumnezeu (conf. Tit 2:11-12). 


     4.2     1 Tes. 4:3-8 - Sfințirea înaintea lui Dumnezeu

     4.2.1     1 Tes. 4:3-5

     Prima trăsătură care ar trebui să caracterizeze pe cei care mărturisesc numele  lui Isus și umblă pe calea credinței, este curăția personală. În sistemul păgân, de unde acești convertiți au fost chemați, nu doar  că poftele cărnii erau urmărite fără rușine în viața lor de zi cu zi, dar religia lor depravată a divinizat aceste pofte. Ei erau înconjurați de un sistem idolatru care glorifica pofta, și în care imoralitatea cea mai josnică făcea parte din ritualul templelor. În aceste zile de la sfârșit, suntem înconjurați de mărturisirea falsă a creștinătății care se întoarce repede la grozăvia păgânismului adăugând în plus răul pe care îl îmbracă sub forma evlaviei (2 Tim. 3:1-5). Dacă deci aceste îndemnuri și aceste avertismente erau atunci necesare, ele sunt de o mai mare importanță în aceste ultime zile dificile. Pericolul acum ca și atunci este acela că, fiind înconjurați de o lume profană care își afișează în mod deschis rușinea, am devenit aproape, fără să ne dăm seama, indiferenți, sau lejeri în gândurile noastre cu privire la rău.
     Dacă, deci, vrem să umblăm într-un mod plăcut înaintea lui Dumnezeu, ni se spune clar că voia lui Dumnezeu este să umblăm în sfințirea practică, abținându-ne de la poftă, și ținând vasele noastre omenești ca puse de-o parte pentru utilizări onorabile, și nu pentru satisfacerea poftelor rele așa cum o fac cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu. 


     4.2.2     1 Tes. 4:6-8

     În plus, suntem avertizați ca nu cumva carnea, profitând de relațiile libere și fericite din interiorul cercului creștin, să nu permitem tolerarea necurăției în relațiile noastre sociale unii cu alții. Domnul va răzbuna orice rău de acest fel făcut unui frate. Dumnezeu ne-a chemat la sfințenie. A ceda deci la aceste pofte josnice nu înseamnă doar a păcătui unul împotriva altuia, ci înseamnă a-L disprețui pe Dumnezeu și a ignora pe Duhul Sfânt care ne-a fost dat. 


     4.3     1 Tes. 4:9-10 - Dragostea unii față de alții

     După ce am fost atenționați cu privire la poftă care duce la păcat împotriva lui Dumnezeu și la nedreptate unul față de altul, apostolul ne îndeamnă să ne "iubim unii pe alții". Pofta este chiar contrariul dragostei. Pofta este satisfacerea sinelui, în căutarea propriei noastre plăceri, inclusiv în detrimentul altora. Dragostea este ștergerea sinelui, în căutarea binelui altora. Știind că părtășia creștină nu poate trăi cu adevărat decât în atmosfera dragostei, apostolul dorea ca acești tineri convertiți, și noi de asemenea, să apreciem marea putere a dragostei. El a recunoscut deja cu bucurie "osteneala dragostei" lor (1:3). le-a amintit dragostea sa pentru ei, și în acest mod i-a introdus într-un cerc al dragostei (2:17,18) ; el s-a rugat ca Domnul să-i facă să crească și să prisosească în dragoste unii față de alții și față de toți (3:12) ; acum, după ce a primit vești bune cu privire la dragostea lor (3:6), îi îndeamnă să prisosească și mai mult în dragoste (4:10). În ultimul capitol al epistolei, apostolul încurajează pe sfinți să îmbrace platoșa credinței și a dragostei și să prețuiască "nespus de mult în dragoste" pe cei care se ostenesc între ei (5:8,13). Dragostea este legătura desăvârșirii, care îi leagă pe sfinți împreună pentru a-L manifesta pe Hristos. Orice alte calități ar avea, dacă lipsește dragostea, nu va exista o manifestare reală a lui Hristos, căci propriile cuvinte ale Domnului sunt : "Prin aceasta vor cunoaște toți că Îmi sunteți ucenici, dacă aveți dragoste unii față de alții" (Ioan 13:35). 


