Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu

                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                               - XX -

     Hamilton Smith

     21     Arestarea si aparitiile Domnului - 18

     In relatarea evenimentelor finale ale vietii lui Hristos, asa cum gasim in Evanghelia dupa Ioan, accentul este pus pe prezentarea gloriei lui Hristos ca Persoana divina - marele scop al acestei Evanghelii. Astfel, de mai multe ori, vom gasi detalii care dau o marturie directa despre divinitatea Domnului, dar care arata totusi perfecta Lui ascultarea in intruparea pe care a luat-o. Ce privilegiu sa avem astfel inimile noastre atrase spre El pentru a-L adora o data ca singurul Fiu al Tatalui si ca Cel care a devenit carne, plin de har si de adevar !

     Cap. 18.1

     Cu ce frumusete sunt expuse aceste adevaruri in scena solemna a tradarii, descrisa in primele unsprezece versete ! La versetul 1 citim : "Isus a iesit impreuna cu ucenicii Sai". Astfel, Il vedem pe Pastorul cel Bun mergand inainte si oile urmandu-L.

     Cap. 18:2-9

     Versetele de care ne ocupam arata venirea lupului ; dar daca Iuda "stia locul" unde Isus Se adunase deseori impreuna cu ucenicii Sai, el nu L-a cunoscut niciodata pe Isus. El nu stia nimic despre gloria Persoanei Sale, despre puterea Lui mare asupra tuturor dusmanilor Sai, despre infinita Lui dragoste pentru sarmanele Lui oi, si despre perfecta Lui ascultare fata de Tatal. Rautatea lui Iuda a oferit ocazia de a se revela perfectiunea lui Isus pe de-o parte si, pe de alta parte, de a se manifesta slabiciunea si rautatea carnii, chiar la un ucenic devotat. Din nefericire ! la noi insine, deseori impotrivirea, jignirea si tradarea, produc o demonstratie trista a carnii. Asa cum Petru insusi, dupa multi ani mai tarziu, a putut sa ne indemnne, sa luam bine seama la aceasta scena miscatoare si sa-L luam pe Hristos ca model, pentru ca sa putem calca pe urmele Lui (1 Petru 2:21-23).

     1. Deci, mai intai vedem stralucind gloria divinitatii Sale si perfectiunea umanitatii Lui ; intr-adevar, citim : "Isus deci, stiind toate cele care urmau sa vina asupra Lui, a mers". Un simplu om, cu cea mai mica cunoastere a ceea ce ar urma sa se intample, ar fi dat cu siguranta inapoi. Numai despre o Persoana divina ar putea fi spus, intr-un mod absolut, ca stie toate lucrurile ; si numai despre un Om perfect, care stie toate lucrurile, ar putea fi adaugat ca El "a mers". Domnul Se supune omului, dar in ascultare fata de Tatal. "Nu M-am impotrivit, nu M-am dat inapoi" (Isaia 50:5).

     2. In al doilea rand, vedem puterea Lui mare ca Persoana divina, caci atunci cand le-a zis : "Eu sunt", vrajmasii Sai "s-au dat inapoi si au cazut la pamant". Ei se aflau in prezenta marelui "EU SUNT", Cel care detinea toata puterea, si impotriva Caruia lumea nu putea sa faca nimic, in ciuda concentrarii fortelor sale, echipate cu felinare, faclii si arme. Atunci cand Domnul gloriei "a mers", vrajmasii Sai "s-au dat inapoi". Astfel, vorbind profetic despre Hristos, psalmistul a putut spune : "Sa fie dati inapoi si sa fie infruntati cei care-si gasesc placerea in nenorocirea Mea" (Ps. 40:14 ; 70:2, 3).

     3. In al treilea rand, vedem dragostea infinita a Pastorului cel Bun pentru oi. Cand vine lupul, in loc sa lase oile si sa fuga, asa cum ar face un simplu angajat, El "isi da viata pentru oi" (Ioan 10:11, 12). Dar daca El Se da, nu va ingadui ca oile sa fie atinse. De aceea, El poate spune : "Deci, daca Ma cautati pe Mine, lasati-i pe acestia sa se duca". Cuvantul pe care El l-a spus si-a gasit astfel implinirea : "N-am pierdut pe niciunul dintre cei pe care Mi i-ai dat". Sarmanele Lui oi vor putea esua, dupa cum Petru L-a tagaduit si toti L-au parasit ; dar din partea Domnului, totul este perfectiune si, prin urmare, niciunul din ai Sai nu va fi pierdut. Astfel, in ciuda tuturor esecurilor noastre, si in ciuda lupilor ingrozitori care au intrat printre copiii lui Dumnezeu, necrutand turma (Fapte 20:29), ramane adevarat - si ce binecuvantare - ca in final toate oile vor ajunge la tinta, niciuna nu va fi pierduta, si nu va lipsi niciuna in acea mare zi.

     Cap. 18:10, 11

     4. In al patrulea rand, vedem ascultarea perfecta a lui Hristos fata de voia Tatalui, in contrast cu slabiciunea carnii la unul din cei mai devotati ucenici ai Sai. Cand Domnul veghea in gradina, Petru dormea ; cand Domnul S-a supus dusmanilor Sai, in ascultare fata de voia Tatalui, Petru se impotriveste cu o ravna carnala. Petru era sincer, dar sinceritatea chiar la un sfant, daca el actioneaza in carne, nu face decat sa agraveze raul pe care il face. Asa cum a spus cineva : "Chiar si cei mai onorati slujitori ai Sai gresesc, si sunt in stare sa greseasca, mai ales atunci cand sunt condusi de ravna lor naturala si de propria lor intelepciune, prea siguri de ei insisi pentru a mai lua in considerare caile Domnului si de a lua seama la cuvantul Sau pentru a invata de la El" (W.K.). Probabil ca Petru era departe de a banui ca lovind cu sabia pe robul marelui preot actiona in opozitie directa cu voia Tatalui. Mustrandu-l pe Petru, Domnul a putut spune : "Oare nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatal ?". Natura amabila si plina de ravna i-ar fi indepartat acest pahar de pe buzele Sale si, fara sa vrea, ar fi impiedicat implinirea tuturor sfaturilor eterne si profunde ale Tatalui pentru gloria lui Hristos si binecuvantarea omului.

