Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                - XII -


          Henri Rossier


                    Capitolul 5  -  Naaman (continuare)

          "Si Elisei a trimis la el un sol, zicand : Mergi si spala-te de sapte ori in Iordan, si carnea ta isi va reveni si vei fi curat" (v.10). Profetul, in loc sa vina personal, ii trimite un mesaj ; este acelasi si astazi din Cuvantul scris. Acest mesaj este deplin si suficient pentru a vindeca lepra. Cuvantul, fiind revelatia tuturor gandurilor lui Dumnezeu, contine o multime de alte lucruri decat acest mesaj, dar acesta, adresat omului pacatos, contine doar unul si cel mai simplu remediu impotriva pacatului, si nu exista altul. "Mergi si spala-te de sapte ori in Iordan". Aceasta porunca a redus la tacere toate gandurile lui Naaman. El s-a maniat, si putin a lipsit ca sa se intoarca in tara sa tot lepros, asa cum a venit. El gandea ca profetul va face lucruri mari pentru capetenia ostirii Siriei. "Va iesi negresit la mine si va sta in picioare si va chema Numele Domnului Dumnezeului sau si isi va legana mana asupra locului si va vindeca pe cel lepros". Cat de multe fapte succesive nu a facut profetul, dupa gandirea lui Naaman, pentru a ajunge la rezultatul dorit ! Nimic asemanator ; mesajul era de cea mai mare simplitate. Profetul nu avea nevoie sa vina personal ; cuvantul sau avea aceeasi valoare ca si cum ar fi venit personal, caci era cuvantul lui Dumnezeu. Mai mult, remediul nu trebuia cautat : el era. Era raul tarii Canaanului a carui virtute curge dintotdeauna fara intrerupere, si care este la dispozitia unui lepros pentru a se scufunda in el. Naaman gandea : "Profetul va face" ; Elisei l-a trimis zicand : "Dumnezeu a facut". "Mergi si spala-te" :  nu face apel decat la credinta. Naaman trebuia sa creada ceea ce Dumnezeu i-a zis...Era un lucru de neinteles ? Nicidecum. Pentru ca era posibil ? din contra, ci pentru ca asa a zis Dumnezeu. Aceasta alunga orice gand omenesc cu privire la mantuire. Nu a fost la fel atunci cand Isus ii spune orbului din nastere : "Du-te si spala-te in scaldatoarea Siloamului" ?

          Ce este deci acest Iordan, in care era curatit si unde avea sa primeasca o noua nastere ? Am vazut pe parcursul meditatiilor noastre ca, Iordanul, inseamna moarte, dar moartea impreuna cu Hristos, prin care trebuie sa trecem pentru a fi eliberati de pacat. Trebuie ca plinatatea acestei morti (sa se spele de sapte ori acolo), sa ne fie aplicata in acest scop ; acolo trebuie sa gasim sfarsitul de noi insine, astfel sa putem spune impreuna cu apostolul : "Am fost rastignit impreuna cu Hristos". Naaman dorea altceva, dar daca Dumnezeu ar fi facut ceea ce gandea Naaman, ar fi insemnat sa-i dea dreptate unui lepros. Iata deci o mantuire pentru care zece talanti de argint, sase mii de bucati de aur, zece schimburi de haine, si toate demnitatile care ar fi putut sa le aiba aceasta mare capetenie, aveau cel putin valoarea unui obol (moneda gr.de valoare foarte mica, n.tr.), o mantuire implinita, la care nu trebuia adaugat nimic pentru a o primi, decat ascultarea credintei !

          Moartea !...dar, zice Naaman, exista rauri la Damasc, Abana si Parpar ; nu sunt ele mai bune decat Iordanul ? Nu, moartea care nu curge in tara promisiunilor lui Dumnezeu, nu are putere sa curateasca pe un pacatos. Caci in loc sa fie spre vindecarea, va fi spre condamnarea sa,  pentru că ceea ce așteaptă oamenii, este moartea si dupa aceasta judecata. Dar Iordanul, in el insusi, nu este imaginea acestei morti, ci moartea lui Hristos, moartea noastra fiind suportata de El pentru a ne elibera, si ca sa nu suferim niciodata. De asemenea este si viata noastra, caci, asa cum suntem una cu El in moartea Sa, la fel suntem una cu El in invierea Sa.

          Aceasta era necesar, caci destinul acestui nefericit nu a fost inca pecetluit. Scriptura ne spune de doua ori ca el s-a intors si a plecat cu manie. Dar Dumnezeu care a condus totul pana aici, vrea sa-l salveze ; a folosit in acest scop indemnul slujitorilor lui Naaman. Ei aveau dreptate : Dumnezeu putea sa ne porunceasca sa facem lucruri mari, si daca aveam, ca si Naaman, dorinta arzatoare de a fi vindecati, nu le-am fi facut ? De ce nu a poruncit Dumnezeu ? Fiindca ele nu au nici o valoare pentru El. I-a placut sa se faca cunoscut prin lucrurile de jos si dispretuite, prin cele care nu sunt pentru a desfiinta pe cele care sunt. Aceasta este slabiciune crucii, dar ea este puterea lui Dumnezeu !

          Indata ce, prin simpla credinta in cuvantul divin, Naaman a probat aceasta putere, recunostinta l-a adus inaintea profetului. Este pus intr-o relatie directa, nu doar cu lucrarea, ci cu persoana care a implinit-o ; el este adus inaintea lui Dumnezeu. "Iata", zice el, "acum cunosc ca nu este Dumnezeu pe tot pamantul, decat in Israel". El Il cunoaste pe Dumnezeu, si, observati, Il cunoaste intr-un timp si in imprejurari cand totul este ruinat din partea omului. Totul se schimbase in istoria lui Israel, dar Dumnezeu nu se schimbase ; puterea si resursele Sale raman aceleasi ca si in timpurile cele mai bune. Credinta lui Naaman Il recunoaste pe Dumnezeu lui Israel cand Israel insusi nu-L mai recunoaste. El s-a apropiat si a vrut sa-i dea ceva, sa-i ofere un dar. Este daruirea unei inimi care intelege ca trebuie sa-I dea totul lui Dumnezeu pentru ca l-a vindecat ; dar, in pofida insistentelor sale, profetul refuza. La inceput, Naaman a vrut sa dea pentru a primi, acum el vrea sa dea pentru ca a primit, dar aceasta nu se poate ; el trebuie sa invete ca, atunci cand Dumnezeu da, este pentru ca El vrea sa mai dea inca, caci bogatiile Sale sunt inepuizabile. Lucrarea Lui fiind in intregime fara plata, nu accepta nimic care ar putea sa-i achimbe caracterul sau. Naaman, luminat prin credinta, a inteles repede. "Daca nu, te rog, sa se dea robului tau din pamantul acesta cat pot duce doi catari; pentru ca robul tau nu va mai aduce de acum ardere-de-tot si jertfa altor dumnezei, ci Domnului". El cere un lucru mic, dar de-o importanta mare pentru el, un dar in acord cu ceea ce el a primit, caci Dumnezeu i-a cerut un lucru mic care i-a adus o mantuire mare ! Neputand sa ramana in Canaan, vrea sa duca cu el pamant suficient din tara promisiunilor, pentru a-si ridica un altar de jertfa, si sa se inchine doar adevaratului Dumnezeu. Prin aceasta "cat pot duce doi catari", el ia Canaanul impreuna cu el si-i gaseste un loc pentru inchinare si adorare, caci lumea indepartata de Dumnezeu nu-I ofera nici macar un loc unde adevarata inchinare sa-I fie adusa. Astfel, Dumnezeu va fi cu el ca "un mic altar". La fel este si astazi pentru copiii lui Dumnezeu adunati la Masa Domnului ; desi sunt inca in lume, ei pot sa realizeze cerul, Canaanul lor, altarul, amintind de jertfa si de inchinare. Acolo va putea Naaman sa aduca in final ceva lui Dumnezeu ; acolo noi aducem rodul buzelor care binecuvanteaza Numele Sau.

          Naaman mai are totusi o rugaminte. "Cand stapanul meu intra in casa lui Rimon, ca sa se inchine acolo, si se sprijina de mana mea, ma inchin si eu in casa lui Rimon: Domnul sa ierte pe robul tau, te rog, in lucrul acesta cand ma inchin eu insumi in casa lui Rimon". Viata celui credincios nu poate ramane pe loc, si nici constiinta care trebuie sa lucreze ; el isi simte destul de bine slabiciunea in relatile sale cu lumea, si cum ar fi putut sa-L dezonoreze pe Dumnezeu prin inconsecventa sa si prin dificultatile pozitiei lui. Nu gasim aici, fara indoiala, o credinta mare, dar vedem curatie in inima acestui nou convertit. El va trebui sa invete ca dificultatile la care se asteapta nu exista pentru Dumnezeu si, in ce priveste purtarea lui, Domnul va veghea asupra lui, dandu-i zilnic, pentru fiecare pas, lumina necesara. Este o problema de credinta. Dumnezeu nu ne arata dinainte ce sa facem pentru fiecare dificultate pe care o vom intalni. De multe ori avem obstacole care ni se par de netrecut, dar vedem cum ele dispar dinaintea noastra ; Dumnezeu conduce imprejurarile, si nu este niciuna pe care credinta simpla si dependenta sa nu o poata depasi. "Mergi in pace", ii zice profetul. Nu te framanta, nu lasa ca bucuria sa-ti fie rapita de gandul la ce se va intampla. Dumnezeu are putere sa veheze peste toate. Important este, astazi, sa mergi in pace, sa nu fie nimic intre tine si Dumnezeu care te-a salvat. Lasa pentru maine problema ta. Ce intelepciune divina, ce inviorare pentru suflet, in acest simplu raspuns : "Mergi in pace !"         

                 

                                  Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                  - XI -


          Henri Rossier


                    Capitolul 5  -  Naaman

          Scena se schimba. In timpul apostaziei poporului, Elisei se ocupa de natiuni si devine pentru ele, mijlocul de mantuire si de curatire. Daca in capitolul 2 vedem rezumatul tipic al intregii istorii viitoare a lui Israel, nu trebuie sa pierdem din vedere ca si relatarile ulterioare, atat de actuale pentru inimile si constiintele noastre, sunt tot "scrieri profetice", ale carorr aplicatii tipice nu trebuie neglijate. La un moment dat, atunci cand Duhul profetic va reuni in jurul Numelui lui Mesia pe ramasita credincioasa din Israel, natiunile, reprezentate aici prin Naaman, vor fi constranse sa-l caute pe poporul lui Dumnezeu, pe care ele l-au asuprit. Ele nu vor avea alta resursa decat pe Dumnezeul lui Israel, pentru a fi vindecati de lepra si de necuratiile lor. Credinciosii de la sfarsit, cei captivi dintre natiuni, ca si copila din Israel, despre care vorbeste capitolul nostru, aratandu-le calea de vindecare, indreptandu-i spre profet, spre cuvintele lui Dumnezeu date poporului, facandu-i sa-L cunoasca pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, ca singurul mijloc pentru mantuirea lor. Acest impresionant eveniment profetic ne este infatisat in imagine de un singur om. Naaman, ca si altadata, la inceputul cuceririi Canaanului, o singura femeie, Rahav, era o imagine de acceptare a natiunilor in poporul lui Dumnezeu. Motivul este ca acest subiect nu este descoperit decat intampator, si aproape tainic, in istoria poporului Israel si a imparatilor sai. Profetii il vor descoperi mai tarziu in totalitatea sa. Dar acum, el este intercalat aici in relatarea lucrarii lui Elisei. Rolul viitor al natiunilor nu este decat aratat aici, si nu vom insista mai mult (*).

          (*) In Luca 9:27, Naaman este un exemplu al harului care depaseste limitele granitei lui Israel, ne mai recunoscand drepturile vechiului popor al lui Dumnezeu, si care actioneaza fata de natiuni pe principiul alegerii. Istoria lui Naaman corespunde de asemenea la binecuvantarile noastre actuale.

          Sa reluam acum in detaliu aceasta relatare, atat de mult comentata, atat de pretioasa in vestirea Evangheliei catre suflete, dar de unde vom incerca sa punem in lumina adevarurile care ne-au miscat personal.

