Translate

luni, 30 septembrie 2019




                                              ISPITA SI AJUTORUL DIVIN
                                                      - II -


             Credincios este Dumnezeu... impreuna cu ispita, va pregati si scaparea (1 Cor. 10:13)


          Georges André


          3     Pofta carnii

     Trebuie inteles in acest titlu, nu "carnea" in general, natura rea (sau, "firea veche", n.t.) asa cum se gaseste in special in scrierile lui Pavel, ci mai precis "dorintele necontrolate ale naturii omenesti".
     Pofta carnii vine din interior, dupa cum a spus Domnul Isus : "Ce iese din om, aceea intineaza pe om. Caci dinauntru, din inima oamenilor, ies ganduri rele, adultere, curvii..." (Mc. 7:20-21). Ea intra in joc atunci cand dorintele naturale (*) sunt dereglate, in special in doua directii : domeniul sexual, si excesul in a manca si a bea, "gurmandia".

     (*) Aceste dorinte (instinct sexual, foame, sete, etc.) in ele insele sunt normale. Dar in ce directie sunt ele satisfacute ? Omul este o fiinta a dorintelor, bune sau rele dupa obiectul lor.

     
          3.1  Deviatiile sexuale

     Vorbind despre inviere, Domnul Isus subliniaza ca "la inviere nici nu se insoara, nici nu se marita, ci sunt ca ingerii lui Dumnezeu in cer" (Mt. 22:30). Dincolo nu mai este moarte fizica, si, ca o concluzie, nici transmiterea vietii. Pe pamant, intreaga viata, vegetala, animala sau umana, se transmite din generatie in generatie. Exista insa o diferenta semnificativa : planta, sau animalul, se reproduce la anumite perioade; fiinta umana o poate face in mod constient, de bunavoie. Cu mult mai mult, copiii care se nasc din unirea unui barbat si o femeie nu sunt doar fiinte pamantesti, ca un animal sau o planta, ci sunt suflete care vor exista etern. De aici rezulta severitatea extrema a Cuvantului lui Dumnezeu cu privire la toate abaterile de la aceasta facultate de transmitere a vietii. Exercitata in cadrul cuplului, barbatul si femeia uniti in Domnul "pentru a fi o singura carne" (Efes. 5:31), ea ofera o satisfactie profunda. Orice alta unire este desemnata in Cuvant prin termenul de "curvie".
     Perioada de la pubertate pana la casatorie este dificila, si necesita o disciplina personala permanenta, sub privirea Domnului si cu puterea Sa. Levitic 22:4-7, adresandu-se familiei lui Aaron (si 15:16, 17 pentru ceilalti), arata ca incontinenta (scurgerea de samanta, n.t.) nu era ingaduita in Israel si a dus la necuratie; era necesara o curatire; dar dupa apusul soarelui, preotul era curat si putea sa manance din nou din lucrurile sfinte. Nu gasim noi aici o masura corecta in ceea ce priveste importanta care trebuie acordata problemelor care tulbura mintea la cat mai multi tineri, care au experimentat in ei porniri care poate i-au facut sa favorizeze in mod constient aceasta varsare de samanta ? Daca a fost un accident ocazional nu constituie o drama, obiceiul poate duce la o adevarata robie sau la o obsesie riscanta care poate duce chiar la un dezechilibru psihic, o slabire a vietii spirituale, o pierdere a bucuriei comuniunii cu Domnul.
     Relatiile in afara casatoriei dintre un barbat si o femeie sunt condamnate foarte aspru in Vechiul, si cu atat mai mult in Noul Testament : "Dar trupul nu este pentru curvie, ci pentru Domnul... Caci ati fost cumparati cu un pret, glorificati deci pe Dumnezeu in trupul vostru!" (1 Cor. 6:13-20). Cat de multumitori suntem caci Cuvantul adauga : "... si Domnul pentru trup" (v. 13). Putem conta pe puterea si resursele Sale, ca sa fim paziti. Cu siguranta, este necesara toata puterea Sa, intr-un mediu in care curatia relatiilor dupa Cuvant a devenit aproape o exceptie.
     Adulterul, relatia dintre un barbat si o femeie, care pe de alta parte sunt casatoriti, este si mai grava. Incalcarea v. 14 din Exod 20 este pedepsita cu moartea in Levitic 20:10. "Poate un om sa ia foc in san si sa nu-i arda hainele?... Asa si cel care intra la sotia apropelui sau... cel care o face isi distruge propriul sau suflet. Va capata rana si dispret si nu i se va sterge rusinea" (Prov. 6:27-33).
     Domnul Isus merge chiar mai departe, caci El priveste in inima. Dupa ce aminteste porunca din lege, adauga : "Dar Eu va spun ca oricine se uita la o femeie ca s-o pofteasca a si comis adulter cu ea in inima lui" (Mt. 5:28) !
     Levitic 18:22 numeste uraciune relatiile unui barbat cu un barbat, sau o femeie cu o femeie, dupa cum o face si Romani 1:27. Este o dereglare impotriva naturii, o "patima" (Col. 3:5).


          3.2  Excesele in a manca si a bea

     In pustie, poporul Israel voia sa regaseasca mancarea de pe malurile Nilului (Ex. 16:3 ; Num. 11:5). Cand Dumnezeu le-a dat, aceste alimente au fost primite din mana Sa; pericolul era de a vrea sa se intoarca in Egipt, in lume, pentru a satisface o nevoie carnala nepotrivita. 1 Petru 4:3-4 aminteste ca inainte de convertirea lor, unii au umblat in aceste patimi. Credinciosul este pus la incercare atunci cand vechii sai tovarasi, sau actualii sai colegi, "se mira" ca el nu se mai alatura lor in placerile lor carnale. Un crestin trebuie sa accepte sa fie diferit de oamenii lumii. Romani 13:13-14 insista asupra acestui lucru : "Sa umblam cum se cuvine, ca in timpul zilei". Dupa ce a condamnat excesele de mancare si de bautura, apostolul adauga: "nu purtati grija de carne, ca sa-i treziti poftele".
     Alcoolul facea ravagii in timpul parintilor nostri. Este altfel situatia astazi ? Alte lucruri grave i s-a adaugat, droguri si alte stupefiante, la care putem fi tarati, chiar fara sa ne dam seama. Numai cumpatarea, stapanirea de sine, impreuna cu puterea pe care o da Dumnezeu, va putea sa ne pazeasca : "Deci, fie ca mancati, fie ca beti, fie orice faceti, faceti toate pentru gloria lui Dumnezeu" (1 Cor. 10:31).