     Cap. 18:12-14

     Daca voia Tatalui cu privire la Domnul ar fi fost ca El sa Se elibereze singur de dusmanii Sai, recurgerea la sabie nu ar fi fost necesara. El ar fi putut sa plece linistit atunci cand dusmanii Sai au cazut la pamant ; la fel, la inceputul slujbei Sale, atunci cand oamenii rai au vrut sa-L arunce de pe marginea abrupta a muntelui, El a trecut linistit prin mijlocul lor si a plecat. Dar acum, a ajuns la capatul drumului Sau, si ceasul marii lucrari de la cruce sosise. Astfel, in supunere fata de voia Tatalui, S-a lasat legat si dus de acesti oameni care, fiind in acelasi timp instrumentele lui Satan, serveau la executarea sfatului hotarat si a cunoasterii mai dinainte a lui Dumnezeu. La fel si Caiafa, un om rau, este folosit de Duhul lui Dumnezeu pentru a vesti marele adevar ca era de folos pentru popor ca sa moara un singur Om.

     Cap. 18:15-18

     Am vazut energia carnala a lui Petru ; vedem acum slabiciunea carnii. Cu siguranta, Petru L-a urmat pe Isus, dar L-a urmat increzandu-se in sine si va face experienta propriei sale slabiciuni. Un alt ucenic a intrat in palat, nu atat ca ucenic al lui Isus, ci ca o cunostinta a marelui preot ; si, prin mijlocirea sa, Petru va fi pus intr-o pozitie gresita ; astfel, simpla intrebare a unei slujitoare l-a facut sa cada. Simtind pericolul care ar putea veni peste el daca marturisea ca este ucenicul Aceluia caruia marele preot I-a prezis moartea, Petru minte in mod deliberat. Astfel, un om indraznet si curajos cade cand se afla intr-o pozitie gresita. Pentru a-L urma pe Domnul, avem nevoie sa fim sustinuti de o putere care este dincolo de puterea naturala. Domnul I-a cerut Tatalui sa-i pazeasca de rau pe ucenicii Sai. Ca si noi, de multe ori, Petru a gandit ca poate sa se pazeasca singur, si este ingaduita o cadere, pentru ca el sa invete propria lui slabiciune. El tagaduieste ca este un ucenic si, dupa aceea, poate sa se asocieze cu dusmanii Domnului si sa se incalzeasca la focul aprins de lume.

     Cap. 18:19-24

     Scena se schimba acum si trecem de la caderea ucenicului asociat cu lumea la perfectiunea lui Isus in prezenta impotrivirii lumii. Marele preot Il intreaba pe Domnul despre ucenicii Sai si despre invatatura Lui. Astfel de intrebari lasa sa se inteleaga ca El uneltea in ascuns impotriva autoritatilor. Domnul respinge insinuarea amintind marelui preot ca El a vorbit deschis lumii, si ca El a invatat public in locurile de strangere publica. El nu avea nimic de ascuns. Marele preot nu avea decat sa-i intrebe pe cei care L-au auzit : ei ar fi dat marturie despre invatatura Sa. La raspunsul Domnului nu se poate raspunde ; dar, asa cum se intampla deseori cand un argument ramane fara raspuns, cel care se impotriveste recurge la insulte si jigniri. Astfel, slujitorii, al caror rol era de a pastra ordinea, Il lovesc pe Domnul. Aceste insulte sunt primite de Domnul cu o demnitate dreapta si fara teama.

     Cap. 18:25-27

     Scena se schimba din nou si, in contrast izbitor cu Invatatorul, vedem cum se comporta sarmanul slujitor cand este pus la incercare. Domnul, legat, Se afla inaintea dusmanilor Sai ; Petru, liber, statea printre dusmanii Domnului si se incalzea. A doua oara ii este pusa intrebarea : "Nu esti si tu dintre ucenicii Sai ?". Si, din frica de om, Petru tagaduieste din nou. Pentru a treia oara, unul dintre robi, care poate marturisi ca l-a vazut pe Petru in gradina cu Hristos, il intreaba cu privire la relatia lui cu Domnul ; el nu face decat sa provoace a treia tagaduire. La fel ca Petru, noi avem carnea in noi si diavolul impotriva noastra, si trebuie sa invatam ca nici cea mai reala dragoste pentru Domnul, nici cea mai mare cunostinta a Scripturii, nicio intentie buna, oricat de onesta ar fi, nici chiar experientele cele mai profunde sau darul cel mai inalt, nici posesiunea vietii divine, nimic nu ne va impiedica sa-L tagaduim pe Domnul sub presiunea fricii, sau de a ceda celor mai grosolane pofte in prezenta ispitei, sau de a ne manifesta mania si a ne razbuna pe cei care ne insulta ; singura noastra salvare este de a sta aproape de Domnul, si de a fi intariti in harul care este in Hristos Isus. Petru a trebuit sa invete, asa cum trebuie s-o facem si noi, poate printr-o experienta amara, adevarul cuvintelor Domnului : "Despartiti de Mine, nu puteti face nimic" (Ioan 15:5).

     Cap. 18:28

     Conducatorii religiosi ai natiunii iudaice L-au respins pe Hristos ; acum sunt pusi la incercare capeteniile politice ale natiunilor. Binecuvantatul Domn este dus inaintea lui Pilat, cu rezultatul ca acea guvernare, care fusese data natiunilor pentru a lauda ce este bun si executarea judecatii asupra celui care face raul (Romani 13:4), este folosita pentru a condamna pe Cineva in care, dupa propria lor marturie, nu au gasit nicio crima.

     Cap. 18:29, 30

     Pilat poate fi un om din lume cu inima impietrita, dar cel putin el manifesta o aparenta de dreptate intreband de ce este acuzat Hristos. In raspunsul lor, iudeii pretind ca sunt oameni drepti, si considera jignitoare sugestia ca ei ar fi fost capabili sa-L aduca pe Domnul inaintea judecatorului daca El nu ar fi fost un raufacator.