          "Si Naaman, capetenia ostirii imparatului Siriei, era un om mare inaintea stapanului sau si mult onorat, pentru ca prin el daduse Domnul eliberare Siriei; si el era un barbat puternic si viteaz, un lepros". Potrivit lumii Naaman era un erou ; calitatile sale deosebite i-au dat un nume mare printre oameni. De obicei, pentru astfel de oameni se ridica statui. El era foarte apreciat de imparatul sau si se bucura de respectul poporului. Vitejia si puterea sa erau cunoscute de toti ; mai mult, el a fost un instrument provindential in mana lui Dumnezeu pentru eliberarea poporului sau. Ce-i mai lipsea ? Nimic, zice lumea ; totul, raspunde cel credincios. Darurile cele mai remarcabile ale omului, pozitia cea mai inalta pe care poate s-o atinga, avantajele cele mai mari pe care le poate avea, sunt desfiintate, anulate printr-un singur lucru, pacatul. Acest om era lepros ; in persoana lui avea o pata vizibila. La ce-i serveau insemnele demnitatii sale, toata gloria exterioara a puterii lui, daca nu sa scoata in evidenta necuratia in care boala l-a aruncat. Vesmintele luxoase pe un cadavru scot in relief stricaciunea pe care o acopera. Ar fi putut sa aiba un moment de adevarata satisfactie cu lepra care rodea din carnea lui si condamnadu-l, in cele din urma, la o moarte sigura ? Ferice de cei care, ca si Naaman, sunt constienti de starea lor inaintea lui Dumnezeu ! De multe ori oamenii se multumesc sa se ascunda de ei insisi si de ceilalti, acoperindu-si in zadar necuratiile, si facand astfel, inchid ochii asupra starii lor, in fata unui destin inevitabil.

          Ce contrast intre copila din Israel (v.2) si acest om ! Jalnica fiinta neinsemnata inaintea lumii, despartita de spijinitorii ei naturali si de toate binecuvantarile care apartin poporului lui Dumnezeu, captiva si roaba la sotia lui Naaman, statea, in aceasta pozitie smerita, inaintea stapanei ei, in timp ce ar fi putut sa-si ridice capul cu mandrie inaintea imparatului ! Ce avea deci aceasta copila ? lumea zice : Nimic ; credinciosul raspunde : Totul ! Ea il cunostea pe profet si puterea cuvantului lui Dumnezeu care era in gura lui. "Ah", zice ea, "daca ar fi stapanul meu inaintea profetului din Samaria". Se plange de situatia ei ? Nici macar nu se gandeste, deoarece avea o comoara a carei fericire era puterea de a o transmite. Credinta ei nu cunostea nici o nesiguranta, si acesta este totdeauna caracterul credintei. Daca Naaman ar fi pus in contact cu profetul, stia  ca el "l-ar vindeca de lepra sa". Aceasta copila era o adevarata evanghelista. Evanghelistul nu poate salva un pacatos, dar ii poate arata calea spre mantuire ; este interesat de soarta lui, si dragostea este motivul lucrarii sale. Nu priveste la el insusi, oricat de dificile ar fi propriile imprejurari, ci, avand o fericire care-l plaseaza mai presus de toate, si fiind constient de ruina altora, le ofera cu o deplina convingere ceea ce poate sa-i faca fericiti. "Sa dea Dumnezeu", ii spune apostolul imparatului Agripa, "sa deveniti asa cum sunt eu, in afara de aceste lanturi".

          Mai mult decat aceasta copila de care se folosea, Dumnezeu Insusi era interesat de Naaman. Nu l-a folosit El intr-un mod involuntar (v.1), pentru implinirea planurilir Sale ? Numai ca, pana cum, Naaman nu-L cunostea pe Dumnezeu, si pentru aceasta avea sa  invete. Dar cuvintele copilei au gasit un ecou in inima sa, raspunzad la durerea lui ascunsa, trezind o dorinta la care abia putea sa se gandeasca, in timp ce ignora starea sa. Primul lui gand a fost sa se adreseze domnului sau care va putea sa-i deschida calea spre eliberare.

          "Du-te, a zis imparatul Siriei, "si eu voi trimite o scrisoare imparatului lui Israel". Imparatul, complet strain de resursele divine, vrea sa trateze de la imparat la imparat mantuirea slujitorului sau ; exemplu miscator al lipsei de pricepere al lumii. El nici nu vrea sa se gandeasca ca Dumnezeu poate face asemenea lucruri ; cum el este fara Dumnezeu in lume, singura lui resursa este omul. Scrisoarea pe care o scrie imparatului lui Israel dovedeste aceasta. "Am trimis pe slujitorul meu Naaman la tine, sa-l vindeci de lepra lui" (v.6).

          Naaman insusi ignora complet mijlocul prin care putea fi vindecat : "Si el a plecat si a luat in mana lui zece talanti de argint si sase mii de bucati de aur si zece schimburi de haine" (v.5). Toate acestea nu trebuie sa ne mire cu nimic, venind de la un om pagan, dar ce sa zicem despre imparatul lui Israel, de asemenea strain  ca cei dintre natiuni fata de resursele care sunt la dispozitia sa, in imparatia lui ? Ioram, asa cum am vazut, avea un fel de religie nationala care, chiar daca nu se inchina lui Baal, nu mergea mai departe. Religia adevaratului Dumnezeu nu avea niciun efect asupra constiintei lui, asa cum nu avea nici asupra omologului sau din Siria. Elisei, nu privea la el, spunandu-i aceasta intr-o situatie precedenta (v.3:14). Ioram citeste scrisoarea, isi sfasie hainele si zice : "Sunt eu Dumnezeu, ca sa omor sau sa inviez, de trimite acesta la mine sa vindec un om de lepra lui ?" Mana lui Dumnezeu este in aceasta imprejurare, si pune in gura imparatului necredincios aceasta marturie, ca Cel care poate omori sau invia este doar Dumnezeu. Intr-adevar, ce poate sa faca omul impotriva puterii mortii, sau pentru a da viata ? Dovada ca Domnul are acesta putere a fost deja aratata in Israel ; Sunamita a cunoscut aceasta putere sub cele doua caractere, prin marele profet Elisei. La fel este si astazi. Aceasta lume a fost scena unei puteri care a desfiintat moartea, consecinta pacatului, si oferind o viata de inviere prin Omul trimis din cer in acest scop.

          Mai mult decat imparatul Siriei, sarmanul imparat al lui Israel nu stie sa-l trimita pe Naaman la profetul care a facut lucruri atat de mari in prorpria lui tara. O mica copila, o roaba, stia mai mult decat el ; pe ea o interesa starea lui Naamna, ceea ce nu era cazul pentru Ioram ; avea compasiune fata de starea lui jalnica, fata de care imparatul era indiferent, ea stia resursa, ignorata de imparatul care o avea la dispozitia lui.

          Elisei aude ca imparatul si-a sfasiat hainele in semn de disperare. Si atunci, nu inainte, Dumnezeu intervine, caci, pentru a-Si arata gloria, era nevoie ca totala neputinta a omului sa iasa in evindenta. "Pentru ce ti-ai sfasiat hainele ? Sa vina el acum la mine si va cunoaste ca este un profet in Israel" ; adevarate cuvinte pentru a atinge constiinta si a-l condamna pe imparat. Nu stia el la cine sa-l trimita pe Naaman ? Se indoia el ca este un profet in Israel, si nu era el responsabil de aceasta ignoranta ? Marturisirea sa fara viata il expunea la o judecata mai mare din partea lui Dumnezeu, decat a imparatului pagan. Dar cuvantul profetului se indreapta si-n alta parte si-i da cunostinta despre adevaratul Dumnezeu unui nefericit care nu-L cunoaste si care va afla mantuirea Sa. Ea (cunostinta) il condamana pe imparatul lui Israel si-i da har lui Naaman. "Va cunoaste", zice Elisei.

          Acest mare om nu stie inca nimic. El vine la profet "cu caii sai si cu carul sau", martori ai puterii omului, si a stat "la usa casei lui Elisei", asteptand de la el o atitudine de respect potrivit pozitiei lui. Dar, nici puterea, nici demnitatea sa, nici meritele lui, nu au nicio valoare, daca este vorba sa intre in legatura cu Dumnezeu, si aceasta este prima lectie pe care a trebuit s-o invete.

                                Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                    - X -


          Henri Rossier


                    Capitolul 4:38-41 - Moartea in oala

          O noua scena ne atrage atentia. In loc sa se intoarca la Carmel, Elisei se duce la Ghilgal. Duhul lui Hristos reprezentat prin profet strange acolo pe fiii profetilor. Acest lucru insemna pentru ei o binecuvantare colectiva. Ramasita nu poate fi binecuvantata decat in locul unde a avut loc circumcizia, pocainta, judecata de sine.

          "Si era foamete in tara". In timp ce teritoriul lui Israel era sub povara acestei calamitati, imaginea necazului viitor, sarmana ramasita gaseste in acest loc, stand inaintea lui Elisei, ceea ce era necesar pentru intretinerea sa. In afara acestui loc, departe de aceasta persoana, ei ar fi fost fara resurse ca si ceilalti. Pocainta si Hristos in Duh impreuna cu ei, erau suficiente pentru cei credinciosi, oricare ar fi fost saracia lor si ruina din jurul lor. Ei vor gasi o hrana suficienta in "oala cea mare" a profetului, care nu va cantari cu zgarcenie existenta lor. Dar unul dintre ei, pentru a inmulti resursele comunitatii, adauga, din poala hainei sale, roade pe care le considera comestibile. Aceste roade, culese de om prin ignoranta sa, aduc "moartea in oala". Intreaga lor hrana devine otravita, si ei se gasesc in aceeasi situatie ca si poporul. Trebuie ca aceasta saraca ramasita sa simta puterea mortii care o ameninta si care este rezultatul lucrarii si lipsei sale de intelegere. Ce putea sa adauge la aceasta mancare Elisei ? Daca in campiile din Israel nu mai era deloc grau, ele produceau din contra otrava din belsug. Acestea vor fi roade pe care le va produce teritoriul imparatului nelegiuit, omul pacatului din ultimele zile, orice rod, pe de alta parte, pe care carnea poate sa-l recolteze.

          "Elisei a zis : Aduceti faina. Si a aruncat-o in oala". Faina, umanitatea desavarsita a lui Hristos, iata ce a curatit mancarea. Orice lucrare a carnii nu poate produce decat o hrana mortala. Imediat dupa ce s-au adresat profetului s-a gasit si rezolvarea. Un singur om putea sa-i salveze si sa-i scape din situatia in care se gaseau. Ei au simtit, si primul lor gand, atunci cand au simtit puterea mortii, este omul lui Dumnezeu. Ei au strigat catre el "din adanc". Cine va rezista daca El "ia aminte la faradelegea lor ?" Ei se indreapta catre El : "inaintea Lui este bunatate". Adunati langa El, desavarsita Sa umanitate este singura lor salvare si El Insusi devine hrana lor. El a desfiintat, in sfanta Sa persoana, toate rezultatele vatamatoare ale interventiei omului in lucrarea lui Dumnezeu. Elisei, Hristos in Duh impreuna cu ei, le deschide o sursa de eliberare pentru a cunoaste ceea ce El, ca Om aici jos, este pentru cei care Il primesc prin credinta. "Si nu era nimic rau in oala". "Turnati poporului sa manance".

                    Capitolul 4:42-44 - Omul din Baal-Salisa

          "Si a venit un om de la Baal-Salisa si a adus omului lui Dumnezeu paine din cele dintai roade, douazeci de paini de orz si spice proaspete de grau in sacul sau".

          Un nou mijloc de subzistenta, mult mai consistent decat precedentul, este adus pentru fiii profetilor care erau impreuna cu Elisei la Ghilgal. Acestea sunt mai intai douazeci de paini de orz, un aliment sarac, reprezentand, ca in visul madianitului (Jud.7), un Hristos smerit, apoi spice de grau, primele roade recoltate din tara Canaanului, imaginea unui Hristos inviat, boabe de grau pe care Israel le-a gustat altadata chiar in acelasi loc, dupa trecerea Iordanului. Astfel, ramasita profetica, invata sa cunoasca treptat, impreuna cu o judecata de sine, toate resursele pe care le are in Hristos. Aceste resurse ii vor fi oferite de Domnul, ramanand alipiti de El in Duh. El va hrani cu paine pe saracii Sai, asa cum a facut in calatoria Sa aici jos. El va inmulti cunostinta lor slaba. "Da poporului sa manance". Sunt aceleasi cuvinte pe care Elisei le-a rostit cand a curatit oala de otrava. Nu se gandesc sa mai adauge ceva de la ei la aceasta mancare, caci ea este completa. Ei au "lasat o ramasita", dupa cuvantul Domnului, ca si in imprejurarea celor 5000 de oameni din timpul lui Isus. Ce le mai lipsea de acum ?

