PARABOLELE DIN MATEI cap. 9 la 12
                                                                                  - V -


     Christian Briem


     5     Duhul necurat - Matei 12:43-45

     Parabola "duhului necurat" se pare ca are legatura cu vindecarea unui demonizat si, de asemenea, cu parabola precedenta ("casa omului tare", Mt. 12:22 si urm.). In orice caz, acest lucru il sugereaza cuvintele introductive :

               "Iar cand duhul necurat a iesit din om, umbla prin locuri fara apa, cautand odihna, si nu gaseste. Atunci spune: Ma voi intoarce in casa mea, de unde am iesit; si, venind, o gaseste neocupata (sau, goala), maturata si impodobita. Atunci merge si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decat el si, intrand, locuiesc acolo; si starea din urma a acelui om devine mai rea decat cea dintai. Astfel va fi cu generatia aceasta rea" (12:43-45).

   

     Totusi, Domnul nu a spus aceasta parabola in urma unei minuni facute de El, ca in cazul celor doua parabole din acest capitol ("oaia cazuta in groapa" si "casa omului tare"). Cele doua au servit pentru a explica semnificatia minunilor Sale. Aici, dimpotriva , este vorba despre cererea unei generatii rele de a vedea un semn. Nu a facut Domnul o minune deosebita prin vindecarea demonizatului pe care fariseii au atribuit-o diavolului ? In loc sa creada, ei au cerut inca un semn. Este uimitor cum, dupa toate minunile pline de putere lucrate de Domnul, au mai avut indrazneala sa zica : "Invatatorule, dorim sa vedem un semn de la Tine" (12:38).

     5.1     Doua semne solemne - convinsi sau judecati ?

     Nu au vazut ei multe semne si minuni ? In aceasta privinta, poate este util de remarcat ca nu mai putin de 33 de minuni ale Domnului din cele 46 care sunt relatate au avut loc in Galileea. Nu, niciun semn in plus nu i-ar convinge. De aceea, Domnul le da unul sau doua semne, potrivite pentru a-i judeca.

               "Dar El, raspunzand, le-a spus: O generatie rea si adultera cere un semn; si nu i se va da alt semn, decat semnul profetului Iona. Caci, asa cum Iona a fost in pantecele pestelui celui mare trei zile si trei nopti, asa va fi Fiul Omului in inima pamantului trei zile si trei nopti. Barbatii niniviteni se vor ridica la judecata cu generatia aceasta si o vor condamna: pentru ca ei s-au pocait la vestirea lui Iona; si, iata, aici este mai mult decat Iona" (12:39-41).

     Aceasta era prima lor judecata. Iona a fost primul si singurul profet care a fost trimis la natiuni cu un mesaj din partea lui Dumnezeu. Dar inainte sa-si indeplineasca in mod corect misiunea, a trebuit, in mod simbolic, sa treaca prin moarte si inviere. In acelasi mod, Fiul Omului a trecut si El prin moarte, si ca inviat dintre morti, El a adus natiunilor vestea buna a harului lui Dumnezeu. Dar daca Mesia era nimicit, ce speranta mai ramanea pentru aceasta generatie rea si adultera ? Faptul ca barbatii din Ninive au plecat urechea la mesajul profetului si s-au plecat inaintea lui, intarea si mai mult judecata solemna a barbatilor din Israel, deoarece acestia au lepadat mesajul Unuia mai mare decat Iona.

     In plus, mai era un al doilea semn, ca sa zic asa : puterea de atractie a intelepciunii lui Solomon asupra imparatesei din Seba. "O imparateasa din sud se va ridica la judecata cu generatia aceasta si o va condamna: pentru ca ea a venit de la marginile pamantului ca sa auda intelepciunea lui Solomon; si, iata, aici este mai mult decat Solomon" (12:42). Gloria acestei intelepciuni (vezi 1 Imp. 10) a starnit in inima ei ceva si mai pretios decat pocainta ninivitenilor : ea (gloria, n.t.) a adus-o in prezenta marelui rege. Si care a fost rezultatul ? Toate dorintele inimii ei au fost mai mult decat satisfacute. Si acum care era situatia ? Unul cu mult mai mare decat Solomon era in mijlocul poporului Sau, si ei aveau privilegiul sa fie in prezenta Lui. Acesta nu era nimeni altcineva decat Cel care i-a dat lui Solomon toata intelepciunea, toata bogatia si gloria sa. Dar ei nu vedeau "nicio infatisare ca sa-L dorim" (Is. 53:2).

     Cat de mult a trebuit sa fie miscata inima Domnului de aceasta. O tristete profunda pare ca insoteste aceste cuvinte grave ale Domnului, atunci cand El incepe sa vorbeasca de soarta viitoare a acestei "generatii", natiunea iudaica.

     5.2     Idolatria

     In acel moment El descrie mai intai starealor prezenta prin parabola "duhului necurat". Duhul necurat (o imagine a idolatriei) a parasit in mod efectiv "omul", Israel, pentru un timp.

     Se pare ca, dintre toate eforturile lui Satan de a-i indeparta pe oameni de Dumnezeu, idolatria a fost forma raului care i-a reusit cel mai bine. Sfanta Scriptura nu mentioneaza idolatria inainte de potop. In acea perioada, diavolul s-a folosit de poftele neinfranate ale omului, dupa cum ne relateaza pe scurt primele pagini ale Bibliei. Odata ce sabia dreptatii a fost pusa in mainile lui Noe si ale fiilor sai, violenta fizica a fost cu siguranta temperata, dar raul moral si-a continuat cursul sau fara retinere. Si dupa cum oamenii nu aveau simtul moral pentru a pastra cunostinta adevaratului Dumnezeu (Rom. 1:28), si pentru ca aveau nevoie de un dumnezeu, oricare ar fi fost el, ei si-au facut proprii dumnezei sub conducerea lui Satan. I-au facut asa cum au dorit inimile lor rele. Ei le-au imprumutat toate caracterele rele care umpleau propriile lor inimi. Idolatria sub toate formele sale a patruns curand in toata lumea cunoscuta de atunci.

     In harul Sau, Dumnezeu l-a ales pe Avraam, si l-a scos din idolatrie. El avea sa devina tatal celor credinciosi. Dar "duhul necurat" in toata eficacitatea lui vatamatoare, nu a crutat rasa aleasa. Scriptura ne arata ca insasi casa lui Iacob a tolerat idolatria. Si in timpul calatoriei prin pustie, poporul s-a dedat ei, si a fost mentinuta chiar sub domnia celui mai intelept imparat. In final, Manase, imparatul lui Iuda si fiul evlaviosului Ezechia, a facut mai rau decat toti cei care au fost inaintea lui. Este suficient de citit istoria faptelor sale odioase din 2 Imp. 21 ! Dumnezeu a rostit in cele din urma judecata asupra Ierusalimului, si el nu va intazia sa fie "sters cum se sterge un vas" (2 Imp. 21:13) : fiii lui Iuda au fost alungati ca mostenire a Domnului, si au fost dati in mana dusmanilor lor si dusi in robie la Babilon.

     De atunci si pana acum, nu s-a mai gasit idolatrie printre iudei. Aceasta este ceea ce Domnul vrea sa spuna atunci cand zice ca duhul necurat a iesit din acest om. Ei si-au "maturat si impodobit" casa. Aceasta nu vrea sa spuna ca alte forme de rau nu se gasesc printre ei; dar in ce priveste idolatria de altadata, ei si-au curatit casa. Chiar au imbogatit-o cu forme religioase de-o evlavie exterioara - au "impodobit-o", dupa cum a spus Domnul. Desigur, iudeii erau foarte multumiti de ei insisi si de evlavia lor, asa cum sunt intotdeauna oamenii religiosi  cu formele lor goale. Doar ca nu au observat ca Dumnezeu nu mai era acolo. Si cand El a revenit inca odata la ei in Persoana Fiului Sau Isus Hristos, L-au lepadat. Consecinta era acum o ruptura iminenta de ei. Banuiau ei cat de cat ce avea sa insemne aceasta, pentru prezent si pentru viitorul apropiat si indepartat ?

     Aici Domnul ridica putin voalul, si lasa sa se vada pentru ei si pentru noi, lucrurile care produc fiori. Duhul necurat umbla prin locuri fara apa, cautand odihna, dar n-o gaseste. El are nevoie de un loc unde sa se instaleze; da, are nevoie de o "casa" cum este poporul iudeu : maturata si impodobita, cu o marturisire despre Dumnezeu, cu multa evlavie exterioara, dar in realitate fara Dumnezeu. Acesta era "pamantul roditor", "casa" potrivita pentru ca el sa locuiasca acolo. Domnul Isus prezice astfel ca el se va intoarce in casa lui, si arata ca in realitate acest duh rau nu si-a parasit niciodata "casa lui", si ca va aduce cu el alte sapte duhuri mult mai rele decat el insusi. Impreuna, vor lua in stapanirea casa si o vor locui, "si starea din urma a acelui om devine mai rea decat cea dintai".

     Prin aceasta, Domnul face aluzie la timpul de la urma si la soarta acestei "generatii rele si adultere". Nu doar idolatria va lua din nou in stapanire poporul iudeu vinovat, ci forme de rau chiar mai grave isi vor gasi, de asemenea, domiciliul acolo. Neprimindu-L pe Cel care a venit in Numele Tatalui Sau, ei il vor primi pe un altul, care va veni in propriul sau nume, Antihristul, omul pacatului (Ioan 5:43). Prin intermediul acestui personaj, omul se va aseza in templul lui Dumnezeu si i se va aduce adorare divina, "prezentandu-se pe sine ca este Dumnezeu" (2 Tes. 2:3, 4). Il vor onora pe Antihrist precum si chipul "primei fiare", capetenia imperiului roman (Apoc. 13:11-18), si cei care o vor face vor fi oameni din natiunea cu cea mai mare intelepciune de pe pamant ! Acestia sunt deci iudei care vor redeveni idolatri, si dintre care se va ridica Antihristul prin care Satan isi va exercita puterea sa de-o maniera ingrozitoare, necunoscuta pana atunci.

     5.3     Concluzii practice

     Cand omul este sub controlul lui Satan si lasat prada poftelor inimii sale rele, nu exista atunci nici o forma de rau care sa-i poata scapa, chiar omului cel mai inteligent, nici intregii lumi atat de civilizate. Cat suntem de fericiti astazi ca este inca timpul de har, cand Dumnezeu lucreaza inca astazi prin Duhul Sau si prin Cuvantul Sau, si face sa straluceasca lumina Evangheliei ! Cu toate acestea, avertismentul Domnului se adreseaza noua tuturor : "Duhul necurat" va veni, si impreuna cu el timpul cand nimeni nu mai poate sa lucreze (Ioan 9:4). Adancul intuneric moral va domni atunci peste aceasta lume, si totul va fi dat puterii directe a lui Satan. Cat este de minunat, prieteni scumpi, de a avea pe Dumnezeu si Cuvantul Sau ca ghid, nu pe Satan, si nici poftele inimii noastre !

     Deci, invatam inca odata ca, chiar parabolele care vizeaza in mod clar si profetic pe Israel, sunt totusi pline de avertismente si de instructiuni atat pentru credinciosi cat si pentru necredinciosii de astazi, in mod individual cat si colectiv. De exemplu, am invatat noi inutilitatea absoluta a dorintei de a controla orice rau exterior si cat de mult contributia unor simple reforme exterioare nu are valoare ? Daca nu o facem impreuna cu Dumnezeu, daca nu o depasim impreuna cu El, nimic nu este intr-devar castigat. Cu siguranta, poporul iudeu reformase si maturase casa, si, cu toate acestea, nu era decat primul pas spre ceva mult mai rau.

     Aceasta poate fi, de asemenea, imaginea cuiva care a rupt-o pentru un timp cu un obicei rau, fara ca sa-L primeasca totusi pe Hristos in inima lui. Facand asa, se limiteaza la a face loc pentru duhul cel rau care se va intoarce cu intariri. In loc sa se indrepte spre o imbunatatire, lucrurile se vor agrava pentru aceasta persoana. Fara o lucrare adevarata a lui Dumnezeu in inima, mai devreme sau mai tarziu el se va impietri, si Satan va castiga mai multa putere asupra omului.

     Casa lui Israel impodobita nu este ea o imagine izbitoare a casei crestinatatii marturisitoare ? Nu isi gasesc multumirea in multele forme si reforme exterioare, fara sa-si dea seama ca Domnul Isus este afara, afara din sistemul creat de om ? Se lauda ca sunt bogati - bogati in bunuri spirituale si materiale, bogati in influenta si inteligenta, bogati in demnitati si functii in care sunt investiti, bogati in eforturi sociale, culturale si umanitare, bogati in eforturi de a imbunatati lumea. Aceasta nu vrea sa spuna ca tot ceea ce se face este fara valoare. Multe activitati si atitudini generoase sunt folositoare si pentru copiii lui Dumnezeu. Dar toate acestea sunt facute fara Dumnezeu, si acesta este motivul pentru care Domnul trebuie sa spuna Laodiceei : "Pentru ca spui: Sunt bogat si m-am imbogatit si n-am nevoie de nimic! si nu stii ca tu esti cel nenorocit si de plans si sarac si orb si gol". Acest sistem fara viata va fi in cele din urma varsat din gura Sa (Apoc. 3:16, 17).