     4.4     1 Tes. 4:11-12 - Dreptate față de cei din afară

     Trebuie să umblăm drept și onorabil față de cei care sunt în afara cercului creștin. În acest scop, apostolul a zis "să căutați cu stăruință să fiți liniștiți și să vă vedeți de ale voastre". Este natural pentru un om din lume să ia parte la problemele lumii, chiar cele care sunt de interes doar local. Creștinul, trebuie să-și amintească că este chemat afară din lume, să se străduiască sincer să lupte împotriva acestei tendințe naturale, continuându-și liniștit calea sa, evitând pe cât posibil chestiunile și controversele care preocupă lumea din jurul său. Trebuie să lucrăm cu propriile noastre mâini, să acționăm onest în relațiile noastre de afaceri, pentru a ne satisface nevoile zilnice. Există mulți cei care, după cum știm din Scriptură (5:12-13), se dăruiesc lucrării de slujire a Cuvântului, dar, evident, gândul lui Dumnezeu pentru ai Săi este, de-o manieră generală, ca să rămână în vocația lor pământească, dacă o pot face împreună cu Dumnezeu.


     4.5     1 Tes. 4:13-18 - Mângâiere în vedere venirii lui Hristos

     4.5.1     1 Tes. 4:13-14

     Nu doar că drumul creștin trebuie să fie marcat de sfințire, dragoste și dreptate, dar el trebuie să fie marcat și de bucurie prin fericita speranță a întoarcerii Domnului. La momentul când apostolul scria sfinților din Tesalonic, un nor a întunecat speranța lor prin necunoașterea adevărului. Acesta poate este și motivul pentru care, la întoarcerea sa, Timotei nu menționează speranța lor în raportul său, ci doar "credința" și "dragostea" lor (3:6). Apostolul le scrie pentru a risipi acest nor.
     Facem bine să dăm atenție la cuvintele apostolului, căci, prin răspunsul său la neștiința lor, apostolul dă învățături Bisericii din toate timpurile  cu privire la distincția dintre venirea Domnului pentru ai Săi, și venirea Domnului cu ai Săi.
    Acești sfinți au fost puși la curent, prin învățătura apostolului, că Domnul avea să Se întoarcă pe pământ pentru a introduce domnia Sa de glorie și binecuvântare. Ei au fost convertiți "pentru a aștepta din ceruri pe Fiul Său" (1:10). Așteptându-L, o parte din ai lor au adormit, și le-a trecut prin minte că aceștia nu vor fi acolo ca să-L întâlnească pe Domnul la revenirea Sa în glorie. Se pare că nu aveau nicio îndoială cu privire la prezența lor în cer, dar dacă Hristos era în glorie, iar trupurile sfinților erau în mormânt, cum ar putea să fie ei prezenți pentru a-L întâmpina pe Domnul la întoarcerea Sa și pentru a domni împreună cu El?
     Aceasta este dificultatea la care răspunde apostolul. Mai întâi, el le spune acestor credincioși că nu este motiv de întristare cu privire la cei care au adormit, precum sunt ceilalți care nu au speranță. El spune : "Dacă credem că Isus a murit și a înviat, tot așa Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit în Isus". Viitorul lor a fost deja arătat în persoana lui Hristos. El a murit, și ei de asemenea au murit ; El a înviat, și ei de asemenea vor învia ; și fiind înviați, ei vor veni împreună cu El.
     În timp ce apostolul prezintă moartea și învierea lui Isus ca descriind ceea ce va fi adevărat pentru credincios, este de remarcat că el spune "Isus a murit" când vorbește despre Domnul, în timp ce el spune "cei care au adormit" când face referire la moartea credinciosului. A trebuit ca Domnul să înfrunte moartea în locul nostru, în toată grozăvia ei, ca plată a păcatului ; dar pentru credincios, a muri înseamnă a intra în odihnă prin adormire.
     Astfel, apostolul a declarat destul de clar că moartea credinciosului nu diminuează cu nimic speranța creștinului. El arată că atât sfinții care au adormit, cât și sfinții vii, vor veni împreună cu Hristos pentru a domni.


