Meditații Asupra Cărții Judecători
- XVI -
Samuel Ridout
11.3 Cel pe care îl va ridica Dumnezeu pentru a elibera poporul de filisteni - un Nazireu
Care este acum caracterul persoanei pe care o va ridica Dumnezeu pentru a elibera de acești filisteni? Este caracterul omului care va răspunde, așa cum a făcut Ghedeon la vremea lui, nevoii speciale. Îl găsim în istoria lui Samson. Sunt două lucruri distincte: Ce a intenționat Dumnezeu să fie Samson și ce a fost el. Acestea sunt două lucruri foarte diferite. Istoria lui Samson, așa cum a fost el, oferă material din belșug pentru atenționare, dar istoria lui Samson, așa cum a vrut Dumnezeu să fie, ne arată cine și ce este singurul care poate să elibereze pe poporul lui Dumnezeu de sub puterea filistenilor, de sub puterea unei simple religii carnale.
Este interesant de văzut cât de departe putem privi înapoi în istoria lui. Acum, ca în cazul lui Ghedeon, Dumnezeu nu lucrează numai în persoana în cauză. De fapt, El lucrează în părinți lui Samson. Și este frumos de văzut, ca și cum ar scoate în evidență lecția slăbiciunii, pe care am am învățat-o permanent, că El alege în primul rând o femeie (*), și ea este o femeie fără nume. Ea este una care se află în locul de supunere, și fără suficientă importanță, am putea spune, cel puțin în ochii lumii, pentru ca numele ei să fie menționat. Cine s-a gândit vreodată la numele mamei lui Samson? De asemenea, uităm uneori că mama lui Moise are numele dat în Scriptură. Ea este eclipsată de fiul ei. Aici Duhul lui Dumnezeu nici măcar nu ne dă numele femeii.
(*) După cădere vedem cum Dumnezeu a încredințat omului (bărbatului) autoritatea; în familie, în viața socială și, în mod special, în viața spirituală, de relație cu Dumnezeu vedem cum acest loc a fost încredințat bărbatului, dar în momente de slăbiciune și de faliment ale poporului vedem, de asemenea, cum Dumnezeu S-a folosit și de femei. În această privință avem exemple ca : Debora, Ana, mama lui Samuel, profetesa Hulda, din timpul lui Isaia, și nu în ultimul rând Maria, mama Domnului, și, cu siguranță, altele (n.t.).
Dar mai este o altă problemă legat de ea, o problemă pe care ea a împărtășit-o împreună cu multe femei pe care Dumnezeu le-a ridicat pentru a fi un canal de binecuvântare pentru poporul Sau. Ea este stearpă. Ca Sara, ca Rebeca, ca Ana, nu există nimic din energia și puterea naturală în ea. Total dezolată, total neajutorată. Să nu fie chiar faptul că ea a simțit acest lucru, - pentru că, deși nu se spune nimic despre aceasta, totuși știm dorința puternică, sentimentul apăsător de rușine printre femeile israelite, - care ar fi putut să producă în sufletul ei o stare care a pregătit-o pentru ca Dumnezeu să-i descopere voia Sa? Așa cum avem în Ana o persoană adânc mișcată înaintea lui Dumnezeu cu privire la nevoia ei încât El poate să răspundă la cererea sufletului ei.
Avem aici o sărmană femeie neputincioasă și fără nume; ce poate fi mai slab de atât? Ai o neputință de caracter atât de intensă, atât de generală, atât de vagă, încât nici nu poți să-i dai un nume? Neputința fără nume este atinsă de Cuvântul lui Dumnezeu, iar acest Cuvânt care este viu îi dă asigurarea ca va fi viață si putere în ea, cea fără nume, a cărei slăbiciune apelează numai la Dumnezeu. Cănd a apelat vreodată slăbiciunea la El în zadar? Cănd s-a lăsat vreodată sentimentul de neputință totală la picioarele lui Dumnezeu fără ca El să Se folosească de ea? Trebuie numai ca El să zdrobească în bucăți puterea noastră, energia noastră. El poate folosi doar neputința noastră, doar lipsa noastră totală de valoare.
Mesagerul se duce la ea, nu la soțul ei Manoah. Este mesajul unui eliberator, unul care va elibera pe Israel, în ceea ce privește scopul lui Dumnezeu, din cea mai subtilă, periculoasă și apăsătoare cursă care i-ar putea ține, cea a Filistiei. Acum, ce accentuează El pentru ea, și apoi pentru soțul ei Manoah, când se roagă să primească mesajul și instrucțiunea pentru sine însuși?