          3.3  Resurse divine

     Impotriva ispitei exterioare este nevoie de "impotrivire". Daca cineva este expus poftei carnii, trebuie sa "fuga" (1 Cor. 10:14). Coloseni 3:5 ne spune de "omorarea" madularelor noastre care sunt pe pamant. Aici, cuvantul a omori are sensul de a lasa sa "zaca" (sau, "sa cangreneze, sa se distruga"), nemai alimentand acel organ, care apoi se va atrofia. Ce "hrana" primim din imaginile spre care sunt atrase privirile noastre, din lecturile noastre, din locurile pe care le frecventam ? Acea carte sau revista, acea pictura, care se pare ca nu au facut nicio impresie la prima vedere, vor reapare mai tarziu in memorie cu toata nocivitatea lor.
     Domnul Isus Insusi a spus : "Daca ochiul tau cel drept te face sa te poticnesti, scoate-l si arunca-l de la tine... Si, daca mana ta cea dreapta te face sa te poticnesti, taie-o si arunc-o de la tine" (Mt. 5:29-30).
     Pentru un credincios "atras si ademenit" de pofta carnii, resursa indicata de Cuvantul lui Dumnezeu este "taie-o" (Mt. 5:30). Adesea este foarte greu; dar ce va predomina in suflet, dragostea Domnului sau placerea de sine ?
     Petru ii indeamna pe credinciosi "sa va feriti de poftele carnale ca unele care se razboiesc impotriva sufletului". "Nu purtati grija de carne, ca sa-i treziti poftele", am vazut in Romani 13:14. Cate ocazii de cadere ar putea fi evitate, daca am avea grija sa nu "intram in ispita"!
     Lucrarea lui Samson in Israel a pierdut mult din valoarea sa datorita poftei carnii. Si viata lui David a fost umbrita pana la sfarsit de o zi de neveghere, unde pofta, trezita printr-o privire, i-a adus cele mai nefericite consecinte.
     Avand grija cu ocuparea timpului vom fi paziti. Fara nicio indoiala, primul loc revine Cuvantului lui Dumnezeu si rugaciunii, hrana si respiratia sufletului. Dar cate binecuvantari nu presara Dumnezeu pe drumul nostru, pentru a ne bucura "impreuna cu El" : o ocupatie sanatoasa a mintii in scop profesional sau educativ, un timp de relaxare, de evadare in natura, exercitiile fizice isi au locul lor, - toate acestea constituie un scut care ne va pazi de multe cai gresite.
     Mama lui Lemuel i-a lasat trei sfaturi fiului sau (Prov. 31) :
     - "Nu da femeilor taria ta, nici caile tale celor care distrug pe imparati";
     - "Nu este pentru imparati sa bea vin, nici pentru conducatori sa zica: Unde este bautura tare? Ca nu cumva sa bea si sa uite legea";
     - "Deschide-ti gura pentru cel mut, pentru cauza tuturor celor parasiti. Deschide-ti gura".
     Nu doar indemnuri negative, ci si unul pozitiv : Deschide-ti gura pentru a face parte din bogatiile pe care Domnul ti le-a dat. Deschide-ti gura pentru cel care nu-L cunoaste pe Dumnezeu si nu stie sa vorbeasca cu El. Deschide-ti gura pentru cei nevoiasi si parasiti. Deschide-ti gura pentru a raspandi Evanghelia harului. A dedica timp pentru slujirea Domnului, in dependenta de El si prin dragoste pentru El, ne va salva sufletele de la moarte si ne va pazi de multe pacate.


          4     Mandria vietii

          4.1  Mandria, a se umfla

     Pofta ochilor duce la atragerea catre sine a obiectului invidiat; pofta carnii impinge la satisfacerea dorintelor anormale ale naturii noastre rele; trufia (sau, mandria, n.t.), pe de alta parte, conduce la inaltarea de sine mai presus de ceilalti.
     Aceasta este "vina diavolului" (1 Tim. 3:6), asa cum ne arata Isaia 14:13-14. "Tu ziceai in inima ta: Ma voi inalta in ceruri, imi voi inalta tronul mai presus de stelele lui Dumnezeu... voi fi asemenea Celui Preainalt!"
     Satan a stiut sa inoculeze aceasta mandrie in inima Evei, zicandu-i: "Veti fi ca Dumnezeu" (Gen. 3:5). La sfarsitul istoriei bisericii, Laodiceea se lauda : "Sunt bogat si m-am imbogatit si n-am nevoie de nimic", mandrie spirituala mai rea ca cea de dinainte (Apoc. 3:17).
     Mandria se lauda cu ceea ce suntem, cu ceea ce facem,cu ceea ce avem.
     La nastere, si fara niciun merit din partea noastra, am putea fi inteligenti, sau frumosi, sau puternici. Adonia, al patrulea fiu al lui David, a zis: "Eu voi fi imparat... el era foarte frumos la chip" (1 Imp. 1:5-6). Fariseul se rugau in sine cu aceste cuvinte: "Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni" (Luca 18:11).
     Cat de usor ne putem umfla cu ceea ce am facut. Despre Ozia se spune lucruri deosebite. El a planificat totul pentru dezvoltarea economica si protectia poporului sau. Numele lui s-a raspandit pana departe. "A fost ajutat in chip minunat, pana s-a intarit" (2 Cr. 26:15). "Dar, dupa ce s-a intarit, i s-a inaltat inima pana la cadere" (v. 16). El a vrut sa detina si functia de preot pe langa cea de imparat. El chiar a intrat in templu, in timp ce fiii lui Aaron cautau sa-l opreasca. - In tineretea sa, Saul era "mic in ochii sai" (1 sam. 15:17). Apoi mandria s-a inaltat in inima lui. El si-a atribuit biruintele lui Ionatan (13:4). In loc sa-i nimiceasca pe amaleciti, el actioneaza dupa propria sa gandire decat sa asculte de cuvantul Domnului spus prin Samuel. Chiar si atunci cand parea ca s-a pocait, el i-a cerut profetului sa-l onoreze inaintea batranilor poporului (15:30). - Atentionat cu douasprezece luni inainte, Nebucadnetar staruie in mandria lui: "Nu este acesta Babilonul cel mare, pe care l-am construit eu pentru casa imparatiei, prin taria puterii mele si spre gloria maretiei mele?" Dumnezeu a trebuit sa-l loveasca pe imparat in nebunia lui, pentru a-l invata ca Cel Preainalt "poate smeri pe cei care umbla cu mandrie" (Dan. 4:30, 37). - Chiar un Ghedeon nu a rezistat dorintei de a ridica un trofeu biruintei sale, o cursa pentru el insusi si pentru familia sa (Jud. 8:27).
     Mandria aluneca, de asemenea, in satisfactia de ceea ce are cineva; asa este bogatul din Luca 12 care isi umple granarele si asigura sufletulului sau multe bunuri, pentru multi ani. - Bogatiile spirituale pot fi cauza unei mandrii chiar mai mari: "Cunostinta ingamfa, dar dragostea zideste" (1 Cor. 8:1). "Ce lucru ai tu, pe care sa nu-l fi primit?" (1 Cor. 4:7). De ce sa va laudati ?
     De asemenea, mandria vrea sa se aseze mai presus de ceilalti. Apostolul avertizeaza ca "sa nu aiba ganduri inalte, peste ceea ce trebuie sa gandeasca, ci sa gandeasca asa ca sa fie cumpatat, dupa cum Dumnezeu a impartit fiecaruia o masura de credinta" (Rom. 12:3). - Unui Diotref ii placea "sa aiba intaietate in adunare" (3 Ioan 9-10). - Altadata, Core, Datan si Abiram s-au ridicat impotriva lui Moise si a lui Aaron , vrand sa-si aroge un loc pe care Dumnezeu nu le-a dat (Num. 16).
     Chiar viata ucenicilor Domnului Isus este un exemplu al acestei pretentii de a vrea sa fii superior fata de ceilalti. Pe drum, dupa ce Isus le-a vorbit despre suferintele Sale, ei discutau intre ei ca sa stie care va fi mai mare (Mc. 9:33-34). Iacov si Ioan (si mama lor) s-au apropiat de El pentru a-I cere cel mai bun loc, la dreapta si la stanga Sa, in glorie (Mc. 10:35). Si, lucru aproape incredibil, Luca ne prezinta o cearta intre ei, imediat dupa instituirea Cinei, unde Domnul a pus inaintea inimilor lor suferintele care-L asteptau (Luca 22:24). 
     De asemenea, mandria tinde sa se compare cu altii in slujba Domnului. Pavel atentioneaza impotriva acestui pericol: "Pentru ca nu indraznim sa ne masuram sau sa ne comparam pe noi insine cu unii care se recomanda pe ei insisi. Dar ei, masurandu-se cu ei insisi si comparandu-se cu ei insisi, nu sunt priceputi. Noi dar nu ne vom lauda in afara masurii, ci dupa masura campului de lucru pe care ne-a impartit-o noua Dumnezeul masurii" (2 Cor. 10:12-13) : sa ne indeplinim slujba pe care Dumnezeu ne-a incredintat-o; sa folosim "ca buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu" darurile pe care ni le-a incredintat, "dupa cum Dumnezeu a impartit fiecaruia o masura de credinta", fara a incalca domeniul incredintat altora, nici sa ne arogam o parere sau o reputatie care ne inalta deasupra lor.
     Pericolul este, de asemenea, "de a ne lauda unul cu altul impotriva celuilalt" (1 Cor. 4:6). Este o cursa pentru sine insusi, pentru adunare, si pentru slujitorul insusi daca este admirat.