     4.5.2     1 Tes. 4:15-18

     Apostolul este astfel condus să ne învețe despre marea taină : pentru ca noi să putem veni împreună cu Hristos, trebuie mai întâi ca Domnul să vină pentru ai Săi. Întrucât toți vor veni împreună cu Hristos, cei care vor rămâne vii până la venirea Domnului nu vor avea niciun avantaj față de cei care au adormit. Sfinții vii nu o vor lua înaintea sfinților adormiți în bucuria binecuvântărilor Împărăției.
     Acest mare adevăr al venirii Domnului pentru sfinții Săi este introdus cu certitudinea că apostolul vorbește "prin Cuvântul Domnului". Apoi ne este spus cum va veni Domnul pentru noi. Domnul Însuși va coborî din cer, după cum a spus deja ucenicilor Săi : "voi veni din nou și vă voi lua la Mine Însumi" (Ioan 14:3). Apoi, constatăm că dacă se spune că El va coborî din cer, nu se spune că El va coborî pe pământ. Când va veni pentru sfinții Săi, nu va fi decât în văzduh. Va veni cu un strigăt de comandă, preluat de arhanghel care, se pare, sună din trâmbița lui Dumnezeu. La sunetul trâmbiței, cei morți în Hristos vor învia primii, apoi noi cei vii care rămânem, vom fi răpiți împreună cu ei ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Astfel vom fi totdeauna cu Domnul. "Încurajați-vă", spune apostolul, "unii pe alții prin aceste cuvinte". În momentele noastre de doliu, ne încurajăm adesea unii pe alții spunând că preaiubitul nostru este absent din trup și prezent cu Domnul. Din fericire acest lucru este adevărat, dar apostolul trece peste această stare intermediară și ne încurajează spunând că toți vom fi împreună când Domnul va veni pentru noi. 


      


     

miercuri, 3 iulie 2024

 


                                Prima epistolă către Tesaloniceni

                                                                       - III -


     Hamilton Smith


     3     1 Tesaloniceni 3 - Încercarea credinței

     "Și adu-ți aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit  Domnul Dumnezeul tău în acești patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească, să te încerce, ca să cunoască ce era în inima ta...ca să-ți facă bine la sfârșit" (Deut. 8:2,16).
     Toate căile lui Dumnezeu cu vechiul Său popor în pustie - ispitele care îi asaltau, lipsurile pe care au trebuit să le îndure - au fost îngăduite cu un dublu obiectiv : mai întâi ca ei să învețe ce era în inimile lor ; apoi pentru binecuvântarea lor și pentru binele lor când traversarea pustiei avea să ia sfârșit.
     Cunoaștem puțin despre inimile noastre atunci când suntem aduși pentru prima dată la Dumnezeu ; ne gândim la iertare pentru ceea ce am făcut, dar trebuie să învățăm mai întâi ceea ce suntem. În plus, la început, suntem preocupați mai degrabă cu bucuria mântuirii și a iertării, decât cu gloria la care ne-a chemat Dumnezeu. Cu toate acestea, în căile lui Dumnezeu, foarte repede ne confruntăm cu încercări, necazuri și greutăți, pentru a descoperi ceea ce este în inimile noastre, și pentru binecuvântarea noastră permanentă într-o zi viitoare. Aceasta este ceea ce vedem în istoria acestor tineri convertiți din Tesalonic, așa cum este ea plasată înaintea noastră în cap. 3. În capitolul precedent, am văzut cu ce grijă atât de tandră a lucrat harul lui Dumnezeu în mijlocul lor prin apostolul Pavel, în sensul că picioarele lor au fost așezate pe calea credinței, și că au fost introduși în cercul dragostei, și au primit speranța glorioasă a lumii viitoare.
     În acest capitol 3, vedem întristările și necazurile prin care le-a fost dat să treacă pentru a le întări credința (3:10), pentru a face să prisosească dragostea lor (3:12) , și pentru a le întări inimile în sfințenie, în vederea venirii Domnului nostru Isus Hristos cu sfinții Săi (3:13).
     În cazul tesalonicenilor, această încercare a venit prin persecuție. Dar indiferent prin ce formă vine (încercarea), ea are ca efect de a pune la încercare realitatea credinței și de a întări credința care există, fie de a arăta golul simplei mărturisiri, ca în cazul ascultătorului reprezentat de terenul stâncos, care, "când vine necaz sau persecuție din cauza Cuvântului, îndată se poticnește" (Matei 13:21).


     3.1     1 Tes. 3:1-2

     Primele două versete prezintă dorința plină de dragoste a apostolului pentru acești tineri convertiți. Apostolul nu era indiferent la întristările și necazurile prin care ei treceau. Dimpotrivă, marea lui dragoste l-a făcut să fie profund îngrijorat pentru ei în încercările lor. 
     Deși apostolul a fost împiedicat să vină el însuși, dragostea a găsit o cale de a veni în ajutorul lor și de a-i mângâia. Cu inima plină de nerăbdare, el abia aștepta să intre în contact cu ei ; și cu o generozitate plină de dragoste, el s-a lipsit pentru moment de tovărășia și ajutorul lui Timotei, tovarășul său de lucrare în Atena, pentru a-l trimite la Tesalonic ca să întărească și să încurajeze în credință pe acești sfinți încercați. Timotei nu a fost trimis ca să-i scape de încercare, ci pentru a le sprijini credința în încercare.
     În același fel, în vederea încercării care avea să vină asupra lui Petru, Domnul a putut să-i spună : "Eu M-am rugat pentru tine ca să nu slăbească credința ta". Domnul nu S-a rugat ca Petru să fie cruțat de încercare - ea era necesară pentru ca el să-și cunoască inima, - ci pentru ca, în încercare, credința lui să nu fie nimicită.