     Cap. 18:31, 32

     Pilat cauta sa arunce responsabilitatea de a-L judeca pe Domnul asupra iudeilor. In replica, ei isi tradeaza scopul stabilit ca, oricare ar fi verdictul lui Pilat, ei au ajuns deja la concluzia ca Domnul trebuie sa moara. Dar puterea de a executa o sentinta de moarte fiindu-le retrasa de catre romani, iudeii trebuiau sa predea cazul in mainile lui Pilat. Astfel, iudeii si natiunile devin instrumentele folosite pentru a implini propriile cuvinte ale Domnului cu privire la moartea cu care El avea sa moara (Fapte 4:27, 28).

     Cap. 18:33, 37

     Dupa ce a vorbit cu iudeii, Pilat a intrat din nou in pretoriu si i-a pus Domnului doua intrebari : "Esti Tu Imparatul iudeilor?" si "Ce ai facut?". Domnul raspunde : "De la tine insuti spui aceasta, sau altii ti-au spus-o despre Mine?. El face cunoscut astfel lui Pilat ca, contrar oricarei justitii, El a fost calomniat inaintea judecatorului. Daca S-ar fi facut Imparat, opunandu-Se lui Cezar, slujitorii Lui s-ar fi luptat. Cu toate acestea, El avea o Imparatie si era Imparat, dar Imparatia Lui nu era din lumea aceasta. Imparatia Lui era a lui Dumnezeu, si a cerului, si atunci cand El va veni ca Imparat al imparatilor, ostile din cer Il vor urma, si din gura Lui va iesi o sabie ascutita cu doua taisuri, ca sa loveasca natiunile cu ea. Cu siguranta, El S-a nascut Imparat, dar a venit pentru a da marturie despre adevar. Vedem stralucind aici gloria Persoanei Sale ca singurul Fiu, care a devenit carne si a locuit printre noi, plin de har si de adevar. Domnul S-a adresat constiintei lui Pilat. Era el unul din cei care au fost adusi sub puterea convingatoare a adevarului ? Toti acestia asculta glasul Domnului. Din nefericire! Pilat a demonstrat ca glasul lui Isus nu i-a atins deloc constiinta si inima sa ; intr-adevar, el intreaba cu usurinta : "Ce este adevarul?". Daca adevarul l-ar fi convins de pacatul sau, el i-ar fi dezvaluit, de asemenea, harul lui Dumnezeu si ar fi spus ca femeia din Ioan 4 : "mi-a spus tot ce am facut; nu este Acesta Hristosul?".

     Cap. 18:38-40

     Daca constiinta lui Pilat nu este atinsa totusi, inteligenta lui naturala ii spune ca ca nu este nicio vina in Isus, si ca doar rautatea i-a facut pe iudei sa-L aduca pe Hristos inaintea judecatorului. Prin urmare, el cauta sa evite sa condamne un nevinovat la moarte folosindu-se de un obicei iudaic ; dar nu reuseste decat sa scoata la lumina ura intensa a inimii omenesti impotriva lui Isus, ceea ce conduce la preferarea unui talhar si a unui criminal ; intr-adevar, iudeii spun : "Nu pe Acesta, ci pe Baraba".                  

 

                     Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu

                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                               - XIX -

     Hamilton Smith

     20     Rugaciunea Domnului - Ioan 17

     Lucrarea harului lui Hristos inaintea lumii s-a incheiat. Discutiile Sale pline de dragoste cu ucenicii au luat sfarsit. Totul, pe pamant, fiind terminat, Domnul priveste spre cer, spre aceasta casa in care El va intra cat de curand. Am ascultat cuvintele Domnului atunci cand El a vorbit despre Tatal ucenicilor Sai ; acum, avem privilegiu mai mare de a auzi cuvintele Fiului, atunci cand vorbeste Tatalui despre ucenicii Sai.

     Aceasta rugaciune se deosebeste de toate celelalte datorita Persoanei glorioase care o exprima. Cine, daca nu o Persoana divina, ar fi putut spune : "Ca ei sa fie una ca Noi" (17:11). Astfel de afirmatii nu ar putea niciodata sa vina de pe buze omenesti. Negati divinitatea Persoanei Sale si aceste cuvinte ar deveni blasfemiile unui impostor. Aceasta rugaciune se distinge si prin caracterul ei unic. S-a afirmat "ca ea nu contine nicio expresie de marturisire... niciun ecou, oricat de indepartat, al recunoasterii pacatului, niciun accent marcat de vreun sentiment de esec sau de imperfectiune... nicio recunoastere a inferioritatii, niciun apel la ajutor".

     Mai mult, suntem uimiti de intinderea ei. Auzim pe cineva care vorbeste de o eternitate inainte de intemeierea lumii, ca avand parte la acest trecut glorios. Il auzim de umblarea Lui perfecta pe pamant ; suntem purtati pana in zilele apostolice de catre Unul pentru care viitorul este o carte deschisa. Auzim cuvinte care cuprind intreaga perioada a pelerinajului Bisericii pe pamant, si auzim dorintele Domnului pentru cei care vor crede in El prin cuvintele apostolilor. In final, suntem transportati in gand intr-o eternitate inca viitoare, atunci cand vom fi impreuna cu Hristos si ca Hristos.

     Si, in timp ce auzim aceste revarsari din inima Domnului, simtim ca, fiind vorba de trecerea noastra prin aceasta lume, suntem totusi transportati dincolo de lucrurile trecatoare ale timpului pentru a contempla lucrurile nepieritoare ale eternitatii. In ciuda importantei lor, nici spalarea picioarelor atat de necesara, nici faptul binecuvantat de a aduce rod, sau privilegiul pretios de a da marturie si a suferi pentru Hristos nu sunt vizibile aici, ci mai de graba este vorba de aceste lucruri atat de mari care, in timp ce ar putea fi cunoscute si gustate in timp, ele apartin eternitatii. Viata eterna, Numele Tatalui, cuvintele Tatalui, dragostea Tatalui, bucuria lui Hristos, sfintenia, unitatea si gloria, sunt lucruri eterne care vor ramane atunci cand timpul, cu necesitatea spalarii picioarelor, ocaziile de slujire, incercarile si suferintele, va fi trecut pentru totdeauna.