          4.2    Remedii divine

     Dupa ce a cedat mandriei de a arata toate bogatiile sale trimisilor imparatului de la Babilon, "Ezechia s-a smerit din inaltarea inimii sale" (2 Cr. 32:26). Exemplu de urmat de fiecare data cand constatam  ca mandria a patruns in noi, si a produs roadele sale. Sa-I marturisim lui Dumnezeu vina noastra; sa redobandim constiinta starii noastre de pacatosi mantuiti prin har; sa ne amintim de lucrarea de la cruce, de suferintele Domnului, indurarea al carei obiect am fost si al carei suntem pentru totdeauna. Si, resursa suprema, sa revenim mereu la exemplul Domnului Isus : "Acest gand sa fie in voi, care era si in Hristos Isus... S-a golit pe sine Insusi, luand chip de rob... S-a smerit pe Sine, facandu-Se ascultator pana la moarte" (Filip. 2:4-8).
     Daca refuzam sa ne smerim, atunci Dumnezeu este nevoit s-o faca. Aceasta a fost experienta lui Nebucadnetar. Judecata divina a cazut peste Haman, care, dupa ce i s-a adus cinste de catre oameni si a dorit sa se plimbe pe strazile cetatii ca "omul pe care imparatul vrea sa-l onoreze", a fost spanzurat pe lemnul inalt de cincizeci de coti, pe care il pregatise pentru Mardoheu (Estera 3 la 7).
     In parabola adresata invitatilor care isi alegeau cele mai bune locuri, Domnul Isus avertizeaza: "Nu te aseza la masa in locul de seama, ca nu cumva unul mai de seama decat tine sa fie invitat de el si, venind cel care v-a invitat pe tine si pe el, sa-ti spuna: Da-i acestuia locul; si atunci vei incepe cu rusine sa iei cel din urma loc" (Luca 14:7-9).
     Dupa ce i-a indemnat : "Toti incigeti-va cu smerenie unii fata de altii", Petru adauga: "Dumnezeu sta impotriva celor mandri, dar da har celor smeriti. Smeriti-va deci sub mana puternica a lui Dumnezeu, ca sa va inalte, la timpul potrivit" (1 Pet. 5:5-6 ; Iac. 4:6 ; Prov. 3:34).  
         

vineri, 27 septembrie 2019




                                               ISPITA SI AJUTORUL DIVIN
                                                     - I -


        "Credincios este Dumnezeu... impreuna cu ispita, va pregati si scaparea" (1 Cor. 10:13)


     Georges André


     1          Doua feluri de ispite

     Din context, acelasi cuvant grec are sensul de : punere la proba, ispita, incercare

     Iacov 1:2 si 3-12 ar parea sa fie in contradictie cu versetele 13 la 15. Intr-adevar, in primul rand, Iacov prezinta "felurite ispite" ca o mare bucurie, o incercare a credintei care lucreaza rabdare. El adauga chiar : "Ferice de omul care rabda ispita".
     Dimpotriva, mai departe, el subliniaza ca Dumnezeu nu poate fi ispitit de rau si ca El nu ispiteste pe nimeni, ci ca "fiecare este ispitit, fiind atras si ademenit de propria lui pofta".
     Primul caz are in vedere incercarile exterioare, ca persecutia, care cauta prin constrangere sa faca pe cineva sa pacatuiasca; in al doilea caz, ispita ofera un obiect poftei interioare care impinge pe cineva spre rau.
     Ce este ispita ? Este instigarea la a pacatui. Ori, a pacatui, inseamna practic "a face voia proprie, impotriva celei cunoscute a lui Dumnezeu". Aceasta "voie a lui Dumnezeu" este rezumata de Domnul Insusi : "Sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si cu tot cugetul tau si din toata puterea ta", si "Sa-l iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Mc. 12:30-31).
     Cand voia lui Dumnezeu este mai mult sau mai putin cunoscuta, si nu se tine cont de ea, atunci se practica "nelegiuirea, faradelegea" : o "umblare fara lege, fara frana" (1 Ioan 3:4) : a da drumul impulsurilor, dorintelor si propriilor pofte, fara a tine seama de Dumnezeu.
     Pacatul imbraca doua aspecte esesntiale. Incalcarea : a trece peste o linie de aparare (de separare, de demarcatie, n.t.). "Sa nu furi" spune legea, si... se ia ceea ce apartine altuia! Se trece astfel granita stabilita de Dumnezeu. Aceasta este vina (sau, vinovatie), aspectul de "datorie" al pacatului, principiu pe care Domnul il introduce de exemplu in diferite parabole (Luca 7:41-42 ; Mt. 18:23-35).
     Celalalt aspect al pacatului este intinarea, care intrerupe comuniunea cu Dumnezeu care are ochii prea curati ca sa vada raul. Ca imagine, lepra reprezinta acest pacat-intinare : leprosul trebuia sa fie scos afara din tabara (Num. 5:7); nimeni nu trebuia sa-l atinga; el insusi, atunci cand cineva se apropia de el, trebuia sa strige : necurat, necurat. - In Zaharia 3, cand Iosua, marele preot, se prezinta in lumina divina, este vazut imbracat cu haine murdare. Lumina a scos in evidenta aceasta intinare. Dumnezeu a intervenit si a spus : "Iata, am facut ca nelegiuirea ta sa se duca de la tine si te imbrac cu haine de sarbatoare". Iosua poate apoi sa raspunda functiei sale de mare preot.
     Codul penal pedepseste greselile comise prin fapte, uneori prin cuvinte, si in al doilea rand prin omisiune, cand nu se indeplineste o obligatie. Numai Cuvantul lui Dumnezeu condamna gandurile, pofta (Ex. 20:17).