     3.2     1 Tes. 3:3-5

     După ce și-a arătat dragostea sa față de ei, apostolul îi avertizează cu privire la eforturile ispititorului față de ei. Dacă dorința apostolului era de a-i întări și mângâia în încercare, efortul vrăjmașului era de a-i tulbura (3:3), și de a-i ispiti (3:5). Satan căuta să folosească aceste suferințe pentru a-i face să părăsească calea credinței pe care au fost așezate picioarele lor, și pentru a-i provoca să abandoneze cercul poporului lui Dumnezeu, făcându-i să se întoarcă în lume.
     Apostolul i-a prevenit pe acești tineri credincioși că noi trebuie să ne așteptăm la necazuri. De fapt, el le reamintea că ei erau chemați "la Împărăția și gloria" lui Dumnezeu (2:12) ; de asemenea, i-a avertizat că noi suntem sortiți să suferim trecând prin această lume - împărăția omului. Dar el prezintă gloria viitoare înainte de a vorbi de suferințele prezente. Astfel, suntem chemați să facem față suferințelor în lumina gloriei. În același fel, în ultimul Său discurs, Domnul a pus înaintea ucenicilor binecuvântarea casei Tatălui în care El urma să-i primească ; apoi, după ce le-a mângâiat inimile cu casa dragostei Tatălui, El zice : "În lume veți avea necazuri" (Ioan 14:1-3 ; 16:33). Dacă vom întâlni necazuri în lumina gloriei, vom fi și noi în măsură să spunem împreună cu apostolul "necazul nostru ușor de o clipă lucrează pentru noi, mai presus de orice măsură, o greutate eternă de glorie" (2 Cor. 4:17).


     3.3     1 Tes. 3:6-8

     Am văzut dragostea apostolului care tânjea după acești credincioși (3:12), și ura dușmanului care căuta să-i facă să iasă de pe calea credinței și să-i ispitească să se întoarcă în lume. Acum vedem triumful harului care i-a susținut în încercările lor. Timotei a bucurat inima apostolului relatând starea credinței și a dragostei lor. El nu a relatat că încercarea s-a terminat, nici că suferințele au încetat, ci că acești credincioși erau susținuți în încercare. Când Petru, văzând tăria valurilor, a început să se afunde, mâna întinsă a Domnului nu a liniștit valurile, ci ea l-a susținut pe Petru, în ciuda valurilor. Astfel, în cazul credincioșilor din Tesalonic, în ciuda încercărilor lor, credința lor în Domnul a rămas tare și dragostea lor pentru apostol a rămas intactă. Scopul vrăjmașului prin încercări este întotdeauna să tulbure credința noastră în Domnul. Dacă, totuși, chiar încercarea prin care el caută să ne îndepărteze de Domnul este folosită de suflet pentru a se îndrepta spre Domnul, nu doar că vrăjmașul este biruit, dar sufletul va câștiga atunci o binecuvântare pozitivă printr-o cunoaștere crescută a Domnului și o realizare mai profundă a ceea ce este în favoarea noastră, dragostea și harul Său care ne susține. Așa era cu acești credincioși. În încercarea lor, ei s-au îndreptat spre Domnul, și au rămas tari în Domnul împotriva întregii puteri a vrăjmașului. Ei nu au încercat să facă față vrăjmașului prin propria lor putere : ei au rămas tari în Domnul, în duhul cuvintelor apostolului către sfinții din Efes : "Întăriți-vă în Domnul și în tăria puterii Lui" (Efes. 6:10). Astfel, când toți caută propriile interese și nu pe cele ale lui Isus Hristos, și când mulți gândesc la lucrurile de pe pământ, apostolul putea spune, scriindu-le filipenilor : "stați astfel tari în Domnul, preaiubiților" (Filip. 4:1).
     Într-o zi de negură și întuneric - o zi de încercare din partea lumii, o zi de slăbiciune și de stare lumească printre cei care mărturisesc că aparțin poporului lui Dumnezeu, este bine pentru noi să realizăm ce resurse avem în Domnul, și astfel să găsim susținere care ne permite să rămânem tari împotriva tuturor eforturilor ispititorului de a ne îndepărta de pe calea credinței.


