Translate

luni, 28 decembrie 2020

 


                                           CRESTIN SI FERICIT ?

                                                         Comentarii practice din 2 Petru 1

                                                                     - II -


     Christian Briem


     5     Puterea divina

     La versetul 2, apostolul vorbeste despre cunostinta lui Dumnezeu si a lui Isus, Domnul nostru. Versetul urmator ne invata ca aceasta cunostinta se ataseaza la ceva esential : puterea divina.
     "Dupa cum puterea Sa divina ne-a dat toate cele privitoare la viata si evlavie, prin cunostinta Celui care ne-a chemat prin glorie si virtute" (v. 3).
     Observam ca Duhul Sfant ne prezinta mai intai puterea divina la versetul 3, si apoi, la versetul 4, natura divina. Putem retine de aici ganduri pretioase.
     Dar sa vedem mai intai versetul 3. Noi, copiii lui Dumnezeu, suntem aici obiectele puterii divine, lucrarea lui Dumnezeu in putere. Dumnezeu are un scop cu noi, si pentru a atinge acest scop a actionat si actioneaza fata de noi in puterea Sa divina. Acest verset ne arata cele doua lucruri, modul in care El lucreaza si scopul care trebuie atins.


     5.1     Lucrarea lui Dumnezeu

     In ceea ce priveste natura lucrarii lui Dumnezeu : El ne-a dat toate cele privitoare la viata si evlavie. Este vorba deci de modul in care puterea divina a lucrat fata de noi : ea ne-a dat toate. In schimb, pentru a intelege scopul urmarit de Dumnezeu, trebuie sa ne concentram pe o alta parte a versetului : El ne-a dat toate cele privitoare la viata si evlavie. Si astfel, scopul lucrarii lui Dumnezeu fata de noi apare clar : viata si evlavia..
     Cand ne gandim la ceea ce a facut Dumnezeu, nu putem decat sa-L adoram. Caci ce belsug de binecuvantari gasim aici ! Nu exista nimic din ceea ce este necesar vietii si evlaviei pe care Dumnezeu nu ni l-a dat. Dupa Efeseni 1, versetul 3, in Hristos avem orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti ! Practic, este acelasi adevar ca cel care este exprimat in versetul nostru, doar ca Petru arata latura morala : Am doar ceea ce imi insusec de la El prin credinta.
     De fapt, expresia "puterea Sa divina" include, de asemenea, gandirea la singurul mod posibil de a obtine binecuvantarile : puterea lui Dumnezeu care este necesara. Este vorba de acelasi cuvant (dinamic, energic) ca in 1 Petru 1:5 : "Sunteti paziti de puterea lui Dumnezeu, prin credinta, pentru o mantuire gata sa fie descoperita". Puterea lui Dumnezeu lucreaza, dar o face prin credinta. Cu alte cuvinte : puterea lui Dumnezeu nu actioneaza pur si simplu fara noi (sau, in afara noastra, n.t.) pentru a produce ceva minunat, fara participarea noastra intr-un fel sau in altul. Mai degraba, ea lucreaza mult ca sa intareasca credinta noastra - in 1 Petru 1, ca sa fim paziti, in 2 Petru 1, pentru ca noi sa apucam practic tot ceea ce ne este dat. Ca puterea lui Dumnezeu este necesara pentru a ne pune in posesia a ceea ce va produce apoi in noi viata si evlavia, este deja in sine un fapt foarte instructiv. 


     5.2     Scopul lui Dumnezeu

     Cu aceasta atingem deja scopul pe care il are Dumnezeu in vedere pentru noi : viata si evlavia. Referitor la viata, este vorba de manifestarea vietii eterne. Prerogativa lui Dumnezeu este de a da viata sufletelor moarte. In comuniune cu Fiul, Tatal da viata, o viata spirituala, eterna (Ioan 5:26 ; Romani 6:23). Cu toate acestea, viata eterna pe care o avem prin credinta in Domnul Isus (Ioan 3:16 ; 1 Ioan 5:13) pare a fi considerata aici mai mult sub aspectul sau practic, moral. Petru merge rareori, daca vreodata, dincolo de rezultatele morale. Acesta este cazul si aici. El nu vorbeste direct despre comunicarea vietii celei noi, dar arata ca, in ce priveste aceasta viata, Dumnezeu a facut si face in noi tot ceea ce este necesar pentru ca ea sa creasca tot mai mult. Viata eterna este o viata care se bucura in Dumnezeu si este potrivit Lui. Si inca ceva, ea vine de la Dumnezeu si nu se preocupa niciodata cu altceva decat cu Dumnezeu si gandurile Sale. Gandindu-ne la aceasta, nu ar trebui sa constatam cu mai multa sau mai putina rusine masura foarte mica prin care Dumnezeu a putut sa-Si atinga scopul Sau cu noi ? Si nu vedem mai bine acum nevoia de putere divina pentru a depasi miile de obstacole care stau in cale efectelor vietii eterne din noi ? De fapt, aceasta putere ne-a dat toate cele privitoare la viata ; noi avem viata eterna insasi. Dar puterea divina nu se exercita sau nu lucreaza pentru noi in aceasta viata decat atunci cand intelegem prin credinta ceea ce este Dumnezeu pentru noi si ceea ce El a facut pentru noi.
     Pe langa viata, este numita evlavia. In primele patru versete din epistola noastra, gasim in totul patru perechi de expresii si se pare ca, in fiecare caz, al doilea element decurge din primul. La versetul 2 este vorba de "har si pace" ; versetul 3 contine doua perechi : "viata si evlavia", apoi "glorie si virtute" ; si in versetul 4, ultima pereche consta in cei care, pe de-o parte, s-au facut "partasi naturii divine", si pe de alta parte, au "scapat de stricaciune".
     "Evlavia" descrie un caracter care corespunde lui Dumnezeu ; ea semnifica o conformitate morala cu El. Scopul lui Dumnezeu este de a trezi in noi aceasta evlavie practica, aceasta teama reala de Dumnezeu. Si ceea ce am spus cu privire la "viata" se aplica si aici : Puterea divina ne-a dat toate cele privitoare la evlavie sau care conduce la ea. Dar realizarea ei nu poate avea loc decat prin cunostinta Celui "care ne-a chemat prin glorie si virtute".


     5.3     Chemarea divina

     Am mentionat ca scopul moral al lui Dumnezeu pentru noi este atins cand intelegem prin credinta ceea ce este Dumnezeu pentru noi. Vedem inca odata aici ca cunostinta lui Dumnezeu este temelia credintei noastre. Am descoperit deja aceasta la versetul 2. In aceasta cunostinta binecuvantata consta taria sufletului. In masura in care ne bucuram in Dumnezeu si in ceea ce este El pentru noi, vom primi puterea de a face ce Ii place Lui. Nu exista alta cale, preaiubitilor. Putem incerca orice vrem si sa depunem multe eforturi pentru a duce o viata de evlavie si sa luptam impotriva raului din noi si din jurul nostru. Dar puterea necesara nu o gasim decat "prin cunostinta Celui care ne-a chemat prin glorie si virtute".
     Modul in care este descris Dumnezeu aici merita intreaga noastra atentie. Literal este "ne-a chemat". Ce minunat ! Exista cineva care S-a interesat de noi si care, din acest fapt, ne-a chemat. Dar pentru ce a trebuit sa fim chemati ? Este suficient sa privim o clipa la cel dintai om, pentru ca un astfel de har sa ne devina clar.
     Adam, inocent, nu a primit nicio chemare din partea lui Dumnezeu in gradina Edenului. Desigur, Dumnezeu l-a vizitat, dar nu l-a chemat. De ce ar fi trebuit s-o faca ? El se afla chiar in locul unde l-a asezat Dumnezeu. El ar fi trebuit pur si simplu sa ramana acolo, chiar cand altcineva l-a chemat : sarpele. Dar dupa ce a plecat urechea la insinuarile sarpelui, omul este in afara paradisului lui Dumnezeu, in pacat. Ce stare ingrozitoare !
     Am realizat vreodata ca eliberarea dintr-o astfel de stare nu se poate produce decat prin chemarea lui Dumnezeu ? De fapt, tot principiul crestinismului consta in aceasta : prin chemarea lui Dumnezeu, credinciosul a iesit din tot in ceea ce se gasea in mod natural pentru a fi introdus intr-o pozitie noua. Am fost chemati pentru gloria lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 2:12 ; 1 Petru 5:10).
     Putem noi masura, chiar aproximativ, insemnatatea unei astfel de chemari ? Cu siguranta nu. Dar nu ar trebui sa ne oprim mai des pentru a ne aminti ca chemarea noastra este "de sus", ca este vorba de o chemare "cereasca" (Filipeni 3:14 ; Evrei 3:) ? Mai mult ca sigur. Si totusi, exista putine lucruri pe care suntem mai inclinati sa le trecem cu vederea ca chemarea noastra. Nu uitam darurile si binecuvantarile noastre la fel de repede ca chemarea noastra. Cum se face aceasta ? Gandurile noastre sunt de multe ori indreptate spre lucrurile pamantului si impotrivitorul are un interes diabolic ca acest lucru sa nu se schimbe. Dar Dumnezeu nu ne pierde din vedere si ne indreapta privirele in sus spre Hristos in glorie. De asemenea, se vorbeste aici despre "Cel care ne-a chemat prin glorie si virtute".
     Din nou, Duhul Sfant pune unul langa altul doua elemente : "glorie si virtute", si aici din nou, al doilea decurge din primul. Gloria este scopul in (sau, din) afara acestei lumi, iar virtutea (sau curajul spiritual, determinarea spirituala) este necesara pe calea care conduce la ea (la glorie, n.t.). Ar trebui sa fim mai constienti ca Mantuitorul nostru este deja acolo si ca vom ocupa impreuna cu El o pozitie in glorie. Cu aceasta perspectiva inaintea ochilor, nu vom duce lipsa de energie si determinare spirituala pentru a tinde spre scopul ceresc. Puterea divina ne-a dat tot ceea ce era necesar in acest scop.
     In Sfanta Scriptura, atunci cand se vorbeste despre virtute in legatura cu Dumnezeu, ca in 1 Petru 2:9, este vorba de excelenta Fiintei Sale. In schimb, cand este vorba de oameni, "virtutea" semnifica curajul moral, determinarea (sau, energia, n.t.) spirituala. Ori, Petru atribuie o valoare mare prezentei acestei trasaturi de caracter la credinciosi. El stie ca daca "virtutea" lipseste, viata credinciosului ramane in mare parte fara rod pentru Dumnezeu si fara bucurie pentru el insusi. "Virtutea" este mentionata inca odata la versetul 5, si acolo ea face parte din elementele fundamentale din care se dezvolta celelalte trasaturi ale vietii spirituale.
     Cu siguranta, avem nevoie de energie spirituala pentru a ne impotrivi puterii carnii din noi si a celei din lumea care ne inconjoara. In aceasta privinta, gasim un exemplu frumos in Moise care, prin credinta, a refuzat sa fie numit fiul fiicei lui Faraon si a ales mai degraba sa sufere impreuna cu poporul lui Dumnezeu, decat sa se bucure pentru un timp de placerile pacatului (Evrei 11:24, 25). Moise nu voia aceasta lume, nici bucuriile ei. El a zis "nu" la ispitirile carnii si ale lumii si s-a alaturat acelor robi dispretuiti care au ramas totusi "poporul lui Dumnezeu". Este nevoie de virtute, de energie spirituala pentru a actiona astfel. Moise le avea, si astfel a respins ceea ce ar fi sperat dupa natura sa omeneasca : palatele, tronul, coroana Egiptului. El a ales mai degraba ceea ce omul natural n-ar fi dorit niciodata : sa fie in comuniune cu cei care erau suficient de buni pentru a face caramizi. Dar Moise vedea in acesti oameni pe poporul lui Dumnezeu. Aceasta facea toata diferenta.
     In vremea noastra, nu avem si noi nevoie de aceasta energie spirituala pentru a ne feri de lume cu miile de chipuri ale sale ? Suntem si noi gata sa ne identificam cu micul grup al celor care alcatuiesc astazi "poporul lui Dumnezeu" ?
     Din nefericire, cedam prea adesea in fata ispitelor, deoarece ne lipseste "virtutea" ; si rezulta ca vom cadea frecvent. Daca nu vom pastra aceasta energie spirituala vie in inimile noastre, mai devreme sau mai tarziu vom aluneca in acele lucruri pe care le-am parasit altadata. In timp ce, daca vom avea ca obiect inaintea ochilor nostri gloria in care Domnul nostru este deja, curajul spiritual, taria morala se va dezvolta in noi pe calea care duce la ea (la glorie, n.t.).