          1.1  Ispita exterioara

     Ea inseamna inainte de toate o constrangere care cauta sa forteze pe cineva sa actioneze contrar gandului lui Dumnezeu. Ea imbraca, de asemenea, caracterul unei puneri la proba, un test al credintei. Pavel se temea ca tesalonicenii, nou convertiti, sa nu fie tulburati de incercare, si dorea "sa afle despre credinta lor, ca nu cumva sa-i fi ispitit ispititorul". A facut persecutia sa se micsoreze ravna lor ? Ce usurare sa afle ca nu era nimic din acestea (1 Tes. 3:5).
     Impotrivirea fata de ispita exterioara implica suferinta. Despre Hristos ne este spus : "El Insusi a suferit, fiind ispitit" (Ev. 2:18). Si sub forma sa de punere la proba, sau de disciplina, "nu pare fi de bucurie, ci de intristare; dar dupa aceea le da celor deprinsi prin ea rodul datator de pace al dreptatii".
     Astfel, "ispita exterioara" imbraca diferite caractere.


     1.1.1     Persecutia

     Ea poate fi pe fata, asa cum a fost in primele secole ale crestinismului, sau in timpul Reformei in Europa; ea este din ce in ce mai mult in zilele noastre, in multe tari unde crestinii sunt maltratati, inchisi, deportati, si au de suferit in diferite moduri.
     In regiunile noastre, ea are o forma mai putin accentuata, batjocura, dezavantaje pe care le poate intampina un credincios in avansarea sa profesionala, sicanari, nedreptati. Eforturile lui Satan pentru a tulbura credinta, sa stinga ravna crestinului, sa ascunda marturia, daca este posibil pana la tagaduire. 


     1.1.2     Punerea la proba

     "Ferice de omul care rabda ispita, pentru ca, dupa ce va fi incercat, va primi cununa vietii" (Iac. 1:12). Aceasta "ispita" are ca scop, sa dezvaluie, printr-o incercare, calitatile sau defectele, realitatea credintei la cineva. Ea poate fi ingaduita de Dumnezeu "daca trebuie" (1 Pet. 1:6). Ea poate fi chiar dorita de Dumnezeu : "Dumnezeu l-a incercat pe Avraam" (Gen. 22:1). Dumnezeu actioneaza, de asemenea, in disciplina fata de ai Sai, pentru educarea lor, "ca sa luam parte la sfintenia Lui" intr-un mod practic (Ev. 12:7, 10).


     1.1.3     Agentii ispitei

     Inainte de toate sunt oamenii, care Il urasc foarte tare pe Dumnezeu si pe ai Sai: "Daca va uraste lumea, stiti ca pe Mine M-a urat inainte decat pe voi... dar, pentru ca nu sunteti din lume... de aceea va uraste lumea". Aceasta ura poate fi ascunsa sub forma bunelor maniere, ale politetei si educatiei; dar in mod categoric ea ramane. Ar trebui sa ne mire ?
     Imprejurarile pot deveni o ispita exterioara (din afara, n.t.), un test de credinta, precum viermele care a distrus chicaionul lui Iona, punand rabdarea lui la incercare (Iona 4).
     Cine era in spatele viermelui, daca nu Dumnezeu Insusi ? El poate ingadui, chiar "pregati" incercarea, daca considera ca este bine. Alte ori Satan este cel care ii provoaca pe oameni impotriva copiilor lui Dumnezeu, sau le influenteaza imprejurarile.


     1.1.4     Domnul Insusi a fost ispitit

     Dupa cum ne spune Evrei 4:15 : "ispitit in toate in acelasi fel (sau, "asemenea noua"), in afara de pacat". Sa ne gandim la eforturile ispititorului in pustie; impotrivirea permanenta a fariseilor si a mai marilor poporului; instigarea unuia dintre ucenici, Petru, care voia sa-L impiedice sa infrunte crucea. In toate "a suferit impotrivirea pacatosilor impotriva Lui Insusi".
     Dar in El nu era pofta carnala. Nimic din El nu-L atragea spre rau. Toate aceste ispitiri nu faceau nimic altceva decat sa puna in evidenta perfectiunea Sa : "El n-a facut pacat... El n-a cunoscut pacat... in El nu este pacat" (1 Pet. 2:22 ; 2 Cor. 5:21 ; 1 Ioan 3:5). De aceea Evrei 4:15 adauga in mod categoric : "... in afara de pacat".


          1.2  Ispita interioara

     Am pastrat - pentru a fi mai usor - expresia folosita de altii de "ispita interioara". "Strict vorbind, pofta vine inaintea dorintei de a pacatui; ispita ofera un obiect, spre care natura veche, stimulata, se indreapta, deoarece ea era gata pentru asa ceva. Pofta este astfel ca punctul de impact al ispitei; ea este generatoarea reala a pacatelor sub efectul ispitelor".

     Aceasta nu mai este o constrangere din exterior de a face rau, ci, dupa cum zice Iacov : "Dar fiecare este ispitit, fiind atras si ademenit de propria lui pofta" (1:14). Natura pacatoasa ramane neschimbata in credincios, chiar daca el a primit natura cea noua, viata divina. "Carnea" isi gaseste placerea sa in ispita ademenita prin pofta, in timp ce incercarea din exterior aduce suferinta celui caruia i se impotriveste.
     1 Ioan 2:15-17 pune accentul pe "a iubi" : "Nu iubiti lumea, nici cele din lume. Daca iubeste cineva lumea, deagostea Tatalui nu este in el". Aceasta iubire fata de lume se traduce prin "pofta carnii" (dorinta care indeamna la rau), "pofta ochilor" (inima este atrasa de obiectul dorit), "trufia vietii" (care vrea sa se inalte, in timp ce smerenia se coboara).
     Circumstantele exterioare pot ademeni pofta interioare. Satan a venit s-o ispiteasca pe Eva si a aruncat indoiala in inima ei; mai tarziu, el Il va ispiti pe Isus, incercand sa-L faca sa cada. Cu toate acestea, el intalneste pofta interioara doar la Eva : "Si femeia a vazut ca pomul era bun de mancat si ca era placut pentru ochi si ca pomul era de dorit ca sa dea inteligenta" (Gen. 3). Vrajmasul foloseste lucrurile exterioare pentru a trezi pofta interioara. Dar Dumnezeu Insusi nu ispiteste, si nimeni nu poate sa zica "sunt ispitit de Dumnezeu" (Iac. 1:13) (El poate, totusi, sa Se foloseasca de Satan si de ispitirile sale pentru a pune la incercare pe ai Sai, ca in cazul lui Iov).