     Drumul crestinatatii fara Hristos este asemanator cu cel al iudaismului fara Hristos. Ambele se vor intalni sub domnia necrutatoare a lui Antihrist. Toate privilegiile credintei iudaice vor fi atunci abandonate, si, de asemenea, cele ale credintei crestine (1 Ioan 2:22). Si dupa cum duhurile rele vor locui in casa iudaica, la fel si "Babilonul", biserica lumeasca din timpul de la urma va deveni "locuinta a demonilor" si "inchisoare (in fr. barlog sau vizuina, n.t.) a oricarui duh necurat" (Apoc. 18:2).

     Ce semnificatie profunda si vasta se gaseste in cuvintele simple ale Domnului ! Fie ca noi sa le punem la inima, precum si avertismentele care se afla in acestea ! El ne familiarizeza cu sfarsitul acestei miscari pe care noi nu o putem intelege in ansamblu ei. Punctul Sau de vedere este intotdeauna cel mai bun. In el trebuie sa ne punem increderea, si nu in ceea ce zic oamenii !      

                                    PARABOLELE DIN MATEI cap. 9 la 12
                                                                               - IV -


     Christian Briem


     4     Casa omului tare - Matei 12:22-29 ; Marcu 3:22-30 ; Luca 11:14-23

     Mica parabola din Matei 12 despre "omul cel tare" urmeaza dupa o minune a Domnului, cea a vindecarii demonizatului orb si mut (12:22-29). Am vazut ordinea inversa in parabola "oii cazute in groapa". Aici, ca si in Ioan 9 si 10, Domnul Isus spune o parabola pentru a face sa se inteleaga semnificatia propriu-zisa si insemnatatea minunii pe care avea s-o faca.

     4.1    Hula impotriva Duhului Sfant

     Fariseii se faceau vinovati de hula impotriva Duhului Sfant - un pacat care nu poate fi iertat, spune Domnul. Pentru ca exista intotdeauna oameni care cred ca au comis acest pacat si in consecinta, nu pot fi iertati, vreau sa ma opresc cateva clipe asupra acestui punct important. Diavolul cauta sa ia pacea chiar si de la adevaratii copii ai lui Dumnezeu, sugerandu-le ca ei au pacatuit voit, si ca prin aceasta au comis pacatul impotriva Duhului Sfant care nu poate fi iertat, chiar daca se smeresc profund pentru ceea ce au facut (*). Se argumenteaza, de asemenea, ca David insusi s-a rugat in cele din urma, zicand : "nu lua de la mine Duhul Tau cel Sfant (in fr. "Duhul sfinteniei Tale", n.t.)" (Ps. 51:11). Cine ar putea sa pastreze ireversibilitatea posesiunii Duhului Sfant, si a mantuirii credinciosului care-L insoteste ? Multi oameni sunt aruncati intr-o tristete profunda prin astfel de intrebari care ridica indoiala ! Lor li se adreseaza in special randurile urmatoare.

     (*) A se vedea postarea "Pacatul voit", de acelasi autor (26. 02. 2019).

     4.2     Satan scos afara de Satan ?

     Ce s-a intamplat atunci ? Domnul Isus a dovedit inca odata autoritatea si puterea Sa divina vindecand un demonizat orb si mut. Mai mult, acest demonizat era o imagine graitoare, desi foarte trista, a natiunii iudaice : orbi fata de Persoana lui Isus, Imparatul lor, si muti cu privire la lauda pe care trebuia s-o aduca lui Dumnezeu. Cu siguranta, multimea poporului era uimita, si zicea "Oare Acesta este Fiul lui David ?". Dar chiar si aceasta intrebare facea sa planeze indoiala cu privire la cine era El cu adevarat. Fariseii, mereu plini de invidie si gelozie fata de Domnul, au facut un pas mai departe, un pas decisiv : neputand nega minunea, ei au atribuit-o fara ezitare lui Satan, zicand : "Acesta nu scoate demonii decat prin Belzebul, capetenia demonilor" (Mt. 12:24).

     Nu era prima data cand au facut aceasta acuzatie urata, dar pana atunci, Domnul nu le-a raspuns. Dar de data aceasta, Domnul a luat o pozitie infinit de serioasa impotriva acestei hule ingrozitoare si rele. Mai intai a scos in evidenta interpretare gresita a argumentului lor. Cum poate supravietui un sistem atunci cand lupta impotriva lui insusi ? Si daca Satan il scoate afara pe Satan, inseamna ca el este dezibinat impotriva lui insusi. Era posibil acest lucru ? Era o nebunie absoluta sa crezi asa ceva ! Mai mult, printre fiii lor, erau asa-numiti exorcisti, dupa cum arata exemplul din Fapte 19 (v. 13 si urm.). Prin ce putere isi exercitau ei aceasta lucrare nefericita, daca El, Hristosul, scotea demonii prin Belzebul ? "Pe Isus Il cunosc, si pe Pavel il stiu" le-a zis duhul rau, "dar voi cine sunteti?" (Fapte 19:15).

     4.3     In ce consta hula impotriva Duhului Sfant

     Domnul Isus a rostit atunci o fraza decisiva pentru subiectul nostru : "Dar, daca Eu scot demonii prin Duhul lui Dumnezeu, atunci Imparatia lui Dumnezeu a venit peste voi" (Mt. 12:28). Sa remarcam aceasta : Isus nu a scos demonii pur si simplu prin propria Lui putere - puterea Domnului, caci El era Domnul (Iehova). Dar ca Om , El era supus in totul Tatalui, si Tatal facea acele lucrari (Ioan 14:10, 11). Aici, invatam ca El a facut minunile Sale in puterea Duhului lui Dumnezeu. Ele erau expresia vizibila a faptului ca Duhul Sfant locuia si actiona in El : El a scos demonii prin degetul lui Dumnezeu (Luca 11:20).

     Este foarte adevarat ca Duhul lui Dumnezeu locuieste si actioneaza, de asemenea, in noi, cei rascumparati, dar cat de mult putem sa-L intristam cu usurinta (Efes. 4:20), sau chiar "stingandu-L" in activitatea Sa (1 Tes. 5:19) ! De aceea, o astfel de acuzatie impotriva Duhului Sfant nu ne poate afecta in acelasi fel, caci El nu Se poate manifesta in noi decat intr-un mod imperfect. Multe lucruri de care suntem insultati chiar corespund adevarului. Dar, in Domnul Isus, Rascumparatorul nostru, totul era perfect, si Duhul Sfant putea sa actioneze in El fara piedica. Si daca Hristos a scos demonii, atunci El a facut-o fara nicio restrictie prin Duhul lui Dumnezeu. Deci, a pretinde ca El a facut-o prin capetenia demonilor, era in mod direct "hula impotriva Duhului", insemna "a vorbi impotriva Duhului Sfant". Domnul spune ca acest pacat nu va fi iertat nici in "veacul acesta" (adica in timpul cand Domnul Isus era pe pamant), "nici in cel viitor" (adica in Imparatia de o mie de ani) (Mt. 12:31, 32).      Ori, este in totul adevarat ca oamenii animati in inima lor de-o astfel de rautate impotriva Domnului Isus sunt exclusi de la orice iertare, atat timp cat raman in aceasta stare fara sa se pocaiasca. Dar aceasta este mai mult o aplicare a acestei pozitii, decat in mod direct hula insasi impotrva Duhului Sfant. A recunoaste o putere a lui Dumnezeu care actiona in Domnul Isus si cu toate acestea a o atribui lui Satan, iata acest pacat ingrozitor si de neiertat. El nu putea fi comis decat atunci cand Domnul Isus era pe pamant. Fariseii se faceau vinovati de acest pacat.

     Lucrul acesta este confirmat printr-o indicatie  care reiese din pasajul paralel din Evanghelia dupa Marcu. "Adevarat va spun ca toate pacatele vor fi iertate fiilor oamenilor si orice hule cu care vor huli; dar oricine va huli impotriva Duhului Sfant nu va avea iertare niciodata, ci este vinovat de un pacat etern (sau, "ci este supus la judecata eterna"). Apoi este o justificare care clarifica perfect imprejurarea : "pentru ca spuneau: Are duh necurat" (Mc. 3:28-30). Aceasta este ceea ce constituie acest pacat cumplit : a fi in prezenta Domnului si a avea inaintea ochilor o minune a harului Sau, si a pretinde ca El avea un duh necurat si ca El a facut minunea prin puterea acestui duh necurat. Ei L-au numit demon pe Duhul Sfant prin care El a facut aceasta minune. Nu exista iertare pentru aceasta.

     4.4    Un pacat dispensational

     A fost un pacat dispensational, si o spunem din nou in mod categoric : el nu poate fi comis astazi, si in orice caz nu in acelasi mod. Cei care au pacatuit astfel au dovedit ca constiintele lor erau impietrite. Ei au ajuns in starea in care nu mai poate fi izbavire.

      Daca vorbesc astfel de "pacat dispensational", este pentru a arata ca Domnul Isus a atribuit hula impotriva Duhului Sfant la dispensatii particulare. Expresia "nici in veacul acesta, nici in cel viitor" nu inseamna nicidecum ca va fi inca pentru anumite persoane, o iertare intr-o alta lume, dupa cum se pretinde si se invata in multe medii crestine. Am mentionat deja pe scurt ca Domnul a vorbit de doua perioade (sau : veacuri) bine precizate, cea care era atunci pe sfarsite, si alta viitoare, Imparatia de o mie de ani. Noi, crestinii, pozitia noastra este in afara acestor perioade (sau ; veacuri). Perioada crestina nu era descoperita inca atunci, in consecinta nu despre ea a vorbit Domnul. Totusi, aceste cuvinte ale Domnului pot fi aplicate la fel de bine celor care, in timpul prezent, refuza in mod intentionat marturia Duhului Sfant cu privire la Hristos. Astfel de persoane nu pot cunoaste iertarea, nici in perioada iudaica, nici in perioada actuala, nici in alta perioada (sau : veac). Cat de grav este acest lucru !

     Tocmai copii ai lui Dumnezeu, nelinistiti si slabi, ii auzim uneori vorbind de profunda lor ingrijorare, datorita faptului ca ar fi comis pacatul impotriva Duhului Sfant si ar fi astfel pierduti orice s-ar intampla. Dar modul lor vag de a se exprima arata deja cat de mult, din punct de vedere general, ingrijorarea lor este nefondata. Ei vorbesc aproape totdeauna - cu siguranta inconstient - de pacatul impotriva Duhului Sfant, in timp ce Domnul foloseste o alta expresie : "hula impotriva Duhului Sfant" ; "oricui va vorbi impotriva Duhului Sfant". Orice pacat este, in final, impotriva lui Dumnezeu, si prin urmare si impotriva Duhului Sfant (Ps. 51:4). Dar, a pacatui impotriva lui Dumnezeu este un lucru, si a huli pe Duhul Sfant este altceva. A le pune pe acelasi nivel duce la concluzii grave si gresite.

     4.5     Rugaciunea lui David 

     Cand David s-a rugat dupa pacatul sau grav zicand : "nu lua de la mine Duhul Tau cel Sfant (in fr. "Duhul sfinteniei Tale", n.t.), o astfel de rugaciune era in totul potrivita in acel timp. In acea epoca lucrarea de rascumparare nu era inca implinita. Totusi, I-a placut Duhului lui Dumnezeu sa vina peste, sau sa miste pe cineva in anumite ocazii, chiar necredinciosi, pentru a Se revela sub o forma sau alta. Sa ne gandim pur si simplu la Saul, care a fost miscat astfel de Duhul lui Dumnezeu incat a inceput sa profeteasca, si acest lucru a ramas ca un proverb : "Ce s-a intamplat cu fiul lui Chis? Este si Saul printre profeti?" (1 Sam. 10:10, 11).

     Cu toate acestea, astazi, Duhul lui Dumnezeu locuieste in cel credincios pe baza rascumpararii implinite, si trupul sau este templu Duhului Sfant (1 Cor. 6:19). Domnul Isus a spus, de asemenea, ucenicilor Sai despre El (despre Duhul, n.t.), ca acest alt Mangaietor nu-i va parasi - cum avea s-o faca El atunci - dar care va fi cu ei pentru totdeauna. El va ramane impreuna cu ei si va fi in ei (Ioan 14:16, 17). De aceea cererea lui David este in totul nepotrivita pentru noi, si in nicio parte din Noul Testament nu se gaseste mentionata o astfel de rugaciune. Cu siguranta, lui Dumnezeu Ii place sa ne auda ca Ii cerem ca Duhul Sfant sa ne umple mai mult sau ca nu-L intristam. Dar a ne ruga ca sa nu ne fie luat, aceasta ar insemna sa desconsideram lucrarea Domnului nostru; caci Duhul Sfant este, de asemenea, pecetea rascumpararii si a mostenirii noastre viitoare (2 Cor. 1:21, 22 ; Efes. 1:13, 14).

     Exemplul Domnului nostru ne ajuta sa intelegem in mod clar ca noi vom avea Duhul Sfant si in inviere. Chiar daca a trecut prin moarte, Domnul "a dat", ca inviat, porunci apostolilor "prin Duhul Sfant" (Fapte 1:2) : El nu L-a pierdut. Si noi, de asemenea, nu-L vom pierde niciodata.

     4.6     Omul cel tare

     Sa revenim acum la cuvintele Domnului nostru din Matei 12. El a scos demonul care era in omul orb si mut. Diavolul a locuit in aceasta persoana, in aceasta "casa". Cat de grozav este acest lucru, si total diferita de "casa" crestinului credincios ! Am vazut mai inainte ca trupul celui credincios este templu Duhului Sfant. Dar aici Diavolul, sub forma unuia din demonii sai, a luat in stapanire aceasta persoana si locuia in ea. Era necesara forta unuia mai tare pentru a-l elibera pe acest om de puterea lui Satan; si aceasta este ceea ce prezinta Domnul in aceasta parabola mica care urmeaza :

               "Sau cum poate cineva sa intre in casa celui tare si sa-i jefuiasca bunurile, daca nu va lega mai intai pe cel tare? Si atunci ii va jefui casa" (Mt. 12:29).