          Acest capitol, in intregime, ne arata calea prin care credinciosii din ramasita sunt condusi, prin calauzirea Duhului Sfant, de la cunoasterea muncii sufletului lui Hristos pentru ai aduce la viata (prin judecata de ei insisi si experienta incapacitatii lor de a face ceva bun), pana la implinirea tuturor nevoilor lor, prin cunoasterea unui Hristos om, care aduce viata sfanta acolo unde este moarte, si prin pretuirea unui Hristos smerit apoi inviat, care devine hrana lor imbelsugata. "Si au lasat o ramasita, dupa cuvantul Domnului" (v.44), pentru ca si altii sa poata manca, deoarece aceasta masa este, in har, oferita tuturor.

          Am vazut deci, in acest capitol, minunile veacului viitor, nu fara a gasi si pentru noi insine o sursa de binecuvantare. In capitolul doi, am gasit, in persoana lui Elisei, Duhul lui Hristos trimis in har la ramasita ; in capitolul 3, Duhul lui Hristos respingandu-l pe Israel, tinand cont doar de Iuda, si totusi lucrand inca in har fata de toti ; in final, in capitolul 4, gasim resursele pe care Duhul lui Hristos le imparte peste cei care sunt credinciosi din mijlocul poporului, apoi pentru fiii profetilor care trec prin toate etapele unui necaz in care credinta lor este adanc incercata.

                                 Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                               - IX -


          Henri Rossier


                    Capitolul 4:8-37 - Sunamita (continuare)

          Din nefericire ! aceasta bucurie, se poate pierde destul de repede ; in timpul secerisului, toate sperantele Sunamitei s-au scurs. La amiaza copilul a murit. A fost la fel ca si sperantele ucenicilor din timpul lui Isus. "Noi speram", zic cei doi ucenici spre Emaus, "ca El este Acela care va rascumpara pe Israel".

          Unica resursa a acestei femei ramane omul lui Dumnezeu. Ea a culcat copilul acolo unde se odihnea purtatorul Cuvantului. Ea se tinea de el ; mort, ea la incredintat lui. Era un act de credinta. Daca ucenicii despre care am vorbit ar fi avut incredere in Scripturi, nu ar mai fi avut nevoie ca Domnul sa le deschida pentru a intelege ca ele, Scripturile, au anuntat mai dinainte evenimentele care s-au petrecut sub ochii lor.

          Sunamita l-a chemat pe sotul ei, si i-a cerut o magarita si un slujitor. Ce tristete era in aceasta sarmana inima ! Dar ea face dovada aceleiasi credinte care a caracterizat-o cand l-a primit pe profet, primind apoi promisiunea pe care el i-a dat-o. Intervine moartea, si se pare ca schimba tot, dar credinta si nadejdea Sunamitei raman aceleasi in mijlocul a ceea ce pare distrus. "Este bine !" zice ea, in timp ce moartea era in sufletul ei. Ce cuvant ! Fiul sau era mort, dar este bine ! De ce ? Pentru ca ea era sustinuta de nadejde, aceasta vrednica fiica a lui Avraam, a celui a carui credinta gandea ca Dumnezeu are putere sa-L invieze pe Isaac dintre morti. Dumnezeu care i-a dat acest copil si care L-a luat prin moarte, poate sa i-l dea inapoi prin inviere. Ea nu vrea altceva decat pe acest om al lui Dumnezeu, si cum se grabeste ea ! "Mana si mergi inainte; sa nu incetinesti", ii zice slujitorului ei. Pierzand obiectul inimii sale, nu ar fi putut sa se odihneasca pana nu-l va gasi. Maria din Magdala ne ofera un exemplu asemanator. Ignoranta si avand putina lumina, fara indoiala, ar fi vrut sa-L aiba pe Isus cu orice pret : "Domnule, daca tu L-ai luat de aici, spune-mi unde L-ai pus, si eu Il voi lua" ; si, in acel moment, ea L-a gasit inviat.

          Orice oprire era regretabila ; un moment pierdut putea compromite totul ; aceasta femeie nu va gasi odihna pana nu-i va "cuprinde picioarele" omului lui Dumnezeu. Domnul nu-i descoperise profetului despre boala copilului, si cu atat mai mult motivul acestei boli. Daca ar fi cunoscut pericolul, ar fi alergat, si copilul n-ar fi murit. In aceasta situatie, dependenta sa de Dumnezeu nu ar fi fost pusa la incercare. Domnul, doar El, stia despre moartea lui Lazar, caci Dumnezeu cunoaste totul, dar, pentru acelasi motiv, ca Om dependent, El nu a alergat la Betania, caci, pentru a o face, nu primise un cuvant din partea Tatalui Sau. Apoi, daca Elisei ar fi stiut pericolul, Sunamita n-ar fi "vazut gloria lui Dumnezeu" care inviaza mortii. Dar un alt treilea motiv pentru care acest lucru a fost ascuns profetului, a fost ca, credinta Sunamitei sa fie probata pana la capat. Credinta ei nu ar fi avut posibilitate sa se arate deplin, chiar daca Dumnezeu l-ar fi trimis la momentul cand fiul ei era pe moarte : astfel, credinta ei a lucrat deplin. Ea ii spune : "Am cerut eu un fiu de la domnul meu? N-am zis eu: Nu ma amagi ?" Ea se bazeaza pe Cel ale carui promisiuni sunt date fara parere de rau si depinde doar de harul Sau, ca i le poate da fara sa le ceara (promisiunile), astfel ca ea nu are nimic de facut. Ea crede ca , daca oameni pot sa amageasca, Dumnezeu nu poate s-o faca. Daca Elisei era un om ca oricare altul, ar fi putut s-o amageasca, sa promita si sa nu se tina de promisiune, dar el Il reprezenta pe Dumnezeu, si un om al lui Dumnezeu nu se poarta astfel. Ea nu mai are deci decat o resursa, credinciosia domnului ei, si nu face altceva, nu cunoaste nici o alta cale, decat sa se adreseze lui. Ea este cu adevarat o femeie "cu un singur scop". Fara indoiala, "sufletul ei este amarat in ea", dar ea are incredere in singura resursa posibila si gaseste o deplina compasiune in inima celui care se adreseaza.

          Aici, credinta ei este pusa din nou la incercare. Elisei ii zice lui Ghehazi : "Incinge-ti coapsele si ia toiagul meu in mana ta si mergi pe drumul tau. Daca te vei intalni cu vreun om, sa nu-i urezi de bine, iar daca-ti va ura de bine, sa nu-i raspunzi; si pune toiagul meu pe fata copilului". Va accepta Sunamita, ca remediu pentru tristetea ei, caracterul de umblare al profetului, purtat de un altul decat de el ? Nu, credinta ei nu va accepta un intermediar, caci nu Ghehazi era salvarea sau cel care poate salva. Ea a invatat, in scoala profetului, ca mijlocul de a obtine binecuvantarea este de a sta in relatie permanenta cu cel care este sursa binecuvantarii. "Domnul", zice ea, "este viu si viu este sufletul tau, nu te voi lasa". Acestea au fost chiar cuvintele lui Elisei catre Ilie. Cum ar putea omul lui Dumnezeu sa se impotriveasca acestei credinte pe care el insusi a luat-o ca model ? Cum putea el sa nu mearga ? Ar fi dorit el ca Sunamita sa se manifeste altfel decat el insusi ? Nu ; "Si el s-a ridicat si a urmat-o". Ghehazi le-a luat-o inainte, dar toiagul profetului nu era suficient pentru a aduce copilul la viata. Nu era totul de a avea puterea in maini ; ucenici care erau impreuna cu Domnul au primit de la El "putere si autoritate peste toti demonii si sa vindece boli" (Luca 9:1), si cand au vrut sa vindece un demonizat (v.40), "n-au putut". Aceasta depindea de comuniunea lor personala cu Domnul. Daca ar fi avut credinta cat un graunte de mustar, ar fi putut sa mute muntii ; dar aceste duhuri nu puteu fi scoase decat prin rugaciune si post. Era nevoie de o stare de dependenta personala si o despartire de rau pentru a folosi aceasta putere. Aceasta stare de inima, vom vedea mai tarziu, ii lipsea lui Ghehazi.

          In timp ce se intamplau aceste lucruri, copilul era culcat pe patul profetului, iar usa era inchisa. Elisei a intrat si a inchis usa dupa ei doi. El vrea sa se identifice in totalite cu copilul in moartea sa. Ce framantare, ce chin, ce munca a sufletului ! nu are odihna pana nu termina lucrarea sa, luand locul mortii pentru a-i transmite viata. Apoi copilul deschide ochii la lumina.

          Aceasta scena ne prezinta si alte indicatii pretioase pe care le vom gasi, ca imagine, in moartea si invierea lui Israel. La sfarsitul timpului, cei evlaviosi si credinciosi din popor, cei care, ca si Sunamita, considera poporul lor ca pe copilul promisiunii de neschimbat al lui Dumnezeu, si nu isi pierd nadejdea atunci cand in chip moral este mort ; credinta lor este activa fata de Israel ; ei realizeaza ca doar Duhul lui Dumnezeu poate sa-l invieze, si indentifica starea sa cu crucea si mormantul unde Mesia, Mantuitorul poporului, a suferit si a fost culcat pentru el. Credinta lor Il va cauta pe Domnul pe muntele Carmel, unde El se afla, bucurandu-se de sfera cereasca a imparatiei Sale, inainte ca El sa intemeieze si o parte pamanteasca. Ei invata apoi, si realizeaza prin Duhul ca munca sufletului lui Hristos a avut in vedere invierea poporului Sau si primirea din mana Sa, ca in capitolul 37 din Ezechiel, a unui popor innoit, rod al acestei lucrari si a nasterii prin Duhul Sfant. Moartea a intervenit pentru ei in momentul secerisului ; acesta nu este intrerupt, si Israel descopera viata inainte ca graul sa fie depus in granar. Ramasita va obtine in final tot ce inima sa a dorit. Astfel, parcurgand aceste scene pline de invataturi practice pentru sufletele noastre, se deruleaza inaintea noastra, sirul gandurilor lui Dumnezeu fata de vechiul Sau popor.

          "Si Elisei a chemat pe Ghehazi si i-a zis : Cheam-o pe sunamita aceasta. Si el a chemat-o; si ea a venit la el. Si el a zis : Ia-ti fiul! Si ea a vent si a cazut la picioarele lui si s-a plecat pana la pamant; si si-a luat fiul si a iesit" (v.36-37).

          Cheam-o...Cat de miscata trebuie sa fi fost Sunamita la aceasta noua chemare ! Prima data (v.12), profetul a chemat-o pentru a pune la incercare credinta pretioasa pe care ea o avea ; a doua oara (v.15), pentru a-i da copilul promisiunii, obiectul inimii sale. A treia oara...ce avea sa-i mai dea cand sufletul ei era plin de doliu ? Ah ! ea nu are niciun dubiu ; ii va da pe fiul ei, imbracat in cu totul alt caracter, fiul sau inviat. Bucurie pe care niciun cuvant n-o poate exprima ; inima ei este prea plina pentru a se revarsa ; se prosterne in tacere ; adora !

          Scumpi cititori crestini, ati trait aceste experiente ? Ati invatat mai intai sa-L cunoasteti pe Hristos ca trecand prin moarte pentru voi, ca avand parte de toate suferintele. Cu siguranta, bucuria pe care ati trait-o prin aceasta eliberare a fost mare, dar ati ramas acolo ? Va aflati inaintea unui Hristos inviat ? Daca nu, voi nu aveti decat o jumatate de crestinism, o jumatate de bucurie, o jumatate de Obiect pentru credinta voastra. Daca, dimpotriva, ati invatat sa-L cunoasteti sub acest caracter, puteti ca si Sunamita, sa va prosterneti, sa luati pe fiul vostru si sa iesiti. Partea voastra este deplina. Nu va mai lipseste decat a intra in posesiunea mostenirii impreuna cu El, si aceasta este ceea ce vom gasi mai tarziu, in imagine, in aceasta scena finala din istoria acestei femei.

         

                            Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                              - VIII -


          Henri Rossier


                    Capitolul 4:8-37 - Sunamita

          Si alti fii ai profetilor, aveau inca, in mijlocul unui popor judecat si lepadat, o marturie de credinta individuala. Sunamita este unul din aceste exemple. Aceasta femeie era bogata (*), in contrast cu vaduva profetului care era intr-o saracie totala ; dar aceasta era o femeie a credintei si intrega ei istorie o dovedeste.