          1.3  Resurse divine

     Am afirmat deja : "Credincios este Dumnezeu... impreuna cu ispita, va pregati si scaparea" (1 Cor. 10:13)


     1.3.1     Pentru ispita exterioara

     Este vorba de a tine cu tarie, de a ne impotrivi diavolului care cauta pe cine ar putea inghiti (1 Pet. 5:8-9). Pentru aceasta, puterea lui Dumnezeu este la dispozitia credintei (1 Pet. 1:5); de asemenea, Domnul Isus "poate sa-i ajute pe cei ispititi" (Ev. 2:18).
     Psalmul 144:1-2 subliniaza acest lucru. De cate ori nu a facut David aceasta experienta, prin toate circumstantele potrivnice din viata sa : "Domnul, stanca mea... Bunatatea mea si cetatuia mea, turnul meu inalt si salvatorul meu, scutul meu si Cel in care ma adapostesc". Dar, atunci cand a urmat impulsul inimii sale, el s-a refugiat la Gat, la Achis (1 Sam. 27:1-2). Mai tarziu, in timp ce se plimba pe acoperisul case sale, o privire inspirata de pofta l-a tarat intr-un rau dureros (2 Sam. 11). Dimpotriva, cat timp a umblat cu Dumnezeu, in ciuda atacurilor vrajmasului, - in tineretea lui cand era urmarit de Saul, in timpul domniei sale, asaltat de multi adversari - el a experimentat aceasta putere divina care l-a eliberat.


     1.3.2     Pentru ispitele din interior

     Aici nu mai este vorba de impotrivire, ci de a "fugi" : "Fugi de poftele tineretii" (2 Tim. 2:22). Iosif este un exemplu frumos care a raspuns cu "nu" la avansurile sotiei lui Potifar. Ispita exterioara ar fi  putut starni pofta interioara, dar el a stiut sa refuze si "a fugit" (Gen. 39:12).
     Cuvantul ne spune sa "omoram" (mortificam, sa dam mortii, n.t.) necuratia, adica, in sens literal, a o lasa sa "zaca" (adica sa devina bolnava, sa sufere, n.t.), a nu o hrani (Col. 3:5). Este necesara puterea Duhului : "Dar, daca, prin Duhul, faceti sa moara faptele trupului, veti trai (trad. Cornilescu)" (Rom. 8:13) (*).

     (*) Traducere care pare mai exacta decat cea din Biblia GBV : "dar, daca traiti prin Duh, omorati faptele trupului si veti trai". Accentul este pus pe puterea Duhului pentru a face sa moara faptele trupului, asa cum se spune si in lucrarea pe care o avem inainte. In acelasi fel este scris si in Biblia franceza (n.t.).

     De asemenea, important este, dupa cum a spus Domnul Isus in gradina Ghetsimani, de a nu "intra in ispita" (Mc. 14:38). A nu ne plasa in circumstante in care sa fim in mod periculos ispititi. "Duhul (duhul nostru, nu Duhul Sfant; n.t.) este plin de ravna (sau, "este gata, dispus")" : el se lauda cu usurinta ca nu se lasa ademenit de rau, uitand ca "carnea este slaba". Aceasta a fost experienta lui Petru atunci cand, impulsionat de ravna lui aparenta pentru Domnul, a intrat in curtea marelui preot unde L-a tagaduit.
     Sa luam seama la invitatiile lumii, la prietenii indoielnice, care incep prin politete, dar care pot degenera foarte usor. Atunci cand Dina, fiica lui Iacov, a mers sa vada pe "fiicele tarii", ea nu a prevazut consecintele nefaste; ea a intrat in ispita foarte repede si a adus nenorocire peste toti cei din jurul ei.
     O alta resursa eficace este de a ne plasa in lumina divina. Psalmul 27 este o frumoasa ilustratie : "Domnul este lumina si mantuirea mea: de cine sa ma tem?" (v. 1). A patrunde in prezenta lui Dumnezeu, a vedea toate lucrurile in lumina Sa, pentru ca inima sa fie miscata de frumusetea Domnului, dar si sa caute gandul Sau : "Un lucru I-am cerut Domnului, pe acesta il voi cauta: sa locuiesc in casa Domnului toate zilele mele, ca sa vad frumusetea Domnului si sa intreb despre El in templul Sau" (v. 4). Si David adauga: "Inima mea spune din partea Ta: cautati fata Mea. Voi cauta fata Ta, Doamne!" (v. 8). A discerne lucrurile in lumina divina inainte de a le accepta; a cauta fata si frumusetea Domnului, ca El sa aiba primul loc in inima. A hrani natura cea noua cu lucruri care raman, ne va pazi de pofta.


          2     Pofta ochilor

     Dupa ce a spus, intr-un mod general, : "Nu iubiti lumea, nici cele din lume", apostolul Ioan continua : "Caci tot ce este din lume: pofta carnii, pofta ochilor si trufia vietii, nu sunt din Tatal, ci sunt din lume".
     Este dificil de a distinge cu precizie intre aceste trei elemente care il atrag pe credincios in lumea stricata si intinata prin pacat. Cu toate acestea, se pare ca pofta ochilor este provocata in special de obiectele care atrag privirea si trezesc dorinta de a avea ceea ce Dumnezeu nu a dat; respectiv, ea se angajeaza, printr-o anumita ostentatie, sa indrepte privirile altora spre sine; pofta carnii atata (incita) spre obiectul exterior care alimenteaza aceasta pofta si care ofera placere carnala in sensul sau restrans; - trufia vietii se inalta mai presus de ceea ce este sau are cineva, pentru a-i domina pe ceilalti. Smerenia, dimpotriva, conduce la umilinta si la coborare.