     Inainte de a ne ocupa de semnificatia acestei parabole, sa semnalam o legatura interesanta cu a treia parabola din Matei 12, cea a "duhului necurat". In ambele parabole vedem un om care a devenit locuinta lui Satan. In una, adversarul este invins printr-un om mai tare si bunurile sale ii sunt jefuite. In cealalta, duhul necurat nu este scos decat temporar, apoi el se intoarce impreuna cu alte sapte duhuri mai rele decat el insusi. Ce contrast : mai tare - mai rau ! In plus, prima parabola ofera un aspect individual de locuire a lui Satan, in timp ce in a doua vedem un aspect colectiv al acestei locuiri. Prima parabola se incheie prin biruinta omului mai tare, in timp ce sfarsitul celei de-a doua parabole este judecata generatiei rele.

     Vindecarea demonizatului arata deja ca Domnul Isus este omul mai tare, care a intrat in casa omului tare (diavolul), si a castigat biruinta asupra lui. Totusi, in parabola Sa, Domnul depaseste faptul istoric din acel timp, si descrie ceva de-o importanta fundamentala.

     Cand Mantuitorul a venit in aceasta lume, El a intrat intr-un fel in "casa", adica in sfera de putere a lui Satan. Dar cand l-a "legat" ? Multi cred ca acest lucru a avut loc la Golgota. Dar nu pare sa fie acesta semnificatia cuvintelor Domnului de aici. Ele par sa vizeze mai mult ispitirile Sale din pustie de catre diavol. Dupa botezul Sau de la Iordan, Isus a fost recunoascut de catre Tatal ca Fiul Sau Preaiubit, dupa ce Duhul Sfant a coborat peste El ca un porumbel (Mt. 3:16, 17). Apoi El a fost ispitit de diavol in pustie timp de patruzeci de zile.

     In legatura cu subiectul nostru, este remarcabil ca perioada de ispitire a Domnului s-a situat inainte de inceputul lucrarii Sale publice. Intentia vrajmasului era ca "Fiul" sa abandoneze, daca era cu adevarat Fiul, pozitia de slujitor pe care El a luat-o de bunavoie. Dar toate eforturile diavolului de a-L face sa abandoneze pozitia de ascultare si de dependenta fata de Tatal Sau au fost in zadar. Si tocmai prin aceasta, Hristos l-a legat pe Satan, pentru a putea apoi sa-i jefuiasca "bunurile" sale in timpul lucrarii Sale pe acest pamant. Da, "El care umbla din loc in loc facand bine si vindecand pe toti cei asupriti de diavolul, pentru ca Dumnezeu era cu El" (Fapte 10:38).

     Pe crucea de pe Golgota, Domnul nu l-a legat pur si simplu pe omul tare, ci El l-a biruit - pe el care avea puterea mortii, pentru a-i elibera "pe toti aceia care, prin frica de moarte, erau supusi robiei toata viata lor" (Ev. 2:14, 15). In aceasta masura, adica intr-o masura cu mult mai mare, El jefuieste inca si astazi casa omului tare. Si o va face din nou mai tarziu, in timpul Imparatiei pacii, cand Satan va fi aruncat in Adanc.

     Ce fericire, preaiubitilor, de a nu mai face parte din "bunurile" lui Satan, ci sa apartinem Celui care, ca omul mai tare la legat pe "omul tare" si l-a biruit ! Chiar daca in acest pasaj nu este vorba de lucrarea necesara pentru aceasta, noi o cunoastem si-L laudam pe Acela care a implinit-o pentru noi.       

                                PARABOLELE DIN MATEI cap. 9 la 12
                                                                           - III -


     Christian Briem


     3     Oaia cazuta in groapa - Matei 12:11-12


     3.1     Privire de ansamblu asupra capitolului 12

     In cap. 12 din Evanghelia dupa Matei gasim mai multe parabole mici care se refera toate la starea natiunii iudaice. Acest capitol constiuie un punct de cotitura in Evanghelia dupa Matei. Domnul Isus S-a facut cunoscut in mijlocul poporului Sau pamantesc ca Mesia promis. Multimea poporului a auzit cuvintele de har iesite din gura Lui si a vazut lucrarile Sale de putere minunate. Orbii si-au capatat vederea, leprosii erau vindecati, demonii erau scosi si mortii au inviat. Nu era evident ca "Emanuel" ( "Dumnezeu cu noi") a venit la acest popor pentru a-l "mantui de pacatele sale" (Mt. 1:21-23) ? Dar poporul, vazut in ansamblul sau, nu avea inima deschisa nici pentru Isus, nici pentru harul pe care El il oferea. Ura conducatorilor poporului crestea tot mai mult, pana acolo incat au pretins ca El a scos demonii prin Belzebul, capetenia demonilor (Mt. 12:24). Domnul a acceptat lepadarea din partea poporului Sau, si drept urmare, El a rupt relatiile exterioare care Il legau de acest popor (Mt. 12:46-50). De acum inainte El nu S-a mai prezentat natiunii iudaice ca Mesia. Mai degraba ar face ceva nou cu "Imparatia cerurilor". Pentru a marca aceasta apropiata schimbare in caile lui Dumnezeu, "Isus a iesit din casa si sedea langa mare" (Mt. 13:1). Pe parcursul capitolului 12, in ultimele Sale discursuri adresate multimii, Domnul Isus introduce trei parabole mici : "oaia cazuta in groapa" (Mt. 12:11), "casa omului tare" (Mt. 12:29) si cea a "duhului necurat" (Mt. 12:43-45). Prima parabola este in legatura cu intrebarea despre sabat, a doua despre hula impotriva Duhului Sfant si a treia in legatura cu dorinta acestei "generatii rele si adultere" (iudeii) de a vedea un semn facut de catre Domnul.

     3.2     Sabatul

     Imprejurarea din primele opt versete ale capitolului arata deja dusmania fariseilor. Ucenicii Domnului au smuls spice in ziua sabatului, si le-au frecat in mainile lor pentru a le manca. Acest lucru a provocat impotrivirea acestor conducatori : "Iata, ucenicii Tai fac ce nu este permis a face in sabat" (Mt. 12:2). Ei se inselau. Nu legea era cea care interzicea acest lucru (comp. Deut. 23:25), ci doar prescriptiile pe care le-au adaugat ei insisi, si care, o parte dintre ele, erau exagerate pana la ridicol, - aceasta "traditie a oamenilor" cum a numit-o El (Mc. 7:8). Ar fi putut sa le arate, si sa-i faca sa simta cat de gresit era ca au adaugat propriile lor porunci la legea lui Dumnezeu. Dar, in intelepciunea Sa infinita, El a actionat cu totul altfel : El le arata prin fapte si prin invatatura ca acum toate legaturile  dintre natiune si Dumnezeu erau rupte.

     Ce valoare mai aveau formele exterioare ale inchinarii lor iudaice cand Fiul lui Dumnezeu era lepadat ? In istoria poporului, au existat zile foarte asemanatoare cu cele din acel timp. David, adevaratul imparatul, a fost lepadat de poporul sau si a trebuit sa fuga ca sa-si scape viata. Saul, imparatul dupa inima poporului, statea pe tronul lui Israel, in timp ce imparatul David a trebuit sa fuga. Intr-o zi de sabat, David si oamenii sai au mancat painile pentru punerea inainte, ceea ce nu era permis decat preotilor, si totusi nu au fost vinovati (comp. Lev. 24 cu 1 Sam. 21). Cum se explica ? Daca Unsul Domnului era lepadat, chiar lucrurile sfintite date de Dumnezeu poporului Sau incetau sa mai fie sfinte.

     La fel era si acum. Nu era destul de caracteristic ca ucenicii lui Isus au ajuns in situatia sa smulga spice  pentru a-si potoli foamea ? Mesia Se afla in mijlocul poporului Sau, si, cu toate acestea, cei care-L urmau erau infometati - un semn sigur ca El era deja lepadat. Ce sens mai avea pastrarea riguroasa a sabatului cand Domnul sabatului era lepadat ? Putea Dumnezeu sa primeasca ceva sfant din partea oamenilor care L-au lepadat pe Fiul Sau ? Cand inima nu-i apartine lui Hristos, ceremoniile exterioare sunt lipsite de valoare !

     Apoi vine vindecarea omului cu mana uscata, care este pusa in legatura cu mica noastra parabola. Aceasta se intampla, de asemenea, intr-o zi de sabat. Intrebarea fatarnica a fariseilor era de a sti daca era permis a vindeca in ziua sabatului. Ei cautau inca un motiv de a-L acuza. Dar, inainte de a aborda imaginea "oii cazute in groapa" de care Domnul se foloseste pentru a raspunde, am dori sa ne oprim putin asupra semnificatiei fundamentale a sabatului - asupra careia chiar crestini adevarati nu sunt intotdeauna clari, si acest lucru duce la multe doctrine si practici nesanatoase.

     Doua intrebari se pun : Trebuie crestinii sa tina sabatul ? Si, daca da, a fost el inlocuit cu duminica ? In mod clar raspunsul este nu la aceste doua intrebari. Nu exista, in Noul Testament, nici cel mai mic indiciu care sa presupuna o inlocuirea a sabatului cu duminica. Cand se vorbeste de sabat, intotdeauna este vorba despre a saptea zi din saptamana, si nu de prima. Sabatul era o zi de odihna acordata poporului Israel. Dumnezeu Insusi S-a odihnit in a saptea zi de toate lucrarile Sale pe care El le-a facut (Gen. 2:2, 3), si El a "sfintit" a saptea zi, adica a facut-o deosebita si a separat-o de celelalte zile ale saptamanii. Mai tarziu, sabatul devine un element esential al legii mozaice. El vorbeste de lucrare si de truda omului sub lege, avand in vedere odihna dupa ce omul va implini cerintele legii. Noi stim ca aceasta odihna nu a fost realizata niciodata datorita pacatului. Astfel, a saptea zi facea parte din sistemul iudaic. De aceea este semnificativ faptul ca, in Evanghelii, cand Il vedem pe Domnul Isus in legatura cu sabatul, El este totdeauna gata sa-l incalce, in orice caz, dupa opinia iudeilor. Efectiv, El a facut multe din minunile Sale tocmai in ziua sabatului, si rupand astfel legatura dintre El si Israel, in care sabatul era un semn cu totul deosebit (comp. Luca 13:16 ; Ioan 5:9 ; 7:23 ; 9:14).

     Dar aceasta nu a fost totul; El indreapta atentia spre o alta zi, alta decat cea de sabat, prima zi a saptamanii. In aceasta zi El a aparut in mijlocul ucenicilor adunati ca Victoriosul inviat (Ioan 20:19). Este ziua invierii Sale, ziua triumfului Sau asupra mortii si asupra diavolului. Aceasta zi pe care Vechiul Testament o caracteriza deja ca "a doua zi dupa sabat" (Lev. 23:11, 16) poarta in Noul Testament titlul semnificativ de "ziua dominicala" (ziua Domnului; Apoc. 1:10) : care Ii apartine Lui.

     Invierea lui Hristos este inceputul unei noi creatii, temelia noului legamant. Dumnezeu a fost pe deplin glorificat prin Hristos si prin lucrarea Sa rascumparatoare implinita, si ca raspuns la aceasta El L-a inviat dintre morti. In El, Hristosul inviat, crestinul adevarat isi gaseste acum odihna si bucuria sa. Aceasta este cea dintai zi a saptamanii, duminica noastra, care se potriveste deci crestinismului. Atat timp cat o putem intelege, ea ne vorbeste mereu, intr-un fel nou, de invierea Sa. Ea reprezinta un dar pretios al lui Dumnezeu pentru noi. In aceasta zi primii crestini se adunau pentru a frange painea (Fapte 20:7). De asemenea, apostolul Pavel insista pentru ca, in fiecare prima zi a saptamanii, credinciosii sa puna deoparte bani pentru lucrarea Domnului si pentru saracii dintre fratii lor (1 Cor. 16:2). Nu avem noi toate motivele sa ne bucuram din toata inima de acest dar, si de a consacra aceasta zi intr-un mod cu totul special adorarii Tatalui si Fiului ? Nu ar trebui noi sa profitam in mod deosebit de aceasta zi pentru a ne bucura de comuniunea cu Domnul si pentru a-L sluji ?

     Mai este ceva pe care nu trebuie sa-l uitam : Dumnezeu nu ne-a dat nicio lege cu privire la prima zi a saptamanii, ziua Domnului. Iudeul, dimpotriva, era sub lege, si era deci obligat sa tina sabatul. Credinciosul din timpul harului este mort fata de lege (Rom. 7:1-6), el nu este sub niciun jug, nici chiar cel al legii. "Hristos ne-a pus in libertate" spune apostolul, si apoi adauga putin mai departe : "Pentru ca voi ati fost chemati la libertate, fratilor; numai nu folositi libertatea ca un prilej pentru carne, ci slujiti unii altora in dragoste" (Gal. 5:1, 13). Astfel, israelitii aveau obligatia sa tina sabatul; dar crestinul are privilegiul sa petreaca prima zi a saptamanii in comuniune cu Dumnezeu.