          (*) Lucru vrednic de remarcat, Cuvantul prezinta in general oameni bogati care nu ajung la mantuire. In afara cazului cu cel de-al doilea talhar de pe cruce nu-mi amintesc un alt sarac dat ca exemplu despre cei care nu sunt mantuiti. Iuda tinea punga ; era singurul printre ucenici care avea ceva. Evanghelia era vestita celor saraci, si bogatii, ca in situatia lui Lazar, isi primeau partea lor in aceasta viata. Hambarele bogatului, despre care sufletul sau este intrebat, erau pline de grau. Bogatii din epistola lui Iacov care si-au strans comori in zilele din urma, si l-au condamnat pe cel drept, vor cadea sub blestem. Erau si bogati care, in parabola invitatilor la cina, au zis : iarta-ma, te rog, si au fost lepadati. Tanarul bogat si atat de amabil, se lipsea el insusi de mantuire, cand era vorba sa paraseasca tot pentru a-L urma pe Isus. Fiul risipitor era bogat cand a parasit casa tatalui sau, dar lipsit de tot cand a revenit.

          Dar erau si exceptii cu privire la acest blestem pe care bogatii il aveau asupra lor, caci daca mantuirea unui bogat este imposibila la oameni, la Dumnezeu totul este posibil. Sunamita ne ofera aici un exemplu pretios. Zacheu care L-a primit pe Isus in casa sa, Iosif din Arimateea care a avut grija de Domnul in moartea Sa, erau oameni bogati (Mat.27:57).

          Ea a aratat ospitalitate fata de strainul care trecea prin Sunem, dar dupa cateva vizite, isi da seama de caracterul oaspetelui ei. Poate din discutia cu el, si fara indoiala din felul de purtare al profetului, o face sa recunoasca caracterul sau. Ea nu judeca la prima vedere, ci asteapta indicii exterioare care s-o lumineze. Ea are "sobrietatea bunului simt" al credintei. "Iata", a zis ea sotului ei, "eu stiu ca omul acesta care trece intotdeauna pe la noi". Ea a inceput prin al retine, si profetul a gasit un mediu prietenos care raspundea caracterului sau. De fiecare data cand trecea, se oprea acolo. Cele doua naturi se atrageau si se potriveau. Este "un om sfant al lui Dumnezeu", zice ea ; el are, pentru inima ei, nu doar caracterul oficial de purtator al Cuvantului, ci ea il recunoaste ca "sfant", ca intr-adevar despartit pentru Dumnezeu in viata sa practica, caci nu este suficient de a avea un dar din partea lui Dumnezeu ; este inca nevoie, pentru a avea credibilitate, de un caracter moral care sa raspunda darului primit. Darul ramane fara rod, oricat de eminent ar putea fi, cand nu este insotit de o autoritate morala, care atinge mai mult constiintele ascultatorilor decat cuvintele care-l insotesc. Si, in cele din urma, purtatorul darului insusi, pierde din puterea sa de convingere, cand constiinta sa nu este potrivita inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor. "Nadajduiesc", spune apostolul, "ca am fost aratati in constiintele voastre". La fel era si cu Elisei. "Eu stiu ca este un om sfant al lui Dumnezeu", zice Sunamita despre el.

          Si, vedeti cum ea isi da seama de ce are nevoie un om al lui Dumnezeu. Bogatia ei ar fi putut sa-i pregateasca o locuinta cu tot confortul posibil. Dar nu ;  ea face abstractie de aceasta pozitie, si nu se gandeste decat la ce este potrivit unui om pentru care bogatiile nu au nici o valoare, sau care le dispretuieste, ca pe o cursa intinsa de vrajmas. Ceea ce era important pentru ea, era ca Eisei sa nu fie doar in trecere, ci sa-i pregateasca o camera in casa ei. Cu cat Il cunoastem pe Hristos, si Cuvantul Sau revelat (al carui purtator era Elisei), cu atat mai mult dorim sa-I facem loc in viata noastra, si ca aceste cuvinte sa fie scrise pe usa casei noastre : "Aici locuieste Cuvantul lui Dumnezeu". El nu mai va mai fi pentru noi o bucurie trecatoare, iar citirea Sa o datorie care trebuie implinita, ci El va face parte din viata noastra, din familia noastra, din noi insine. Credinta, la crestinul care are mult din bunurile acestei lumi, se va arata totdeauna prin aceasta simplitate exterioara. "Sa-i zidim, te rog, o camera mica de sus si sa-i punem acolo un pat si o masa si un scaun si un sfesnic. Si va fi asa: cand va veni pe la noi, se va abate acolo". Doar lipsa de intelepciune si de comuniune cu Domnul actioneaza altfel. Cei care fac parte din familia lui Dumnezeu si detin bunurile acestei lumi, nu se gandesc deloc la pericolul de a oferi fratilor lor, angajati in lucrarea pentru Domnul, mai mult decat le este necesar, sau mai mult decat de obicei. Daca fratele este spiritual, chiar un presupus lux il va face sa se simta incomod si va fi o piedica pentru libertatea sa de inima, atunci cand va trebui sa vorbeasca cuvinte din partea lui Dumnezeu pentru sustinatorii sai ; daca viata sa crestina este slabita, aceasta prosperitate va fi pentru el o piedica si, lasandu-se atras de ea, va reveni in locul unde i se ofera, nu numai pentru Domnul, ci pentru satisfacerea nevoilor de bunastare, care nu sunt altceva decat nevoi ale carnii.

          Devotamentul si inteligenta aceste femei a castigat inima profetului, asa cum acestea atrag si inima lui Hristos, si primind pentru aceasta rasplata cuvenita. Elisei o cheama pe Sunamita ; el are ceva sa-i dea. "Ea a stat inaintea lui", asa cum el insusi statea inaintea Domnului. Era o frumoasa concordanta intre pozitiile reciproce ale acestui om al lui Dumnezeu si aceasta femeie a credintei. El vrea s-o rasplateasca pentru ravna ei, dar mai intai o pune la incercare pentru a vedea daca inimile lor bat la unison : Era nevoie sa vorbeasca pentru ea imparatului sau capeteniei ostirii ? Avea vreo dorinta de a-si inmulti resursele in aceasta lume ? Ea refuza, si vom vedea mai tarziu ca aceste lucruri ii sunt date pe deasupra, intr-o vreme de nevoie cand aceste lucruri nu mai erau o piedica pentru ea. Pentru moment, ea ii raspunde : "Eu locuiesc in mijlocul poporului meu". Frumos raspuns, demn de aceasta femeie evlavioasa. Ea recunoaste ca popor al sau aceasta natiune, peste care atarna deja judecata, si nu se separa de el. Ea vede ceea ce numai Dumnezeu poate distinge, ceea ce doar credinta poate realiza. Atat timp cat Dumnezeu recunoaste inca ceva pentru El, acest popor este poporul Sau, si ea nu are alta dorinta decat sa faca parte din el. In mijlocul ruinei, ea se alipeste de poporul lui Dumnezeu, ca si Ilie cu altarul sau din doisprezece pietre, atunci cand cele douasprezece semintii nu mai erau impreuna. Nu-i trebuia altceva ; ea se multumea cu odihna, comuniunea si pacea pe care aceasta locuire i-o aducea in mijlocul dezordinii existente.

          In zilele noastre, o credinta adevarata nu difera de cea a Sunamitei ; ea nu cauta imbunatatirea unei stari de lucruri complet indepartata de gandurile lui Dumnezeu, dar vede ce a randuit Dumnezeu in sfaturile Sale. Astfel credinta, constienta de falimentul Bisericii, casa si poporul lui Dumnezeu pe pamant, traieste in pace, ramane la ceea ce Domnul a randuit la inceput, la Biserica zidita pe Numele lui Hristos inviat si la care priveste cu gandurile si afectiunile Domnului, asa cum El Si-o va infatisa in glorie. Credinta nu va incerca sa rezideasca ruinele, si zice : "Eu locuiesc in mijlocul poporului meu", ca si cum totul ar fi in ordine, pentru ca gandurile lui Dumnezeu fata de acest popor sunt adevarate pentru ea.

          Totusi, inima Sunamitei alimenta o dorinta tainica, o mare dorinta. Avea nevoie de un obiect pentru afectiunile ei. Despre o astfel de dorinta, atat de inalta, inaccesibila, ea nu s-a deschis catre nimeni ; dar slujitorul profetului poate sa distinga ca ei ii lipseste un lucru, fara de care fericirea ramane totdeauna incompleta. "Cu adevarat, ea n-are fiu si sotul ei este batran". Aceasta sterilitate, datorita diferitelor imprejurari, o intalnim permanent la femei evlavioase din Israel, si despre care am vorbit de mai multe ori pe parcursul acestor meditatii. Era, pentru inimile credinciose, cea mai mare incercare posibila. Dorinta lor sfanta era, nu doar de a avea o samanta, ci de a fi introduse in acest mod in relatie personala, apropiata sau indepartata, oricare ar fi fost, cu persoana si genealogia lui Mesia. Pentru aceste femei, un fiu era deci bunul suprem. Sunamita nu si-a exprimat aceasta dorinta, acceptand imprejurarile in care providenta lui Dumnezeu a asezat-o, doar ca golul era acolo, resimtit profund de inima sa.

          La fel este si pentru noi, crestinii. Toate binecuvantarile spirituale nu ne pot satisface, daca nu am gasit un obiect in posesiune personala a lui Hristos. A-L avea pe El, a-L cunoaste pe El, a-L iubi, a-L vedea, a-L tine in brate ca Simeon, a ne odihni capul pe pieptul Sau ca ucenicul preaiubit, a sta la picioarele Sale ca Maria, a contempla gloria Sa ca ucenicii pe muntele cel sfant, a ne intersa in cele mai mici amanunte cu privire la El, pentru ca El sa umple inimile noastre, a vedea divina Sa frumusete ca si parintii lui Moise, toate acestea si multe alte lucruri constituie fericirea de nespus a celor care-I apartin. Domnul, prin Elisei, ii da un fiu acestei femei, asa cum Duhul Sfant, prin Cuvant, ni L-a dat pe Isus si a facut sa locuiasca in noi, Hristos in noi nadejdea gloriei.

          Elisei a chemat-o a doua oara pe Sunamita. Prima intrebare a profetului a fost o incercare pentru credinta ei, si aceasta incercare a demonstrat ca aceasta femeie nu tinea mai mult decat oaspetele ei la avantajele pe care lumea ar fi putut sa i le ofere. Ea a invatat, in scoala sfantului om al lui Dumnezeu, care sunt adevaratele interese ale unui martor in mijlocul ruinei din Israel. El ii spune aceleasi cuvinte pe care ingerul Domnului le-a spus altadata Sarei : "La anul, chiar pe timpul acesta, vei imbratisa un fiu" (comp. Gen.18:10). Ah ! acest copil era de asemenea un fiu al fagaduintei, din aceeasi genealogie cu Isaac care, el, era o imagine a adevaratei seminte, a lui Hristos. Cum palpita inima sa la acest cuvant ! "Nu, domnul meu, om al lui Dumnezeu! Nu amagi pe roaba ta". Este deci adevarat ! Bucuria sa este deplina ; a gasit in acest dar implinirea tuturor dorintelor sale.

           

                             Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                - VII -


          Henri Rossier


                    Capitolul 4:1-7 - Vaduva profeului

          Pe masura ce aceste capitole se deruleaza inaintea noastra, putem vedea contrastul intre zilele lui Ilie si cele ale lui Elisei. Ilie recunostea inca pe Israel si pe imparatul sau, cu toate ca este chemat sa rosteasca judecata asupra lor. Pentru Elisei, imparatul nu mai exista : "Nu m-as uita la tine, nici nu te-as vedea" (3:14) ; poporul este lepadat, si doar Iuda mai conteaza in ochii profetului. Dar, in timp ce in zilele lui Ilie, ramasita credincioasa era ascunsa si ca doar Domnul putea sa distinga pe cei 7000 de oameni care nu si-au plecat genunchii inaintea lui Baal, in zilele lui Elisei aceasta ramasita este scoasa la lumina. Acestei ramasite i se adreseaza profetul ; fiii profetilor fiind obiectul special al misiunii sale. Aceasta misiune se intinde fara indoiala, dupa cum am vazut, dincolo de ei, dar rolul lor era cu totul predominant, si aceasta ofera o eticheta speciala a caracterului tipic al acestui om al lui Dumnezeu.