     6     Partasi naturii divine

     Dumnezeu ne-a chemat prin glorie si prin virtute. In legatura cu aceasta, un alt mare dar ne-a fost facut, dupa cum ne arata versetul care urmeaza :
     "Prin care ne-a dat promisiunile cele mai pretioase, ca prin acestea sa va faceti partasi naturii divine" (v. 4).
      Expresia "prin care" este legata de "glorie si virtute". Autorul spune astfel : In legatura cu "gloria" si cu "virtutea", Dumnezeu ne-a dat promisiunile cele mai pretioase. Petru nu prezinta aici promisiunile in sine, ci el le califica ca "cele mai pretioase". Mai departe in epistola sa, el va mentiona promisiunea venirii Domnului si promisiunea unui cer nou si a unui pamant nou (3:4, 13), dar aici sensul pare mai general, mai vast. Oricum ar fi, aceste promisiuni sunt in contrast cu promisiunile si sperantele pamantesti ale poporului Israel, dupa cum am vazut, de exemplu, in 1 Petru 1:3 la 5. Acest punct imbraca o importanta speciala pentru sfintii iesiti din acest popor. Dar daca promisiunile care ne sunt date aici in Hristos sunt puse in legatura cu gloria si virtutea, este pentru ca, pe de-o parte, ele se vor implini in glorie, dar si ca, pe de alta parte, ele isi dezvaluie puterea lor deja de acum pe calea care conduce la glorie.
     Avem aici ceva potrivit pentru a ne bucura profund. Adevaratele binecuvantari ale crestinului nu sunt legate de acest pamant - ele nu pot fi atinse si nu se pot pierde. Ele isi vor gasi implinirea deplina in glorie. Dar faptul de a avea cunostinta (de ele, n.t.) produce in noi - daca "virtutea" este prezenta - taria morala. Desigur, noi suntem inca doar in drumul spre glorie, dar aceasta arunca deja lumina sa pe drumul nostru. Impreuna cu promisiunile cele mai pretioase, Dumnezeu este de partea acelora care manifesta determinarea sau energia spirituala. Intariti si incurajati prin aceste promisiuni, ne facem "partasi naturii divine".
     Ajungand la acest pasaj, observam, daca nu am facut-o mai inainte, ca aceasta expresie are o semnificatie diferita de cea pe care noi i-o dam de obicei. Atunci cand vorbim despre "natura divina din noi", ne gandim la viata divina pe care am primit-o prin nasterea din nou. Si este incontestabil ca la convertirea noastra am primit o viata noua, divina, si ca, in acest sens, am devenit partasi naturii divine. Caci : "Oricine crede ca Isus este Hristosul este nascut din Dumnezeu" (1 Ioan 5:1). Dar, evident, Petru nu vorbeste despre aceasta aici. Altfel ar fi trebuit sa spuna ca, prin aceste promisiuni, ei devenisera partasi naturii divine. Ori, el a scris : "prin acestea sa va faceti partasi". Este deci vorba de o intentie , nu de un fapt implinit. Din nou aici, dupa cum am vazut deja de mai multe ori, el este preocupat de rezultatele morale dorite, nu a lucrului in sine.
     Daca am gustat ca Domnul este bun, daca ne traim viata in comuniune cu El, vom fi partasi (sau, vom lua parte, n.t.), intr-un sens moral, la natura divina. Iata ceea ce ne este prezentat in versetul nostru. Suntem introdusi - daca ne este ingaduit sa ne exprimam asa - intr-o atmosfera care corespunde lui Dumnezeu ; respiram in aceeasi atmosfera ca aceea in care se afla Dumnezeu. Si care este rezultatul ? Inima noastra se largeste in bucuria a ceea ce este El ; vom fi partasi la gandurile si sentimentele Sale. In sensul cel mai adevarat al cuvantului, vom deveni "spirituali" si chiar sa manifestam caracterele lui Dumnezeu.
     De departe nu este un lucru mic, ci constituie mai degraba adevarata concluzie sau adevaratul varf a tot ceea ce a fost prezentat in aceste versete. Mai intai primim capacitatea de a ne bucura in Dumnezeu. Si in masura in care facem uz de aceasta capacitate si umblam in comuniune cu Dumnezeu, bucuria in El se adanceste. Astfel, suntem facuti capabili sa fim partasi, in mod practic, la caracterele divine si sa le manifestam in viata de zi cu zi. Acest subiect este atat de important pentru Duhul Sfant, incat ne va arata in continuare, printr-un intreg lant de virtuti spirituale, cum trebuie ca natura divina sa se dezvolte in noi (v. 5-7). Ne vom ocupa de acest lucru putin mai departe. 


     6.1     Ati scapat de stricaciune

     Dar inainte de aceasta, un alt rezultat al puterii divine ne este prezentat in a doua parte a versetului 4 : 
     "Ati scapat de stricaciunea care este in lume prin pofta" (v. 4).
     Cand inima este plina de Hristos si de gloria la care suntem chemati, Duhul Sfant lucreaza in noi si ne conduce la biruinta asupra pacatului. Este singurul mod de a castiga biruinta asupra dorintelor vinovate : fiind preocupati cu altceva, mai bun !
     Oamenii acestei lumi sunt atrasi fara incetare si urmatiti de dorintele si poftele lor, dar drumul lor sfarseste in stricaciune. Deja acum stricaciunea este in lume - prin pofta. Am reflectat noi deja la ce se ascunde, ca principiu, in spatele poftei, in spatele dorintelor carnale ? Nimic altceva decat vointa omului cazut. Pofta carnii, pofta ochilor si trufia vietii "nu sunt din Tatal" (1 Ioan2:16). Ele caracterizeaza mai degraba creatia cazuta. Nici cautand, nici gasindu-si satisfactia in Dumnezeu, omul o cauta peste tot si nu o gaseste nicaieri ; rezulta ca sufletul este intotdeauna mai profund degradat si incurcat in pacat. Si astfel omul devine jucaria propriilor sale pofte si se afla deja in stricaciune.
     Eram si noi altadata in lume, facand propria noastra vointa. Dar, har nemarginit, acum suntem eliberati de propria noastra vointa si, intr-un anumit sens, am devenit stapanii nostri si ai dorintelor noastre ! Caci respiram atmosfera sfanta si curata a prezentei lui Dumnezeu - o atmosfera in care inima isi gaseste bucuria in a face voia lui Dumnezeu. Atunci cand vom intra in gloria cereasca, orice pofta necurata, orice povara, orice intinare prin pacat, vor disparea pentru totdeauna : iata un gand foarte potrivit pentru a ne umple de fericire ! Dar aici Petru pare ca vrea sa ne spuna : "Nu asteptati sa fiti in cer pentru aceasta : o puteti avea deja in mare parte aici jos, pe pamant. Voi aveti natura cea noua care se bucura in Dumnezeu ; si daca aceasta natura noua gaseste loc sa se dezvolte, harul si pacea se inmultesc, iar voi scapati de stricaciunea care este in lume prin pofta". Pavel da aceeasi invatatura : "Daca traim prin Duhul, sa si umblam prin Duhul" (Galateni 5:25).
     A fi partasi naturii divine, ce privilegiu nepretuit ! Ce admirabila maretie in ceea ce a facut Dumnezeu ! Din pacatosi nascuti in tarana, a facut fiinte capabile sa se bucure de comuniunea cu El, de a cunoaste gandurile Sale si de a-L adora. Si chiar daca, astazi intr-un mod mai evident ca niciodata, stricaciunea este in lume sau, dupa cum s-a exprimat Ioan, lumea "zace in cel rau" (1 Ioan 5:19), noi am scapat deja de aceasta scena intinata in masura in care realizam comuniunea cu Dumnezeu. Atunci anticipam de fapt ceva din cer si aceasta este ceea ce ar dori Dumnezeu sa ne incurajeze prin aceste cuvinte.   

     

miercuri, 23 decembrie 2020




                                                    CRESTIN SI FERICIT ?