          2.1     Atractia exterioara pentru ochi

     Eva este exemplul initial. La incitarea sarpelui, ea "a vazut ca pomul era bun de mancat si ca era placut pentru ochi". Aceasta pofta, odata stimulata, a condus-o pana la neascultarea flagranta a unei porunci cunoscute.
     Pofta ochilor produce dorinta de a avea lucrurile pe care Dumnezeu nu le-a dat, respectiv interzise. In momentul cuceririi Ierihonului, Domnul a poruncit in mod expres sa nu se atinga de nimic, in timp ce jefuiau cetatea (Ios. 6:18-19). Acan a "vazut in prada o manta frumoasa de Sinear si doua sute de sicli de argint si un lingou de aur..."; el le-a poftit, le-a luat si le-a ascuns in mijlocul cortului sau. Pofta a fost stimulata in el prin privirea ochilor sai, care a provocat o dorinta vinovata de a-si insusi bogatiile pe care Dumnezeu nu i le-a dat.
     Noul Testament numeste aceasta dorinta de a avea cu orice pret, "lacomie" (Col. 3:5 ; Efes. 5:3), precizand chiar ca "lacomul" este un idolatru (Efes. 5:5). Aceasta dorinta arzatoare de a avea mereu mai mult, "pleonexia", este tradus, de asemenea, prin lacomie, in Luca 12:15 de exemplu.
     A privi cu invidie spre ceea ce au altii, trezeste gelozia si aceasta nevoie exagerata de a dispune la fel. 1 Timotei 6:9-10 ne atentioneaza impotriva "iubirii de bani". Vrem sa avem mijloace de a raspunde "dorintelor nechibzuite si daunatoare" trezite in suflet, care doreste in mod absolut sa aiba bogatiile pe care Dumnezeu nu i le-a dat. Ghehazi, slujitorul lui Elisei, gandea ca stapanul sau este naiv ca nu a primit cadourile oferite de Naaman (2 Imp. 5:20-27). Vazand argintul, hainele si aurul pe care capetenia ostirii siriene le-a adus, pofta a fost trezita in el. Alearga dupa leprosul vindecat si, printr-o relatare mincinoasa, obtine doi talanti si doua haine de schimb, pe care s-a grabit sa le ascunda in casa. "Este timpul de luat..." ii va reprosa profetul. - Balaam a "iubit rasplata nedreptatii" : pentru bani, el s-a dus sa blesteme pe poporul lui Dumnezeu (dar Domnul a schimbat blestemul in binecuvantare) (Num. 22 ; 2 Pet. 2:15). - Pentru treizeci de arginti, Iuda, cedand poftei, a vandut pe Invatatorul sau.
     Posedarea bunurilor materiale poate fi o piedica, chiar un obstacol pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu. Isus a zis : "Mai usor este sa treaca o camila prin urechea acului, decat sa intre un bogat in Imparatia lui Dumnezeu". Ucenicii s-au mirat peste masura, intrebandu-se cine poate sa fie mantuit. "Dar Isus, privind la ei, a spus: La oameni este imposibil, dar nu la Dumnezeu" (Mc. 10:20-27).
     Cu siguranta, "Dumnezeu ne da toate din belsug, ca sa ne bucuram de ele" (1 Tim. 6:17), dar ca sa ne bucuram "impreuna cu El" (Rom. 8:32). De asemenea, bunurile materiale incredintate de catre Domnul intr-o masura mai mare sau mai mica alor Sai, sunt o administratie pe care trebuie s-o gestionam pentru El : ceea ce este foarte putin, bogatii nedrepte, ceea ce apartin altuia (Luca 16:1-12). Bine gestionate, ele vor face ca ucenicul, credincios in ceea ce este foarte putin, sa fie credincios si in ceea ce este mare, bogatii spirituale, adevarate, care raman ale sale pentru totdeauna. Pavel ii spune lui Timotei ce trebuie sa faca cei bogati cu bunurile materiale pe care Dumnezeu le-a incredintat lor: "sa faca binele, sa fie bogati in fapte bune, sa fie darnici, gata sa dea" (1 Tim. 6:18). Este necesara toata puterea lui Dumnezeu pentru a fi paziti de aceasta pofta a ochilor care ar vrea "sa stranga comori pentru sine insusi si nu este bogat fata de Dumnezeu" (Luca 12:21).
     Pentru a birui lumea trebuie credinta, dar nu credinta initiala pentru mantuire, ci credinta vie de fiecare zi : "Tot ce este nascut din Dumnezeu invinge lumea; si aceasta este victoria care a invins lumea: credinta noastra" (1 Ioan 5:4). In viata practica, consacrand timpul necesar pentru a umbla in faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregatit mai dinainte, pentru a sluji Domnului in Evanghelie sau alor Sai, ne va pazi de numeroasele ocazii unde pofta ochilor ne-ar fi tarat departe de El.


          2.2     A atrage atentia asupra sinelui

     Pofta ochilor se mai poate traduce si prin aceasta nevoie de a straluci, de a arata mai mult decat esti, mandrie in imbracaminte, in toaleta, sau, dimpotriva, prin neglijenta care cauta sa se puna in evidenta. Vom afisa ceea ce avem, ca Ezechia cand l-au vizitat trimisii imparatului de la Babilon (Is. 39). Intr-un camin crestin, cei care "intra" vad ei "lumina" ? (Luca 8:16). Vor fi primiti intr-o casa unde Domnul Isi are locul Sau, unde sotii sunt uniti si copiii veseli, dar crescuti pentru El ? Sau vor constata un lux excesiv, o cautare a ceea ce este in exterior si de fatada, pentru a atrage privirea ?
     Aceasta nevoie de a straluci poate lua forma de cautare de onoruri. Pavel si Barnaba au refuzat categoric ofrandele locuitorilor din Listra (Fapte 14:11-18). Dar imparatul Irod s-a simtit foarte flatat de strigatele poporului care aplauda discursul sau: "Glas de dumnezeu, si nu de om!" (Fapte 12:22).
     Se poate urmari, de asemenea, punerea in evidenta prin fapte bune (Mt. 6:1-4) ! sau prin cunostinta, cunostinta intelectuala care "umfla" si nu zideste (1 Cor. 3:2). Este usor de a cita o multime de texte biblice bine aranjate intre ele, fara ca cei care asculta sa primeasca o binecuvantare - in special pentru a arata intreaga sa cunostinta si pentru a se afirma. Chiar daca a fost rapit in al treilea cer, si ca avea cu ce sa se laude, Pavel s-a ferit "ca sa nu ma socoteasca cineva  mai presus decat ceea ce ma vede a fi sau ceea ce aude de la mine" (2 Cor. 12:6).
     Fariseii isi largeau franjurii hainelor lor si se rugau la coltul strazilor, pentru ca sa se vada evlavia lor. In viata sociala, a cauta sa pari mai inteligent decat altii, si, in timp ce ii cobori pe ceilalti te inalti pe tine insuti. 
     "Dragostea nu invidiaza; dragostea nu se lauda" (1 Cor. 13:4). Iata antidotul la ostentatie. Daca cineva Il iubeste pe Domnul, daca cineva ii iubeste pe fratii sai, va avea grija la modestie, la a nu indrepta ochii spre sine insusi, ci spre Hristos.
     Fara nicio indoila, pofta carnii, si cu atat mai mult mandria vietii, sunt foarte aproape de pofta ochilor. Daca cineva incerca sa se afirme, este adesea pentru a se inalta. Daca cineva cauta sa satisfaca ceea ce atrage privirile, carnea - chiar in sensul ei restrans - se implica. Cu toate acestea, am incercat sa precizam caracterele fiecaruia dintre punctele  atinse de Ioan, pentru a le face mai sensibile in constiintele si in inimile noastre.                        

sâmbătă, 21 septembrie 2019




                                 Note asupra Epistolei catre Evrei                                                                            XIII