          Ce mediu era acela in care isi desfasura lucrarea sa ! Fiii profetilor erau fara resurse in Israel ; le era foame si sete ; lipsurile lor erau atat de mari. Primele sapte versete din capitolul nostru scot in evidenta aceasta stare de-o maniera deosebita. Sotia profetului era fara niciun ajutor exterior ; capul familiei murise ; un creditor fara mila vrea sa-i ia fiii pentru a-i face robi. Vaduva nu are nimic cu ce sa-i rascumpere din mana lui, nimic decat putin untdelemn in casa, si untdelemnul, emblema puterii spirituale, ei bine, si acesta era pe sfarsite. Poate fi de ajuns aceasta slaba resursa ? La fel va fi si in zilele din urma inainte de eliberarea ramasitei. Poporul apostat o inconjoara ; anticristul o va face sa simta crudul sau jug, si-i cere sa-l slujeasca, dar Domnul are pentru ea resurse divine ; ea invata sa strige la El : "stii ca robul tau se temea de Domnul". Nu auzim aici limbajul integritatii atat de des exprimat in Psalmi ? Hristos lipseste ; Iehova nu mai poate ramane in mijlocul poporului, dar Duhul Sau este prezent intr-o masura dubla impreuna cu profetul. Elisei ii zice vaduvei : "Ce sa fac pentru tine ?" Aceasta biata femeie, al carei strigat ajunge acolo unde trebuie, devine obiectul unei duioase atentii. Dar mai intai trebuie sa recunoasca inaintea profetului resursele de care ea dispune : "Roaba ta n-are nimic in casa, decat un vas cu untdelemn". Expresia semnifica : doar cantitatea de untdelemn pentru a se unge. Nimic pentru a se achita, nimic pentru a se elibera, nimic decat o mica masura de putere spirituala. "Du-te", zice profetul, "imprumuta vase de afara, de la toti vecinii tai, vase goale; sa nu fie putine. Apoi intra si inchide usa dupa tine si dupa fiii tai si varsa untdelemn in toate vasele acelea, iar pe cele umplute pune-le deoparte". Plinatatea de resurse spirituale se afla in Elisei, dar el avea nevoie de vase goale ; saraca vaduva nu avea de unde sa le stranga. Trebuia sa ceara de la vecinii sai, aducandu-le din afara casei, apoi, adunate laolalta, sa inchida usa dupa ea. Era o scena intima, la care poporul necredincios nu este nicidecum chemat sa participe. De trei ori in acest capitol (v.4, 21, 33) usa este inchisa, aratand clar ca aceste scene nu au nimic a face cu o marturie publica, ca cele ale marelui predecesor al lui Elisei. Era nevoie de vase goale ; pentru a fi plini de untdelemnul ungerii, trebuie mai intai sa fie golite de sine. Oamenii de la Ierihon aveau nevoie de un vas nou si de sare ; lor le trebuia o noua natura, sfintita pentru Dumnezeu, astfel ca blestemul sa se indeparteze de cetatea lor ; fiii profetilor si copiii lor, au deja putin untdelemn, nu trebuie sa caute vase noi pentru a primi o masura mai mare. Dumnezeu se foloseste de resursele spirituale pe care le gaseste la ai Sai, oricat de mici ar fi ele. La fel a fost si cu ucenicii la inmultirea painilor. I-au spus Domnlui : "N-avem aici decat cinci paini si doi pesti". Isus le-a zis : "Aduceti-le aici la Mine" ; apoi, a binecuvantat si a frant painile, le-a dat ucenicilor care le-au impartit multimilor, folosindu-se astfel de ce aveau ei pentru a binecuvanta pe cei 5000 de oameni cu ajutorul lor.

          Aici, binecuvantarea nu se opreste decat atunci cand nu mai sunt vase de umplut. Vedem ca a primit un anumit numar de vase, asa cum mai tarziu, la sfarsitul timpului, 144000 vor fi pecetluiti in Israel, dar pentru fiecare este o masura suficienta. Dupa cum primii ucenici, la Cincizecime, "s-au umplut de Duh Sfant" (Fapte 2:4), asa va fi si pentru ramasita credincioasa, ca o ploaie tarzie, dupa cum spune profetul Ioel.

          Dupa ce au umplut vasele trebuia sa vanda untdelemnul ; binecuvantarea primita trebuie transmisa si altora. Asa va fi marturia ramasitei din ultimile zile. Multi vor lua parte la binecuvantarile spirituale, si devenind ei insisi purtatori ai acestori binecuvantari. Inteleptii din popor, purtatori ai Cuvantului, acesti fiii ai profetilor, vor invata dreptatea pe multi (Dan.11:33 ; 12:3). Astfel, familia profetica traieste si se intretine cu ungerea spirituala care i-a fost inmultita si care umple de bucurie inima sa, si care ramane din belsug si pentru altii.

          Aceasta minune de aminteste de cea cu vaduva din Sarepta ; numai ca, la aceasta din urma, vedem binecuvantarea adusa natiunilor prin Mesia ; aici, este vorba de ramasita din Israel, peste care se revarsa Duhul lui Hristos.

          Nu este gresit sa repetam aici ca toate aceste minuni ale lui Elisei fac apel la credinta. Vaduva profetului trebuia sa stranga vasele, sa fie convinsa de lucruri pe care nu le vedea inca, asa cum in capitolul anterior, trebuiau sapate gropi, inainte ca apa invioratoare sa vina pentru a le umple.

       

                               Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                    - VI -


          Henri Rossier


                    Capitolul 3 la cap. 8:16 - Elisei

          Ioram si lupta impotriva Moabului

          "Si Ioram, fiul lui Ahab, a inceput sa imparateasca peste Israel in Samaria in anul al optsprezecelea al lui Iosafat, imparatul lui Iuda; si a imparatit doisprezece ani" (v.1).

          Scopul nostru nu este de a explica toate dificultatile cronologice ridicate prin domnia lui Ioram, fiul lui Iosafat, imparatul lui Iuda (comp. 1:17 ; 3:1 ; 8:16 ; 1 Imp.22-52 ; 2 Cr.20:31). Vom reveni, la cap. 8, asupra celor mai importante. Necredinta, gata sa gaseasca greseala in Cuvantul lui Dumnezeu, nu a reusit sa descopere aici aparente erori. A recunoaste o greseala de copiere a manuscrisului (lucru totdeauna posibil) la 1:17, nu ar ridica dificultati majore. Credinciosul, fara pretentia de a explica totul, asteapta pe Dumnezeu si primeste lumina la momentul potrivit, ca rasplata pentru increderea sa.

          In acest capitol, il gasim pe profet confruntat cu imprejurarile lumii in care se afla. Ce tulburari va intalni cel care coboara de pe muntele Carmel pentru a merge in Samaria ! Moab s-a razvratit impotriva lui Israel ; era urmarea necredinciosiei lui Ahab (1:1), care a trecut, ca o judecata a lui Dumnezeu, asupra lui Ahazia, nevrednicul sau succesor. Obiceiul imparatilor supusi, atunci cand avea loc o schimbare a imparatului asupritor, era sa-si scuture jugul care-i asuprea (v.4,5). Omul politic nu vede un lucru deosebit in aceasta revolta a lui Moab, in timp ce credinciosul recunoaste mana lui Dumnezeu pentru pedeapsa sau judecata.

          Ioram, fiul lui Ahab, s-a aratat intr-un anumit sens mai religios decat tatal sau. El a indepartat stalpul lui Baal, facut de Ahab, totusi nu i-a nimicit profetii, asa cum rezulta din raspunsul lui Elisei, la v.13. A parasit in exterior aceasta inchinare uracioasa, dar nu s-a preocupat sa indeparteze si duhul ei. Ceea ce nu parasise, era cultul national instituit de Ieroboam, fiul lui Nebat, si care ascundea o mare idolatrie sub aparenta inchinarii la adevaratul Dumnezeu.

          Elisei este martorul aliantei intre Ioram din Israel si Iosafat pentru a merge impotriva Moabului. Ioram urmeaza aici traditia imparateasca a tatalui sau care s-a aliat cu acelasi Iosafat impotriva Sirienilor, dar el merge in rau mai mult decat tatal sau. Cum el are nevoie sa treaca prin tinutul Edomului pentru a ajunge in Moab (v.8), include in alianta sa si aceasta natiune, idolatra, bine cunoscuta pentru vrajmasia sa crancena fata de poporul Domnului. Ce tablou al lumii, in care politica nu tine cont deloc de Dumnezeu !

         Dupa om, totul este calculat pentru o reusita sigura ; mica natiune razboinica a Moabului nu poate, in pofida curajului sau, sa reziste in fata acestei puternice confederatii ; dar Dumnezeu este acolo, singurul de care Ioram ar fi trebuit sa tina cont si pe care L-a lasat in mod jignitor de-o parte.

          Si ce gandea credinciosul Iosafat, deja atentionat de gandul lui Dumnezeu printr-o experienta anterioara (1 Imp.22), si cazand din nou, dupa cativa ani, in greseala care l-a dus foarte aproape de pierdere sa ? "Ma voi sui", spune el, "eu sunt ca tine, poporul meu ca poporul tau, caii mei precum caii tai" ; exact aceleasi cuvinte care le-a spus altadata lui Ahab. Bunavointa si amabilitatea omeneasca, dorinta de a-i face placere, alianta cu lumea pentru promovarea intereselor comune, sunt piedici ingrozitoare pentru o umblare in credinciosie, si atunci cand aceste sentimente nu sunt numite de cel credincios cu adevaratul lor nume, ca sunt pacate, ele ruineaza marturia sa, contribuind sa pastreze lumea intr-o falsa siguranta, pentru ca-si face iluzia si crede ca umbla pe drumul crestin, deoarece copiii lui Dumnezeu umbla impreuna cu ea, in timp ce, de fapt, crestinul este cel care umbla pe drumul lumii. Aceasta umblare, in cele din urma, daca nu aduce o judecata imediata asupra celui credincios, devine cel putin ineficienta pentru el, asa cum arata istoria lui Iosafat si, daca cineva are vreun folos, acesta este imparatul necredincios, Ioram, care prin aceasta alianta ii va creste puterea si prosperitatea. Iosafat era ceea ce se numeste un duh larg, ingaduitor. Divizarea lui Israel era pentru el un fapt implinit care nu-l mai afecta, daca l-a afectat vreodata. Nu-l interesa opiniile si nici religia lui Ioram. El se asociaza de buna voie cu el , sub pretextul de ai fi de folos, dar uita un lucru deosebit de important, ca el se solidariza cu un om care-L dezonora pe Dumnezeu, dispretuia sfintenia Sa si nu tine deloc cont de Cuvantul Sau. Bineinteles, lumea aproba cu tarie o astfel de alianta, si-i da pe acesti credinciosi (cei care fac aliante cu lumea !) ca exemplu pentru cei care se despart de rau pentru a fi adevarati martori ai lui Hristos. "Eu sunt ca tine, poporul meu ca poporul tau, caii mei precum caii tai". Si de ce nu ? zice lumea. Pentru ca parasesc marturia mea, daca nu chiar pe Dumnezeu Insusi, din moment ce accept o alianta cu lumea vrajmasul lui Dumnezeu.

          Aceasta umblare are inca un alt inconvenient si mai grav. Se poate, ca si Iosafat, o alianta cu un Ioram, reprezentantul lumii care pastreaza inca aparenta exterioara a religiei divine. In ochii lui Iosafat, aceasta pare, fara indoiala, mult mai valoroasa decat alianta cu Ahab. Poate, se mangaia cu iluzia ca Ioram, a daramat stalpul lui Baal, si astfel alianta cu el ii era permisa. De fapt, aceasta alianta era mai rea decat prima, caci ea la condus la o alianta cu Edom, lucru pe care bietul Iosafat nici nu l-ar fi banuit, sau poate ca nici nu s-a considerat partas.

          Ahab, inainte de a pleca la lupta, i-a strans pe profeti pentru a-i intreba daca trebuie sa se duca (1 Imp.22:6). Ioram, nici nu s-a gandit ; Iosafat, din nefericire ! nicidecum. El a fost mai credincios fata de Ahab (1 Imp.22:5). Atunci cand cel credincios comite iarasi un lucru rau, in loc sa se opreasca,  constiinta sa devine adormita, si sfarseste prin a nu mai simti nevoia de calauzire a Cuvantului, pe care o avea mai inainte.