     Pentru a incheia, sa mai subliniem ca odihna sabatica eterna este rezervata totdeauna poporului lui Dumnezeu (Ev. 4:9). Intr-un anumit sens, chiar odihna lui Dumnezeu a fost intrerupta de pacat, si acum Dumnezeu lucreaza, si Hristos lucreaza, si Duhul Sfant lucreaza. Scopul lucrarii lui Dumnezeu este de a mantui inca multi oameni (la aceasta El vrea sa ne foloseasca si pe noi), si in final de a impaca toate lucrurile (Col. 1:20). Cand planul Sau va fi implinit, si cand totul, in universul lui Dumnezeu, va fi asa cum a vrut El dintotdeauna, atunci, in final, El Se va odihni de toate lucrarile Sale. Si atunci, si noi de asemenea, vom avea parte de aceasta mareata odihna, eterna, careia sabatul ii era deja tipul de milenii.

     3.3     Omul cu mana uscata - Matei 12: 9-13

     In timp ce Domnul era in sinagoga intr-o zi de sabat pentru a-i invata, era acolo un om cu o mana uscata (Mt. 12:9-13 ; Mc. 3:1-6 ; Luca 6:6-11). Fariseii si carturarii pandeau ca sa vada daca il va vindeca in ziua sabatului. Numai Matei ne relateaza ca ei L-au intrebat daca : "este permis a vindeca in sabat?". Aceasta intrebare arata ca ei erau convinsi in interiorul lor ca Hristos avea putere de vindecare, si totusi ei nu credeau in El. Ce inimi impietrite !

     Chiar daca Mantuitorul nostru a trait in smerenie printre oameni, El era totusi Stapanul oricarei situatii. Este imbucurator sa vedem intotdeauna acest lucru. Iata deci pe omul cu mana uscata. La porunca Domnului, el vine in fata sinagogii. Cei care pandeau pe Domnul se bucurau deja cu o bucurie rautacioasa, vazandu-L in curand prins in cursa. Vocea Invatatorului rupe aceasta tacere tensionata, ea radiaza calm si liniste :

               "Cine este omul dintre voi care are o singura oaie si, daca aceasta cade in groapa in sabat, n-o va apuca si n-o va ridica? Cu atat mai de pret este deci un om decat o oaie! Asa ca este permis a face bine in sabat" (Mt. 12:11-12).

     Ce logica convingatoare, deoarece este logica divina ! Cine s-ar putea impotrivi chiar si unui singur cuvant ? Astfel a convins Domnul fatarnicia adversarilor Sai, folosindu-Se de o parabola mica si atat de simpla.

     Mai mult, ea isi trage frumusetea din faptul ca ni-L prezinta pe Domnul Isus ca Pastorul cel bun care merge sa caute una din oile Sale pentru a o scoate din groapa. Acesta este urmarea evenimentului care ne este prezentat - mai mult, un exemplu al Domnului care pune in legatura o parabola cu o minune, "ilustrand-o" astfel. Aici El scoate oaia din groapa, in timp ce in parabolele asemanatoare din Matei 18:12-14 si Luca 15:4-7 El merge dupa o singura oaie pe care a pierdut-o, si o cauta. Parabola din Luca 15 incepe prin termeni asemanatori celor din Matei 12 : "Care om dintre voi, avand o suta de oi si pierzand pe una din ele, nu le lasa pe cele nouazeci si noua in pustie si merge dupa cea pierduta, pana o va gasi?". Afirmatia Domnului : "Cu atat mai de pret este deci un om decat o oaie" poate fi aplicata celor doua parabole, si ambele parabole sunt un raspuns al Domnului la mania fariseilor. In primul caz, aceasta manie provenea din faptul ca Isus a vindecat in ziua sabatului, si in al doilea din faptul ca El ii primea pe pacatosi si manca impreuna cu ei.

     Un exemplu de parabola dupa care urmeaza o minune - si nu de minune care este urmata de o parabola, ca aici, - se gaseste in Ioan 9 si 10. In cap. 9 Domnul deschide ochii orbului din nastere printr-o minune, si aceasta da cheia parabolei despre "usa oilor" si a lectiilor din capitolul urmator. Avem aceeasi secventa (minune - parabola) in parabola "casa celui tare", care urmeaza dupa cea care ne ocupam acum (Mt. 12:22-29).

      Dar aici vedem minunea care urmeaza parabolei : "Atunci i-a spus omului: Intinde-ti mana! Si el a intins-o si s-a facut sanatoasa ca cealalta" (Mt. 12:13). Cat de minunat este ! Acest om a avut credinta, destula credinta pentru a intinde mana uscata la cerere Domnului. Nu am putea sa invatam cu toti ceva de la el ? Sa raspundem la fel cu credinta la cuvintele Domnului, daca El ne cheama sa intindem mana noastra spre El, - aceasta mana care prin natura noastra este cu totul "uscata" si nepotrivita pentru nicio lucrare buna ? El va raspunde intotdeauna printr-o binecuvantare bogata la ascultarea credintei.

     Nu este greu de a recunoaste o imagine a poporului Israel in acest "om cu mana uscata". Acest popor a fost altadata, si este inca si astazi, intr-o stare de uscaciune spirituala - fara credinta pentru a intinde mana spre El. In contrast cu acest om, acest popor nu s-a folosit de prezenta Domnului si de voia Sa de a-l vindeca. Dar va veni o zi, cand va fi adus prin grozave incercari sa-si arate credinta fata de Domnul Isus, in timp ce astazi continua sa se implineasca pentru acest popor acest cuvant profetic tulburator : "Sionul isi intinde mainile; si nu este cine sa-l mangaie" (Plan. 1:17).     

                                   PARABOLELE DIN MATEI cap. 9 la 12
                                                                               - II -


     Christian Briem


     2     Peticul de stofa noua si vinul cel nou - Matei 9:16-17 si Luca 5:36-39

     In aceasta parabola mica, care este dubla, Domnul continua linia de ganduri inceputa prin parabola "prezentei mirelui". Urmatoarele doua imagini se completeaza una pe alta:

               "Nimeni dar nu pune un petic de stofa noua la o haina veche; pentru ca peticul ei rupe din haina si se face o ruptura mai rea. Nici nu se pune vin nou in burdufuri vechi; daca s-ar pune, se sparg burdufurile si vinul se varsa si burdufurile se vor strica; ci se pune vin nou in burdufuri noi si amandoua se pastreaza impreuna" (Mt. 9:16-17).

     Imaginile ca atare sunt clare. Cand se ia un petic de stofa care nu a fost purtata si spalata, si deci nemicsorata (datorita folosirii si a spalarii stofa se micsoreaza, se strange, n.t.), si cand se coase solid la stofa veche si uzata a unei haine pentru a repara o ruptura, rezultatul va fi o ruptura mai mare in stofa veche. Peticul de stofa noua adaugat (lit. "petic de umplutura") "se va deteriora" mai devreme sau mai tarziu, devenind mai mica. Stofa veche nu va putea suporta atunci tensiunea care rezulta, si atunci va lua nastere o noua ruptura la cusatura.

     A doua imagine, la fel ca prima, se trage din viata de ficare zi din acel timp. In vechime, pentru a pastra si transporta lichidele, se foloseau piei de animale cusute impreuna, care se numeau "burdufuri". Pentru a evita pe cat posibil schimbarile de gust, pieile erau tabacite cu grija. Cu timpul, aceste burdufuri se deformau, devenind dure si faramicioase. Daca se punea atunci in burdufurile vechi vin nou a carui fermentatie nu se terminase inca, gazele rezultate din fermentatie puneau sub presiune burdufurile devenite faramicioase, si le facea sa se sparga. Dintr-o data totul era pierdut, continutul si recipientul. De aceea nu se punea vin nou decat in burdufuri (recipiente) noi care aveau pielea destul de elastica pentru a suporta presiunea gazelor.

     2.1    Schimbarea dispensatiei

     Prin aceasta mica parabola dubla (comp. Luca 5:36 : "Si le-a spus si o parabola"), Domnul Isus aprofundeaza gandul schimbarii iminente a dispensatiei. Ce inseamna "o schimbare a dispensatiei" ?

     Israel era altadata sub primul legamant - un legamant al faptelor. Dumnezeu a vrut sa puna la incercare pe om printr-o lege care cerea anumite fapte. Pentru aceasta El a dat poporului Sau pamantesc porunci bune, cum niciun alt popor nu avea. Dar imediat ce ele au fost date au si fost rupte de catre ei (vezi tablele legii, n.t.)". "Legea" deci "n-a desavarsit nimic" (Ev. 7:19). Legea nu a fost gresita - ea era sfanta, dreapta si buna (Rom. 7:12) - ci rautatea neschimbatoare a omului.

     Odata cu venirea lui Hristos a avut loc sfarsitul acestei perioade, a dispensatiei legii. Fiind   demonstrat falimentul omului, Dumnezeu a vrut atunci sa actioneze fata de el in harul Sau nelimitat si neconditionat (si experimentat, de asemenea, in acelasi mod). Chiar daca baza necesara pentru aceasta - lucrarea ispasitoare a lui Hristos la Golgota - nu fusese inca pusa in timpul vietii Sale aici jos, bunatatea lui Dumnezeu s-a indreptat, totusi, inainte de cruce spre vamesi si pacatosi. Ei erau obictele speciale ale harului Sau - un har care avea sa depaseasca curand granitele lui Israel si sa se indrepte spre toate natiunile. In Hristos, "harul lui Dumnezeu, care aduce mantuire, s-a aratat tuturor oamenilor" (Tit 2:11).

     "Vamesii si pacatosii" erau deci mai aproape de Imparatia lui Dumnezeu decat "fariseii", care erau fara greseala dupa legea ceremoniala, dar care dispretuiau pe ceilalti si se laudau cu pretinsa lor dreptate (Luca 18:9 si urm.). Motivul pentru care vamesii si pacatosii erau mai aproape este ca ei nu se incredeau in carne (in ei insisi, n.t.), ei isi recunosteau rautatea inaintea lui Dumnezeu. Ei erau "bolnavii" care aveau nevoie de doctor, si ei o stiau. Ori, Mantuitorul pacatosilor a venit pentru a chema la pocainta astfel de pacatosi - nu pe cei care erau "sanatosi", care, in propria lor dreptate, credeau ca nu au nevoie de El. Cei care erau "sanatosi" se bazau pe lege si gandeau ca pot sta inaintea lui Dumnezeu prin acest mijloc. Dimpotriva, "vamesii si pacatosii" se refugiau la harul lui Dumnezeu, care le era oferit.

     Deja in paragraful precedent (Mt. 9:9-13), am vazut trecerea de la lege la har. Pentru un suflet evlavios, trecerea de la dispensatia legi la dispensatia harului prezinta, fara nicio indoiala, o dificultate enorma. Nu a fost greu de recunoscut ca Dumnezeu Si-a schimbat intentia, si ca ceea ce a fost valabil timp de secole, si pe care Dumnezeu Insusi a instituit-o, nu mai era de acum inainte principiul Sau de actiune fata de om ? Raspunsul este ca Dumnezeu nu a avut niciodata intentia de a Se revela in mod deplin sub lege, in iudaism. Cu siguranta, legea a adus o descoperire partiala a lui Dumnezeu, dar revelatia deplina a ceea ce este Dumnezeu si cine este El, nu a putut fi adusa decat prin venirea Fiului lui Dumnezeu. Hristos este chipul Dumnezeului cel nevazut; El singur este expresia perfecta a inimii si a gandurilor Sale.

     2.2    Incompatibilitatea legii cu harul

     Domnul arata acum, in cele doua imagini din parabola noastra, ca este imposibil de a amesteca principiul harului cu vechile forme iudaice. Ori legea ori harul. Nu putem sa le avem pe amandoua, nu putem amesteca pe cele doua. Acest lucru trebuia sa-l invete ucenicii altadata, si pe care si noi trebuie sa-l invatam astazi.

     2.2.1     Peticul de stofa noua la o haina veche

     "Haina veche" este iudaismul din acel timp, sub forma in care fariseii si carturarii l-au dezvoltat prin invataturile si obiceiurile lor, prin formalismul si falsa lor dreptate (Mt. 5:20). In afara de clasa conducatoare, poate erau unii care recunosteau unele deficiente in sistemul lor si care nu erau impotriva la o anumita indreptare sau reforma. In ochii lor,"un petic nou" din ceea ce invata si facea Isus, nu ar fi facut rau sistemului lor. Dar Domnul Isus arata inutilitatea absoluta : noul nu ar fi facut decat sa strice mai mult vechiul. Efectiv, este imposibil de asociat cele doua sisteme. Nu se poate folosi de har - chiar daca este intr-o masura foarte mica ("un petic") - pentru a imbunatati un sistem religios marcat de amprenta fariseica. Era imposibil de amestecat formele exterioare sau manifestarile aduse de Hrisos la formele exterioare sau manifestarile care caracterizau iudaismul. Despre aceste forme exterioare sau aceste manifestari se pare ca face referire aceasta "haina". Nu trebuie sa pierdem din vedere faptul ca si crestinismul - sau Evanghelia harului, putem spune, de asemenea - produce efecte vizibile in exterior. Dar aceasta "haina noua" care face sa se vada efectele harului, in niciun caz nu ar putea sa fie pusa pe aceeasi treapta cu formele legaliste si partial fatarnice ale iudaismului (Mt. 6:2, 5, 16 ; 23:13 si urm.).

     Cand Hristos era pe acest pamant, sistemul iudaic era deja ca o haina veche uzata. El nu mai era bun de nimic decat de aruncat. A incerca sa-l reformezi prin valorile morale  aduse de crestinism, nu doar ca ar arata mai mult stricaciunea vechiului sistem, dupa cum deja am spus, dar cel nou s-ar strica si el. Vom vorbi din nou in curand mai detaliat despre aceasta incompatibilitate dintre lege si har.