     In final, auzind aceasta rugaciune, vom descoperi dorintele inimii lui Hristos ; astfel incat credinciosul poate sa spuna : "Cunosc dorintele inimii Sale pentru mine". Asa trebuie sa fie, caci rugaciunea perfecta este expresia dorintei inimii. Din nefericire ! in ce ne priveste, rugaciunile noastre pot deveni adesea o pura forma si, ca atare, exprimam doar ceea ce ne place sa gandeasca  ceilalti  ca este dorinta inimii noastre. Niciun element de formalitate nu gasim in aceasta rugaciune. Totul este la fel de perfect ca Cel care Se roaga.

     Pe parcursul rugaciunii, multe cereri sunt aduse inaintea Tatalui, dar toate pot fi grupate in cele trei dorinte dominante ale Domnului care marcheaza principalele diviziuni ale rugaciunii.

     - In primul rand, dorinta ca Tatal sa fie glorificat in Fiul (17:1-5).

     - In al doilea rand, dorinta ca Hristos sa fie glorificat in sfinti (17:6-21).

     - In al treilea, dorinta ca sfintii sa fie glorificati impreuna cu Hristos (17:22-26).

     20.1     Tatal glorificat in Fiul - 17:1-5

     Fiecare expresie, si fiecare cerere, in primele cinci vereste ale capitolului 17, are in vedere gloria Tatalui. Oriunde este vazut Fiul, fie pe pamant, in cer sau pe cruce - intre pamant si cer, prima si marea Sa dorinta este sa-L glorifice pe Tatal. O astfel de puritate a motivului depaseste ceea ce omul cazut poate concepe. Gandirea naturala este de a se folosi de putere, oricare ar fi forma pe care ea o imbraca, pentru a se glorifica pe sine insusi. Aceasta era gandirea fratilor lui Isus dupa trup atunci cand au spus : "Daca faci acestea, arata-Te pe Tine Insusti lumii" (Ioan 7:4). Ce este aceasta, daca nu a spune efecticv : "Foloseste-Te de puterea Ta pentru a Te glorifica pe Tine Insusti" ? Din nefericire ! nu ne-a aratat istoria ca de fiecare data cand puterea a fost incredintata unui om , fie de Dumnezeu sau de catre semeni, el s-a folosit de ea pentru a se glorifica pe sine insusi ? Investit cu putere, primul conducator al natiunilor isi anticipeaza caderea spunand : "Nu este acesta Babilonul cel mare, pe care l-am construit eu pentru casa imparatiei, prin taria puterii mele si spre gloria maretiei mele?" (Dan. 4:30). Tot cerul se poate uni pentru a proclama : "Vrednic este Mielul care a fost injunghiat sa primeasca puterea", caci El singur S-a folost de putere pentru gloria lui Dumnezeu si binecuvantarea omului. Domnul doreste o glorie infinit mai mare decat cea pe care o poate oferi lumea, caci a zis : "Glorifica-Ma Tu, Tata, la Tine Insusti, cu gloria pe care o aveam la Tine mai inainte de a fi lumea". Si cu aceasta glorie suprema doreste sa-L glorifice pe Tatal. 

     Cap. 17:2

     Autoritatea Ii fusese deja data pe pamant, manifestata in timpul invierii lui Lazar si folosita pentru gloria lui Dumnezeu, dupa cum a spus El la mormant : "Daca vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu" (11:40). Acum Domnul cere o glorie care sa fie pe masura puterii Sale. Autoritatea I-a fost "data peste orice carne", pentru ca sa-L glorifice pe Dumnezeu implinind sfaturile Sale. In aceasta lume, vedem puterea teribila a carnii animata de Satan ; totusi, pentru mangaierea noastra, invatam prin aceasta rugaciune ca o autoritate mai presus de oricare alta a fost data Domnului, astfel ca orice putere a raului, oricat de mare ar fi ea, nu poate impiedica pe Hristos sa implineasca sfaturile lui Dumnezeu pentru a da viata eterna tuturor celor pe care Tatal i-a dat Fiului.

     Cap. 17:3

     Aceasta viata isi gaseste expresia sa cea mai inalta in cunoasterea si bucuria relatiei noastre cu Tatal si cu Fiul. Ea nu este, precum viata naturala, limitata la cunoasterea si la bucuria lucrurilor naturale si a relatiilor omenesti : ea nu este limitata la pamant, nici legata de timp, sau sfarsita prin moarte. Este o viata care ne face in stare sa cunoastem si sa ne bucuram de comuniunea cu Persoanele divine. Ea ne transfera inafara lumii, deasupra pamantului, dincolo de timp, si in sferele gloriei eterne.

     Cap. 17:4

     Dar daca Domnul doreste sa-L glorifice pe Tatal in noul loc din cer, El a facut-o deja in umblarea Sa pe pamant si in suferintele Sale pe cruce. Cine altcineva decat Domnul ar putea ridica ochii spre cer si sa zica Tatalui : "Eu Te-am glorificat pe pamant" ? Din nefericire, omul cazut L-a dezonorat pe Dumnezeu pe pamant. Omul a fost facut dupa chipul si dupa asemanarea lui Dumnezeu, pentru a fi un adevarat reprezentant al lui Dumnezeu in fata universului. Totodata, acum ca omul este cazut, daca lumea si-ar forma propriile sale idei despre Dumnezeu plecand de la om, concluzia ar fi ca Dumnezeu este o Fiinta necurata, egoista, cruda si razbunatoare, fara intelepciune, dragoste sau mila. Aceasta este de fapt concluzia teribila la care au ajuns paganii, presupunand ca Dumnezeu este ca unul dintre ei. Asa ca si-au facut dumnezei care, asemenea lor, sunt corupti, cruzi si egoisti. Ei au "schimbat gloria Dumnezeului nepieritor in asemanarea chipului omului pieritor". Si, in loc sa-L glorifice pe Dumnezeu prin a fi o reprezentare fidela a lui Dumnezeu, omul L-a dezonorat pe Dumnezeu pe pamant. Dar atunci cand ne indreptam de la omul cazut spre Omul Hristos Isus - Fiul -  vedem pe cineva care, la fiecare pas al drumului Sau, L-a glorificat pe Dumnezeu. La nasterea Sa in aceasta lume, ostirea cereasca a putut sa spuna contemplandu-L pe Creatorul ei : "Glorie lui Dumnezeu in locurile preainalte". Acum, la sfarsitul alergarii Sale, Domnul a putut sa afirme : "Eu Te-am glorificat pe pamant". El a revelat in mod deplin caracterul lui Dumnezeu si a revendicat pe deplin tot ceea ce I Se cuvenea lui Dumnezeu ; El Si-a pastrat gloria inaintea intregului univers. In Hristos, Dumnezeu a fost manifestat in carne, vazut de ingeri, precum si de oameni.