          Acesti trei imparati, asociati atat de trist, au plecat deci si, in loc sa intalneasca dusmanul, au de-a face cu imprejurari care le dovedeste ca nu poate uita de Dumnezeu fara sa fie in pericol. Le lipsea apa ; imparatul lui Israel a zis : "Vai, Domnul a chemat pe acesti trei imparati impreuna, ca sa-i dea in mana Moabului". El nu a urmat pana aici decat propria vointa ; cand isi aminteste de Domnul, Il invinueste ca l-a condus la nimicire impreuna cu cei doi tovarasi. Omul se revolta impotriva destinului sau, adica impotriva lui Dumnezeu care l-a condus, in loc sa recunoasca ca el este cel care s-a lasat atras. Evlaviosul Iosafat, desi lipsit si el insusi de discernamant pentru a aprecia raul, are totusi acest gand potrivit, desi tarziu, ca nu poate iesi din aceasta grea incercare decat intrebandu-L pe Domnul. Ioram, ignora existenta lui Elisei, ca profet in Israel, si nu mai simtea nevoia, chiar in fata unei nenorociri, sa mai intrebe pe purtatorul de cuvant al lui Dumnezeu, ca si atunci cand a plecat in aceasta campanie. Din fericire unul din slujitorii sai il cunoaste pe Elisei. Cei mici sunt constienti de resursele divine, in timp ce pe cei mari nu-i intereseaza. De asemenea, ei sunt cei mai potriviti de al aprecia pe profet care, uitand de el insusi, a fost un slujitor atat de credincios al lui Ilie, incat numele sau, dupa cum am vazut, nu a mai fost rostit de la prima sa chemare, pana in ziua cand a fost chemat sa-l inlocuiasca pe stapanul sau in misiunea sa. Amintire neplacuta, fara indoiala, pentru Ioram, caci ii amintea de Ilie si de judecatile sale asupra tatalui sau, asupra mamei sale si a fratelui sau.

          Iosafat, auzind de numele lui Elisei, stie sa aprecieze corect Cuvantul lui Dumnezeu : "Cuvantul Domnului este cu el" (v.12). Cei trei imparati coboara la profet care nu-i pasa de imparatul Edomului, trimite pe imparatul lui Israel la profetii lui Baal si netinand cont decat de bietul Iosafat, singurul reprezentant, desi intr-o atat de rea tovarasie, a marturiei lui Dumnezeu in Israel. Oricat de slabi si inconsecventi ar fi, Domnul nu uita pe ai Sai si tine cont de cea mai slaba umbra de credinciosie fata de Sine. Cu privire la cele zece semintii, ele sunt lepadate definitiv in persoana imparatului lor responsabil. Ca intotdeauna, rabdarea fara margini a lui Dumnezeu opreste nuiaua care trebuie sa loveasca si ia in considerare pana la capat de cea mai mica intoarcere spre El, dar rasuna acest groaznic cuvant : "Ce am eu a face cu tine ?" Nu este acesta : "Adevarat va spun, nu va cunosc", din Matei 25:12, mai rau chiar ca sentinta rostita asupra lui Ahazia : "Vei muri negresit".

          Totusi, Elisei este un profet al harului. El nu ignora raul, dar, in loc sa rosteasca judecata, el le arata o resursa miraculoasa acestor trei imparati. Are nevoie, pentru a putea vorbi de eliberare, de a-si abate privirea de la ceea ce vedea si pentru care ar fi putut rosti o judecata fara nici o placere. "Aduceti-mi", spune el, "un cantaret cu harfa". Cum ar fi putut sa se abata mai bine decat indreptandu-si sufletul spre Dumnezeu, caci prin aceste instrumente cu coarde inima credinciosului inalta spre Dumnezeu lauda sa, dorintele sale, nevoile sau plangerile sale. Rezultatul s-a vazut : "Mana Domnului a fost peste Elisei". Atunci el a putut sa descopere prin ce interventie miraculoasa (v.16-19) Domnul va aduce eliberarea. Trebuiau pregatite gropi pentru a primi apa, si Domnul le va umple. El nu face minunea fara sa urmareasca scopul de a pune credinta in actiune. Vom vedea mai multe exemple in istoria lui Elisei. Aici, Domnul nu intervine, asa cum a facut in alte situatii, prin mijloace naturale, vant sau ploaie. El scurteaza toate rationamentele necredintei ale acestor imparati.

          Eliberarea are loc dimineata, chiar in timpul cand se aducea jertfa pe altar. Inchinarea idolatra a lui Ieroboam nu avea nimic a face cu acest timp, si Dumnezeu nu-l recunoaste altfel ; interventia Sa era in legatura cu altarul de la templu din Ierusalim. De la acel altar, ca sa zicem asa, aveau sa se deschida ecluzele miraculoase prin care intreaga ostire avea sa fie adapata. La fel este si crucea lui Hristos. Oricat de departe ar fi ea in aparenta, este un timp cand Dumnezeu priveste spre ea pentru a mantui pe oricine se increde in Cuvantul Sau. Apa vietii are la origine moartea unei victime. Dar ceea ce este viata pentru unii este moarte pentru altii. Moab, inselat de aparente, s-a aruncat inainte, spre propria sa judecata, chiar in momentul cand Domnul elibera pe cei care au primit mesajul Sau. Pentru ca nu a remarcat si recunoscut eliberarea trimisa de Dumnezeu, Moabul este nimicit si biruinta este de partea celor care au baut din apele aduse prin har. Nu este aceasta ca o implinire partiala a profetiei lui Balaam : "Apa se va revarsa din galetile ei... Si imparatul sau va fi mai mare decat Agag" ? (Num.24:7).

          Doar Israel este mentionat ca l-a lovit si la nimicit pe dusman, dupa cuvantul rostit de Elisei. Imparatul Moabului a incercat sa ajunga cu sapte sute de oameni pana la imparatul Edomului, fara indoiala pentru a se refugia la el, dar nu poate reusi. Atunci el il aduce pe intaiul-nascut al sau ca jertfa de ardere-de-tot pe zid. Nu ne aminteste acest lucru de ceea ce va spune mai tarziu Domnul, despre acelasi Moab : "Voi da eu pe intaiul meu nascut pentru faradelegea mea, rodul pantecelui meu pentru pacatul sufletului meu ?" (Mica 6:7).

          Aceasta oribila jertfa a provocat indignarea aliatilor lui Israel, a carui razbunare a impins pe Moab la aceasta solutie extrema (*), si au plecat de la el pentru a se intoarce in tara lor. Biruinta inutila. Moabul putea crede ca a scapat prin aceasta ingrozitoare jertfa adusa dumnezeului sau, ramanand neinvins in mijlocul ruinelor sale, cu pretul unor mari represalii. Acesta va fi totdeauna rezultatul biruintelor omenesti, atunci cand nu Dumnezeu este Cel care conduce pe poporul Sau la biruinta. Edomul, aliatul pentru o zi, pe care Israel s-a increzut, l-a parasit si s-a revoltat impotriva lui, din momentul inceperii luptei cu Numele Domnului ca steag. Iosafat l-a parasit de asemenea si s-a intors in tara lui cu aceleasi sentimente, desi rezultate din alte motive. Ioram a trebuit sa invete ca o religie care are doar aparenta de a fi adevarata, nu gaseste un sprijin solid, nici la necredinciosi convinsi, nici la cei care pazesc marturia lui Dumnezeu.

          (*) Cel putin acesta cred ca este sensul pe care trebuie sa-l atribuim in aceasta situatie.

                               Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                - V -


          Henri Rossier


                    Capitolul 2:13-25 - Elisei sau Hristos in Duhul

          Aici vedem cum se contureaza, de o maniera destul de clara, chipul, ca tip sau imagine, al profetului Elisei, caci deja am mentionat, la inceputul acestui capitol, caracterul sau tipic. Daca Ilie, in ultima zi a lucrarii sale aici jos, Il reprezinta pe Hristos ca martor profetic in Israel, ce reprezinta deci acest Elisei care ii era atat de apropiat, insotind marturia sa, trecand raul mortii impreuna cu el,  si primind, dupa inaltarea sa, o dubla masura a duhului sau ? Pentru a fi inteles mai bine, vom incepe printr-o scurta privire profetica.

          In timpul lucrarii lui Mesia aici jos, cativa ucenici, alcatuiesc o slaba ramasita iudaica, credincioasa, despartita din punct de vedere moral de popor, staruind pana la capat in a-L urma pe Isus, Unsul Domnului si Trimisul lui Dumnezeu, marele profet al lui Israel. Acesta, respins de popor, ii asociaza cu Sine in rezultatele mortii si invierii Sale. Nu vorbim de locul pe care ei il au in Biserica. Aceasta din urma nu intra in scena relatarilor din Vechiul Testament, si ar putea, cel mult, asa cum am spus mai sus, sa fie vazuta aici ca ascunsa tainic in persoana lui Ilie - Hristos, urcand la cer. Vorbim aici, despre ucenicii iudei, in fruntea carora erau cei doisprezece, alcatuind atunci adevarata ramasita a lui Israel. Astfel, ei au primit de la El o dubla masura din Duhul Sau, sub forma de minuni si lucrari de putere, si fiind in stare sa faca, in mijlocul poporului, "lucrari mai mari" decat El. Vedem ca, la Cincizecime, s-a implinit, din punct de vedere iudaic, lucrurile vestite de profetul Ioel : Voi turna din Duhul Meu peste robii Mei si peste roabele Mele, si vor profetii... Fiii vostri si fiicele voastre vor profetii...Fara indoiala, chiar in acel moment, puterea de sus nu era limitata, potrivit lui Ioel, la copiii lui Israel, caci Dumnezeu spune : "Voi turna din Duhul Meu peste orice faptura" (Fapte 2:17-19) "Daca ma vei vedea", spune Ilie, "cand voi fi rapit de la tine..." Aceasta ramasita, potrivit profetului Ioel, citata in Fapte 2, nu a ajuns, la acel moment, la scopul sau final si la deplina sa desfasurare. Ea era, in sensul cel mai stric al cuvantului, reprezentata de cei doisprezece apostoli. Iudeii au respins marturia lor, lipsindu-se astfel de timpurile de inviorare vestite de profet, si Dumnezeu S-a folosit de necredinta poporului si de impotrivirea fata de Duhul Sfant, pentru alcatuirea Bisericii, sotia Celui de-al doilea Adam, os din oasele Sale, si carne din carnea Sa.

          Dar paranteza Bisericii se va inchide, si se vor deschide timpurile profetice. Ramasita lui Israel, despre care ne-a vorbit constant profetii si Psalmii, va reintra in scena cu dubla masura de duh profetic al lui Ilie, unindu-se, ca sa zicem asa, cu ucenicii iudei, care L-au insotit pe Domnul in lucrarea Sa. Retineti bine, ca nu este vorba, pentru ei, ca pentru Elisei, ca duhul lui Ilie sa fie peste ei, fie in puteri miraculoase, fie in intelepciune profetica, si nici in ei, asa cum este pentru crestin.

          Prin aceasta scurta expunere, nu pretindem nicidecum sa-l prezentam pe Elisei profetul ca o imagine a ramasitei. Aceasta ar fi o intelegere nepotrivita cu privire la importanta rolului sau. Fara indoiala, Duhul poate sa se foloseasca de anumite vase, potrivite pentru scopul Sau, asa cum S-a folosit de Elisei dupa inaltarea lui Ilie, dar oricare ar putea fi vasul, lucrul important este ceea ce contine. Elisei, avea duhul lui Ilie, pe care l-a primit cu o masura dubla de putere si de har, pentru binecuvantarea si strangerea credinciosilor care alcatuiau ramasita. Era Hristos in Duh, Duhul profetic al lui Hristos se folosea de instrumente, fara indoiala, dar revenind la sfarsitul timpului la fiii profetilor mai intai, adica la ramasita propriu zis, apoi spre cei care vor crede in Israel atunci cand apostazia a atins punctul culminant. Elisei facea minuni in beneficiul acestei ramasite, dar in mijlocul unui popor orbit de o impotrivire totala. Prin urmare, copiii imparatiei pe care Hristos o va intemeia pe pamant, vor fi despartiti de aceasta stare finala de impotrivire. Este suficient sa spun ca daca Ioan Botezatorul ar fi fost primit, el ar fi fost Ilie care trebuia sa vina ; ca, in viitor, Ilie va reveni si va restabili toate lucrurile, ca vor fi doi martori (simbolizati prin trupurile celor doi martori) la Ierusalim, lucrand prin duhul profetic si prin puterea lui Ilie si a lui Moise.