     Sa semnalam, in acest context, o diferenta interesanta intre ceea ce spune Domnul in Matei si ceea ce spune El in Luca cu privire la inutilitatea de a pune un petic de stofa noua la o haina veche. In timp ce in Matei nu este mentionata deloc o haina noua:

               "Nimeni dar nu pune un petic de stofa noua la o haina veche" (Mt. 9:16),

     iar in Luca este spus:

               "Nimeni nu pune un petic scos (*) dintr-o haina noua la o haina veche; altfel o va rupe si pe cea noua, si peticul de la cea noua nu se va potrivi cu cea veche" (Luca 5:36).

     (*) Nota Bibliquest : Observati ca autorul foloseste sensul literal al textului biblic, traducand "scos de la o haina noua" si nu simplu "de la o haina noua" dupa traducerea J.N.Darby in franceza (asa este tradus si in romana, n.t.).

     Evanghelia dupa Matei insista asupra faptului ca este inutil de a imbunatatii "haina cea veche", dispensatia iudaica era aproape de disparitie, cu ajutorul unui "petic" crestin. Luca, pe de alta parte, adauga gandul ca haina cea noua ar fi si ea, de asemenea, sfasiata si rupta, daca se decupeaza un petic pentru a o repara pe cea veche. Daca am asocia ceea ce crestinismul adevarat manifesta in natura lui, la formele si la ritualurile iudaismului - aceasta este ceea ce s-a intamplat in crestinatate pana astazi - formele de exprimare sau manifestarile pe care le-a adus crestinismul ar fi distruse. Acesta este avertismentul Domnului din prima Sa imagine.

     2.2.2     Vinul nou in burdufuri vechi

     Cea de-a doua imagine largeste gandul cele dintai. Exista asemanari si contraste intre cele doua. Cea veche (haina, n.t.) nu putea fi pastrata prin adaugarea unui petic mic din cea noua asociat celei vechi. Cel nou (vinul, n.t.) nu putea fi pastrat in asociere totala cu cel vechi. Aceasta este o asemanare. - Haina veche nu putea fi pastrata prin adaugarea unui petic nou. Vinul cel nou nu putea fi pastrat in burdufuri vechi; acesta este contrastul. - Dar cele doua imagini se regasesc in punctul lor culminant : cand se asociaza vechiul cu noul,  ambele se strica, vechiul ca si noul.

     "Vinul nou" ne vorbeste de adevar, de tarie si de bucuria interioara a crestinismului. "Vinul nou" nu poate fi pastrat in "burdufuri vechi", ritualurile si ceremoniile iudaismului. Dumnezeu a pus la incercare pe Israel prin lege, dar acum, El a trimis Evanghelia harului Sau. Deci, nu mai era vorba de a imbunatati pe cel vechi, ci de a-l primi pe cel nou. Noua binecuvantare a fost prea mare, esecul vechii dispensatii a fost dovedit in totalitate. Nu se poate asocia Evanghelia harului cu iudaismul. Sunt la fel de incompatibile ca harul si legea.

     Cu toate acestea, inca de la inceputul crestinismului, nu au lipsit tentativele care vizau amestecarea elementelor crestinismului  cu elementele iudaismului. Se zicea ca, in final, ambele sunt de origine divina, atat legea cat si harul. De ce nu se ia ceva care este bun in ambele sisteme pentru a se face ceva si mai bun ? Deja galatenii incercau sa amestece legea cu harul; si apostolul Pavel a trebuit sa-i mustre aspru cu privire la acest aspect. Crestinatatea a reluat acest lucru astazi.

     Efectul este intotdeauna dublu si daunator in toate privintele. Pe de-o parte, se indeparteaza din legea sfanta a lui Dumnezeu sobrietatea si teama pe care ea o inspira, reducand-o la a nu fi decat un instrument de remedierea esecurilor de conduita ale oamenilor. Pe de alta parte, harul neconditionat al lui Dumnezeu isi pierde adevaratul si frumosul sau caracter tocmai prin faptul ca se cauta castigarea bunavointei lui Dumnezeu printr-un sistem al faptelor.

     Daca sfintele cerinte ale lui Dumnezeu consemnate in lege sunt intelese bine, ele trebuie sa fie neaparat un subiect de teama pentru omul care nu este sfant. Legea cere dreptate din partea omului, fara a-i da puterea necesara pentru a o produce. Ea face public si fara crutare pacatul omului, si-l condamna fara a-i da o cale sa se elibereze. Aceasta este puterea si utilitatea legii, dar si teama pe care ea o produce (comp. Rom. 7:7-13 ; Gal. 3:10 ; 1 Tim. 1:8-10).

     In replica, harul este cel mai fericit si cel mai minunat lucru care se poate intampla unui pacatos pierdut. Caci harul nu cere nimic, el da. Harul actioneaza cu omul nu dupa ceea ce el este, ci dupa ceea ce este Dumnezeu. Ori, Dumnezeu, cine este El ? Lumina si dragoste. In dragostea Sa L-a dat la moarte pe Fiul Sau; in sfintenia Lui L-a pedepsit pentru ceea ce am facut noi.

     In timpul prezent, Dumnezeu este drept, indreptatindu-l pe cel care este din credinta in Isus (Rom. 3:26). Cat de maret este harul lui Dumnezeu ! El ii da celui rascumparat un loc "in Hristos" - un loc in gloria cerului. Crestinul este mort impreuna cu Hristos, si de asemenea mort fata de lege (rom. 6:8 ; 7:1-6). Dar ceea el traieste, traieste fata de Dumnezeu (Rom. 6:11 ; Gal. 2:19). El are Duhul Sfant ca pecete a rascumpararii, si, de asemenea, ca o arvuna a mostenirii sale ceresti (Efes. 1:13-14). Toate acestea, si chiar mai mult, el le are doar prin har. "Caci prin har sunteti mantuiti, prin credinta; si aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca sa nu se laude nimeni" (Efes. 2:8, 9).

     Cand intelegem putin ce este legea si ce este harul, mai este posibil sa amestecam aceste doua principii, fara ca sa le distrugem pe amandoua ? Putem sa ne imaginam ca un sistem religios mort cum era iudaismul in acel timp si cum este crestinatatea de astazi, ar putea sa se asocieze cu "vinul nou" ? "Burdufurile vechi" ale formelor omenesti inghetate pot sa pastreze foarte bine "vinul vechi"; dar puterea interioara a crestinismului si principiile care il caracterizeaza il fac sa izbucneasca. Acolo unde este puterea Duhului, formele legii nu fac decat sa demonstreze slabiciunea lor. O crestinatate impregnata de ritualuri si de ceremonii omenesti nu este in realitate nici iudaica, nici crestina - "cei care isi zic iudei si nu sunt, ci mint" (Apoc. 3:9).

     2.2.3     A prefera "vinul vechi"

     Ce pericol imens este sa fii multumit de o forma exterioara de evlavie fara a avea puterea interioara corespunzatoare (2 Tim. 3:5) ! Omului ii place formele religioase. Este nebunie sa creada ca daca le are, el are si lucrul insusi (sau realitatea lucrurilor, n.t.). Dar daca lipseste realitatea, daca lipseste credinta, pastrarea formelor exterioare nu face decat sa indeparteze tot mai mult de Hristos. Aceasta este cu adevarat tragic. Si in locul harului care duce la pocainta, va creste duhul legalismului si al automultumirii.

     In acest context, este deosebit de important ca Luca adauga la sfarsitul parabolei inca o fraza a Domnului, ceea ce niciun alt evanghelist nu o mentioneaza :

               "Si nimeni, dupa ce a baut vin vechi, nu doreste vin nou, pentru ca zice: Cel vechi este mai bun" (Luca 5:39).

     Domnul Isus nu spune ca vinul vechi este efectiv mai bun decat cel nou, ci El spune ceea ce zic oamenii - iudeii care respingeau "vinul nou" pe care El l-a adus. Da, manifestarea harului, manifestarea Lui Insusi depaseste capacitatea omului de a intelege intr-o asemenea masura, si intr-un mod atat de contrar inteligentei sale, incat ele nu genereaza decat neincredere si impotrivire din partea sa. Acesta este motivul pentru care natura pacatoasa a omului se simte mult mai aproape de prescriptiile legaliste decat de ceea ce a adus Hristos. Prefera sa faca ea insasi ceva, in loc sa accepte harul marturisindu-si neputinta. Cat de mare este alaiul celor din crestinatate care, dupa ce le-a fost oferit harul in Hristos, vor sa ramana la "vinul vechi" si zic : "Cel vechi este mai bun" ! Aceasta cale care duce la pierzare nu este subiectul parabolei noastre. Alte pasaje din Scriptura o arata.

     Inainte de a incheia sa facem comparatie cu nunta din Cana. Acolo Domnul a facut prima Sa minune, schimband apa in vin. "Iar cand a gustat mai-marele mesei apa facuta vin si nu stia de unde este (dar slujitorii care scosesera apa stiau), mai-marele mesei l-a chemat pe mire si i-a spus: Orice om pune intai vinul cel bun; si, dupa ce au baut bine, atunci pune pe cel mai putin bun; tu ai tinut vinul cel bun pana acum" (Ioan 2:9, 10).

     Este vorba, de asemenea, in aceasta imprejurare de doua vinuri diferite, "mai putin bun" si "cel bun". "Vinul cel bun" era manifestarea minunatei Sale Persoane; caci relatare sfarseste prin aceste cuvinte : "Acest inceput al semnelor l-a facut Isus in Cana din Galileea si Si-a aratat gloria". Ce fericire, preiubitilor : Oricare ar fi momentul in care Domnul Isus Se arata, fie care era altadata, astazi, in timpul Mileniului, sau in eternitate - rezultatul este intotdeauna o bucurie nemarginita si o glorie perfecta !

     Da, noi Il cunoastem deja de acum. Dar intr-o zi, poate aproape, El ni Se va arata in glorie. Noi Il vom vedea asa cum este El (1 Ioan 3:2). Nu vom exclama noi uimiti : "Tu ai tinut vinul cel bun pana acum !" ?   

   

                                 PARABOLELE DIN MATEI cap. 9 la 12
                                                  - I -

                                                                             


     Christian Briem


     1     Prezenta Mirelui -Matei 9:9-15 ; Marcu 2:14-20 ; Luca 5:27-35


     In viata Domnului Isus pe pamant, au fost multe lucruri care i-au socat pe oameni, si in care iudeii, in mod special, au gasit piatra de poticnire. Radacina acestor sentimente se gasea in inima lor rea si necredincioasa. Ei nu stiau pur si simplu CINE era inaintea lor. Nici nu-L credeau. Gloria persoanei Sale le era ascunsa.
     El a fost invitat odata de un vames caruia i-a spus sa-L urmeze. Levi (Matei) I-a facut o masa mare in casa lui, si multi vamesi si pacatosi erau la masa impreuna cu El (Mt. 9:9-15 ; Mc. 2:14-20 ; Luca 5:27-35).
     Carturarii si fariseii erau furiosii, totusi, ei nu L-au atacat direct pe Domnul, ci doar pe ucenicii Sai : "De ce mancati si beti cu vamesii si pacatosii ?" (Luca 5:30). Domnul raspunde in locul lor, si le i-a apararea : "Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei care sunt bolnavi".


     1.1     Ucenicii lui Ioan

     Nu este exclus ca aceasta imprejurare sa fi avut loc intr-o zi cand ucenicii lui Ioan si fariseii posteau. Caci, in fiecare din cele trei Evanghelii, aceasta este intotdeauna dupa aceasta masa in casa lui Levi in care gasim critici cu privire la post. In Matei, ii gasim pe ucenicii lui Ioan Botezatorul care vin sa-L intrebe pe Domnul Isus in felul urmator :

               "De ce noi si fariseii postim adesea, iar ucenicii Tai nu postesc?" (Mt. 9:14)