     3.4     1 Tes. 3:9-11

     Acest triumf al harului în ziua încercării umple inima apostolului de bucurie și devine pentru  el o ocazie de a se îndrepta spre Domnul cu mulțumiri cu privire la ei, cerând noapte și zi în rugăciunile sale, ca să-i fie deschis un drum pentru a-i vizita, ca să le facă parte de noi binecuvântări spirituale.


     3.5     1 Tes. 3:12

     Așteptând, el dorește ca Domnul, spre care ei se îndreptase în încercarea lor, să-i facă să sporească în dragoste unii față de alții, și față de toți sfinții, așa cum inima apostolului și a însoțitorilor săi sporea în dragoste față de ei. Astfel, rezultatul persecuției va fi de a se îndrepta spre Domnul, și de a face să crească dragostea lor unii față de alții. 


     3.6     1 Tes. 3:13

     În final, apostolul privește la gloria viitoare, și vede toate încercările prin care trecem ca o pregătire pentru partea pe care o vom avea la venirea Domnului nostru Isus cu sfinții Săi. Scopul prezent al încercărilor este de a păstra sufletele noastre în sfințenie înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru ; scopul viitor este ca noi să fim fără vină la venirea Domnului Isus cu toți sfinții Săi. 
     Sfințenia practică este văzută aici ca rezultatul dragostei. Dragostea adevărată nu va permite nicio lipsă de sfințenie, care ar tinde inevitabil să stingă dragostea și să-i strice expresia sa practică. În plus, calea credinței în Domnul, dragostea unii față de alții, și sfințenia înaintea lui Dumnezeu, vor avea un răspuns la venirea Domnului Isus cu toți sfinții Săi. Măsura în care ne vom îndeplini responsabilitățile noastre în legătură cu credința, dragostea și sfințenia, va fi manifestat în ziua aceea. Cineva a scris : "Când Pavel, preocupat cu venirea lui Isus, ia în considerare privilegiul credinței, el îi vede pe toți sfinții adunați în jurul Domnului, gustând înaintea Lui bucuria comuniunii. Când ia în considerare responsabilitatea umblării creștine, el vede întotdeauna apariția lui Hristos. Atunci nu va putea fi nimic altceva decât bucurie în inimile noastre când vom merge cu Isus în prezența Tatălui, luând locul pe care dragostea lui Dumnezeu ni l-a dat și pe care lucrarea lui Hristos ni l-a câștigat. Va fi diferit când vom reveni împreună cu Isus. Fără a ne pierde poziția și bucuria în El, vom fi totuși într-o scenă diferită ; vom fi ajuns în acel moment solemn în care se vor manifesta consecințele responsabilității noastre" (JND).
     Capitolul zugrăvește astfel tabloul unei cete de sfinți iubiți de apostol, asaltați de ispititor prin persecuție și suferință, dar, prin har, transformând încercările într-o ocazie de a se îndrepta spre Domnul cu credință și de a fi atrași unii față de alții în dragoste. Astfel, prin încercare, credința este întărită, dragostea crește, inimile sunt întărite în sfințenie, și ei privesc cu încredere la venirea Domnului cu sfinții Săi.
     Este bine pentru credincioși să realizeze că, într-o lume în care Hristos este absent, și în care Satan este dumnezeu și prinț, poporul lui Dumnezeu se va confrunta cu încercări, chiar dacă aceste încercări nu vor lua întotdeauna forma persecuției. În discursul său față de bătrânii din Efes, apostolul îi avertizează că încercarea nu poate veni doar de la "lupi îngrozitori" atacând turma din exterior, ci el spune și că "dintre voi înșivă se vor ridica oameni vorbind lucruri (doctrine) stricate", provocând astfel dezbinare în poporul lui Dumnezeu atrăgând pe ucenici după ei. Astăzi, încercările provin mai des din disensiunile din cadrul cercului creștin decât din persecuțiile din exterior. Fragmentarea poporului lui Dumnezeu, numărul mic, slăbiciunea, și chiar izolarea rezultată adesea din aceste disensiuni, sunt atât de multe ocazii pentru ispititor de a-și desfășura eforturile pentru a ne îndepărta picioarele de la calea credinței, pentru a ne împinge înapoi în lume, și de a ne întuneca speranța gloriei viitoare. Mulți, în timpul apostolului, s-au săturat de încercare și au căutat mai degrabă propriile lor interese decât pe cele ale lui Hristos, iar unii s-au întors înapoi în lume, căutând să scape de ocara și de încercarea căii înguste, luând o cale mai ușoară și mai largă. Vom triumfa asupra tuturor eforturilor vrăjmașului de a ne îndepărta de pe calea îngustă numai dacă "rămânem tari în Domnul". 

       
 
aze