          Marturia incredintata lui Elisei are, asa dupa cum am aratat, un dublu caracter, corespunzator darului dublu al mantalei lui Ilie (1 Imp.19:19 ; 2 Imp.2:13) ;  un caracter de judecata, asemeni celui pe care stapanul sau, profetul legii, l-a exercitat aici jos, judecata pe care Hristos Insusi n-o va exercita decat la sfarsitul timpului de har al Evangheliei - si un caracter de har fata de toti cei care vor fi credinciosi in Israel, pentru a readuce la acesti martori pe cei care vor fi miscati de marturia lor, si pentru convertirea natiunilor.

          Elisei a trecut Iordanul prima data pe uscat, insotit de stapanul sau, atunci cand acesta a lovit apele cu mantaua sa, obligand raul mortii sa se supuna inaintea puterii sale. Ramanad singur, Elisei face la fel. "A stat pe malul Iordanului. Si a luat mantaua lui Ilie care cazuse de pe el si a lovit apele si a zis: Unde este Dumnezeul lui Ilie ? Si a lovit si el apele si ele s-au despartit intr-o parte si-n alta. Si Elisei a trecut" (v.13-14). Asa este intotdeaua si cu Hristos despre care marturiseste Duhul. Elisei face experienta unei puteri in numele lui Ilie asupra mortii ; nu propria sa putere. El reia istoria lui Israel din locul pe unde Ilie a trecut, nu la inceput (Ghilgal), ci la sfarsitul lucrarii sale. Israel a trecut altadata Iordanul, in carne, pentru a merge inaintea unui faliment sigur. Ilie l-a trecut, pentru a urca la cer, si a retrimite apoi pe Elisei in tara promisiunilor cu mantaua sa de profet si cu o dubla masura din duhul sau. Elisei a trecut raul in virtutea trecerii lui Ilie, in numele lui Ilie, si cu mantaua lui Ilie. "Si el", reprezentantul sau prin Duhul (al lui Ilie), "a lovit apele". Moartea este neputincioasa inaintea puterii Duhului de viata din Elisei. Prin Duhul, biruitorul mortii, Elisei reincepe istoria noului Israel. Acesta nu mai este un popor in carne care intra in Canaan pentru a fi in final lepadat ; acum este un om nou, revenind la popor in puterea Duhului lui Hristos biruitorul mortii, un om nou care vine sa aduca pentru fiii profetilor, apoi pentru popor, si mai tarziu pentru natiuni (Naaman), roadele acestei biruinte eliberatoare. Fiii profetilor au recunoscut aceasta putere.

          La fel va fi la sfarsitul timpului. Duhul profetic va reveni in Israel cu o putere cu totul noua. Acesta va aduce, fara indoiala, in puterea lui Ilie, razbunarea impotriva vrajmasilor poporului, ca cei doi martori din Apocalipsa. Dar aici este vorba de har mai mult decat de judecata ; marturia va fi in har pentru binecuvantarea celor credinciosi si strangerea in intregime a ramasitei. Fiii profetilor, luminati treptat, recunosc aceasta putere si se strang in jurul ei. Istoria adevaratului Israel, avand ca punct de plecare in Hristos, va putea fi reluata spre gloria lui Dumnezeu.

          Fiii profetilor il vad pe Elisei (v.15). Ei erau la Ierihon, locul blestemului. Ei nu cunosc inca inaltarea lui Ilie, asa cum ramasita profetica de la sfarsit nu va cunoaste, in primul rand, invierea si inaltarea lui Hristos. Toma, in Evanghelia dupa Ioan, reprezinta in imagine, aceasta ramasita. Are nevoie, prin vedere,  pentru a se convinge de invierea Domnului sau. La fel, fiii profetilor, mai intai necredinciosi ca si Toma, vor sa-l caute pe Ilie. Ei ar vrea sa-l gaseasca pe pamant pe cel care a fost rapit la cer. Poate ca aveau sentimente bune ; in orice caz, aceasta cautare dovedea inca odata atasamentul lor fata de Ilie si ignoranta lor. Hristosul va reveni pentru poporul Sau, dar Diavolul este cel care va zice : "Iata-L aici, sau iata-L acolo", in timp ce El este inca in cer. De asemenea, Elisei, prin duhul profetic trimis de Hristos, zice : "Nu-i trimiteti", dar el are mult respect pentru ignoranta lor, caci, a doua oara, Elisei zice : "Trimiteti" (v.16-17). Trebuia ca ei sa fie convinsi ca sperantele lor, atat de legate de vechea ordine de lucruri in Israel, erau desarte. Cincizeci de oameni au cautat trei zile si nu au gasit nimic. Nu se poate ca Mesia sa mai fie gasit aici jos. El este viu, dupa ce, diferit de Ilie, a trecut prin moarte, pentru a fi primul-nascut dintre morti, ceea ce Ilie nu putea fi. Acesti oameni au venit la Elisei. Acestia nu erau vechii profeti, nici o ramasita profetica de la sfarsit, ci erau primii ucenici, care L-au vazut pe Hristros urcand la cer. Va fi o marturie legata de a lor, primita ca o masura dubla din Duhul Sau. Fiii profetilor, in pofida bunelor intentii ale inimii lor, nu actionau calauziti de Duhul.

          In timpul acestor cautari, cand fiii profetilor aveau sa fie convinsi in duhurile lor, Elisei locuia la Ierihon, in locul blestemului (v.18), dar el era o binecuvantare pentru oamenii din cetate, caci el nu avea in vedere doar pe profeti. In timp ce lucrarea are loc in inimile acestora din urma, este loc atunci pentru o binecuvantare mult mai mare. Poporul se adreseaza lui Elisei. Ierihonul rezidit pe locul judecatii si impotriva gandurilor lui Dumnezeu, era bun prin asezarea sa. Nu era alegerea Ierihonului de a fi o cetate rea, caci, la intrarea poporului in Canaan, aceasta cetate vrajmasa a devenit locul puterii divine si al biruintei. Ce era rau, era ceea ce oamenii au facut, o cetate impotriva gandurilor lui Dumnezeu, o adevarata jignire fata de voia Sa. Astfel, rezultatul neascultarii lui Hiel era ca sursa alimentarii cu apa era rea si ei trebuiau sa moara. Mai mult, pamantul era uscat ; nu putea sa dea niciun rod.

          Pentru ca o sursa de viata sa poata tasni, trebuia adusa sare intr-un vas nou ; o adevarata punere de-o parte pentru Dumnezeu, avand o natura noua. Doar ea putea remedia consecintele stricaciunii adusa prin pacatul si neascultarea poporului, caci Cuvantul nu vorbeste de aceste ape rele decat dupa neascultarea lui Hiel (1 Imp.16:34). Doar ramasita profetica (sarea intr-un vas nou) va putea indeplini aceasta slujba, caci, ca si cei doisprezece care erau in jurul Domnului, ea va avea la sfarsitul timpului, acest adevarat caracter de copiii ai imparatiei (Mat.5:13).

          Acestea sunt cele doua roade ale intoarcerii intr-o masura dubla a Duhului profetic : cei din popor care erau profeti devin martori ai faptului ca Mesia nu mai este in aceasta lume si ca El a fost inaltat la cer. Poporul se adreseaza reprezentantului lui Hristos aici pe pamant, si primeste binecuvantarea printr-un adevarat duh de sfintenie caracteristic omului nou ( vezi caracterul ramasitei de la sfarsit, din Psalmi) si turnata acolo unde mai inainte era o sursa de moarte si de uscaciune.

          Cuvantul isi are rolul sau in aceasta lucrare, caci binecuvantarea este data prin cuvantul profetic : "dupa cuvantul lui Elisei, pe care-l spusese". Elisei spune, - ce har pentru acesti oameni impovarati sub consecintele blestemului divin : "Am vindecat apele acestea ; nu va mai fi din ele nici moarte, nici nerodire" (v.21). Acesta va fi rezultatul definitiv al marturiei Duhului Sfant pentru Israel la sfarsitul timpului. Binecuvantarea spirituala va inlocui orice povara, sub greutatea careia o parte din acest sarman popor, sub domnia Apostatului, va fi apasata. Aceasta reprezinta marele adevar capital reprezentat in imagine prin locuirea lui Elisei la Ierihon.

          Dar nu trebuie trecut sub tacere un alt fapt (v.23-24). Elisei s-a urcat la Betel. Niste copii, reprezentand poporul fara discernamant, batjocoritor si necredincios, au iesit din Betel in momentul cand profetul mergea sa-L intalneasca pe Dumnezeu in casa Sa, in locul promisiunilor Sale neschimbatoare. Ce anomalie ! copii creati pentru lauda, batjocoresc pe omul lui Dumnezeu ; varsta, caracterizata dupa gandul lui Dumnezeu, prin increderea si respectul pentru cei care se aflau mai presus de ei, il batjocoreste pe profet ! In loc sa-L recunoasca pe Dumnezeul promisiunilor, ei il batjocoreau si il dispretuiau pe slujitorul Sau. "Suie-te, chelule !" ii strigau ei, pentru ca el purta asupra lui semnele slabiciuni, ale batranetii (ca si ramasita din Psalmi) (Ps.71:9,18) si ale dispretului. Si totusi legea declara un astfel de om curat si neintinat (Lev.13:40-41). Cei de la care Dumnezeu se astepta la o credinta simpla, il resping pe reprezentantul si martorul lui Mesia, identificat cu ramasita slaba si apasata, si glumesc pe seama infatisarii sale. De asemenea, se pare ca ei si-au batut joc si de Ilie, stapanul sau. "Suie-te, chelule !" ziceau ei. Nu credeau in rapirea lui Ilie. O astfel de nebunie nu este potrivita pentru copii ! Unde este promisiunea venirii Lui ? Lumea nu este la fel si astazi ? Aceste batjocuri sunt mult mai grave cand ele se adreseaza Duhului lui Hristos, venit in har, si nu in judecata, precum Ilie. Elisei s-a intors, caci el avea inaintea sa promisiunile si nu judecata, "si i-a blestemat in Numele Domnului". Ei au devenit prada unei puteri de neinduplecat si crude care i-a prins si i-a sfasiat.

          "Si de acolo a mers la muntele Carmel; si de acolo s-a intors in Samaria" (v.25). Poporul apostat nu ar fi vrut la Betel, dar ramasita profetica, dupa ce redescopera promisiunile facute lui Hristos, se retrage pe Carmel. Ajunge intr-o "campie roditoare" pentru a se bucura de pace si de comuniune cu Dumnezeul Sau. Acolo s-a urcat Ilie dupa judecata preotilor lui Baal, acolo se urca si Elisei dupa blestemul celor batjocoritori. Carmelul era pentru Ilie locul mijlocirii ; de acolo, o ploaie de binecuvantari benefice s-a revarsat peste Israel. "Duhul", zice Isaia, "va fi turnat de sus peste noi",  si pustia va deveni o campie roditoare ( un Carmel)..."si judecata va locui in pustiu si dreptatea va locui in campia roditoare. Si lucrarea dreptatii va fi pace; si rodul dreptatii, liniste si siguranta pentru totdeauna. Si poporul Meu va trai intr-o locuinta a pacii si in camine linistite si in locuri de odihna fara grija" (Isaia 32:15-19). Ajungem deci aici la finalul lucrurilor prezentate in imagini, la binecuvantarea milenara.

          Intoarcerea lui Elisei la Samaria il aduce, intr-o anumita masura, pe profet in mijlocul evenimentelor istorice.

          Incheind acest capitol important, rezumam in cateva cuvinte lucrarea, terminata acum, a lui Ilie, si cea a lui Elisei din acest pasaj.

          Ilie, marele profet al legii, Ii relateaza lui Dumnezeu, la Horeb, ca aceasta lege a fost incalcata. El ii judeca pe profetii lui Baal, ii judeca pe Ahab si pe Izabela, il judeca pe Ahazia si pe trimisii sai prin focul venit din cer ; el desemneaza pe Hazael si pe Iehu ca executori ai judecatii. El nu este in aceasta o imagine a lui Hristos, deoarece Hristos va exercita judecata decat dupa timpul de har. El este, din contra, o imagine a lui Ioan Botezatorul, cel mai mare dintre profetii vechiului legamant (Mal.4:5 ; Mat.11:14 ; Luca 1:17 ; Mat. 17:10-12).

          Ilie, profetul respins, se indrepta spre natiuni (vaduva din Sarepta), inviind pe mortii lor, si trimite ploaia binecuvantarilor peste Israel. El reprezinta, in aceasta calitate, slujba harului implinita de Domnul.