                                                         Comentarii practice din 2 Petru 1

                                                                     - I -


     Christian Briem


     1     Introducere

     Exista vreo fiinta umana care nu doreste sa fie fericita ? Nu credem. Cu toate acestea, printre oameni, calea care duce la adevarata fericire face obiectul unor opinii total diferite. Ori, Sfanta Scriptura nu cunoaste decat o singura cale : Hristos.
     Chestiunea de a sti cum poate un copil al lui Dumnezeu sa traiasca fericit este rezolvata repede. Credinciosul Il are pe Hristos si, impreuna cu El, tot ceea ce poate sa-l faca fericit. De ce sa ne ocupam atunci de acest subiect ?
     Ei bine ! bucuria comuniunii cu Dumnezeu poate cu usurinta sa fie tulburata. De asemenea, Cuvantul lui Dumnezeu acorda un spatiu larg chestiunii noastre. Ea este vazuta acolo (in Cuvant, n.t.) sub diferite lumini, sub diverse puncte de vedere. In final, rezultatul este intotdeauna acelasi : fara Hristos nu este fericire. Niciun crestin adevarat nu va dori sa contrazica o astfel de concluzie. Si totusi, in viata noastra practica de multe ori nu o luam in considerare. Si acesta este motivul pentru care chiar copiii lui Dumnezeu rascumparati nu sunt intotdeauna cu adevarat fericiti.
     Printre numeroasele pasaje din Noul Testament pe care am putea sa le vedem in legatura cu subiectul nostru, nu cunosc altul care sa fie mai interesant ca primul capitol din a doua epistola a lui Petru. Mai ales primele unsprezece versete mi se par potrivite pentru a oferi raspunsuri la chestiunea de care ne ocupam. Putem observa in special un fapt : in ceea ce este scris sub inspiratia Duhului Sfant, Petru este eminamente practic. In timp ce alti scriitori ai Noului Testament prezinta adevarul crestin in detaliu, si fac acest lucru partial chiar intr-un mod abstract (ca Ioan), Petru ramane intotdeauna practic. Si chestiunea realizarii fericirii noastre in Hristos se reduce in cele din urma la practica, nu doar la invatatura. La ce foloseste cea mai inalta doctrina daca ea nu conduce la o atitudine de evlavie ? De asemenea, un alt apostol, Pavel, vorbeste despre "invatatura cea potrivit evlaviei".
     Cu ajutorul lui Dumnezeu, dorim sa cercetam unul cate unul versetele din acest capitol (2 Petru 1) pentru a vedea ce au sa ne spuna in legatura cu intrebarea noastra. Poate vom fi surprinsi sa descoperim, ascuns in spatele cuvintelor care par deseori dificile, indicatii practice absolut fundamentale.


     2     Doua nume si doua titluri

     Dupa obiceiul epocii sale, autorul incepe prin a se prezenta cititorilor sai :
     "Simon Petru, rob si apostol al lui Isus Hristos..." (v. 1).
     Contrar a ceea ce gasim in prima sa epistola, unde el se numeste in mod simplu "Petru, apostol al lui Isus Hristos", apostolul face ca noul sau nume "Petru" sa fie urmat de cel vechi "Simon". Atunci cand Domnul Isus i-a intrebat odata pe ucenicii Sai cine zic oamenii ca este El, Fiul Omului, Simon Petru a facut aceasta frumoasa marturisire : "Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu". Domnul i-a dat atunci un nume nou : "Petru", sau "o piatra" (Matei 16:18). Nu era aceasta o onoare ? Si totusi, lui Petru ii place sa foloseasca vechiul sau nume. El era constient ca a devenit un obiect al indurarii divine. Indurarea lui Dumnezeu s-a aratat fata de el si a facut dintr-un "Simon" un "Petru", o piatra vie.
     Nu este revelator faptul ca la Marea Tiberiadei, in intrebarile puse lui Petru pentru a-l cerceta, Domnul inviat i Se adreseaza de trei ori numindu-l "Simon" si indicand chiar originea lui omeneasca : "fiul lui Iona" (Ioan 21:15-17) ? Ah ! acest ucenic la tagaduit de trei ori pe Domnul Sau. Doar vechiul "Simon" era in stare de o fapta atat de ingrozitoare. In epistolele sale, numeroasele aluzii ascunse arata ca nu a uitat niciodata caderea sa, dar ca are siguranta indurarii si iertarii lui Dumnezeu.
     Lucrul acesta este valabil pentru noi toti pana cand am trecut prin nasterea din nou. Daca nu am primit atunci literalmente un nume nou, nu este mai putin adevarat ca am devenit oameni noi, introdusi in relatii noi. Si aici gasim un prim motiv pentru a fi fericiti. Aceste relatii isi au temelia in Domnul ; ele sunt divine si durata lor este eterna. Fiind nascuti din Dumnezeu, suntem nu doar legati la sursa de viata, ci, de asemenea, uniti intre noi. Asadar, suntem in stare sa-L iubim pe Dumnezeu si sa ne iubim unii pe altii. Totusi, aceasta este mai mult tema lui Ioan. Altadata eram departe de Dumnezeu, pacatosi. Acum am fost adusi aproape de El ca niste copii preaiubiti. Dar ni se pune intrebarea : Suntem constienti de aceste relatii noi stabilite in Dumnezeu ? Vom fi fericiti in ele doar daca realizam aceasta.
     Printre cititorii mei, poate se gaseste cineva care aspira la fericire, dar care nu a primit inca un "nume nou". Ei bine ! faceti ca Petru altadata si lasati-va coplesiti de harul lui Dumnezeu. La prima sa intalnire cu Domnul, acest har l-a facut sa marturiseasca : "Doamne, pleca de la mine, pentru ca sunt un om pacatos" (Luca 5:4-11). Daca va deschideti inima fata de Domnul si puneti inaintea Lui toata povara pacatelor voastre, El va va da pacea cu Dumnezeu si va va aduce in cele mai pretioase relatii cu El Insusi si cu copiii lui Dumnezeu. Acesta este cel dintai pas spre adevarata fericire. Nenumarati sunt cei care l-au facut cu credinta si nu au regretat niciodata.
     In plus, autorul epistolei noastre imbraca o functie pe care noi nu vom putea niciodata s-o impartasim cu el. El era un apostol al lui Isus Hristos. El facea parte dintre acei ucenici care L-au vazut pe Domnul Isus si care au fost martori ai invierii Sale (Fapte 1:21, 22 ; 1 Corinteni 9:1). Dumnezeu S-a folosit de acest grup de oameni pentru a pune temelia crestinismului (Efeseni 2:20). Mai departe in epistola sa, Petru face referire la ei si ii numeste "apostolii vostri" (3:2). 
     Dar nu este semnificativ ca din nou Petru precede titlul de "apostol" printr-o alta calificare, expresia de "rob" ? La fel ca Pavel, Iuda si Ioan, si el se glorifica cu faptul de a fi un rob al lui Hristos. El socoteste ca un privilegiu de a-L sluji pe Domnul si Invatatorul sau in ascultare si supunere. In cel priveste, Ioan nu vorbeste despre numele sau in scrierile sale. Doar in ultima carte a Bibliei, "descoperirea lui Isus Hristos", se prezinta ca "robul Sau Ioan" (Apocalipsa 1:1). 
     Mantuitorul Insusi nu a fost El un exemplu unic de adevarat "sluijitor al Domnului" (Isaia 42:1-4 ; Matei 12:18-21) ? Luand chip de rob, a venit pe acest pamant nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji si a-Si da viata ca rascumparare pentru multi (Filipeni 2:7 ; Matei 20:28). Ne-am dat seama vreodata ca, prin moartea Sa la cruce, Domnul Isus a implinit fata de noi cea mai mare slujire de neimaginat ? Dar si astazi El ne slujeste, ne spala picioarele si mijloceste pentru noi, El este avocatul nostru (Ioan 13 ; Romani 8:34 ; Evrei 7:25 ; 9:24 ; 1 Ioan 2:1). Fiecare din aceste slujiri imbraca o valoare inestimabila. Fara ele, noi nu am putea efectua "pelerinajul". Si nu ramanem noi fara cuvinte citind ca, chiar in gloria cerului, "apropiindu-Se, le va sluji" (Luca 12:37) ? Prin aceasta slujire, ne va face in stare sa ne bucuram de gloriile din casa Tatalui. Ce har infinit ! Si cand, in Imparatia Lui, Fiul va pune toate in armonie cu Tatal Sau, va da atunci Imparatia (nu-I va fi luata) lui Dumnezeu Tatal si El Insusi Se va supune, pentru toata eternitatea, Celui caruia I-a supus toate lucrurile (1 Corinteni 15:24-28).
     Ar trebui sa ne coste slujirea unui astfel de Domn ? Si o parte din fericirea noastra nu rezulta ea din aceasta ? Cu siguranta, nu slujirea in sine ne face fericiti, ci mai degraba Cel pe care Il slujim. Cu toate acestea, nu exista niciun privilegiu mai mare pentru noi decat sa-L slujim cu o inima devotata deja aici, jos pe pamant. Din punct de vedere divin, adevarata "maretie" se manifesta in faptul ca Cineva este un adevarat "slujitor" (Luca 22:27).