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     13     CAPITOLUL 13


     Inceputul acestui capitol ne arata ca, daca noi suntem inca in mijlocul lucrurilor clatinabile, de care trebuie sa ne dezlipim, exista totusi lucruri care raman si pe care trebuie sa le pastram. Acestea sunt dragostea frateasca si roadele sale, curatia, increderea in Dumnezeu, etc. ; si, mai presus de toate, Isus Hristos, acelasi ieri, si azi, si in veci.
     (v. 1). "Dragostea frateasca sa ramana". Dragostea frateasca, sau mai bine zis dragostea fata de frati (filadelfia). De mai multe ori, in epistole, gasim aceasta recomandare la dragoste a copiilor lui Dumnezeu, unii fata de altii (Rom. 12:10 ; 1 Tes. 4:9 ; 1 Pet. 1:22 ; 2 Pet. 1:7). Este, de asemenea, indemnul pe care Domnul L-a adresat ucenicilor Sai : "Va dau o porunca noua: sa va iubiti unii pe altii" (Ioan 13:34), si apostolul preaiubit l-a repetat de cateva ori (1 Ioan 3:11, 23 ; 4:7, 11, 21), aratand ca aceasta dragoste este unul din semnele vietii din Dumnezeu in noi, si a facut cunoscut unele din caracterele si roadele sale. Frecventa acestor indemnuri la dragoste frateasca ne face sa vedem, pe de-o parte, importanta realizarii ei in inima si in viata, ca roada a dragostei si a vietii lui Dumnezeu in noi, si, pe de alta parte, dupa cum stim, din nefericire ! prea adesea, usurinta cu care se uita printre crestini. Observam ca este spus : "Dragostea frateasca sa ramana". Nu trebuie sa se limiteze la cateva manifestari exterioare si sa se arate din cand in cand, ci sa ramana, sa existe ca un lucru care face parte din viata noastra.
     (v. 2, 3). Aici ne sunt prezentate doua lucruri in care dragostea frateasaca se arata : ospitalitatea si simpatia pentru cei care sufera, fiind in lanturi si chinuiti. "Nu uitati primirea de oaspeti, etc". Pentru cel care exerseaza ospitalitatea poate rezulta o mare binecuvantare. Poate nu vedem un inger in copilul lui Dumnezeu sau in slujitorul Domnului pe care il primim, dar poate fi ceva in el care, chiar daca nu se vede, si de care nici chiar el nu este constient, va aduce cu sine binecuvantare pentru casa care l-a primit. Scriptura ne prezinta mai multe exemple cu privire la acest adevar ; Ietro, primindu-l pe Moise ; Sunamita, gazduindu-l pe profetul Elisei, si altii de asemenea. Este spus ca unii au gazduit pe ingeri : istoric, nu avem decat exemplul lui Lot (Gen 19). "Fara sa stie", nu trebuie sa facem ceva ca sa primim o binecuvantare; exercitarea ospitalitatii nu tine seama de importanta persoanei pe care o primim; ea trebuie sa decurga din dragoste, si exista deja o binecuvantare in exercitarea acestei dragoste. Deci "fara sa stim" vom putea sa gazduim "ingeri", trimisi ai lui Dumnezeu, care ne aduc binecuvantari din partea Sa.
     (v. 3). O alta roada a dragostei este simpatia pentru cei care sufera persecutia, fiind in lanturi si chinuiti. Simpatia reala se identifica cu cei care sufera rele : "ca si cum ati fi legati impreuna cu ei" ; si aceasta pentru ca noi insine suntem in trup, intr-un trup susceptibil de aceleasi suferinte. Credinciosii dintre evrei au aratat aceasta simpatie in zilele de la inceput, atunci cand au suferit ei insisi (Ev. 10:32-34). Nimic nu este mai potrivit sa ne faca sa simtim cu suferintele altora decat atunci cand am trecut noi insine prin incercare.
     (v. 4). Relatiile naturale, instituite de Dumnezeu de la inceput, trebuie sa fie pastrate in curatia lor. Inca de atunci erau invatatori care defaimau sau desfiintau casatoria, sub pretextul unei mai mari puritati, ceea ce avea ca rezultat adulterul si curvia. In toate privintele, crestinul trebuie sa respecte legatura sfanta a casatoriei, s-o tina in onoare, si sa umble in curatie. Nu va ramane nepedepsit cel care va opri ceea ce a instituit Dumnezeu : "pe curvari si pe adulteri ii va judeca Dumnezeu".
     (v. 5, 6). Purtarea celor inaintea carora sunt expuse lucrurile neclatinabile si eterne care le apartin, si care au primit o Imparatie de neclintit, trebuie sa fie fara lacomie, sau literal, "fara iubire de bani". Apostolul ii spune lui Timotei ca "iubirea de bani este o radacina a tot felul de rele" (1 Tim. 6:10), si efesenilor "ca niciun curvar , sau necurat, sau lacom de bani, (care este un idolatru), nu are mostenire in Imparatia lui Hristos si a lui Dumnezeu" (Efes. 5:5). Ar trebui ca, in felul de a trai - obiceiuri - al crestinului, sa nu fie nimic din care sa se vada aceasta iubire de bani, aceasta dorinta dupa bunurile lumii. Dar vai ! de multe ori, sub un pretext sau altul, ea este vizibila. Nu impotriva lacomiei in forma ei grava suntem atentionati, ci impotriva iubirii de bani. Merita, in drum spre patria cereasca, sa strangem, pentru un viitor pe care nu-l vom vedea, lucruri care au sa fie nimicite ? Indemnul a avut o aplicatie speciala pentru caracterul iudeilor care iubeau bunurile acestui pamant.
     "Multumiti cu ce aveti in prezent". A fi satisfacuti cu ceea ce ne da Dumnezeu, a nu dori mai mult, este un lucru important dar dificil al vietii crestine. Apostolul Pavel ne da un exemplu frumos referitor la aceasta multumire in imprejurarile prezente. "Am invatat", zice el, "in imprejurarile in care sunt, sa fiu multumit" (Filip. 4:11-13). Sa invatam ca el, caci aceasta multumire cu ceea ce ne da Dumnezeu, Il glorifica si este insotita de o pace necunoscuta celor care cauta mereu ceea ce nu au, sau care vor sa aiba mai mult decat au.
     Dar, pentru a practica aceasta multumire cu privire la ceea ce avem in prezent, un lucru este necesar, increderea in Dumnezeu, si epistola ne aminteste o promisiune facuta altadata lui Iosua, si pe care o aplica credinciosilor carora le este scrisa, si pe care, de asemenea, putem s-o aplicam si noua. Atunci cand Iosua urma sa introduca poporul in Canaan, Domnul ii adreseaza aceste cuvinte care sunt citate in capitolul nostru: "Nu te voi lasa si nici nu te voi parasi". El a trebuit sa invinga vrajmasi puternici, multe dificultati erau inaintea lui; dar Domnul l-a asigurat ca nu-l va lasa singur pentru a-si gasi drumul in mijlocul dificultatilor, ca nu-l va parasi in luptele pe care avea sa le duca, si Iosua a experimentat credinciosia Dumnezeului sau. Din ceea ce citim aici, putem sa ne bazam pe acelasi cuvant pe care Dumnezeu l-a facut auzit in diferite circumstante poporului Sau, si unora din ai Sai (vezi Gen. 28:15 ; Deut. 31:6-8 ; 1 Cron. 28:20). In toate dificultatile noastre, sa spunem deci: El nu ne va lasa si nu ne va parasi si vom vedea, de asemenea, credinciosia Sa.