     Mai mult, Hristos L-a glorificat pe Dumnezeu nu doar in umblarea Sa pe pamant, ci mai presus de toate, El L-a glorificat pe Dumnezeu pe cruce ; intr-adevar, a putut spune : "Am sfarsit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac". Acolo El a revendicat dreptatea lui Dumnezeu in legatura cu pacatul si a manifestat dragostea lui Dumnezeu fata de pacatos.

     Hristos vorbeste aici potrivit cu umanitatea perfecta pe care a luat-o. Ca Om, L-a glorificat pe Dumnezeu si a sfarsit lucrarea pe care Dumnezeu I-a dat-o s-o faca. Ca credinciosi, privilegiul nostru este de a umbla asa cum a umblat El - de a fi aici jos pentru gloria lui Dumnezeu si de a sfarsi lucrarea care ne-a fost incredintata, fara a uita vreodata ca lucrarea pe care El a venit s-o implineasca la cruce trebuie sa ramana pentru totdeauna unica. Nimeni, in afara de Fiul, nu putea intreprinde si sfarsi o astfel de lucrare.

     Cap. 17.5

     La versetul 5 ni se permite sa auzim cereri la care niciun om nu poate sa se asocieze, caci Domnul vorbeste aici ca Fiul etern si prezinta cereri care nu pot veni decat de la cineva care este Dumnezeu. In primul rand Domnul a putut spune : "Glorifica-Ma, Tu, Tata". Cu siguranta, am putea sa dorim sa fim imbracati cu trupurile noastre de glorie pentru ca Hristos sa fie glorificat in noi (2 Tes. 1:10) si prin urmare sa cerem : "Glorifica-L pe Hristos in mine" ; dar cine, in afara de o Persoana divina, ar putea spune : "Glorifica-Ma" ?

     In al doilea rand, rugaciunea Lui se inalta la un nivel superior, caci Domnul adauga : "la Tine Insuti". Numai Fiul etern, care este in sanul Tatalui, putea sa ceara o glorie egala cu gloria Tatalui. Cel care a vorbit astfel revendica egalitatea cu Tatal.

     Mai mult, cand Domnul continua sa vorbeasca de "gloria pe care o aveam", El cere o glorie pe care o avea in eternitate ca Persoana divina - nu o glorie pe care a primit-o, ci o glorie pe care o avea. Apoi El poate spune : "glorie pe care o aveam la Tine", expresie care arata ca El nu era doar o Persoana divina, dar si o Persoana distincta in Dumnezeire. In final, El vorbeste de aceasta glorie ca de o glorie pe care o avea la Tatal "inainte de a fi lumea". Ea era dinainte de timp ; apartinea de eternitate. El era o Persoana divina, o Persoana distincta in Dumnezeire si era o Persoana eterna. Pe drept s-a spus : "Il auzim exprimandu-Se in cunostinta deplina ca fiind Acelasi atat inainte de a fi lumea cat si acum, si vorbind despre o glorie pe care El o avea ca fiind a Sa proprie in comuniune eterna cu Dumnezeu".

     20.2     Hristos glorificat in sfinti - 17:6-21

     Cea dintai  dorinta si cea mai importanta a inimii lui Hristos este de a asigura gloria Tatalui. Acesta este marele obiectiv al primei parti din rugaciunea Sa. A doua dorinta a inimii lui Hristos este ca El Insusi sa fie glorificat in sfintii Sai, dupa cum a putut spune : "Eu sunt glorificat in ei" (17:10). Aceasta dorinta pare sa fie la baza cererilor din aceasta noua parte a rugaciunii Sale.

     Domnul, in umblarea Lui pe pamant, L-a glorificat pe Tatal din cer. Acum cand Isi ocupa locul Sau in cer, doreste ca ucenicii Lui sa-L glorifice in umblarea lor pe pamant. Pentru a realiza aceasta dorinta, intr-un mod binecuvantat, El aseaza picioarele ucenicilor Sai pe calea pe care au calcat picioarele Sale, inaintea Tatalui.

     Cap. 17:6-8

     In primele versete din aceasta parte a rugaciunii Sale, Domnul desemneaza pe cei pentru care El Se roaga si prezinta trasaturile caracteristice care ii fac sa-I fie dragi si care motiveaza rugaciunea Sa in favoarea lor.

     In primul rand, ei sunt un grup de oameni care au fost scosi din lume si dati lui Hristos de catre Tatal si, astfel, iubiti de Hristos ca dar din partea Tatalui.

     In al doilea rand, ei sunt o companie careia Domnul i-a aratat Numele Tatalui. In Scriptura, numele prezinta tot ceea ce este o persoana. Atunci cand Moise este trimis de catre Domnul la fiii lui Israel, el obiecteaza ca ei il vor intreba : "Care este Numele Lui?" Aceasta vrea sa spuna : "Daca le voi spune Numele Tau, ei vor sti ca Tu esti". Astfel, manifestarea Numelui Tatalui este afirmatia a tot ce este Tatal.