     3     O credinta de pret

     Desi Petru a adresat a doua sa epistola pentru aceleasi persoane ca in prima, totusi, el se adreseaza diferit. In prima scrisoare, el vede credinciosii, iesiti din poporul iudeu, ca "cei din imprastiere". Efectiv, ei erau straini in dublu aspect. Pe de-o parte, atat ca iudei care traiau imprastiati printre natiuni, ei erau straini ; si, pe de alta parte, datorita faptului ca au crezut in Domnul Isus, devenisera straini in ochii propriului lor popor care L-a lepadat. Prin urmare, aveau nevoie de mangaiere si incurajare pentru drumul intr-un mediu strain. Petru o face (ii mangaie si incurajeaza, n.t.) prin prima sa epistola (de asemenea, si pentru noi).
     Dar acum, apostolul intrevede o alta datorie. El stie ca momentul parasirii cortului sau este aproape. Pentru a implini mandatul pe care Domnul i-l incredintase : "Sa-i intaresti pe fratii tai", le scrie aceasta a doua si ultima epistola. El vrea sa le aminteasca inca odata lucrurile importante (1:12), sa-i faca in stare sa-si aduca aminte (v, 15), si sa le trezeasca intelegerea lor curata prin aceasta amintire (3:1). De asemenea, el alege o formula adapta acestui scop si spune :
     "...Catre cei care au primit o credinta de acelasi pret, impreuna cu noi, prin dreptatea Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Hristos" (v.1).
     Frumoasa descriere a unui crestin ! Destinatarii scrisorii sale erau crestini care au primit impreuna cu apostolii si credinciosii care locuiau in Ierusalim o credinta de acelasi pret. Petru iubea cuvantul "pretios" (sau : "de pret"). In prima sa epistola, vorbeste de sangele pretios al lui Hristos (1:19), de piatra pretioasa (2:4, 6) si mentioneaza ca acest "pret" al lui Hristos ne-a fost descoperit noua, credinciosilor (v. 7). Si aici, in a doua sa epistola, el apreciaza credinta pretioasa si, cateva versete mai jos, promisiunile (v. 4). Daca Cuvantul lui Dumnezeu, care este mai degraba retinut in calificative, desemneaza ceva ca fiinnd pretios, el este intr-adevar.
     Ce trebuie sa intelegem printr-o credinta de acelasi pret  ? In mod evident, Petru vorbeste despre credinta crestina in contrast cu iudaismul - deci doctrina crestina, obiect al credintei. La fel ca in Iuda, versetele 3 si 20, este vorba aici de ceea ce a fost crezut. In Fiul Sau Isus Hristos - putem spune, de asemenea : in crestinism - Dumnezeu S-a revelat deplin. Credinciosii dintre iudei au fost adusi in acest sistem "prin dreptatea lui Dumnezeu". Inainte de a cerceta mai de-aproape aceasta expresie interesanta, doresc sa subliniez ca adevarul crestin nu poate fi inteles decat prin credinta in Domnul Isus ; El Insusi le-a spus altadata ucenicilor Sai : "Credeti in Dumnezeu, credeti si in Mine" (Ioan 14:1). Urma ca ei sa nu-L mai aiba fizic, ci prin credinta. Asa aveau sa se bucure de El si de tot ceea ce era legat de El. Avem aici o caracteristica a intregii perioade a harului. Avem totul prin credinta in El - tot adevarul crestin, toata binecuvantarea spirituala. El este Centrul, El este Obiectul credintei. Deci, aceasta credinta are un asemenea pret, incat sa poata fi primita de un apostol sau de un crestin simplu. Totusi, pretul pe care il atribuim in mod personal credintei crestine este cu totul alta chestiune. Ne bucuram noi ? Suntem noi gata sa-l aparam daca este cazul ?
     Sa observam inca un aspect important : Nu se poate separa credinta (ca ansamblul doctrinei crestine) de credinta personala (ca virtute morala). Aceste doua aspecte sunt destul de distincte, dar ele formeaza un intreg. Daca nu este nimic de crezut, credinta personala este inutila ; si daca credinta personala nu este activa, elementele credintei nu pot fi intelese. Astfel, unul presupune pe celalalt.
     Credinta pretioasa a crestinismului a devenit partea credinciosilor iesiti dintre iudei "prin dreptatea Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Hristos". Sa remarcam aici ordinea : credinta prin dreptatea lui Dumnezeu. In Romani 3 gasim invers : dreptatea lui Dumnezeu prin credinta (v. 22-26). Putem deduce ca in 2 Petru 1 nu este vorba de mantuire, de indreptatire. Expresia "dreptatea lui Dumnezeu" trebuie inteleasa mai degraba aici  in sensul de "credinciosia lui Dumnezeu". Datorita credinciosiei lui Dumnezeu fata de promisiunile Sale facute parintilor, ramasita poporului Israel a putut intra in binecuvantarile crestinismului.
     Israel este singurul popor de pe pamant in care, la fiecare moment al existentei sale, Dumnezeu gaseste o ramasita credincioasa, "o ramasita potrivit unei alegeri a harului" (Romani 11:5). La fel este cazul si in timpul dispensatiei harului ; numai aceasta ramasita este cuprinsa astazi in Adunarea lui Dumnezeu. In acest sens iudeii credinciosi erau "adaugati" la inceputul perioadei crestine (Fapte 2:41, 47).
     Dar expresia care ne preocupa ofera inca o particularitate pe care doresc sa o scot in evidenta. Textul grec contine un articol comun inaintea lui "Dumnezeu" si a "Mantuitorului Isus Hristos" (in rom. este dupa "Mantuitorului", n.t.). Aceasta inseamna ca in ochii autorului "Dumnezeu" si "Mantuitorul Isus Hristos" formeaza un singur obiect de luat in consideratie. Nu ca cele doua nume trebuie sa se refere neaparat la aceeasi Persoana. Nu acesta este sensul acestei constructii cu un articol comun.
     Totusi, un astfel de mod de exprimare ar fi fost imposibil daca Hristos nu era Dumnezeu. Gasim expresii asemanatoare in 2 Tesaloniceni 1:12 si Tit 2:13. 
     Poate cineva va spune : "Eu nu am nevoie de-o astfel de dovada cu privire la divinitatea Domnului meu. Eu oricum cred". Asa este. Dar daca ne aducem aminte ca adevaratul autor al expresiei care ne preocupa este Dumnezeu Duhul Sfant, nu putem ramane indiferenti la alegerea si la forma cuvintelor folosite. Vom auzi mult mai multe despre cunoasterea lui Dumnezeu si a lui Isus, Domnul nostru, in versetul care urmeaza. Este cu atat mai important sa ne amintim de la inceput cu ce Persoana avem de-a face cand este vorba despre Domnul nostru Isus : El este Dumnezeu, la fel ca Tatal si Duhul Sfant. Atingem aici un punct care constituie in final fericirea noastra cea mai profunda. Vom reveni la acest lucru mai tarziu.


     4     Adevarata cunostinta crestina

     Dupa ce s-a prezentat pe sine, si s-a adresat destinatarilor epistolei, caracterizandu-i intr-un fel atat de frumos, apostolul exprima un salut :
      "Har voua si pace sa va fie inmultite in cunostinta lui Dumnezeu si a lui Isus, Domnul nostru !" (v. 2).
     La intrebarea : Cum putem noi sa traim fericiti ca crestini ? gasim aici inca un raspuns : traind in harul si in pacea lui Dumnezeu. Harul este dragostea nemeritata. El constitue sursa, originea cailor lui Dumnezeu fata de noi. Pacea decurge (din har, n.t), este rezultatul. Atat harul cat si pacea pot fi experimentate in doua feluri : fie fundamental, fie intr-un mod mai practic. In primul caz, ele sunt legate de constiinta, in al doilea, de inima sau suflet.
     Atunci cand eram in pacatele noastre si ne-am intors la Dumnezeu cu pocainta si credinta, El ne-a mantuit prin har, prin credinta (Efeseni 2:8). Si acum dupa ce am fost indreptatiti pe principiul credintei, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 5:1). Este vorba de pacea constiintei, siguranta fericita ca problema pacatelor si a vinovatiei noastre este rezolvata in mod deplin inaintea lui Dumnezeu. Avem pace cu Dumnezeu, la fel de adevarat astazi ca mai tarziu in gloria cerului. Este un fapt implinit, de neclintit.
     Dar pe langa acest aspect fundamental, exista o parte mai practica. Ea se refera la umblarea noastra si aceasta este cea care pune in evidenta mantuirea. In acest sens practic, harul ne este din nou necesar in fiecare zi, deseori avem nevoie ca pacea inimii sa fie asigurata sau intarita. Intalnim multe greutati (sa nu vorbim de pacat) pe drumul nostru prin aceasta lume, si fara a recurge permanent la harul lui Dumnezeu, nu ne putem bucura aici de pacea inimii.
     De asemenea, este vorba aici de o inmultire a harului si a pacii : "Harul si pacea sa va fie inmultite" (trad. Cornilescu; la fel este si in fr.,n.t.). Dumnezeu doreste ca noi sa ne bazam tot mai mult pe harul Sau, sa-l folosim din ce in ce mai mult, sa devenim mai constienti de intrega noastra dependenta de harul Sau. Fluviul harului Sau este cu siguranta intotdeauna "plin de apa" (Psalmul 65:9), dar adesea il lasam sa curga pe langa noi fara sa-l folosim. De asemenea, uneori Dumnezeu ne forteaza, prin imprejurari, sa ne bazam din nou mai mult pe harul Sau. El stie ca doar in acest mod ne putem bucura de pretioasa pace - aceasta armonie a inimii cu El si gandurile Sale, care nu poate fi inlocuita cu nimic. Atunci pacea devine profunda "ca un rau" (Ezechiel 48:18), fiindca ea se odihneste pe harul lui Dumnezeu si pe nimic altceva.
     Noi cei care traim in zile de nemultumire, de dezbinare si de faliment, nu simtim cu totii nevoia pentru aceasta pace ? Atunci, salutul apostolului actioneaza ca un balsam pentru inimile noastre. 
     In afara de pasajul nostru si in prima epistola a lui Petru, expresia "sa va fie inmultite" nu se regaseste decat in epistola lui Iuda (1 Petru 1:2 ; Iuda 2). Cu siguranta, nu este vorba de o intamplare. Petru a scris prima lui scrisoare catre copiii lui Dumnezeu care se aflau in suferinta. Cat de mult au nevoie astfel de credinciosi sa se bazeze mai mult pe Dumnezeu si sa se indrepte spre harul Sau ! Dar a doua epistola a lui Petru si cea a lui Iuda au in vedere zilele din urma, sfarsitul timpurilor impreuna cu apostazia care a fost anuntata ; si Dumnezeu promite inmultirea harului si a pacii si pentru aceste zile. Nu este potrivit acest lucru pentru a ne mangaia ?
     Dar este introdusa o adaugare remarcabila, care nu se regaseste decat in a doua epistola a lui Petru :
     "... In cunostinta lui Dumnezeu si a lui Isus, Domnul nostru" (v. 2).
     Dumnezeu nu poate sa ne inmulteasca harul si pacea Sa decat intr-un anumit fel : intr-o adevarata intimitate de inima cu El Insusi si cu Fiul Sau, Domnul nostru. Noi uitam cu usurinta. Adesea stam la o anumita distanta de El, sau suntem multumiti cu o cunostinta intelectuala a lui Dumnezeu si a lui Hristos. Despre aceasta se vorbeste in capitolul 2, versetele 20 la 22.
     Conditiile pentru a aduce rod nu sunt astfel asigurate. Dumnezeu nu Se reveleaza fata de noi numai daca umblam cu El. Inainte de plecarea Sa, Domnul Isus vorbind in cuvintele Sale : "Cine are poruncile Mele si le tine, acela este cel care Ma iubeste; iar cine Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si Eu il voi iubi si Ma voi arata lui" (Ioan 14:21). Il iubim noi cu adevarat pe Domnul Isus, dorim ca El sa Se reveleze mai mult fata de noi ? Daca aceasta este situatia, sa-L ascultam si El Isi va onora cuvantul Sau. Persoana Sa binecuvantata ne va deveni din ce in ce mai familiara, si harul si pacea vor decurge in mod natural. Exista ceva care ne poate face mai fericiti - in timpul prezent deja ?
     Cunostinta lui Dumnezeu si a lui Isus, Domnul nostru, ocupa un loc central in a doua epistola a lui Petru. Pentru a vorbi despre ea, apostolul foloseste de patru ori cuvantul  care semnifica o "cunostinta deplina" : "epignôsis" (1:2, 3, 8 ; 2:20). Intr-adevar, cunoasterea Domnului este cheia de bolta a credintei noastre. Fara ea, viata noastra de credinta este goala, intreaga credinta este goala. De aici si importanta ca noi sa crestem in har si in cunostinta Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos (3:18), a Celui care este chipul Dumnezeului cel nevazut. Dumnezeu S-a revelat in Fiul, si aceasta prin puterea Duhului Sfant. "In ziua aceea veti cunoaste ca Eu sunt in Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi", a spus Domnul Isus (Ioan 14:20). "Ziua aceea" este astazi. Noi avem privilegiul imens de a-L cunoaste pe Dumnezeu in revelatia deplina pe care a dat-o despre Sine in Fiul Sau. Aceasta este adevarata cunostinta crestina.
     In perioada Vechiului Testament, Dumnezeu nu S-a revelat decat intr-un mod fragmentar ; El locuia, ca sa zicem asa, "in intuneric" (1 Imp. 8:12) ; si era important ca credinciosii dintre iudei carora le scria Petru sa-L recunoasca. Ei erau prea adanc inradacinati in traditiile parintilor astfel incat exista pericolul sa neglijeze lumina stralucitoare a Evangheliei cu privire la acest subiect. Revelatiile lui Dumnezeu in vremurile trecute, mai putin clare, erau cu siguranta binecuvantate, dar lumina "cunostintei gloriei lui Dumnezeu" nu este vizibila decat "in fata lui Isus Hristos" (2 Corinteni 4:6). Doar Domnul Isus ne-a adus cunostinta deplina a lui Dumnezeu, Tatal Sau, si aceasta pentru ca El Il cunoaste. Aceasta revelatie a lui Dumnezeu, Tatal Sau, a avut loc in timpul zilelor vietii Sale aici jos si, de asemenea, dupa invierea Sa ; astfel, El putea spune : "Cine M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal" (Ioan 14:9) ; comparati de asemenea 1:18). Ioan, in prima sa epistola, exprima acelasi adevar in acesti termeni : "Si stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat pricepere, ca sa Il cunoastem pe Cel adevarat" (1 Ioan 5:20).
     A-L cunoaste pe Cel adevarat - ce har minunat ! Nu este ciudat, chiar umilitor, ca noi manifestam adesea atat de putin interes pentru ceea ce este mai pretios ? Daca Il cunoastem pe Dumnezeu, stim, de asemenea, ceea ce pastreaza in inima Lui pentru noi. Si la aceasta cunostinta este atasata forta morala pentru o umblare in evlavie, dupa cum vom vedea.
     Dar inainte de a dezvolta acest gand, sa observam inca un aspect : La versetul 1, este vorba despre Domnul Isus ca Mantuitor ; in versetul 2, este prezentat ca Domn. Fara acest prim pas, noi am fi inca in pacatele noastre, am fi pierduti pentru eternitate. Dar desi aceasta experienta sau cunostinta este fundamentala, Dumnezeu nu vrea ca noi sa ramanem aici. Intentia Lui este de a ne duce mai departe, la cunostinta Domnului - a Celui care are toate drepturile asupra noastra. 
     