Este subliniat un lucru deosebit în legătură cu acest copil, care urmează să fie dat ca eliberator pentru Israel. Într-un cuvânt, el trebuia să fie un nazireu. El trebuia să se abțină de la vin, băuturi tari și tot ce este din struguri; trebuia să se păzească de tot ceea ce iese din viță. Mai mult de atât, mama însăși trebuie să se ferească de toate acestea, iar când se va naște copilul, de la nașterea lui nu va trece briciul peste capul lui. El trebuie să fie nazireu pentru Dumnezeu, așa cum a fost Samuel, Ioan Botezătorul, un nazireu din pântecele mamei sale.
Ce este un nazireu? Să ne întoarcem la capitolul 6 din Numeri și vedem acolo destul de clar ce înseamnă nazireatul. Cuvântul însuși înseamnă separare. Cât de tranșant este acest cuvânt : "separare"; cât de dureros; cât de ipocrit sună; dar, fraților, Dumnezeu spune că dacă va fi vreo biruință adevărată pentru poporul Său, aceasta va fi doar pe linia nazireatului, a separării de lucrurile pe care lumea le consideră absolut necesare.
Vinul, strugurii, sunt o imagine a bucuriei și a puterii omenești. Vremea culesului, când se strângea recolta și izbucnea sângele strugurilor în cuve, era însoțită întotdeauna de sărbătoare, de cântece și veselie; era vremea bucuriei. Ne amintim că într-unul din psalmi, psalmistul spune: "Tu mi-ai pus bucurie în inimă mai mult decât în timpul când grâul lor și mustul lor erau din belșug" (Ps. 4:7). El compară pur și simplu cele mai mari bucurii din natură cu o bucurie mai mare și mai profundă. Vinul este imaginea bucuriei omenești. El este ca o încununare a anului, când totul ajunge în cuve, când totul este copt, gata pentru bucurie. Timpul pentru muncă a trecut, acum a venit timpul odihnei și al plăcerii. Lucrătorul își poate odihni mâinile obosite și se poate bucura de momentul recoltei.
Dar vinul este și o imagine a stimulării, care stimulează omul natural; "întărit de vin" este o expresie comună; "cel care strigă din cauza vinului" (Ps. 78:65), simțind sângele curgând prin vene, fiecare mușchi se încordează sub impulsul dat (de vin), dar, din nefericire, este doar o forță fictivă. In acest fel, vinul vorbește despre bucuria și tăria omenească.
Bucuria noastră vine dintr-un izvor mai pur decât cuva de vin - tăria noastră vine dintr-un izvor mai puternic decât cel care doar stimulează natura. Prin vin, Scriptura înțelege, desigur, nu lucrul literal, material; ci înțelege ceea ce stimulează carnea (firea veche, n.t.), orice ar fi. Cineva poate fi un abstinent cu privire la folosirea vinului, și totuși să fie absolut sub puterea lui, din punct de vedere spiritual vorbind. Tot ceea ce pur și simplu oferă energie trupească, stimularea cărnii, sau entuziasmul carnal în lucrurule lui Dumnezeu, trebuie să fie evitat.
Dumnezeu nu poate folosi carnea. Auzim uneori că o voință puternică este un lucru bun, acea vorbire simplă este un lucru bun dacă se folosește într-un mod corect. Aceasta înseamnă că Dumnezeu poate folosi vinul, că Dumnezeu poate folosi stimularea naturală a acestei lumi în lucrurile Sale. Nu, El nu vrea voință puternică, fie că este de partea Lui, sau de partea vrăjmașului. Cred că Dumnezeu ar prefera ca să vadă voința proprie de partea vrăjmașului decât de partea Sa. Nu, cu adevărat nu poate fi de partea Sa. Sunt convins că vorbirea simplă, așa cum este numită ea, în marea majoritate a cazurilor înseamnă doar egoism, îngăduința cărnii, simpla îngăduință a mândriei, absența stăpânirii de sine. Nu-mi pasă cât de sincer vorbește cineva, dacă nu vorbește prin puterea Duhului lui Dumnezeu. Dacă este vorbire simplă fără Duhul, înseamnă vorbire cărnii; iar dacă este o voință puternică, înseamnă o voință carnală. Aceasta nu este pentru Dumnezeu. Este doar o stimulare naturală a vinului. Aceasta nu este nazireat.
Nazireatul înseamnă absența tuturor acestor lucruri. Poate că avem o voință puternică, iar dacă avem o astfel de voință ea trebuie zdrobită, să fim siguri de aceasta. Dacă avem o voință puternică, trebuie zdrobită, altfel ea nu va avea nicio valoare până nu va fi zdrobită. Unii spun că Saul din Tars a fost, în mod natural, un caracter puternic și asta explică viața lui după convertire. Dacă este așa, harul lui Dumnezeu este o ficțiune. Dacă Saul din Tars s-a folosit pur și simplu de energia pe care a folosit-o altădată în slujba legii, în iudaism, dacă a deturnat pur și simplu această energie spre creștinism, - nu există niciun miracol al harului în aceasta.