     Isus si ucenicii Sai tocmai luau parte la un ospat mare (Luca 5:29), in timp ce ei, ucenicii lui Ioan si fariseii si ucenicii lor, posteau. Ei, posteau, si ucenicii Domnului Isus sarbatoresc, dupa cum si-au imaginat ei ! Cum se impacau toate acestea ? Se pare ca nu era atat dusmania care ii anima, ci mai degraba o sincera nedumerire.
     Fariseii se laudau cu faptul ca ei posteau in mod voit de doua ori pe saptamana (Luca 18-12), dar atitudinea fundamentala a ucenicilor lui Ioan pare sa fi fost chiar mai serioasa. Invatatorul lor a facut apel la pocainta in Israel in vederea apropiatei veniri a lui Mesia. Nu era mai potrivit de a insoti pocainta prin post ? El insusi, nu a mancat si nici n-a baut (Mt. 11:18). Trebuia ei, ca ucenici ai sai, sa abandoneze acest obicei acum ca invatatorul lor era in temnita ? Ioan a chemat la pocainta si a postit. Ei, ucenicii sai, s-au pocait si au postit. Postul nu era el un rod demn de pocainta ?
     Moise si Ilie nu s-au lipsit ei de mancare destul de mult timp ? Profetul Ioel nu a proclamat el : "Sfintiti un post, anuntati o adunare solemna" (Ioel 1:14). Nu era plangerea din Ierusalim, pe care a facut-o Zaharia, despre acest post (Zah. 12:10) ? Putea sa se deschida altfel casei lui David un izvor pentru pacat si pentru necuratie (Zah. 13:1) ? Toate acestea erau de natura sa miste inima acestor oameni - si iata ca ucenicii lui Isus nu posteau ! Cum trebuie inteles aceasta ? Nu era acest lucru in contradictie evidenta cu Cuvantul lui Dumnezeu ?
     Inainte de a vedea raspunsul frumos al Domnului, este potrivit sa spunem cateva cuvinte despre pozitia ucenicilor lui Ioan. Cartile istorice ale Noului Testament ne arata ca acesti ucenici ai lui Ioan alcatuiau o grupa aparte in timpul lucrarii Domnului, si chiar de mai tarziu (Mt. 11:2 ; 14:12 ; Ioan 3:25 ; Fapte 19:1-4). Chiar daca Ioan Botezatorul era lipsit complet de orice fel de gelozie fata de Cel care venea dupa el, si chiar daca a acceptat de bunavoie superioritatea Lui (Ioan 3:26-31), se pare ca ucenicii sai nu au impartasit in totul aceasta nobila atitudine a invatatorului lor. Trebuie chiar sa realizam ca ei nu au recunoscut cu adevarat Persoana lui Isus. Ei se gandeau la Imparatia viitoare, fara sa vada ca Imparatul acestei Imparatii era inaintea lor. Ei erau pe deplin constienti de pacatul lor, dar au ramas ignoranti cu privire la Persoana Mantuitorului pacatosilor. De fapt, ramanand separati de ucenicii Domnului, ei au pierdut multe binecuvantari, dupa cum arata exemplul din Fapte 19.
     Cu toate acestea, in imprejurarea de care ne ocupam, ei au facut singurul lucru care trebuia facut : au venit direct la Domnul cu intrebarile lor. Nu este si pentru noi aceasta un exemplu de imitat ? Nu preferam de multe ori sa ne indreptam spre oameni pentru rezolvarea intrebarilor si a problemelor noastre ? Desigur,  Domnul ne poate lumina prin sfatul fratilor sau surorilor care au discernamant. Cine ar vrea sa neglijeze acest lucru ? Totusi, inima noastra ar trebui sa caute permanent apropierea de Domnul, care poate ca nimeni altul sa raspunda la intrebarile sufletului si sa-l linisteasca. Suntem deja plini de pace deoarece suntem constienti ca stam cu problema noastra direct in fata bunului nostru Domn. Si daca vrem sa punem intrebari speciale Domnului Isus fara sa fim siguri ca o putem face, sa ramanem la aceasta : cel mai important nu este atat intrebarea noastra cat mai degraba raspunsul Sau !


     1.2     Bucurie in loc de plangeri

     Celor care L-au intrebat, Domnul le raspunde in maniera specifica Lui, bogat in har, si El o face printr-o parabola mica care este urmata de doua imagini :

               "Se pot intrista prietenii mirelui (lit. "fiii camerei de nunta") in timp ce mirele este cu ei ?" (Mt. 9:15).

     Aceasta este una din parabolele in care Domnul spune ceva despre demnitatea si pozitia propriei Sale Persoane- deci ea merita o atentie speciala din partea noastra. Persoana Domnului si relatiile Sale cu Tatal Sau si cu oamenii au o importanta si o semnificatie deosebita. Ele constituie partea centrala a revelatiilor lui Dumnezeu in Cuvantul Sau, si sunt, de asemenea, masura prin care ne putem masura propriile noastre binecuvantari care decurg din relatia noastra cu El.
     Domnul se infatiseaza aici prin expresia de "mire". Al cui mire este El ? al bisericii, al adunarii ? Adunarea lui Dumnezeu este cu siguranta mireasa Lui, mireasa Lui cereasca (Apoc. 21:2, 9 ; 22:17), dar ea nu exista atunci cand Domnul a vorbit. Nu, El, Hristosul, care Se afla prezent in mijlocul lui Israel, Se infatiseaza fiicei Sionului ca mirele ei. Ioan insusi nu a vorbit despre El sub acest caracter, zicand : "Nu sunt eu Hristosul... Cine are mireasa este mire; iar prietenul mirelui, care sta si-l asculta, se bucura foarte mult de glasul mirelui. Deci aceasta bucurie a mea este implinita" (Ioan 3:28, 29) ?
     Prin expresia de "mire" Domnul face referire la expresiile din Vechiul Testament, in care Domnul, in harul Sau, Se apleaca spre poporul Sau pamantesc vinovat, si i Se infatiseaza ca "sotul" sau ca "mirele" sau. Sa vedem doua din aceste expresii care ating inima : "Caci Cel care te-a facut este sotul tau: Domnul ostirilor este Numele Lui si Sfantul lui Israel este Rascumparatorul tau. El Se va numi Dumnezeul intregului pamant. Caci Domnul te-a chemat ca pe o sotie parasita si intristata in duh si ca pe o sotie din tinerete, care a fost alungata, zice Dumnezeul tau. Te-am parasit pentru scurta clipa, dar te voi aduna cu mari indurari" (Is. 54:5-7). Citatul urmator, al aceluiasi profet, nu este mai putin miscator : "Nu te vei mai numi 'Parasita'. Nici tara ta nu se vai numi: 'Pustiita'. Ci te vei numi: 'Placerea Mea este in ea'. Si tara ta: 'Maritata (ebr. Beula)'. Caci Domnul Isi gaseste placerea in tine si tara ta va fi maritata. Caci cum se casatoreste tanarul cu o fecioara, asa se vor casatorii fiii tai cu tine; si cum se bucura mirele de mireasa, asa Se va bucura Dumnezeul tau de tine" (62:4, 5 ; a se compara cu Oseea 2:16-20).
     Cu aceste cuvinte ale Domnului inaintea ochilor nostri, realizam toata intinderea harului lui Dumnezeu prin faptul ca Hristos Se infatiseaza din nou poporului vinovat ca "mire". "Isus", adevaratul "Emanuel" ("Dumnezeu cu noi"), a venit pentru a "mantui pe poporul Sau de pacatele sale" (Mt. 1:21-23) si de a reinnoi astfel o relatie sot - sotie cu el (cu poporul) ! Cu siguranta, pocainta si marturisirea pacatelor era necesara (Mt. 3:2, 5, 6). Cine s-ar fi asteptat dupa tot ceea ce se intamplase ? Dar acum El era acolo, Mirele lor. Izvorul adevaratei bucurii era in mijlocul lor, manifestand harul minunat al lui Dumnezeu. Cum ar fi putut deci ucenicii, legati de El ca "fiii camerei de nunta", sa se intristeze si sa posteasca ? Cel care voia sa le dea "undelemnul de bucurie in loc de jale" era acolo (Is. 61:3). Cantarea de lauda a Mariei (Luca 1:46-55) nu se potrivea ea mult mai bine decat plangerile lui Ieremia ? Deja la nasterea Mantuitorului, ostirile ceresti au izbucnit in lauda fata de Dumnezeu, si pastorii, de asemenea, au glorificat pe Dumnezeu si L-au laudat "pentru toate cate auzisera si vazusera" (Luca 2:13-20).
     Cu toate acestea, unii continuau sa se intristeze si sa posteasca, in timp ce Il aveau pe El inaintea lor. Cum era posibil acest lucru ? Spre deosebire de ucenicii lui Isus, ucenicii lui Ioan nu realizau cine era Isus cu adevarat. Aceasta era adevarata lor problema. Ioan Botezatorul a vorbit despre Mielul lui Dumnezeu" si despre "Mire". Dar, evident, ei nu au crezut aceasta marturie si nu L-au urmat. In loc de aceasta, ei se rugau si posteau, si stateau deoparte de Cel despre care a marturisit Ioan.
     Toate acestea indeamna la meditatie. Esecurile noastre multiple si bucuria noastra atat de mica nu isi au ele originea in faptul ca nu ne dam seama cu ce Persoana glorioasa avem noi a face ? Cu siguranta, avem toate motivele sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu si de a marturisi vina noastra. Dar trebuie sa ne oprim aici ? Nu avem noi, de asemenea, sursa intregii bucurii si binecuvantari "cu noi", "in noi", si "in mijlocul nostru" (Mt. 28:20 ; Efes. 3:17 ; Mt. 18:20) ? "Fata Ta este belsug de bucurie, la dreapta Ta sunt desfatari pentru totdeauna" (Ps. 16:11)


     1.3 A posti

     Dar Domnul arata atunci o schimbare de relatie cu consecinte grave:

               "Dar vor veni zile cand mirele va fi luat de la ei si atunci vor posti" (Mt. 9:15).

     Umbrele groase acopereau inca poporul Israel si sperantele sale, inainte ca soarele sa rasara din nou in Imparatia milenara : Mirele le va fi luat. Domnul Isus, "stiind toate cele care urmau sa vina asupra Lui", vorbeste aici in mod profetic despre lepadarea si moartea Sa. "Unsul (Mesia) va fi nimicit si nu va avea nimic" (Dan. 9:26). Cand El va fi in mormant, atunci ucenicii Sai vor posti de asemenea. In alta parte Domnul le spune dinainte : "Adevarat, adevarat va spun ca voi veti plange si va veti jeli, iar lumea se va bucura; si voi va veti intrista, dar intristarea voastra se va schimba in bucurie" (Ioan 16:20).
     Vedem aceasta intristare la cei doi ucenici pe drumul spre Emaus. Domnul inviat Se alatura lor caci El stia ca ei erau "intristati" (Luca 24:17). Prin revelarea Lui Insusi a facut ca rapid sa le arda inimile lor descurajate.
     Astfel deci, jalea ucenicilor Domnului nu a tinut decat putin timp. Ceea ce El le-a spus a devenit realitate : "Si voi deci sunteti, in adevar, intristati acum; dar va voi vedea din nou si inima voastra se va bucura si nimeni nu va lua de la voi bucuria voastra" (Ioan 16:22). Cum ar fi putut ei sa continuie sa se intristeze si sa se teama avandu-L inaintea lor pe Domnul inviat ? Si chiar atunci cand El "a fost despartit de ei si a fost ridicat la cer... s-au intors la Ierusalim cu mare bucurie. Si erau mereu in templu, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu" (Luca 24:50-53).
     Practic, aceasta bucurie poate, de asemenea, sa ne caracterizeze in timpul prezent de har (Filip. 4:4); totusi, ea nu poate sa excluda postul in situatii speciale. Dar acest lucru nu ne este impus ca o regula sau ca o porunca. Domnul nu a condamnat niciodata practicarea postului (Mt. 6:16-18 ; Mc. 9:29 ; de asemenea Fapte 13:3 14:23 ; 2 Cor. 6:5 ; 11:27). Este remarcabil de vazut cum adesea postul este mentionat in legatura cu rugaciunea. In parabola noastra Domnul il asimileaza cu intristarea.
     Postul, atunci cand el este autentic, insoteste intristarea inimii. Cand inima este intristata, postul este o expresie potrivita a acestor sentimente. Daca cineva este intr-o intristare adanca, mai este el interesat sa manance si sa bea ? Mintea este atat de intens ocupata de lucruri si de suferinte spiriruale, incat nevoile trupului trec complet pe al doilea plan pentru un timp. Mai cunoastem noi astazi acel duh de renuntare la sine insusi care caracteriza pe nazireul din Vechiul Testament ? In orice caz, nimic din Sfanta Scriptura nu justifica faptul de a vorbi negativ despre post sau de a respinge in totalitate practicarea lui.
     Astfel, in aceasta parabola referitoare la "prezenta mirelui", Domnul arata o schimbare apropiata si solemna de dispensatie. Prezenta lui Mesia nu era decat tranzitorie. Chemarea lui Levi si ospatul Sau impreuna cu vamesii (sau, "colectorii de taxe", n.t.) si pacatosii era semnul clar ca Israel ca atare era pus deoparte. Faptul ca Mirele care era atunci in mjlocul lor avea sa le fie luat era un semna clar al dezastrului (pentru Israel, ca natiune, n.t.) care se apropia - nu un dezastru care avea sa cada asupra Lui, cum s-ar putea gandi, ci asupra lor. 
       

   

                               Calcati pe urmele Lui - 1 Petru 2:21-23


     Hamilton Smith


     1     Un indemn adresat credinciosilor

     A fost un moment in istoria lui Petru cand Domnul i-a spus ucenicului Sau restabilit: "Urmeaza-Ma" (Ioan 21:19). Acum, apostolul transmite aceste cuvinte fiecaruia dintre noi, atunci cand zice: "Calcati pe urmele Lui". In crestinatate, si chiar printre credinciosii adevarati, acest indemn este inteles adesea intr-un sens foarte vag si foarte larg. Chiar si cei necredinciosi se folosesc de aceste cuvinte pentru a lasa impresia ca, daca oamanii pun in practica preceptele predicii de pe munte, ei vor fi crestini foarte buni, si prin acest fapt isi vor asigura mantuirea sufletelor lor.

     Raportandu-ne la pasajul unde se gaseste aceasta expresie, este evident din context ca ea se adreseaza credinciosilor - celor carora apostolul putea sa le spuna ca ei au primit mantuirea sufletelor lor (1 Pet. 1:9). In afara mortii ispasitoare a lui Hristos si a credintei in sangele Sau pretios, nu poate fi mantuire pentru pacatos. Indemnul de a calca pe urmele Domnului este deci adresat credinciosilor si, ceea ce este mai mult, folosit intr-un sens foarte special. Se poate distinge in aceste versete patru urme de pasi.

     Este evident ca, in timpul vietii Sale pe pamant, Domnul a facut o multime de lucruri pe care nu suntem chemati sa le imitam. El a facut lucrari de putere, chiar a inviat morti, a vorbit cum niciun om nu a vorbit vreodata. In acestea, noi nu suntem indemnati sa calcam pe urmele Lui. Din contra, cei patru pasi pe care noi ii avem de urmat sunt considerati ca fiind la indemana tuturor credinciosilor, de la cel mai tanar pana la cel mai in varsta.