                   



miercuri, 16 decembrie 2020

 


                                    CE FACI TU AICI, ILIE ? - 1 Imparati 19

                              - pentru cei care nu mai sunt in locul unde vrea Dumnezeu -


     André Gibert


     Cine dintre noi nu s-a oprit la un moment dat la intrebarea prin care, in doua randuri, Dumnezeu l-a cercetat pe profetul Sau : "Ce faci tu aici ?". Fericiti daca, dupa ce am auzit-o, am fost strapunsi de ea si am judecat motivele departarii noastre.


     1      Diferite cauze de departare

     Poate ca am cedat lumii, am gustat din bucuriile ei, am luat parte la certurile ei. Poate, antrenati de-o anumita miscare sociala sau religioasa, asociindu-ne unei aliante reprobabile si prin aceasta asezandu-ne sub un jug nepotrivit. Si invers, in fata ostilitatii lumii (nu vorbim chiar de persecutie) am fost tentati sa renuntam la marturia Domnului. Sau, apreciind marturia colectiva ca ineficienta, si judecand aspru pe fratii nostri si lipsurile lor, stand deoparte, poate nefericiti, dar magulindu-ne in secret ca suntem singurii credinciosi. Oricare ar fi fost cauza, nu mai eram acolo unde Dumnezeu ne voia. Cazul cel mai trist este al cuiva care merge pana acolo incat sa lipseasca de bunavoie din locul  unde Domnul ii aduna pe ai Sai. Nu vorbim aici, bineinteles, de situatii in care credinciosia fata de Domnul cere ca oricine rosteste Numele Sau sa se departeze de faradelege dupa 2 Timotei 2:19, nu pentru a sta deoparte, ci sa fie mai aproape de El ; vorbim despre aceste crize de descurajare care, din toate timpurile, chiar cei mai devotati slujitori ai lui Dumnezeu au fost expusi, si pe care vrajmasul le-a exploatat pentru a-i face sa se retraga. In aceasta privinta, istoria lui Ilie, din cartea Imparati capitolul 19, este o invatatura cu atat mai serioasa cu cat este vorba despre un om deosebit al lui Dumnezeu si foarte mult onorat. Dar sa nu uitam, ca fiecare dintre noi a primit o marturie de dat si o slujba de implinit, astfel ca nimeni nu poate zice : aceasta nu ma priveste.


     2     Un model de credinta si dependenta in trecut

     Ilie fusese un model de credinta activa, in dependenta si ascultare. "Du-te", i s-a spus de mai multe ori (17:3, 9 ; 18:1), si el s-a dus ; "Ascunde-te", si el s-a ascuns (17:3) ; "Arata-te", si el a mers pentru a se arata lui Ahab (18:1, 2). El facea intotdeauna "dupa cuvantul Domnului" inaintea caruia statea, cautand prin rugaciune sa inteleaga voia divina si energia pentru a o implini. Privind la Dumnezeu si nu la el, a dat cea mai remarcabila marturie. Si iata ca a doua zi dupa biruinta castigata asupra celor patru sute cincizeci de profeti ai lui Baal pe Carmel, in loc sa astepte efectele acestei biruinte, armele credintei au cazut din mainile sale la amenintarea vanturata de o femeie.


     3     Motivele de spaima

     El se vede singur, si pierde din vedere pe Domnul si armele Sale. El se gandea la altarele daramate ale lui Iehova, dar ce a facut el cu cel pe care l-a reparat si prin care Iehova a fost glorificat ? El vede pe fiii lui Israel parasind legamantul si omorand cu sabia pe profetii Domnului, si uita cum, la cuvantul sau, ei i-au luat pe profetii lui Baal si i-au executat strigand : "Domnul, El este Dumnezeu !". Fara indoiala, il stia pe Ahab senzual si versatil (inclinat spre placeri lumesti si schimbator, n.t.), indiferent la succesul uneia sau alteia dintre inchinari (fata de Domnul sau fata de Baal, n.t.), gata sa cedeze inaintea sotiei sale aprinse de ura impotriva Domnului si impotriva slujitorului Sau Ilie, la fel cum cunoaste acest popor inconsecvent ; de asemenea, furia Izabelei il face sa prevada o noua schimbare a situatiei... Si pentru prima data, Ilie "s-a ridicat si a plecat" fara ca Domnul sa-i fi spus : "Pleaca". "Ca sa-si salveze viata". Nu putea Domnul sa-l ascunda asa cum a facut la Cherit ? Nu putea El s-o loveasca pe Izabela ? Si daca aceasta isi ducea la indeplinire amenintarea, ce onoare sa moara pentru cauza Domnului !


     4     Totul este pe dos

     Iata-l in totala inconsecventa. El fuge din locurile unde trebuia sa slujeasca. El care a infruntat o multime pentru a-i convinge sa-L urmeze pe Domnul, se izoleaza de orice contact uman. Singur in pustie, s-a saturat de viata de care a fugit ! "Ia-mi sufletul", i-a spus Celui care l-a facut sa-i redea sufletul fiului vaduvei. Profetul care a putut spune : "Doamne..., sa fie cunoscut astazi ca Tu esti Dumnezeu in Israel si ca eu sunt robul Tau si ca dupa cuvantul Tau am facut toate aceste lucruri", incheie lupta, renunta la indatoririle sale, ca si cum ar depinde de el sa hotarasca ! Coplesit de ceea ce el considera un esec final, pune aceasta pe seama neputintei sale, ca si cum succesele anterioare s-ar fi datorat lui si ca acestea au avut loc fiindca a fost "mai bun decat parintii sai" incat Domnul l-a trimis  sa triumfe, si el zice acum  : "Destul". El doreste moartea ! Dupa ce si-a aratat astfel dorinta de a renunta, si ca pentru a scapa de tot ce il framanta, "s-a culcat si a adormit sub ienupar".


     5     A se baza pe sine sau pe Domnul

     Acest mare slujitor a fost inaltat atat de sus in lucrarea sa incat o astfel de cadere ni se pare incredibila. Motivul ne este totusi cunoscut ; din nefericire, nu este altul decat sinele, prin propriile noastre experiente. De fapt, Ilie statea acolo inaintea lui insusi si nu "inaintea Domnului". Cu siguranta, nu indraznim sa comparam imprejurarile noastre cu ale sale, dar "Ilie era un om cu aceleasi slabiciuni ca si noi". Noi ne bazam pe noi insine, dar aceasta incredere se prabuseste, si ne descoperim  fara putere interioara, fara credinta. Nu este nevoie de o amenintare, este suficienta o batjocura pentru a ne dobori, o inutilitate pentru a ne seduce, o dificultate pentru a ne tulbura, si iata-ne in infrangere deplina, dezamagiti, amarati, indoindu-ne de altii si de noi insine, socotind fara rod lucrarea noastra in ciuda tuturor eforturilor noastre. Ne lipseste sentimentul puterii care se simte in slabiciune. Unul singur, a putut spune odata : "In zadar m-am trudit, mi-am cheltuit puterea pentru nimic si fara folos", si : "totusi dreptul meu este la Domnul si rasplatirea mea la Dumnezeul meu" (Isaia 49:4). Cand a venit si nu era nimeni, cand a chemat si nimeni nu a raspuns, El nu S-a intors inapoi, si Domnul, care era intotdeauna inaintea Lui, L-a ajutat (Isaia 50:3-9 ; Psalmul 16:8).