          Ilie reface drumul lui Israel, ca fiind el insusi adevaratul Israel, dobandind promisiunile, luand in har locul pe care poporul l-a parasit prin necredinciosia sa (Ierihonul), trece biruitor raul mortii, si este rapit la cer. Acesta este drumul lui Hristos, slujitorul si profetul lui Israel.

          Elisei, mai intai imaginea ramasitei, slujitorul lui Hristos profetul, asa cum El a umblat pe pamant, urmandu-L pana la capat, in toata umblarea Sa de sfintenie si vazandu-L urcand la cer.

          Elisei, Duhul profetic al lui Hristos in ramasita, primind o masura dubla din Duhul lui Hristos urcat la cer, reface drumul lui Hristos, cu exceptia Ghilgalului, circumcizia lui Hristos avand loc la Iordan, in moarte. Drumul sau este inainte de toate un drum de har si de restaurare pentru locuitorii cetatii blestemate, cu exceptia judecatii batjocoritorilor de la sfarsit care fac parte din poporul apostat. Fiii profetilor sunt ramasita profetica, elementul sanatos, dar ignorant, al poporului, inainte ca Elisei sa revina la ei cu o masura dubla din duhul lui Ilie. In final, Elisei locuieste in pace in campiile roditoare (Carmel) ale binecuvantarilor milenare.    

                                Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                   - IV -


          Henri Rossier


          Elisei, slujitorul

          Am vazut mai inainte, ca personajul Ilie poate fi privit sub diferite aspecte : ca profet, ca precursor (al lui Ioan Botezatorul), ca imagine a lui Hristos. Este la fel si pentru Elisei. El este mai intai imaginea slujitorului desavarsit.

          Din momentul cand l-a intalnit pe Elisei, Ilie a aruncat asupra lui mantaua sa de profet, si noul venit avea sa-l urmeze si sa-l slujeasca cu credinciosie pe stapanul sau ; de asemenea, era cunoscut ca cel care "turna apa pe mainile lui Ilie" (1 Imp.19:21 ; 2 Imp.3:11). Asa cum era potrivit unui adevarat slujitor, pana la intrarea sa in slujba publica, sa se "stearga" pe sine, si sa nu se vorbeasca despre el. El avea totusi, mantaua profetica care i-a fost incredintata de Ilie pentru a exercita in locul sau judecata asupra lui Israel, dar nu va face uz de aceasta decat dupa rapirea stapanului sau, cand va primi, cu o masura dubla din duhul lui Ilie, o a doua manta profetica cazuta din cer, care-l va face in stare sa exercite o slujba de har.

          Elisei este un exemplu frumos al unui crestin, care ii slujeste lui Hristos. Acolo unde este stapanul sau, acolo va fi si el (Ioan 12:26). La Betel, la Ierihon, fiii profetilor i-au zis : "Stii ca Domnul il va rapi astazi pe stapanul tau de deasupra capului tau ?" El raspunde : "Da, stiu; taceti!" Cunostinta sa nu-i putea fi comunicata prin fiii profetilor, caci el insusi era profet in virtutea unei porunci divine si speciale. Dar ceea ce il deosebeste inainte de toate, este faptul ca el a parasit totul pentru a-l urma pe stapanul sau, singurul sau obiect, singura sursa de binecuvantare pentru sufletul sau. Fara Ilie, Elisei nu era nimic, si nu vrea sa fie altceva ; Ilie era cel spre care se indreptau afectiunile lui : "Viu este Domnul si viu este sufletul tau, nu te voi lasa". Ilie i-a spus : "Stai aici, te rog, pentru ca Domnul m-a trimis la Betel", apoi "la Ierihon", apoi la "Iordan". "Domnul m-a trimis" ; era ascultarea lui Ilie ; dar si Elisei asculta, nu trebuia Elisei sa-l urmeze ?

          Este la fel si pentru noi ; putem fi siguri ca mergem pe calea lui Dumnezeu, cand o urmam pe cea a lui Hristos. Elisei nu a primit o porunca speciala cu privire la umblarea sa, dar el s-a atasat de Ilie care l-a primit, si care era pentru el omul lui Dumnezeu, reprezentantul Sau.

          Credinta lui Elisei a fost probata pana la capat. "Stai aici, te rog", i-a spus profetul. Sa ramana la Ghilgal, locul judecatii de sine, al carnii, acolo unde dispretul Egiptului a fost indepartat de peste popor. Sa reia inca odata istoria lui Israel. Nu, ar fi o incercare imposibila. Doar, trimisul lui  Dumnezeu putea sa urmeze aceasta cale ; Viu este Domnul, ca ma voi alipi de el. Elisei a trecut Ghilgalul impreuna cu Ilie. asa cum si noi l-am trecut impreuna cu Hristos. "Nu te voi lasa". Va fi reluat si de noi insine ? Niciodata ! Ghilgalul nostru este crucea, circumcizia lui Hristos, Ca si noi, Elisei a gasit urmandu-l pe Ilie, tot ceea ce Ghilgalul putea sa-i ofere, si de fapt, atunci cand, mai tarziu, trece Iordanul, Ghilgalul nu mai face parte din itinerariul sau.

          La Betel, locul promisiunilor facute parintilor...stai aici, zice Ilie. Tu nu vei fi dezamagit in a le primi de la un Dumnezeu care nu poate sa minta, deoarece tu ai mers cu mine la Ghilgal. Nu, eu nu te voi lasa. Daca tu nu le primesti acum, cum sa le astept eu fara tine ? Atunci cand tu le vei primi, va fi timpul ca eu sa locuiesc la Betel.

          Iata acum, ca fiii profetilor incearca credinta sa. Vrei sa te duci mai departe, deoarece stapanul tau va fi rapit ? "Da, stiu; taceti!" Voi nu puteti sa cunoasteti motivul care ma face sa-l urmez. Este el, el insusi. Persoana sa este cea care ma atrage si ea spune totul pentru mine. Despartindu-ma o clipa de el, ar insemna pierderea unei binecuvantari pe care o cunosc inca destul de putin, care o simt cu inima mea, mai mult decat cu inteligenta mea, dar am siguranta, daca nu-l voi parasi, caci stiu ca el va ajunge.

          Ramai la Ierihon, Elisei, zice Ilie ; eu sunt trimis mai departe. Nu ; as putea ca eu sa simt vreodata, mai mult decat tine, blestemul care planeaza peste aceasta cetate ? Din moment ce tu, domnul si stapanul meu, nu indepartezi astazi acest blestem, as putea sa-l indepartez eu insumi ? Mi-ar trebui, pentru aceasta, o putere personala, si eu nu o am decat in tine. Atat timp cat nu am, de ce sa raman ? Taceti, profetilor !

          "Domnul m-a trimis la Iordan". Aici, mai face o incercare ca sa-l opreasca. Ilie il ia pe Elisei cu el, trecand peste raul mortii, in puterea Duhului la care ea nu se poate impotrivi, in puterea triumfatoare a unei vieti pe care nu o poate inghiti. O manta care apartine lui Ilie este in stare sa faca aceste lucruri. O ! ce asociere binecuvantata pentru Elisei ! "Si au mers amandoi". "Ei amandoi au stat langa Iordan". "Si au trecut amandoi pe uscat". Ilie nu a trecut doar el, ci a trecut impreuna cu Elisei. Elisei, acest alt eu al lui Ilie, va iesi din moarte impreuna cu el, apoi se va intoarce pentru eliberarea lui Israel !

          Fiii profetilor, care l-au anuntat de rapirea lui Ilie, nu au avut aici un rol inutil. In ei, profetul este un martor de la distanta despre biruinta asupra mortii, asa cum este de asemenea, la scurt timp, aceasta intoarcere, in har pentru Israel, intr-o dubla masura din duhul lui Ilie, pe care Elisei il va primi. Ei zic : "Duhul lui Ilie se odihneste peste Elisei" (v.15).

          Acum, dupa ce amandoi au trecut Iordanul, Ilie ii zice lui Elisei : "Cere ce sa-ti fac mai inainte de a fi rapit de la tine". Elisei raspunde : "Sa fie, te rog, o masura dubla a duhului tau peste mine! Si el a zis : Greu lucru ai cerut; daca ma vei vedea cand voi fi rapit de la tine, asa iti va fi; iar daca nu, nu va fi" (v.9-10).

          Pentru ca Elisei sa primeasca aceasta dubla masura, nu erau suficiente credinta si afectiunea sa pentru stapanul sau, pentru a fi puse la incercare ; ii trebuia si vigilenta, pentru a nu-l pierde din vedere pe profet in momentul plecarii sale. "Pe cand mergeau ei inca si vorbeau" (v.11), in aparenta ocupati cu diverse subiecte, dar ochiul lui Elise nu era atent decat la un singur obiect din campul sau vizual. Putea sa fie interesat de toate lucrurile pe care i le comunica inima bogata a stapanului sau, dar ochiul sau era atent. Nu vrea sa piarda clipa solemna. Noi nu suntem chemati ca si Elisei, sau ca primii ucenici, de a-L vedea pe Isus urcand la cer in nor, dar nu trebuie sa avem aceeasi atitudine cu privire la venirea Sa, asa cum ei au avut la plecarea Sa ? Nu ar trebui, daca Il iubim cu adevarat, mergand si vorbind, in implinirea datoriilor noastre zilnice, sa-L asteptam fara abatere ? Caci El se va arata "intr-o clipa". O ! fie ca atentia noastra sa fie permanenta si vigilenta ca si la acest slujitor al lui Ilie !

          "Si a fost asa: pe cand mergeau ei inca si vorbeau, iata un car de foc si cai de foc; si i-au despartit pe cei doi; si Ilie s-a suit la ceruri intr-un vartej de vant. Si Elisei l-a vazut si a strigat: Parinte! Parinte! Carul lui Israel si calaretii lui! Si nu l-a mai vazut".

          Acest car si acesti cai de foc sunt ingeri (2 Imp.6:17), raspunzand, prin infatisarea lor, la caracterul lui Ilie care, ca profet al legii, a lucrat cu focul judecatii in mijlocul lui Israel. Nu a fost asa la inaltarea Mantuitorului. Un alai angelic, trimis pentru a-I sluji sau pentru a-L insoti in cer, nu era necesar. El s-a inaltat prin propria Sa putere, fiind declarat Fiu al lui Dumnezeu in puterea invierii. Un nor, locuinta gloriei divine, L-a luat imediat si L-a dus dinaintea ucenicilor (Fapte 1:9), si inaltarea noastra va fi asemenea cu a Lui (1 Tes.4:17) ; dar cand va veni, ca Fiul Omului, pentru a judeca lumea, va fi descoperit din cer "cu ingerii puterii Sale, intr-o flacara de foc" (2 Tes.1:7), si, noi insine si toti sfintii, ostirile din cer, vom fi insotiti de zecile de mii de ingeri (Apoc.19:14 ; Evrei 12:22 ; Jud.14 ; Deut.33:2 ; Zah.14:5). Si atunci cand va reveni ca Mesia, Domnul va porunci ingerilor Sai, care Il vor purta pe mainile lor, de teama ca picioarele Sale sa nu se loveasca de vreo piatra (Ps.91:11-12).

          Elisei a strigat : "Parinte!" aratand astfel ca l-a vazut, dupa cuvantul lui Ilie, pe ocrotitorul sau urcand la cer, dar recunoaste de asemenea in el pe adevaratul Israel : "Carul lui Israel!" Aceasta exclamatie dovedeste inca odata ca toata aceasta scena ne infatiseaza in imagine pe Hristosul, marele profet al lui Israel si nu pe Mantuitorul in relatie cu Biserica. Ca profet, El este, adevaratul Trimis, adevaratul Mesia, adevaratul Israel, care este trimis aici in ceruri ; ca Fiul Omului si Fiul lui Dumnezeu, ca Domnul si Mantuitorul, care a fost inaltat si care va reveni, pentru noi.

          Mantaua lui Ilie cade de pe el, pentru ca slujitorul sau l-a vazut urcand la cer. Aceasta manta apartine acum lui Elisei. La fel, avem totdeauna cu noi puterea Duhului, daca suntem alipiti de Hristos si daca privirea noastra Il urmareste acolo sus.

          Elisei si-a sfasiat vesmintele sale in doua parti. De acum nu-i mai erau necesare, caci, avea mantaua lui Ilie, o dubla masura a duhului sau. In aceasta putere va merge el inaintea lui Israel. Ar putea fi la fel si pentru noi.! Putem sa ne sfasiem vechiul nostru vesmant dupa ce ne-am imbracat cu Hristos, pentru a-L prezenta, pe El, ca marturie inaintea lumii !