     2    Patru pasi la indemana noastra

     2.1     Nu a facut pacat

     Inainte de toate ne este amintit ca El "nu a facut pacat". Stim ca a mers din loc in loc facand binele; si noi, chiar in aceasta epistola, suntem indemnati de mai multe ori la "fapte bune" si la "a face binele". Aici, totusi, indemnul ia o forma negativa; trebuie sa calcam pe urmele Sale referitor la faptul ca El nu a facut pacat. Orice s-ar intampla, oricare ar fi impotrivirile pe care am putea sa le intalnim, necazurile pe care avem sa le induram, oricare ar fi insultele pe care am putea sa le suportam, nu avem nicio scuza pentru a pacatui. Este relativ usor de facut binele ca binefacator, venind in intampinarea nevoilor altora; in timp ce rezistam ispitelor ne va aduce numai dispret (Gen. 39). Este mult mai dificil de a nu pacatui cand esti ispitit decat de a face binele in imprejurari usoare. Domnul, El, a fost desavarsit in toate imprejurarile, si, oricare ar fi cele prin care trebuie sa trecem, prima noastra grija ar trebuie sa fie aceea de a calca pe urmele Sale. Da, Exemplul lui Iosif o confirma, este mai bine sa suferim ca suntem nedreptatiti decat sa suferim ca am pacatuit; este mai bine sa ne pierdem haina si chiar libertatea decat sa ne pierdem caracterul crestin.

     2.2     Nicio viclenie in gura

     Apoi citim: "nici nu s-a gasit viclenie in gura Lui". Acesta este al doilea pas. Desi Isus a suferit mult din cauza rautatii oamenilor, nu a fost pusa niciodata o intrebare, un raspuns dat, un cuvant iesit de pe buzele Sale care sa fie intinat de cea mai mica viclenie. Din nefericire! la noi deseori, rautatea si invidia au putut sa se ascunda in spatele cuvintelor care sunt mai alunecoase decat untul si mai moi decat untdelemnul (Ps. 55:21). La El, niciodata vreo intentie rea nu a fost ascunsa in spatele cuvintelor Sale placute. Viclenia era ascunsa in spatele intrebarii aparent nevinovate a fariseilor religiosi cand au intrebat : "Se cuvine sa dam tribut Cezarului, sau nu?" Caci citim ca ei cautau "cum sa-L prinda cu vorba" (Matei 22:15-18). Cu carnea din noi, este foarte usor sa ne inselam unii pe altii prin linguseli si intrebari aparent nevinovate. Din nefericire! noi suntem in stare sa ne luptam unul cu altul chiar prin cuvintele pe care I le adresam lui Dumnezeu intr-o rugaciune publica. Cat de mult se justifica atunci indemnul de a calca pe urmele Celui in gura Caruia nu S-a gasit viclenie !

     2.3     Nu raspundea cu insulta

     Al treilea pas din aceste minunate urme, ne este amintit ca Isus a fost Cel "care, fiind insultat, nu raspundea cu insulta; suferind, nu ameninta". In fata insultelor si a atacurilor viclene, El a ramas linistit. Adus inaintea sinedriului, El "tacea". Acuzat de iudei, in prezenta lui Pilat, "nu raspundea nimic". Lui Pilat insusi El "nu i-a raspuns nici macar un singur cuvant". Batjocoritorul Irod la intrebat multe lucruri, "dar El nu i-a raspuns nimic" (Mt. 26:63 ; 27:12, 14 ; Luca 23:9). Ce folos pentru noi de a calca pe urmele Lui si, in fata cuvintelor viclene ale oamenilor, indiferent de la cine vin, sa pastram tacerea ! Dupa alte pasaje, este limpede ca crestinul poate "sa ceara", "sa indemne", chiar "sa mustre"; dar niciodata insulte si amenintari.

     2.4    Se incredinta Celui care judeca drept

     In final, acesta este cel de-al patrulea pas, "Se incredinta pe Sine Celui care judeca drept". A nu pacatui, a nu lipsi dreptatea in cuvintele Sale, a pastra tacerea in fata cuvintelor viclene, toate acestea au un caracter negativ. Acest ultim pas este pozitiv. Daca noi pastram tacerea in fata insultelor, aceasta nu vrea sa spuna ca nu avem ce sa raspundem la rautate si la viclenie, ci mai de graba raspunsul este lasat in seama lui Dumnezeu. "A Mea este razbunarea, Eu voi rasplati, spune Domnul" (Rom. 12:19). Si din nou : "Domnul va judeca pe poporul Sau" (Ev. 10:30). Partea noastra este deci de a urma pasii Domnului Isus si, in fata insultelor, sa ne incredintam dreptului Judecator. Sa ne amintim, de asemenea, cuvintele profetului : "Domnul este bun pentru cei care Il asteapta, pentru sufletul care-L cauta. Este bine ca omul sa astepte, si aceasta in tacere, mantuirea Domnului" (Plan. 3:25, 26).

     3     Pasi mai importanti decat orice slujire

     Avem aici deci patru pasi, urme perfecte ale Domnului, pe care suntem indemnati sa calcam. Pentru toti acesti pasi de aici, nu este vorba de slujire sau de vreo forma de lucrare care ar avea vreo importanta in aceasta lume sau care sa ne scoata in evidenta in mijlocul poporului lui Dumnezeu. Ne gandim noi ca a nu face rau, a nu vorbi cu rautate, a pastra tacerea in fata insultelor, si a ne incredinta in mana lui Dumnezeu, este ceva inaltator ? Cu toate acestea, el are acest rezultat minunat de a face din noi barbati si femei in care Hristos sa poata fi recunoscut. Fie ca Dumnezeu sa ne pazeasca sa desconsideram adevarata slujire pentru Hristos, dar sa nu uitam ca aceasta, oricat de importanta ar fi, ar avea putina importanta in ochii lui Dumnezeu daca lipsesc acesti "patru pasi". Sa ne amintim ca putem sa vorbim in limbile ingerilor si totusi sa nu fim nimic. Poate ca, in ziua rasplatirilor, anumite meditatii frumoase care ne-au gastigat aprecierea fratilor nostri nu vor fi gasite decat ca vant, in timp ce o reflectare a lui Hristos in vietile noastre, pe care am uitat-o complet, va straluci in toata frumuseste ei si va fi rasplatita. Astfel, acesti pasi pe urmele lui Isus poate nu atrag privirile oamenilor asupra noastra astazi, dar ei (acesti pasi, n.t.) ne vor asigura o intrare bogata in Imparatia viitoare. Daca este un cuvant de care facem bine sa ne amintim, este acesta : "Dar multi din cei dintai vor fi cei din urma si cei din urma vor fi cei dintai" (Mc. 10:31).

                           
                                  ...............................................................................................
         

                                        ISPITA SI AJUTORUL DIVIN
                                                       
                                                                             - III -


             Credincios este Dumnezeu... impreuna cu ispita, va pregati si scaparea (1 Cor. 10:13)


     Georges André


          5     Ispite exterioare

     Ele vin din afara si cauta sa ne faca sa cadem; de asemenea, ele pun la incercare credinta pentru a se vedea realitatea. Astfel de ispite pot, asupra noastra, sa trezeasca pofta, acest raspuns al inimii rele care isi gaseste placerea in rau. Sau, dimpotriva, sa intalneasca credinta care se bazeaza pe Dumnezeu, ca poate elibera.

          5.1  Impotrivirea

     Ea provine din ura oamenilor manati de Satan: "Daca va uraste lumea, stiti ca pe Mine M-a urat mai inainte decat pe voi... pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales din lume, de aceea va uraste lumea... Daca M-au persecutat pe Mine, si pe voi va vor persecuta" (Ioan 15:18-20). In primele secole ale bisericii, ca de atatea ori in istoria sa, persecutia a fost inversunata impotriva crestinilor, "focul care a venit peste voi, spre incercarea voastra" (1 Pet. 4:12). Epistola catre Smirna o subliniaza: "Veti avea un necaz de zece zile" (Apoc. 2:10).

     Aceasta impotrivire poate imbraca diferite forme: de batjocura, de calomnie (1 Pet. 2:12), dezavantaje pe care le poate suporta un credincios in profesia lui, de asemenea, piedici pe care Satan le ridica pe cale si in slujba Domnului (1 Tes. 2:18).

     Cuvantul contine numeroase exemple ale acestei impotriviri, mai mult sau mai putin violente. Cei trei tineri evrei care au refuzat sa adore statuia de aur sunt aruncati in cuptorul aprins. Ioan Botezatorul este inchis, apoi decapitat. Ieremia, profetul, a suferit tot felul de insulte si tratamente rele. Unii au fost eliberati, altii "nu au acceptat eliberarea". Iar altii, in final, sunt chemati sa fie credinciosi "pana la moarte" (Ev. 11:33-38).

     In parabola semanatorului, semintele cazute intre stanci reprezinta pe oamenii care, au primit Cuvantul cu bucurie, dar nu au radacina in ei insisi, si cad cand vine necazul sau persecutia din cauza Cuvantului.

     Domnul Isus Insusi a cunoscut aceste ispite, - din partea vrajmasului, fie in pustie fie in Ghetsimani; - din partea fariseilor si a mai marilor poporului, pe parcursul lucrarii Sale. De-a lungul vietii Sale, a "rabdat de la pacatosi asa mare impotrivire fata de Sine" (Ev. 12:3).

     In fata unei astfel de impotriviri, credinciosul este chemat sa ramana "tare in credinta" (1 Pet. 5:9), sa fie "credincios" (Apoc. 2:10). El nu va reusi decat prin puterea lui Dumnezeu care lucreaza in el. Ca raspuns la credinta, potrivit cu masura persecutiei, Dumnezeu va pregati si scaparea, dand puterea de a ramane tare.

          5.2  Preocuparile

     Imprejurarile exterioare, in special nesiguranta viitorului, trezeste in noi ingrijorari, teama, chiar neliniste. Cauza este lipsa noastra de incredere.

     Domnul Isus i-a indemnat pe ai Sai: "Nu va ingrijorati pentru viata voastra" (Mt. 6:25). Apostolul subliniaza : "Nu va ingrijorati de nimic, ci, in orice, faceti cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre" (Filip. 4:6). Psalmistul a facut fericita experienta ca, "In multimea gandurilor dinauntrul meu, mangaierile Tale au facut placere sufletului meu" (Ps. 94:19).

     Mai presus de toate, sa ne amintim ca avem un Tata, expresie repetata de sapte ori in Matei 6. Sa ne amintim neincetat promisiunile din Cuvant, sa le intiparim in mintea noastra, pentru a le avea astfel la dispozitie cand apare ingrijorarea. Sa invatam sa "aruncam asupra Lui toata ingrijorarea noastra, pentru ca El ingrijeste de noi" (1 Pet. 5:7).

     In parabola semanatorului, avem, de asemenea, o ilustratie a efectului acestor preocupari: "Altii sunt cei semanati intre spini: acestia sunt cei care au auzit Cuvantul; si grijile veacului si inselaciunea bogatiei si poftele dupa alte lucruri, intrand in ei, inabusa Cuvantul, si el devine neroditor" (Mc. 4:18, 19). Fara indoiala, grijile se amesteca cu poftele; dar acestea au, de asemenea, efectul lor deplin de a inabusi Cuvantul in suflet si de a-l impiedica sa aduca rod. Daca mintea noastra este permanent ingrijorata de viitor, preocupata cu imprejurari si dificultati, atunci ea se indeparteaza de Dumnezeu.

     "Incredinteaza Domnului calea ta", spune psalmistul, "si increde-te in El: si El va lucra... Ramai linistit in Domnul si asteapta-L cu rabdare" (Ps. 37:5-7).

          5.3  Ispite intelectuale

     Sub "sagetile arzatoare ale celui rau", de care vorbeste apostolul in Efeseni 6:16, putem pune si aceste "sageti" pe care vrajmasul le trimite pentru a trezi indoiala in mintea noastra.

     El a insinuat la Eva: "Oare asa a spus Dumnezeu?" (Gen. 3:1). Satan lanseaza "sagetile" sale prin diferite moduri: prin lecturi, prin studii, prin discutii cu persoane rau intentionate. Cuvantul indeamna la a fugi de "vorbariile desarte, lumesti si de impotrivirile fals-numitei cunostinte, pe care unii, marturisind-o (sau, "profesand-o"), s-au abatut in ce priveste credinta!" (1 Tim. 6:20-21). Apostolul adauga: "fereste-te de intrebarile nechibzuite si lipsite de invatatura, stiind ca nasc certuri" (2 Tim. 2:23).

     In parabola neghinei, ogorul a fost insamantat bine. Dar, "in timp ce oamenii dormeau", vrajmasul a venit si a semanat neghina printre grau. La inceput nu s-a vazut nimic. Graul a inceput sa creasca. Dupa ceva timp "s-a aratat si neghina". Diferite insinuari sau indoieli au patruns in minte. La inceput nu au niciun efect. Stim ca nu trebuie sa le dam importanta. Dar semintele semanate vor da roade intr-o zi. Ne miram atunci sa vedem tineri, care pareau alipiti de Domnul si credinciosi Cuvantului Sau, parasind invatatura primita: Intr-un timp de somn (neveghere, n.t.), vrajmasul a semanat neghina sa.