     6     Dumnezeu are grija de slujitorul Sau pe o cale care nu este a Sa

     Pentru Ilie sub ienupar, ajutorul de sus era acolo, caci indurarile lui Dumnezeu nu lipsesc niciodata, nici resursele Sale, dar el se foloseste de ele fara sa se bucure. Un inger il trezeste : "Scoala-te, mananca". Totul este gata ; totul este gata pentru nevoile noastre, dar le intelegem noi ? Ilie incepe sa priveasca spre ceea ce ii lipsea, dar trebuia sa invete sa se cunoasca mai mult pe sine. El mananca, bea, se culca din nou, morocanos si ca indiferent de orice, in afara de necazurile sale. Ingerul vine a doua oara la el : "Scoala-te, mananca. Pentru ca drumul tau este foarte lung". Iata apa ca la Cherit, azima coapta ca la Sarepta. Ilie intarit pleaca la drum. Dar ce drum urmeaza ? El nu intreaba, si nici nu cere ca Domnul sa fie cu el in aceasta lunga calatorie : "patruzeci de zile si patruzeci de nopti pana la Horeb, muntele lui Dumnezeu. Si acolo a intrat in pestera si a petrecut noaptea acolo". L-a trimis cumva Domnul la Sinai, ca sa se ascunda acolo ? In realitate el a mers pe drumul sau, drumul propriei sale vointe. Dumnezeu care il cauta, in timp ce Ilie nu cauta sa fie condus de El, il lasa sa plece, stiind totusi gandul lui profund : sa-si abandoneze slujba chiar in locul unde a fost data legea, sa recunoasca ceea ce a fost si ceea ce a facut, sa ceara rigorile acestei legi impotriva poporului care n-a vrut s-o puna la inima, pentru ca sa fie judecati cei care cautau sa ia viata singurului martor credincios, pe scurt, sa-L faca pe Dumnezeu sa actioneze ca razbunator al profetului Sau ! El nu-L cunoastea pe Dumnezeu altfel decat ca Dumnezeul care a dat legea.
     Dar, chiar daca nu l-a trimis El, Dumnezeu nu pierde din vedere pe slujitorul Sau care esueaza. Mai mult, il asteapta la sfarsitul acestui drum lung pentru care i-a asigurat puterea Sa exterioara (chiar daca Ilie a facut patruzeci de zile acolo unde nu ar fi trebuit mai mult de douasprezece). Nu recunoastem noi aici grija deosebita a Tatalui nostru, care de multe ori, fara a inceta sa Se ocupe de noi, ne-a lasat sa mergem pe drumul nostru pentru a ne aduce inapoi la momentul pe care intelepciunea si bunatatea Lui l-au hotarat ? El i-a dat lui Ilie ocazia sa mediteze si sa se intoarca la El. De fapt, Ilie, in timpul acestor patruzeci de zile, si-a mestecat amaraciunea si frica sa. A meditat asupra lui insusi. El va fi gasit acum de Domnul, si va invata sa-L cunoasca asa cum nu avuse pana acum nicio idee, si in aceasta noua lumina el insusi se va cunoaste mai bine.


     7     Ce faci aici, Ilie ? - Insemnatatea acestei intrebari

     "Ce faci aici, Ilie ?". In fundul pesterii Ilie aude cuvantul Aceluia caruia I-a cerut sa-i ia sufletul si care i-a raspuns dandu-i ceva ca sa traiasca. - Aici te-am chemat sa Ma slujesti ? Ce cauta la Horeb profetul trimis la poporul Meu pentru a-l intoarce ? Si daca totusi ai venit, ca si celalalt mare slujitor pe care aceasta pestera la adapostit altadata, mijloceste pentru Israel, si, in aceeasi dragoste ca acest Moise, aminteste promisiunile Mele facute poporului Meu ! Dar nu, el nu stie ca aceasta natiune vinovata Imi este inca draga, el este aici pentru "a se ruga lui Dumnezeu impotriva lui Israel" ! (Romani 11:2). - Am facut multe, zice el, fiind "gelos pentru Domnul", inaintea acestor nevrednici fii ai lui Israel care s-au indepartat de El, "am ramas eu singur si cauta sa-mi ia viata". "Eu"..."ei"... Dar nu stia Domnul toate acestea, legamantul parasit, altarele daramate, profetii ucisi ? Nu a fost El cel care, inainte de a judeca pe poporul Sau l-a incercat prin seceta, si caruia i-a vorbit prin Ilie ? Daca a exista un esec in aceasta incercare de a-l aduce inapoi, cui ii revenea sa faca constatarea si sa condamne pe adevaratii responsabili ? In cel priveste pe Ilie, Domnului Ii revenea sa-i retraga slujba, nu lui sa renunte. Deci asta ai venit sa faci aici ? Eu iti voi spune ceea ce trebuie sa faci, si ceea ce Eu am facut. Dar mai intai : "Iesi si stai pe munte inaintea Domnului".


     8     Inaintea Domnului

     Inaintea Domnului. Nu cunostea Ilie acest aspect esential, el care nu cu mult timp in urma i-a zis lui Ahab : "Domnul, inaintea caruia stau" ? Se pare ca era incet la ascultare si ca, chiar in pestera, el asteapta semnul inconfundabil din partea Aceluia in prezenta caruia trebuia sa stea. El percepe manifestarile succesive ale puterilor distructive carora nimic nu le putea rezista, vant care despica muntii, cutremur de pamant, foc, dar in care Domnul nu era. Chiar daca toate fortele pamantului si ale oamenilor s-ar ridica impotriva omului lui Dumnezeu, el nu are de ce sa se teama, caci Dumnezeu nu este in ele ; iar pe de alta parte, Dumnezeu dispune de aceste mijloace si de multe altele pentru a pedepsi atunci cand este cazul, dar, oricare ar fi aceste instrumente, El "nu este" in toti acesti agenti care merg "inaintea Lui". Unul sau altul din atributele Sale  poate fi vazut acolo, dar Fiinta Sa nu este acolo, nici adevarata Sa glorie. Ele puteau numai sa pregateasca auzirea glasului bland, soptit, si sa recunoasca in acest sunet patrunzator, dar suveran si pasnic, pe Dumnezeu descoperindu-Se in ceva mult mai inalt decat exercitarea necesara a judecatilor Sale. Acolo era El. Cuvantul Sau de har era acolo.
     De aceasta data, Ilie iese, sta la intrarea pesterii, cu fata acoperita, cum fac serafimii, asa cum Moise si-a ascuns-o pe a sa cand privea la Dumnezeu in rugul care ardea (Exod 3:6).
     El tace, in pragul unui domeniu necunoscut lui, cel al acestui har minunat al lui Dumnezeu in care sfintii de altadata puteau sa zareasca doar cateva raze sau cateva respiratii binefacatoare, dar care "a fost facut cunoscut prin aratarea Mantuitorului nostru Isus Hristos" (2 Timotei 1:10).
     Ilie asteapta ca Dumnezeu sa vorbeasca.
     Dumnezeu intr-adevar vorbeste. El continua lucrarea harului Sau care vrea sa goleasca aceasta inima intristata de cauzele profunde ale tulburarii si amaraciunii sale. O noua cercetare va scoate la lumina aceste cauze. Cuvantul Domnului vine la el a doua oara , cu aceeasi intrebare : "Ce faci aici, Ilie ?". Acum nu mai este in fundul pesterii, discutia se reia la lumina zilei. - Tu esti in prezenta Aceluia care are toata puterea de a pedepsi dupa propria Sa judecata, dar al carei motiv suprem este harul. Esti tu la unison, Ilie ? Iubesti tu ca Mine acest popor care este al Meu ? Il iubesti asa cum vezi ca te iubesc pe tine ? Esti tu mai vrednic decat el de a fi iubit de Mine ? - Ilie ocoleste raspunsul sau, sau mai degraba isi reia cu indaradnicie aceeasi "cerere", acuzatia impotriva lui Israel (ah ! acest duh terbil de acuzatie impotriva fratilor nostri !), protestand la credinciosia lui fata de el, si totodata aceasta dorinta arzatoare, desi neexprimata, ca Dumnezeu sa Se glorifice pe Sine razbunand pe slujitorul "ramas singur", si pe care "ei" il amenintau.


     9     Dumnezeu Isi face cunoscuta gloria Sa in har

     "Dar ce-i spune raspunsul divin ?" (Romani 11:4).
     El pune capat, mai intai, misiunii profetului care era legata de o restaurare a lui Israel, imposibila, fara indoiala, data fiind starea morala a poporului si a imparatului sau, dar si faptul ca lipsa de credinta a lui Ilie il impiedica sa continue. - Marturia ta nu este primita, va urma o lucrare de judecata, purificatoare ; tu ai dorit-o ; ea nu va fi incredintata tie, ci tu va trebui sa te preocupi de cei care vor trebui s-o execute. "Du-te", ii va spune inca odata, intoarce-te de la Sinai "pe drumul tau, mergi si unge instrumentele maniei Mele, la Damasc pe imparatul Siriei, in Israel un imparat dintr-o alta familie, si in final un profet, pe care il vei randu "in locul tau".
     Dar sa stii ca "Mi-am pastrat in Israel sapte mii de barbati, toti genunchii care nu s-au plecat inaintea lui Baal si toate gurile care nu l-au sarutat". Exista in Israel "o ramasita aleasa potrivit harului". Tu ai ignorat-o. Ei au auzit glasul bland si soptit care tie ti-a fost necunoscut. S-ar putea sa nu fi stiut ca darurile Mele de har si chemarea Mea sunt fara parere de rau ? Este gloria Mea, si bucuria Mea, sa intaresc siguranta in inimile smerite si credincioase. Daca iubesti poporul Meu, aceasta va fi si bucuria ta, deoarece povara de a pregati plagile Mele te va apasa.
     Minunate cai ale lui Dumnezeu fata de slujitorul Sau descurajat ! Niciun repros direct, ci demonstratia a ceea ce lipsea credintei sale, si anume cunostinta gloriei lui Dumnezeu in har. Lectie, cu siguranta, pretioasa, invatata in dezvaluirea grijii si ajutorului care l-au ferit pe Ilie de esecul mortal, dar lectie solemna, care l-a dus la dezbracarea de sine insusi. Nu mai poate pretinde ca a ramas singur, locul sau este in randurile acelor credinciosi lipsiti de stralucire pe care Dumnezeu i-a pastrat pentru Sine ; si totusi, acelasi har l-a imbracat cu o vrednicie incat a putut sa unga imparati si profeti. 