     In al treilea, nu doar ca Domnul L-a facut cunoscut pe Tatal, dar El le-a dat ucenicilor Sai "cuvintele" pe care Tatal I le-a dat Lui. El a impartasit impreuna cu ei cuvintele pe care le-a primit de la Tatal, astfel incat ei nu doar sa invete cine este Tatal in toata dragostea Sa si in toata sfintenia Sa, dar ca, prin "cuvinte", ei descopera gandul Tatalui. Daca "cuvantul" reveleaza cine este El, "cuvintele" fac cunoscut planurile si gandurile Sale.

     In final, ei sunt un grup care, prin har, a raspuns acestor revelatii si astfel Domnul a putut sa spuna despre ei : "Ei au pazit cuvantul Tau" ; "ei au cunoscut ca toate cate Mi-ai dat sunt de la Tine" ; "ei le-au primit (cuvintele) ; "ei au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit" ; si in final, "ei au crezut ca Tu M-ai trimis".

     Cap. 17:9-11

     Desemnandu-i astfel pe cei pentru care Se roaga, in harul Sau miscator, Domnul face cunoscut de ce Se roaga pentru ei. Gandind intotdeauna la Tatal, El afirma, ca prim motiv de rugaciune pentru ei : "ei sunt ai Tai". Domnul a spus deja : "ai Tai erau si Mie Mi i-ai dat", dar El poate sa afirme din nou : "ei sunt ai Tai". Ei nu au incetat sa fie ai Tatalui in timp ce Tatal i-a dat Fiului, caci Domnul adauga : "Si tot ceea ce este al Meu este al Tau, si tot ceea ce este al Tau este al Meu". Aceasta dubla afirmatie este bogata in semnificatii, caci, dupa cum se pare, Luter a spus : "Oricine ar putea sa-I spuna pe drept lui Dumnezeu : Tot ce este al meu este al Tau, dar nicio fiinta creata nu ar putea sa continuie zicand : Si tot ce este al Tau este al meu. Acesta este un cuvant care apartine numai lui Hristos".

     Apoi, ca al doilea mare motiv de rugaciune pentru ucenicii Sai, Domnul adauga : "Eu sunt glorificat in ei". Noi suntem lasati in aceasta lume pentru a-L reprezenta pe Cel care S-a suit in glorie, si masura in care Hristos este vazut in ai Sai este cea in care El este glorificat inaintea lumii.

     In final, exista inca un motiv pentru care Domnul Se roaga. Hristos nu mai este in lume pentru a-i pazi pe ai Sai prin prezenta Sa efectiva in mijlocul lor. El merge la Tatal, in timp ce ai Sai sunt lasati in urma intr-o lume rea care L-a urat pe Hristos. Cat de mult vor avea ei nevoie atunci de rugaciunea Domnului in favoarea lor.

     Dupa ce am auzit motivele rugaciunii Domnului, trecem, in ultima parte a versetului 11, la cererile precise pe care Domnul le-a adresat Tatalui. Aceste cereri sunt in numar de patru. Prima, ca ucenicii Sai sa fie paziti in sfintenie ; a doua, ca ei sa fie una ; a treia, ca ei sa fie paziti de rau ; in final, ca ei sa fie sfintiti. Vom putea aprecia imediat necesitatea acestor cereri, caci daca Hristos trebuie sa fie glorificat in sfinti, cat de important este ca ei sa fie sfinti in natura lor, uniti in inima, despartiti de rau, si sfintiti pentru a fi utili Domnului.

     Prima cerere este ca ucenicii sa fie paziti in acord cu Numele Sfantului Tata. Aceasta implica mentinerea noastra in sfintenia pe care natura Lui o cere. Petru, in epistola sa, probabil ca a avut in minte aceasta cerere atunci cand i-a indemnat pe cei care chemau pe Tatal sa fie sfinti in toata purtarea lor.

     A doua dorinta a Domnului este exprimata in cuvintele : "ca ei sa fie una ca Noi". Este important de amintit ca sfintenia vine inaintea unitatii, caci exista pericolul de a cauta unitate in detrimentul sfinteniei. Avem aici prima dintre cele trei "unitati" la care Se refera Domnul in rugaciunea Sa. Este in primul rand unitatea apostolilor. Domnul doreste ca ei sa fie una "ca Noi". Aceasta este o unitate de scop, de gandire si de plan, asa cum a existat ea intre Tatal si Fiul.

     Cap. 17:12-14

     Intre a doua si a treia cerere ne este dat sa-L auzim pe Domnul prezentand Tatalui motivele mijlocirii Sale. Cand era in lume, i-a pazit El pe ucenicii Sai in Numele Tatalui si i-a pazit de toata puterea vrajmasului. Acum ca Domnul pleca la Tatal, ne este dat sa auzim cuvintele Sale, ca sa stim ca nu va inceta sa ne pazeasca, chiar daca modul este diferit. Inainte de a merge la Tatal, El vrea sa ne spuna ca suntem pusi sub grija plina de dragoste a Tatalui. Aceasta ar duce ca bucuria lui Hristos sa fie deplina in ucenici. Dupa cum Domnul a umblat in bucuria neumbrita a iubirii Tatalui, la fel El ar vrea ca noi sa umblam in bucuria de a sti ca suntem in grija Tatalui care ne iubeste cu o iubire eterna si neschimbata cu care L-a iubit pe Fiul.

     In plus, Domnul le-a dat ucenicilor Sai cuvantul Tatalui. "Cuvantul" Tatalui este revelatia sfaturilor eterne ale Tatalui. Intrand in aceste sfaturi, vom bea din raul placerii Sale - un rau care se largeste pe masura ce curge, purtandu-ne prin vecurile milenare pana in oceanul eternitatii. Astfel, precum Fiul, ucenicii nu ar avea doar bucuria de a sti ca se afla sub iubirea protectoare a Tatalui, dar vor cunoaste si binecuvantarea pe care dragostea a propus-o pentru ei.

     In final, daca ei s-au bucurat de partea Fiului inaintea Tatalui, trebuie, de asemenea, sa impartaseasca partea Lui in legatura cu lumea. Lumea L-a urat pe Hristos fiindca nu era din ea. Nu a existat nimic intre Hristos si lume. El nu a fost decat un strain aici, cu motive si scopuri total straine fata de aceasta lume. Daca El a fost neinteles si urat, si noi vom fi urati de lume, daca vom urma drumul Sau.