     Ce remediu ne ofera Dumnezeu ? - Inainte de toate "scutul credintei", acea credinta care primeste Cuvantul lui Dumnezeu pentru ca vine de la El, fara sa-l strice, nici sa-l acomodeze. Pavel ii spune lui Timotei : "Intelege ceea ce spun, pentru ca Domnul iti va da pricepere in toate" (2 Tim. 2:7). Dupa atatea experiente care au scos la iveala launtrul inimii sale, Iov concluzioneaza: "Tu ma vei invata" (42:4). Atitudine potrivita a sufletului fata de Domnul, pe care o putem imita in fata ispitelor pe care indoiala ar putea sa le sadeasca in mintea noastra.

          5.4  Punerea la incercare

     "Daca trebuie", spune Petru, putem fi "intristati prin felurite incercari (sau, "ispite")", cu acest scop: pentru ca credinta pusa astfel la incercare prin foc, sa fie gasita "spre lauda si glorie si onoare, la descoperirea lui Isus Hristos" (1 Pet. 1:7). "Ferice de omul care rabda ispita, caci, dupa ce va fi incercat, va primi cununa vietii" (Iac. 1:12). Pe de alta parte, Dumnezeu ingaduie incercarea, ispita, pentru a pune in lumina piedicile care stau in calea comuniunii cu El, pentru a ne face sa le judecam si de a ne aduce sa ne bucuram din nou de lumina fetei Sale. El a lucrat asa cu Iov, ingaduindu-i lui Satan sa-l incerce, folosind, de asemenea, pe prietenii sai pentru a scoate la iveala multumirea de sine de care era plin.

     Astfel de "ispite (sau, incercari)" pot imbraca forma de impotrivire, de persecutie; de asemenea, ele pot proveni din imprejurari dificile: boala sau deces, care ar putea conduce la descurajare; infrangeri sau esecuri, care pot aduce razvratiri; deceptii, care pot descuraja (Ier. 17:16); accidente, care ar putea opri lucrarea pentru Domnul. Astfel de incercari pot fi, dimpotriva, "spre lauda", daca ne apropiem de Dumnezeu, si ele ne conduc sa cautam la El putere si curaj; sufletul reinnoit este intarit pentru a trece prin ispita.

     Slujitorii trebuie sa fie "incercati" inainte de a sluji. Sa se vada ca nu este nimic grav in viata lor, care ar putea fi o piedica in raspunderea pe care Dumnezeu le-ar putea incredinta. O astfel de incercare (sau, punere la proba, n.t.) poate fi facuta de Dumnezeu, sau de catre frati. Un anumit timp in care sa se vada starea de inima si nivelul spiritual este necesar, inainte de a se angaja din plin intr-o lucrare pentru Domnul.

          6          Ajutorul divin

     Pe masura ce am examinat diferitele ispite, am aratat si resursele divine pentru a le face fata. Sa ni le amintim inca odata pentru a fi astfel mai bine pregatiti atunci cand intalnim incercari in alergarea crestina.

          6.1  In ispite exterioare

     In primul rand avem inaintea noastra mijlocirea si simpatia Domnului pentru noi. Evrei 2: 17-18 ne spune : "Trebuia in toate sa fie facut asemenea fratilor Sai, ca sa fie un mare preot milos si credincios in cele privitoare la Dumnezeu... caci, in ceea ce El Insusi a suferit, fiind ispitit, poate sa-i ajute pe cei ispititi". Aceasta intelegere a Domnului fata de ai Sai nu rezulta din puterea Sa divina, ci din viata pe care El Insusi a trait-o pe pamant, cu necazurile, limitele si slabiciunile Sale; El a cunoscut setea, foamea, oboseala; impotrivirea si ura; singuratatea; neinteles de ai Sai. El a suferit fiind ispitit; si astfel, El este in stare sa-i ajute pe cei care sunt ispititi. A cunoscut suferinta de a trai intr-o lume intinata si ostila. Bineintele, El nu avea natura rea, pofta (firea veche, n.t.); ispitele (din afara, n.t.) nu au gasit niciun "stimulent" (nimic de care sa se "agate", n.t.). Dar El poate sa "aiba parte (sau, "sa simpatizeze") cu noi in slabiciunile noastre pentru ca a fost ispitit in acelasi fel, in afara de pacat" (Ev. 4:15). El a cunoscut suferinta.

     Mai mult, deoarece El a inviat, si este preot in cer "potrivit puterii unei vieti nepieritoare", - "de aceea si poate sa mantuiasca pana la desavarsire (sau, "pentru totdeauna") pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, traind pururea ca sa mijloceasca pentru ei" (Ev. 7:16, 25). Aceasta mijlocire a Domnului este permanent la dispozitia noastra, dar El asteapta ca noi "sa ne apropiem de Dumnezeu prin El".

 De asemenea, noi avem exemplul Sau pentru a ne incuraja: "Ganditi-va bine dar la Cel care a rabdat de la pacatosi asa mare impotrivire fata de Sine, ca sa nu obositi, descurajandu-va in sufletele voastre" (Ev. 12:3). Sa invatam sa-L vedem (1 Ioan 1:1) pe Domnul Isus pe paginile Evangheliilor; exemplul Sau, taria Sa, rabdarea Sa ne invioreaza, atunci cand am avea tendinta sa fim descurajati.

     Si ca psalmistul, sa stim sa gandim la El: "Ferice de cel care-l intelege pe sarac! In ziua raului, Domnul il va scapa. Domnul il va pazi si-l va pastra in viata: va fi fericit pe pamant... Domnul il va sustine pe patul de zacere; Tu ii vei primeni tot patul sau cand va fi bolnav" (Ps. 41:1-3). A intelege pe Cel care S-a smerit, care S-a facut sarac ca sa ne imbogateasca pe noi, si "in adanca Lui smerenie Si-a urmat cale Lui intunecata". Ce incurajare prin incercarile si ispitele vietii! Cum sa-L "intelegem", daca nu din nou, vazandu-L, asa cum Evangheliile Il aseaza inaintea noastra, nu doar in diferite evenimente ale vietii Sale, ci incercand a simti inima din care a tasnit toate faptele Sale. 

     Atunci putem realiza rabdarea, atat de des mentionata in epistola lui Iacov; vom cere intelepciune (Iac. 1:5), care ne va ajuta sa intelegem scopul incercarii, lectii pe care Domnul vrea sa le invatam prin imprejurarile pe care El le ingaduie, si cum sa ne comportam in ele; ca raspuns la rugaciune, "Dumnezeu o da tuturor cu darnicie si nu reproseaza".

          6.2  In ispitele interioare

     Dupa cum s-a mentionat deja, esential este de sa "fugi", de poftele tineretii, de curvie, de idolatrie. Atunci cand exemple rele ar putea sa ne molipsesca: "Departeaza-te de astfel de oameni" (2 Tim. 3:5).

     In acest domeniu, acorda o atentie deosebita relatiilor care ar degenera in ocazii de cadere, in care riscam sa-L dezonoram pe Domnul. Prieteniile in Hristos sunt o resursa pretioasa pe calea credintei; pericolul este in tovarasii, contacte care devin mai intime si care atrag in lume sau la stricaciune.

     Am vazut in Coloseni 3:5 sensul de a "cangrena" (madularele care tin de natura veche, lasate sa "cangreneze", n.t.), in legatura cu pofta carnii. Daca o persoana din lume cauta sa ne atraga, sa ne amintim Proverbe 6:25: "Nu-i pofti frumusetea in inima ta". Imediat ce iti dai seama, trebuie "taiat". In ce priveste defectele caracterului, energia spirituala este chemata sa se arate: "Dezbracati-va (in fr. renuntati) si voi de toate acestea" (Col. 3:8). Proverbe 28:13 ne spune: "Cine le marturiseste (faradelegile) si le paraseste va capata indurare". Nu o energie carnala, sau legalista, ci potrivita sa opreasca inima (de pe calea faradelegii, n.t.) care doreste sa ii placa Domnului. Toate acestea implica o disciplina personala in alergarea crestina: "Alergati dar in asa fel ca sa castigati premiul", spune apostolul corintenilor (9:24). Daca cineva vrea sa se lupte (la jocuri, n.t.), trebuie "sa se infraneze" in toate ca sa primeasca o cununa. Si apostolul adauga : "Imi disciplinez (in fr. "dau mortii, mortific") trupul meu si-l tin in supunere" (v. 27). Ce vrea sa spuna prin aceasta, nu stim cu precizie. Alte pasaje il rezuma prin "cumpatare", stapanire de sine. Sa nu ne lasam prada tuturor impulsurilor, sau leneviei, sau dorintelor carnale, ci de sa stim sa tinem trupul in frau.

     Apostolul a incredintat lui Tit multe indemnuri care se potriveau diferitelor categorii de persoane pe care el avea sa le intalneasca in Creta : batrani, femei in varsta, femei tinere. Cu privire la tineri, unul singur era suficient, dar cat de important : "Pe cei mai tineri, la fel, indeamna-i sa fie chibzuiti (sau, "cumpatati", n.t.)" (Tit 2:6). Nu legalismul, condamnat in Coloseni 2 : "pentru ce... va supuneti la randuieli (sau, "porunci", n.t.): nu pune mana, nu gusta, nu atinge!" Ci realizarea mortii noastre impreuna cu Hristos si a invierii noastre impreuna cu El. Sa cultivam viata cea noua. Iata ceea ce este important. Nu exista niciun "merit" afirmand  aceasta, practicand cumpatarea. Acest lucru nu este posibil decat umbland prin Duhul, asa cum spune Galateni 5:16-23, unde infranarea (cumpatarea) vine sa completeze "manunchiul".

     Marturisirea greselilor noastre lui Dumnezeu este indispensabila pentru a fi iertati si curatii (1 Ioan 1:9. Recunoasterea greselilor fata de fratii care au fost nedreptatii restabileste relatiile fratesti; aceasta este, de asemenea, o ocrotire si pentru viitor. La fel, marturisirea reciproca din Iacov 5:16 si rugaciunile care decurg, sunt un puternic mijloc educativ pentru a ne pazi de caderi.

          6.3  Intotdeauna

     Ajutorul divin este permanent la dispozitia noastra. El nu este intermitent sau partial.

     "Sunteti paziti prin puterea lui Dumnezeu, prin credinta" (1 Pet. 1:5). Puterea lui Dumnezeu este totdeauna gata sa ne pazeasca de cadere. Credinta trebuie sa fie in stare sa se bazeze pe aceasta putere, s-o intelega, sa conteze pe ea. La sfarsitul experientei sale lungi si dureroase, Iov poate sa spuna cu recunostinta : "Stiu ca Tu poti face orice si ca nicio hotarare a Ta nu poate fi impiedicata" (Iov 42:2). Mana Domnul este totdeauna gata sa ne ajute, mana credincioasa care s-a intins "imediat" spre Petru, care se afunda in ape ca urmare a lipsei sale de credinta (Mt. 14:31). "Cand am zis: Mi-aluneca piciorul! bunatatea Ta, Doamne, m-a sustinut (Ps. 94:18).

     "Credincios este Dumnezeu... impreuna cu ispita, va pregati si scaparea" (1 Cor. 10:13). Putem sa ne bazam intotdeauna pe harul si pe credinciosia Sa. Exemplul israelitilor cazuti in pustie ne conduce la teama ca "nu cumva cineva dintre voi sa para ca a ramas in urma" (Ev. 4:1). Dar ne sunt date trei resurse, fara de care nimeni nu ar ajunge la tinta : Cuvantul lui Dumnezeu (v. 12), mijlocirea lui Hristos (v. 14-15), si tronul harului (v. 16). Calea a fost deschisa, perdeaua a fost sfasiata, intrarea in locurile sfinte este intotdeauna libera : "Sa ne apropiem". Sa ne apropiem cu incredere, cu sentimentul ca vom intalni acolo harul lui Dumnezeu; nu doar "pentru a primi ajutor", ci, in primul rand "ca sa primim indurare", aceasta indurare de care avem atata nevoie de-a lungul alergarii.

     Pentru a ne pazi, sau pentru a ne ridica, Dumnezeu se poate folosi de ajutorul fratesc. Galateni 6:1 o ilustreaza : "Fratilor, chiar daca va fi cazut un om in vreo greseala, voi, cei spirituali, indreptati pe unul ca acesta cu duhul blandetii, fiind atent la tine insuti, ca sa nu fii ispitit si tu". Aici este vorba de o greseala accidentala, care nu implica disciplina adunarii ca in 1 Corinteni 5, dar necesita un ajutor spiritual, o slujire pastorala, care conduce la indreptarea celui care a cazut. Fiind in totul constient ca tu insusti ai putea fi la fel de bine ispitit !

     Iov subliniaza : "Pentru cel care este in lesin, se cuvine indurare de la prietenul sau" (Iov 6:14). Indurare fata de fratele descurajat, al carui picior a alunecat, care se afla implicat in imprejurari complicate, - indurare si nu judecata. 

     "Mai bine doi decat unul" (Ecl. 4:9). Prietenul "va ridica pe tovarasul sau" ; in cuplu, "cei doi" vor experimenta afectiunea reciproca prin care se vor sustine in zile bune si in zile rele. Si Domnul se apropie de cei pe care El i-a unit astfel : "Funia impletita in trei nu se rupe".

     Un ultim avertisment, o ultima promisiune : "Pentru ca voi stati prin credinta" (2 Cor. 1:24). Aceasta credinta care se bazeaza pe puterea lui Dumnezeu, care se apropie de El cu incredere, si stie sa apeleze la ajutorul si la harul Sau. - In final, o asigurare : "Domnul poate sa-l faca sa stea" (Rom. 14:4). El "poate sa va pazeasca fara poticnire" (Iuda 24). 

                          ............................................................................................