Care a fost miracolul harului? Cine cunoaște istoria spirituală a lui Pavel ar spune pentru o clipă că el a întors întregul curent al voinței sale puternice, și a intelectului său puternic în canalul voinței lui Dumnezeu, și, prin urmare, El a folosit-o. Nu este așa, iubiților. Acolo era un vas de lut, și unul frumos, într-adevăr. Acolo era puterea omului, și Dumnezeu zdrobește această putere cu un țepuș în carne, pentru ca prin sine însuși să nu fie nicio putere, iar cuvântul lui Hristos către el nu a fost : "Puterea Mea este făcută desăvârșită în puterea ta, când puterea ta merge împreună cu a Mea", ci : "Puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune". Aceasta este lecția nazireatului, iar ea este o lecție greu de învățat; este o lecție care cercetează sufletul.
După abstinența de la vin urmează menționarea părului lung, care spune, nu despre laudă, ci despre rușine; nu despre vigoare naturală, ci dimpotrivă. Vorbește despre locul de supunere, slăbiciune și dependență al femeii. Aceasta va folosi Dumnezeu. În al treilea rând, a fost interzis în mod absolut contactul cu moartea. Un bărbat care se atingea de un cadavru își pierdea nazireatul. Dumnezeu este "Dumnezeul cel viu", și tot ce nu vine de la El întinează. Multe din lucrurile care par bune la prima vedere intră sub incidența morții.
Astfel, acest capitol treisprezece subliniază adevărul că eliberatorul de sub apăsarea filistenilor trebuie să fie un nazireu; trebuie să fie unul care evită stimularea naturală (vinul), el ia locul unei femei (părul lung) care reflectă neputință și slăbiciune totală, în el trebuie să se regăsească doar energia vieții divine. Și astfel, pentru a fi eliberați de o religie carnală, trebuie să ne separăm ca adevărați nazirei. Slabi cu adevărat prin noi înșine și refuzând orice ajutor și putere din partea făpturii, în neputința și slăbiciunea noastră totală, trebuie să lăsăm ca puterea lui Hristos să se manifeste în noi. Cât de mult ar trebui să ne bucurăm de acest gând! Suntem noi dispuși ca Dumnezeu să ne folosească ca nazirei? Suntem noi dispuși ca El să Se folosească de noi pentru a sublinia umilirea cărnii, umilirea stării naturale, pentru ca toată excelența să fie a lui Hristos, doar a Lui și nu a noastră?
Dacă vrem să fim nazirei este bine să știm că acesta este un lucru benevol. Trebuie să fim dispuși să fim nazirei. "Când va face o promisiune specială (sau "când va dori să facă o promisiune") de nazireu (promisiune de despărțire)" (Numeri 6:2). A fost doar un singur nazireu adevărat care a umblat vreodată pe acest pământ, iar nazireatul Său nu a fost un simplu lucru negativ, ci a fost acel lucru pozitiv care L-a asociat mai degrabă cu Dumnezeu decât să-L despartă de lume. De fapt, El nu a fost un nazireu în sens literal. Ioan Botezătorul a fost un nazireu în sens literal. El a fost un om care s-a abținut de la tot felul de lucruri; Ioan a venit "nici mâncând, nici bând", iar complimentul pe care l-a primit a fost că avea diavol. A venit Fiul Omului "mâncând și bând". El a fost un Om între oameni. Binecuvântatul Domn nu avea nevoie, în cel privește, de nicio separare exterioară. Ah, sufletul Său sfânt era complet separat pentru Tatăl Său și nu avea nevoie de nimic pentru a mărturisi în exterior. Nimeni nu a putut să se apropie vreodată de El ca să-L întineze, nimeni nu a putut să lege Numele Său sfânt, chiar și cu gândul, de păcat. A fost absorbit atât de complet în voia Tatălui Său, dedicat atât de complet Tatălui Său, încât chiar însuși degetul lumii cu greu putea să-L arate ca orice altceva decât ceea ce El era. A fost o minciună atât de palpabilă, când vorbeau despre El ca despre un om mâncăcios și băutor de vin, încât nici măcar nu a fost nevoie să contrazică. El a luat acest reproș pentru Sine Însuși. Da, El este Prietenul păcătoșilor și Se asociază cu această expresie. Să nu se bucure oare inimile noastre să-L cunoască în felul acesta! Dar cine se gândește la El ca la un prieten al păcătoșilor în alt fel, decât să-i scape de păcatele lor? Cine se gândește El ca identificându-Se în vreun fel cu starea joasă din jurul Său, decât în har, venit pentru a lua asupra Lui consecința îndepărtării omului de Dumnezeu, pentru ca El să-Și poată asocia poporul cu Sine în adevăratul Său nazireat pentru Dumnezeu!