     Astfel, din fericire, ucenicii sunt adusi inaintea Tatalui in aceeasi pozitie pe care Fiul a avut-o inaintea Tatalui ca Om pe pamant. Numele Tatalui le este revelat ; cuvantul Tatalui le este dat ; grija Tatalui le este asigurata ; bucuria lui Hristos este bucuria lor ; ocara lui Hristos si caracterul Lui de strain este partea lor in aceasta lume.

     Cap. 17:15-16

     Domnul Se intoarce acum la cererile Sale. Primele doua cereri erau legate de lucruri in care Domnul doreste ca ucenicii Sai sa fie paziti - sfintenie si unitate. Ultimile doua sunt legate mai mult de lucruri de care doreste ca ei sa fie paziti. Astfel, Domnul cere ca ucenicii sa fie paziti de raul care stapaneste in lume. El nu cere ca ei sa fie luati din lume - inca nu venise timpul - caci avea sa le incredinteze o lucrare in lume. Dar, fiind rea, lumea constituie un pericol mereu actual pentru ai Sai ; astfel, El cere : "sa-i pazesti de rau".

     Cap. 17:17

     Separarea de raul actual nu este suficienta ; de aceea Domnul Se roaga si pentru sfintirea noastra. Adevarul distinctiv cu privire la sfintire nu inseamna doar o simpla separare de rau, ci mai degraba consacrarea fata de Dumnezeu si o stare potrivita Lui. Sfintirea pentru care Se roaga Domnul nu este sfintirea absoluta care este asigurata prin moartea Sa, asa cum este ea prezentata in epistola catre Evrei unde citim : "Voie prin care am fost sfintiti, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odata pentru totdeauna" (10:10). Aici este vorba despre sfintirea practica prin care suntem dezbracati de tot ceea ce nu este potrivit cu Dumnezeu in gandurile noastre, obiceiurile si umblarea noastra practica, ca sa fim "sfintiti, folositori Stapanului" (2 Tim. 2:21).

     Aflam din cuvintele Domnului ca exista doua moduri prin care se face aceasta sfintire practica. In primul rand, prin adevar. Domnul vorbeste despre adevar ca fiind "cuvantul Tau", adica cuvantul Tatalui. De fapt, toata Scriptura este Cuvantul lui Dumnezeu, dar cuvantul Tatalui are, probabil, mai mult in vedere Noul Testament, reveland Numele Tatalui, gandul si sfatul Tatalui. Fiecare declaratie a Numelui lui Dumnezeu necesita o separare corespunzatoare de lume si o sfintire pentru Dumnezeu. Lui Avraam, Dumnezeu i-a spus : "Eu sunt Dumnezeul Atotputernic" si El adauga imediat "umbla inaintea fetei Mele si fii integru" (Gen. 17:1). Lui Israel, Dumnezeu i S-a revelat ca Domnul, si Dumnezeu a vegheat ca sa corespunda caile fiilor lui Israel acestui Nume. Trebuiau "sa se teama de Numele acesta glorios si infricosator" (Deut. 28:58). Cat de mult ar trebui sa existe o sfintenie care sa corespunda revelatiei depline a lui Dumnezeu ca Tata !

     Cap. 17:18

     Aceasta separare de rau si aceasta sfintire pentru Dumnezeu au in vedere slujirea ucenicilor - ca ei sa poata fi apti din punct de vedere moral pentru a-si indeplini misiunea lor. Putem deduce aceasta din cuvintele Domnului care urmeaza : "Dupa cum M-ai trimis pe Mine in lume, asa i-am trimis si Eu pe ei in lume". Domnul ii privise deja pe ucenici ca fiind in aceeasi pozitie asemenea Lui inaintea Tatalui ; acum El ii vede ca avand locul Sau inaintea lumii.

     Cap. 17:19

     Acum vedem ca exista un al doilea mijloc prin care Domnul efectueaza sfintirea noastra practica. La versetul 17 a vorbit de efectul sfintitor al adevarului. Aici, Domnul spune ca Se sfinteste pe Sine Insusi, pentru ca noi sa fim sfintiti prin adevar. Domnul ocupa acest loc deoparte in glorie pentru a deveni un Obiect care sa ne atraga inimile din veacul de acum. Noi nu avem doar adevarul care sa lumineze mintea noastra, sa cerceteze constiinta noastra si sa ne incurajeze pe cale, ci noi avem, in Hristos in glorie, o Persoana vie care sa actioneze cu putere asupra inimilor noastre. Atrasi de perfectiunile Sale si pastrati de dragostea Sa, vom fi sfintiti din ce in ce mai mult prin adevarul care este prezentat intr-un mod viu in El.

     Cap. 17:20, 21

     In acest punct al rugaciunii Sale, intr-un fel binecuvantat, Domnul se gandeste la toti cei care vor crede in El prin cuvantul apostolilor. El ia in considerare veacurile lungi care vor urma si include in cererile Sale pe toti cei care vor alcatui Adunarea Sa. In legatura cu acest cerc mai larg, Domnul adauga o a doua cerere pentru unitatea alor Sai, unitate putin diferita, totusi, de prima. Acolo, unitatea era limitata la apostoli si cererea era ca ei sa fie "ca Noi". Aici, cercul fiind mai vast, cererea este ca ei sa fie "una in Noi". Este, cu siguranta, o unitate alcatuita din interesul lor comun pentru Tatal si Fiul. Referitor la pozitia sociala, la capacitatile intelectuale sau la posesiunea bunurilor materiale, au existat si vor fi diferente mari, dar Domnul cere ca , "in Noi" - Tatal si Fiul - ei sa fie una. Aceasta unitate trebuia sa fie o marturie fata de lume - o dovada evidenta ca Tatal trebuie sa-L fi trimis pe Fiul sa produca un astfel de rezultat. Nu a avut loc, la Cincizecime, un raspuns partial la aceasta rugaciune cand "multimea celor care au crezut erau o inima si un suflet" ?