     10     O lectie invatata :  Noi suntem obiectele harului printre ceilalti alesi

     Ca el a inteles aceasta lectie divina o demonstreaza indata comportamentul sau. Departe de a se grabi sa randuiasca imparatii exterminatori (pentru Israel, n.t.), el nu va merge in Siria, nu va ajunge la Damasc : "Si el a plecat de acolo (de la Horeb) si a gasit pe Elisei", pe care trebuia sa-l unga ultimul pentru a fi inlocuit de el. "A trecut pe langa el si si-a aruncat mantaua peste el". Acolo inceteaza propria sa lucrare, renuntand complet la sine. "Du-te si intoarce-te : caci, intelegi ce ti-am facut ?". Elisei actioneaza fara ca Ilie sa-l forteze, si va merge "dupa el", nu ca un nou profet uns, ci ca slujitorul profetului pe care Domnul vrea inca sa-l foloseasca in acelasi caracter, acum cand el s-a smerit, si intarit chiar prin aceasta smerenia a sa. Avea sa vina timpul cand, rapit la cer fara sa treaca prin moarte, Ilie va lasa din nou si definitiv sa cada peste Elisei mantaua profetica ; de data aceasta i-a incredintat-o, ca o ungere spirituala, o parte dubla a duhului sau, pentru o misiune care, spre deosebire de a lui, va fi in mod special o misiune de har. Elisei va trebui sa implineasca ceea ce a lasat Ilie in sarcina sa, sa unga pe Hazael si pe Iehu, dar pentru a face acest lucru, el va delega pentru aceasta din urma, pentru nimicirea casei lui Ahab, pe unul din fiii profetilor, si referitor la Hazael, chemarea sa pentru pedepsirea lui Israel si chiar a casei lui Iehu se va face prin lacrimile omului lui Dumnezeu. Cat este de adevarat ca judecata este o lucrare ciudata, neobisnuita, a Domnului. Ilie a inteles aceasta cand a invatat ca el insusi nu era decat un obiect al harului printre ceilalti alesi.
     Fie ca Dumnezeu sa ne ajute sa profitam de-o astfel de lectie. 

                                       ............................................................................ 
      


























































































     




marți, 8 decembrie 2020

 


                                          Cum ii indruma Dumnezeu pe credinciosi


     J. N. Darby


     "Nu fiti ca un cal sau ca un catar, care n-au pricepere, a caror podoaba sunt fraul si zabala pentru a-i struni cand nu vor sa se apropie de tine (sau : "sa nu se apropie de tine")" Psalmul 32:9.

     Ne intrebam deseori cum sa cunoastem voia lui Dumnezeu si sa fim condusi pe calea pe care El a pregatit-o pentru noi. Ne dam seama cat de mult ne inselam daca nu Dumnezeu este cel care ne conduce. Pentru a raspunde la aceasta intrebare, Duhul Sfant foloseste doua imagini : noi putem fi condusi prin "frau si zabala", sau prin "ochiul" lui Dumnezeu (v. 8).
     Adesea suntem precum "calul" sau "catarul", carora li se indica directia pe care trebuie sa mearga cu o zabala pusa intre falcile lor si un frau pentru a-i opri ; a-i face sa mearga la dreapta sau la stanga, sau a-i opri tragand de fraie, poate fi dureros pentru ei. Aceasta este o imagine pe care Dumnezeu o foloseste pentru a ne arata cum ar trebui sa ne conduca atunci cand inimile noastre nu sunt lucrate in prealabil de dorinta de a-I fi atenti si de a-L asculta. El poate folosi imprejurari, dureroase sau nu, pentru a ne arata directia, si o urmam fara prea mult discernamant. Aceasta se intampla deoarece vointa noastra este la lucru si nu ascultam de voia lui Dumnezeu.
     Domnul ne conduce atunci, sau mai degraba ne controleaza prin imprejurari adecvate, astfel incat sa nu putem gresi, chiar daca "nu avem inteligenta", precum calul sau catarul. Si putem fi recunoscatori ca o face ! Dar noi nu suntem chemati a fi animale domestice, noi suntem copii carora Dumnezeu le spune : "Eu te voi sfatui, avand ochiul Meu asupra ta" (v.8). Intr-adevar, acesta este un cu totul alt mod de comunicare pe care Domnul vrea sa-l aiba cu noi : El nu vrea sa ne conduca prin frau, ci cu "ochiul" Sau. Dar pentru aceasta inima noastra trebuie sa fie dispusa sa asculte. Domnul nu ne va lasa sa descoperim calea Sa daca noi nu manifestam un duh de ascultare.
     Exista un fel inteligent de a fi condusi, care este privilegiul nostru binecuvantat. Sa dorim sa fim condusi fara "frau si zabala", supunand vointa noastra, de bunavoie, Celui care ne conduce, caci El este plin de dragoste.

     "Eu te voi instrui si te voi invata calea pe care trebuie sa mergi; Eu te voi sfatui, avand ochiul Meu asupra ta" Psalmul 32:8.

     Am vazut ca putem fi condusi de Dumnezeu in doua moduri : mai intai prin "frau si zabala" (v. 9), adica controlati si pastrati prin imprejurari pe calea pe care vrea Dumnezeu sa mergem. Poate fi necesar ca Dumnezeu sa ne conduca astfel datorita lipsei noastre de intelepciune, dar nu aceasta este modul prin care vrea Dumnezeu să-l conducă pe cel "a carui faradelege este iertata, si al carui pacat este acoperit" (v. 1).
     Atunci cand toata inima noastra este in contact cu El, El ne conduce cu "ochiul" Sau. "Lampa trupului este ochiul; cand ochiul tau este curat, tot trupul tau este, de asemenea, plin de lumina; iar cand ochiul tau este rau, si trupul tau este plin de intuneric" (Luca 11:34). Atat timp cat ochiul nu va fi "curat", nu va exista o comuniune deplina cu Dumnezeu in inima si afectiuni ; dar cand inima este intr-o stare potrivita, se percepe rapid voia lui Dumnezeu. Prin ochiul Sau asupra noastra, Dumnezeu ne invata in mod simplu tot ceea ce El vrea, si actioneaza in noi pentru ca, in teama de El, sa intelegem rapid voia Sa. Acesta este rolul Duhului Sfant care locuieste in noi : ne face sa fim asemenea cu Hristos, care nu avea alta voie decat cea a Tatalui Sau si care avea ca scop gloria Lui in tot ce facea : "Este desfatarea mea, Dumnezeul meu, sa fac placerea Ta, si legea Ta este inauntrul inimii mele" (Psalmul 40:8). La Betania (vezi Ioan 11), de exemplu, ascultarea Sa nu avea decat un singur motiv : sa-L glorifice pe Tatal Sau. Si gloria Tatalui nu s-a aratat prin vindecarea lui Lazar, ci prin invierea sa. In umanitatea Sa, toate facultatile Sale au ascultat de Tatal intr-un mod perfect echilibrat si erau instrumente supuse vointei divine. "Ascultarea credintei" (Romani 1:5), tocmai aceasta era : inima trebuie sa fie dispusa sa asculte, asa cum a fost cea a lui Hristos.
     Consecinta unei astfel de stari de duh, este ca Dumnezeu va putea sa ne conduca in mod simplu cu ochiul Sau, si atunci vom cunoaste imensa bucurie a comuniunii si a ascultarii, chiar daca imprejurarile sunt amare si dureroase. Sa dorim sa cunoastem si sa facem voia lui Dumnezeu. Chestiunea nu este atat de a cunoaste aceasta voie, ci de a vrea s-o facem. Atunci vom avea cunostinta sigura si binecuvantata de a fi condusi cu ochiul Sau asupra noastra.

     "Nu incetam sa ne rugam pentru voi si sa cerem ca sa fiti umpluti de cunostinta voii Lui, in orice intelepciune si pricepere spirituala" Coloseni 1:9.

     Se vorbeste deseori despre Dumnezeu ca de Providenta care ne conduce. Dumnezeu este vazut ca o putere superioara, divina, care guverneaza lumea, care vegheaza asupra destinelor indivizilor - si, cu siguranta, acesta este un rol pe care Dumnezeu si-l asuma in viata noastra - dar ea nu ne conduce strict vorbind. Ea asigura uneori controlul, dar aceasta doar in absenta oricarui discernamant spiritual din partea noastra. Daca, de exemplu, eu merg intr-un loc pentru a predica, si observ, cand ajung la gara, ca trenul a plecat deja. Dumnezeu a randuit lucrurile cu privire la mine (si pot sa fiu recunoscator pentru aceasta decizie superioara) ; dar nu Dumnezeu a fost cel care m-a condus, caci voia mea era sa merg acolo. Tot ceea ce obtinem din aceste directii ale Providentei este foarte pretios ; dar aceasta nu se poate numi cu adevarat a fi condus de Duhul lui Dumnezeu, nu inseamna a fi condus de "ochiul" Sau, ci mai de graba de "fraul" lui Dumnezeu (Psalmul 32:7, 8). Cu toate acestea, Dumnezeu doreste sa-i conduca altfel pe copiii Sai, nu ca o Providenta oarecum impersonala, ci ca un Tata care comunica cu copiii Sai.
     Versetele 9 la 11 din Coloseni 1 ofera o serie intreaga de indicatii pentru cei care sunt in comuniune cu Dumnezeu. Credinciosul este chemat sa fie "umplut de cunostinta voii Sale". Cum ? Prin Duhul Sfant, care ne conduce in cunoasterea voii divine. El ne face sa crestem in aceasta cunostinta. Exista lucruri despre care acum nu am nicio indoiala ca sunt gandul lui Dumnezeu, in timp ce poate acum cinci ani a trebuit sa ma rog de mai multe ori inainte de a le vedea clar. Si acum nu mai trebuie sa ma rog pentru aceasta. Dar cresterea in aceasta cunoastere a gandurilor divine presupune ca noi sa umblam cu Dumnezeu, si aceasta ca aplicatie. Lucrul acesta presupune disparitia vointei proprii, incat carnea noastra (acest principiu activ al raului din noi care ne impinge inca sa pacatuim) sa fie tinuta in moarte. Aceasta inseamna ca sunte eliberati de noi insine, de vointa noastra proprie. Daca umblam smeriti pe aceasta cale, atunci este sigur, Dumnezeu ne va conduce cu ochiul Sau, descoperindu-ne gandurile Sale, cum vede El toate lucrurile.

                                                                                    Preluat din calendarul "Le Seigneur est proche".

     
      
      

sâmbătă, 5 decembrie 2020

 


                        
    

          Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                   - XXII -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


     149     Prin ce mijloc natiunile care nu fac parte din ceea ce noi suntem obisnuiti sa numim "crestinatatea" vor auzi despre Domnul Isus inainte de Imparatia Sa ?