     20.3     Sfintii glorificati impreuna cu Hristos - 17:22-26

     In prima parte a rugaciunii, Domnul S-a rugat pentru gloria Tatalui. In a doua parte, El Se gandeste la ai Sai si cere ca, in timpul absentei Sale, ei sa fie paziti pentru gloria Lui - pentru ca El sa fie glorificat in sfinti. In aceasta ultima parte, Domnul trece, in gand, la gloria viitoare si cere ca ai Sai sa fie glorificati impreuna cu El.

     Cap. 17:22

     Avand acest mare scop inaintea Lui, Domnul a putut spune : "Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu". Gloria care I-a fost data lui Hristos ca Om, o asigura alor Sai si o imparte cu ei. Aceasta glorie, El le-a dat-o alor Sai ca ei sa fie una. Aceasta unitate este atat de perfecta incat doar unitatea dintre Tatal si Fiu poate sa-i serveasca ca model, dupa cum a spus Domnul : "Pentru ca ei sa fie una, cum Noi suntem una".

     Cap. 17:23

     Cuvintele care urmeaza ne spun cum vor fi facuti sfintii "desavarsiti spre a fi una", si, de asemenea, marele scop pentru care ei sunt facuti una. Domnul arata cum este realizata unitatea, spunand : "Eu in ei si Tu in Mine". Acest lucru ne conduce spre gloria cand Hristos va fi manifestat perfect in sfinti, la fel cum Tatal este manifestat perfect in Fiul. Cine a ruinat aceasta unitate, si a imprastiat si impartit pe sfintii lui Dumnezeu pe pamant ? Nu este admiterea in viata noastra a atator lucruri care nu sunt ale lui Hristos ? Pe de alta parte, chiar daca toti sfintii de pe pamant, la un moment dat, ar fi fost expresia doar a lui Hristos, unitatea despre care vorbeste Domnul in aceste ultime versete nu a fost inca aratata. Nimic altceva decat totalitatea sfintilor in glorie nu va putea manifesta intr-un mod adecvat plinatatea lui Hristos (Efes. 1:23). Atunci Hristos - si doar Hristos - va fi vazut in sfinti. Vom ajunge "toti la unitatea credintei si a cunostintei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la masura staturii plinatatii lui Hristos" (Efes. 4:13). Sfintii, atat de mult timp imprastiati si divizati pe pamant vor fi facuti "desavarsiti spre a fi una" in glorie. Vor canta impreuna cu cantec de triumf ; caci vor vedea fata in fata (Isaia 52:8).

     Marele scop al acestei unitati perfecte este de a manifesta inaintea lumii gloria lui Hristos ca Trimisul Tatalui, si dragostea Tatalui pentru ucenici. Atunci cand lumea Il va vedea pe Hristos aratat in glorie, in ai Sai, va sti ca Cel pe care L-a dispretuit si urat era cu adevarat Trimisul Tatalui si va realiza ca rascumparatii lui Hristos, pe care i-a respins si persecutat, sunt iubiti de Tatal cu aceeasi dragoste pe care Tatal o are pentru Hristos.

     Cap. 17:24, 25

     Mai mult, exista o glorie mult mai mare decat gloria care se va manifesta inaintea lumii, si dincolo de binecuvantarea milenara a pamantului exista un cerc interior de binecuvantare cereasca. In aceasta sfera intima de binecuvantare, sfintii vor avea partea lor, caci Domnul a spus : "Tata, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu sa fie si ei cu Mine unde sunt Eu". Inca de la inceputul acestor discursuri, Domnul a dezvaluit marea dorinta a inimii Sale de a ne avea cu El, pentru ca acolo unde este El, sa fim si noi. Acum, inca odata, in timp ce rugaciunea Sa se apropie de sfarsit, ni se aminteste de aceasta dorinta a inimii Sale, cand Il auzim pe Domnul spunand : "Doresc... sa fie si ei cu Mine unde sunt Eu".

     Dar, daca avem marele privilegiu de a fi acolo unde este El, va exista intotdeauna o glorie personala, apartinand lui Hristos, pe care o vom contempla, dar pe care nu o va imparti cu nimeni. Hristos, ca Fiu, va avea intotdeauna unicul Sau loc impreuna cu Tatal. Exista o glorie speciala a lui Hristos ; exista o dragoste speciala pentru Hristos - dragostea de care S-a bucurat inainte de intemeierea lumii ; si exista o cunoastere speciala, caci Domnul a putut spune : "Dreptule Tata, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut".

     Sfintii vor cunoaste ca Acela caruia Ii apartine aceasta glorie speciala - aceasta dragoste, aceasta cunoastere speciala - este Cel care a fost trimis de Tatal pentru a-L face cunoascut pe Tatal. Astfel, ei se deosebesc de lume care nu a cunoscut ca Fiul era Trimisul Tatalui.

     Cap. 17:26

     Celor ai Sai, Domnul le-a facut cunoscut Numele Tatalui, iar declaratia Numelui Tatalui dezvaluie dragostea Tatalui, pentru ca constienta dragostei Tatalui, pe care Domnul a cunoscut-o permanent si a gustat-o pe calea Sa, sa poata fi cunoscuta si gustata de catre ucenicii Sai. In plus, daca aceasta dragoste este in ei, Hristos - Cel pe care Tatal Il iubeste - va avea locul Sau in afectiunile lor. El va fi in ei. Astfel, ascultand ultimile Sale cuvinte, gandurile noastre raman umplute cu marea dorinta a inimii Sale, ca Hristos sa fie in ai Sai - "Eu in ei".

     Cu siguranta, aceasta dorinta a inimii Sale se va implini in gloria viitoare ; dar nu putem spune noi ca marele gand al ultimilor discursuri, precum si al ultimei rugaciuni, este ca Hristos ar trebui sa fie vazut intr-un mod viu in sfintii Sai chiar si acum ? In acest scop sunt spalate picioarele noastre, inima noastra mangaiata, viata noastra facuta potrivita sa aduca rod si mintea noastra invatata. Pentru aceasta a ingaduit Domnul sa ascultam ultima Lui rugaciune care se incheie prin aceste cuvinte : "EU IN EI".