     In toate timpurile Dumnezeu S-a facut cunoscut omului in doua moduri : prin lucrarile Sale si printr-o revelatie directa. Acest fapt il afirma mai multe pasaje din Scriptura. Vom cita doua sau trei. "Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu si intinderea arata lucrarea mainilor Sale. O zi istoriseste altei zile acest lucru si o noapte il face cunoscut altei nopti" (Psalmul 19:1, 2). La fel spune apostolul in primul capitol al epistolei catre Romani : "Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu este aratat in ei, pentru ca Dumnezeu le-a aratat - fiindca, de la creatia lumii, lucrurile Sale nevazute se vad, fiind intelese de minte prin lucrurile facute, la fel si eterna Sa putere si divinitate - incat ei sa fie fara scuza". Comparati acestea cu Psalmul 104 care vorbeste in detaliu despre caile lui Dumnezeu in creatie si despre grija Lui, amintite de apostolul Pavel la Listra : "Dumnezeul cel viu, care a facut cerul si pamantul si marea si toate cele care sunt in ele; care, in generatiile trecute, a lasat toate natiunile sa mearga pe caile lor, desi, in adevar, nu S-a lasat fara marturie, facand bine si dandu-va din cer ploi si timpuri roditoare, umplandu-va inimile de hrana si bucurie" (Fapte 14:15-17).
     Referitor la o revelatie directa, o avem in Biblie, care este Cuvantul lui Dumnezeu. El ne-a dat-o si a avut grija sa o pastreze in ciuda necredinciosiei si ignorantei oamenilor, adaptand Cuvantul Sau la starea omului, la imprejurarile si la slabiciunea sa pentru a-l face sa intre in relatie cu Sine Insusi. Prin ea, in epoci diferite, Dumnezeu S-a facut cunoscut prin diverse revelatii, si fiecare revelatie a determinat relatia speciala in care Dumnezeu a dorit sa-l aduca pe credincios. Dumnezeu S-a facut cunoscut lui Avraam ca Cel Atotputernic, lui Moise ca Domnul (*) ; El S-a revelat in Fiul Sau, ca Tata - acesta fiind punctul de plecare al "crestinismului" - si va fi cunoscut in timpul Imparatiei milenare a Domnului, ca "Cel Preainalt peste tot pamantul" (Psalmul 83:18, etc.). Tot pamantul va fi plin de cunostinta gloriei Sale, si va trebui sa se supuna maretiei Sale (Habacuc 2:14). Ori, aceasta domnie va fi introdusa prin judecati, si este scris : "Atunci cand judecatile Tale sunt pe pamant, locuitorii lumii invata dreptatea" (Isaia 26:9).

     (*) In fr. este l'Eternel, Cel etern ; in ebraica Y H W H , sau Yahve. Acesta este numele propriu absolut al lui Dumnezeu. In rom. este redat prin Domnul, prima litera fiind cu caracter italic ; oriunde este scris asa se refera la acest sens, in Biblie dar si in acest blog, n.t.

     Modul providential in care Dumnezeu va actiona cel putin o parte din acest moment solemn este aratat intr-un fel pozitiv in Apocalipsa (cap. 14:6, 7) : "Si am vazut un alt inger zburand in mijlocul cerului, avand o Evanghelie eterna de vestit celor care locuiesc pe pamant si oricarei natiuni si semintii si limbi si popor, spunand cu glas tare: Temeti-va de Dumnezeu si dati-I glorie, pentru ca a venit ceasul judecatii Lui; si inchinati-va Celui care a facut cerul si pamantul si marea si izvoarele apelor". Vor exista, de asemenea, "cei doi martori" de care vorbeste capitolul 11.
     Pe langa aceste indicatii generale, ar fi dificil de precizat mijloacele pe care Dumnezeu le va folosi pentru a ajunge la inima si la constiinta oamenilor atunci cand adevaratii crestini (care fac parte din Biserica) nu vor mai fi acolo pentru a predica Evanghelia. De alta parte, Evanghelia care este numita "eterna" in pasajul citat mai sus, nu este cea care este predicata in aceasta zi actuala a harului si mantuirii. Noi putem predica harul deoarece ceasul judecatii lui Dumnezeu nu a sosit inca (vezi 2 Petru 3:5-10). Dumnezeu este rabdator ; dar atunci cand se va sfarsi indelunga Sa asteptate, cei care vor auzi mesajul harului Sau, si care l-au dispretuit, nu vor mai avea ocazia sa-l mai auda. Vor avea parte de o lucrare de ratacire ca sa credea o minciuna (2 Tesaloniceni 2:7-12). De aici si responsabilitatea solemna care ne revine de a primi mesajul lui Dumnezeu atunci cand ne este prezentat.
     "Taina faradelegii lucreaza deja, numai pana cand cel care o opreste acum va fi luat din cale; si atunci va fi descoperit cel faradelege - pe care Domnul Isus il va mistui cu suflarea gurii Sale si-l va desfiinta prin aratarea venirii Sale - a carui venire este potrivit lucrarii lui Satan, in orice putere si semne si minuni si in orice amagire a nedreptatii pentru cei care pier, pentru ca ei n-au primit dragostea adevarului, ca sa fie mantuiti. Si de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de ratacire, ca ei sa creda minciuna, ca sa fie judecati toti cei care nu au crezut adevarul, ci au gasit placere in nedreptate".


     150      Iudeii care se vor intoarce in Palestina in mileniu vor crede ei toti in Domnul Isus ca Mantuitor, sau nu va exista decat un numar mic ? Vor exista razvratiti ?

     Este necesar sa distingem ramasita credincioasa de masa natiunii iudaice necredincioase care il va primi pe Antihrist si va cadea sub judecatile divine. Printr-un efect al dreptatii lui Dumnezeu, orbirea nationala va ajunge la cei care L-au lepadat pe Mesia ; Domnul le-a spus : "Eu am venit in Numele Tatalui Meu si nu Ma primiti; daca va veni un altul, in numele lui insusi, pe acela il veti primi" (Ioan 5:43). Dar Dumnezeu va sti sa-Si pastreze, asa cum a facut in toate timpurile, din acest popor "o ramasita aleasa prin har", dupa cum este scris : "Chiar daca numarul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul marii, ramasita va fi mantuita. Caci El duce lucrul la bun sfarsit si il grabeste in dreptate, deoarece Domnul va implini in graba cuvantul pe pamant. Si, dupa cum a spus Isaia mai inainte:Daca nu ne-ar fi lasat Domnul ostirilor o samanta, am fi ajuns ca Sodoma si ne-am fi asemanat cu Gomora" (Romani 9:27-29 ; 11:5 ; Isaia 1:9 ; 10:22, 23).
     Dupa intoarcerea Domnului, care il va nimici pe Antihrist "prin aratarea venirii Sale" (2 Tesaloniceni 2:8), Dumnezeu va lucra cu putere prin Duhul Sau printre cele zece semintii ale lui Israel acum pierdute printre natiuni ; israelitii vor fi adusi in tara lor, si Il vor cunoaste cu totii pe Domnul, de la cel mai mic dintre ei pana la cel mai mare. Duhul va fi turnat de sus peste ei (Isaia 32:15) ; Ieremia 31:33, 34 si 32:37-42). Multe pasaje vestesc aceasta zi de binecuvantare ; acesta este unul din marile subiecte ale profetiei, caci Domnul va implini in litera promisiunile pe care le-a facut neconditionat semintei lui Avraam dupa carne. Cu toti vor fi "invatati de Domnul" ; pacea lor va fi mare. Iuda si Israel vor alcatui o "singura natiune in tara, pe muntii lui Israel; si un singur imparat va fi imparat pentru ei toti; si nu vor mai fi doua natiuni, nici nu vor mai fi despartiti in doua imparatii" (Isaia 54:13 ; Ezechiel 37:22). 


     151     Din multimea de natiuni care vor trai in timpul domniei Domnului Isus, vor fi un numar mare care se vor converti si vor fi mantuite ?

     In timpul domniei Domnului, Satan va fi legat, si el nu va mai exercita aceeasi amagire ca in prezent : raul va fi strunit prin interventia directa a lui Dumnezeu desi inima omului nu poate fi schimbata. Acest lucru este dovedit din plin de influenta pe care Satan o va exercita din nou asupra natiunilor atunci cand va fi dezlegat din inchisoarea lui pentru putin timp, "cand se vor implini cei o mie de ani" (Apocalipsa 20:7-10). Cu toate acestea, este scris ca "oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit", si "in El vor spera natiunile", caci "pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, asa cum apele acopera fundul marii" (Isaia 11:9, 10 ; Ioel 2:32 ; Fapte 15:17 ; Romani 15:8-12). Natiunile vor umbla in lumina cetatii ceresti, adica a Bisericii, a carei minunata descriere o gasim in capitolul 21 din Apocalipsa.


     152     De care inviere vor apartine iudeii credinciosi din mileniu ? Sau ei nu vor muri ?

     Dupa cum reiese din capitolul 20 din Apocalipsa, versetele 4-6, se pare ca "cea dintai inviere" va fi completa la inceputul domniei milenare a lui Hristos. Cei care vor invia atunci vor imparati cu Hristos ; ei sunt numiti fericiti. Dimpotriva, cei care vor scapa de ultimile persecutii de sub Antihrist si capetenia imperiului roman din acel timp, vor intra in bucuria deplina a binecuvantarilor pamantesti ; Domnul va imparati impreuna cu ei. Nicaieri nu gasim ca israelitii credinciosi vor muri in timpul mileniului. Cei care vor locui in dreptate, vor trai ; doar cel rau va fi indepartat (Psalmul 101:).
     Starea eterna va veni la sfarsit cand "locuinta lui Dumnezeu va fi cu oamenii", toti vor imbraca atunci trupuri glorioase. Toate lucrurile vor fi supuse atunci Fiului lui Dumnezeu, si El va da Imparatia lui Dumnezeu Tatal, si Dumnezeu va fi totul in toti (1 Corinteni 15:24:-28 ; Apocalipsa 21:3). Aceasta stare de lucruri este prezentata in a doua epistola a lui Petru (cap. 3:13) : "ceruri noi si un pamant nou, in care locuieste dreptatea". Atunci se va implini cuvantul : "Iata, Eu fac toate noi". Dar inainte de aceasta, judecata "celor morti" va pune capat istoriei omului pus la proba in diferitele dispensatii ale lui Dumnezeu. Aceasta judecata solemna este descrisa in capitolul 20 din Apocalipsa, versetele 11 la 15. Toti cei care vor fi prezenti inaintea tronului mare si alb sunt numiti morti. Ei sunt judecati dupa faptele lor. Dovada sta in faptul ca numele lor nu sunt gasite in "cartea vietii" ; si oricine nu este gasit scris este aruncat in iazul de foc.
     Dumnezeu ne-a dat mai dinainte cunostinta acestor lucruri, astfel incat sa intelegem solemnitatea pozitiei noastre fata de El, si masura responsabilitatii noastre.
     Fie ca El sa ne dea urechi pentru a asculta si o inima pentru a beneficia !


                          ..........................................................................................................   
aze