     Dumnezeu a vrut sa ne dea aceasta asigurare, astfel ca, "sa spunem cu indrazneala (sau, "plini de incredere", n.t.): Domnul este ajutorul meu si nu ma voi teme: ce-mi va face omul?" Increderea trebuie sa aiba un fundament. Incredera credinciosului nu este oarba; ea se bazeaza pe o afirmatie pozitiva a lui Dumnezeu care nu poate sa minta; astfel, ea poate fi si trebuie sa fie deplina. Increderea Il onoreaza si Il glorifica pe Dumnezeu. A trece prin dificultati si incercari cu o inima linistita, este rezultatul acestei increderi. "Domnul este ajutorul meu", zice inima increzatoare. Ea nu se bazeaza pe sine, pe intelepciunea sa, pe puterea sa, pe resurse omenesti, ci numai pe Domnul. Ea cunoaste promisiunea Domnului si se increde in totul in ea. Ce motiv de teama ar mai putea fi sub protectia puternica a Domnului ? Va putea intreaga putere a omului sa-l atinga pe cel care se adaposteste sub acest scut ? Atunci cand Pavel la Corint, simtindu-si slabiciunea, a auzit pe Domnul spunandu-i : "Nu te teme, ci vorbeste si nu tacea, pentru ca Eu sunt cu tine si nimeni nu va pune mana pe tine ca sa-ti faca rau"; nu a fost el umplut cu incredere si facut in stare sa vesteasca Cuvantul cu indrazneala in aceasta cetate, care era o adevarata fortareata a lui Satan, in ciuda oricarei impotrviri ? Astfel, luand pentru noi insine pretioasa promisiune a lui Dumnezeu, sa fim plini de incredere, orice am putea sa intalnim din partea omului, pe drumul pe care Dumnezeu ne conduce. (Citatul este luat din Ps. 118:6 ; dar gasim cuvinte asemanatoare, aceasta sfanta provocare aruncata omului de catre sufletul care se increde in Dumnezeu, in Ps. 56:4, 11. Psalmistul, in acest ultim caz, le-a rostit in timp ce se lupta cu omul - "omul ar vrea sa ma inghita"; in Ps. 118, el a fost eliberat (v. 5), dar bucuria eliberarii vine sa intareasca increderea sa).
     (v. 7). Aici, ca un nou motiv de incurajare pentru a merge pe calea credintei, este pus inaintea evreilor credinciosi exemplul conducatorilor lor, care le-au vestit Cuvantul lui Dumnezeu. Ei au fost pastori ai turmei pe care au hranit-o cu Cuvantul lui Dumnezeu, umblarea lor in credinciosie si devotament fata de Hristos, rezultatul credintei lor, ajunsese la capat, poate chiar moartea de martir; dupa ce si-au dedicat viata lor slujirii lui Hristos, ei si-au sfarsit alergarea. Amintirea lor trebuia sa ramana in inima celor pe care i-au condus, pentru a-i incuraja sa staruiasca ca ei; credinciosii evrei trebuiau sa le imite credinta, care ar fi dus la un rezultat similar.
     (v. 8). Conducatorii omenesti, oricat de minunati si credinciosi ar fi, se duc, si lipsa lor se face simtita cu durere; lumina si grija lor lipsesc. In contrast cu aceasta, ca si in cazul invataturilor felurite si straine ale oamenilor, dupa cum este vorba in v. 9, versetul 8 ne prezinta pe Acela care ramane: "Isus Hristos este acelasi ieri si azi si in veci". El este acelasi in dragostea si in credinciosia Sa; acelasi pentru a lumina, a insufleti, a conduce, a ocroti pe ai Sai. Ceea ce El este, va fi in eternitate pentru a umple si satisface inimile noastre. Fie ca El sa ne fie suficient si sa ne umple inimile. In El gasim odihna, curaj si putere. El raspunde pe deplin la toate.
     (v. 9). Daca inima realizeaza ceea ce El este, va fi satisfacuta cu adevarat de Hristos si va fi ferita de cautarea de invataturi felurite si straine. Ele nu o pot insela : ea a gasit odihna in Hristos. Aceste invataturi sunt straine de acest crestinism in care conducatorii fideli i-au condus pe credinciosi. Nu trebuia sa se lase abatuti de la Cel care este totul, prin speculatii care pot pretinde o spiritualitate mai mare, dar care in realitate ascund sufletului plinatatea lui Hristos.
     Mai mult, "este bine ca inima sa fie intarita prin har", care se gaseste in Hristos, si nu prin carnea jertfelor iudaice, carne consacrata si prin utilizarea careia se considera ca ar avea ceva merite, sau chiar prin abtinerea de la unele alimente. Invatatorii care voiau sa-i readuca la iudaism, ziceau : "nu pune mana, nu gusta, nu atinge!" (Col. 2:21). Restabilind astfel poruncile, ei indepartau harul pentru a conduce sufletele spre un formalism religios, care nu poate intari sufletul. Apostolul vorbeste despre ei si in 1 Tim. 4:3 : "oprind casatoria, poruncind abtinerea de la mancaruri, pe care Dumnezeu le-a creat spre a fi primite cu multumire de cei credinciosi si care cunosc adevarul". Aceste abtineri nu au folosit la nimic celor care s-au alipit de ele. Cat de mult trebuie sa luam seama ca nimic sa nu ne abata, chiar prin ceea ce ar putea fi o frumoasa aparenta de evlavie, de la Cel care este in totul suficient si al carui har da pace, putere si indrazneala !
     (v. 10). "Noi avem un altar". Crestinilor le apartine acum altarul lui Dumnezeu. Doar ei pot aduce adevarata inchinare. Moartea lui Hristos, jertfa perfecta fata de care toate jertfele aduse sub lege nu erau decat imagini, si tot ceea ce prefigura ziua ispasirii, ne da intrare libera inaintea lui Dumnezeu pentru a-I aduce aceasta inchinare, privilegiu la care cei care ramaneau iudei (in iudaism, n.t.) nu aveau niciun drept. Nu se poate sa fii iudeu si crestin in acelasi timp; a ramane alipit de imagine si a vrea sa detii si realitatea; a aduce o inchinare pamanteasca cu elementele lumii, in timp ce am fost introdusi in locasul ceresc. Cei care au ramas alipiti de cort, adica de ceea ce constituia inchinarea iudaica, nu aveau niciun drept sa se bucure de inchinarea crestina, de Hristos Insusi, de a se hrani cu El, marea si sfanta jertfa.
     (v. 11, 12). Scriitorul sfant ofera un motiv pentru cele spuse mai inainte: "Caci trupurile animalelor, etc". Iudeii nici macar nu puteau sa manance din trupurile jertfelor aduse pentru pacat in ziua ispasirii. Sangele lor fiind adus in locul sfant, iar ele erau arse afara din tabara (Lev. 16:27). Cei care ramaneau alipiti de sistemul iudaic nu aveau deci nimic, nici imaginea, nici realitatea. Ei nu puteau sa manance din aceste jertfe, si ei nu aveau niciun drept la Hristos. Dar aceasta face ca Duhul sa ne prezinte marile si pretioasele adevaruri cu privire la aceasta realitate, adica Hristos.
     Vedem mai intai ca Isus a implinit intr-un mod perfect lucrul prefigurat prin ceea ce se facea cu privire la jertfa care se aducea pentru pacat in ziua ispasirii. Sangele ei era adus in locurile sfinte de catre marele preot; apoi ea era arsa in intregime afara din tabara (Lev. 16:14, 15, 27). Ori, Isus nu a fost omorat in Ierusalim, nici in incinta templului, unde de mai multe ori iudeii au luat pietre sa arunce in El (Ioan 8:59 ; 10:31). Potrivit cu planul lui Dumnezeu, acest lucru a avut loc dincolo de poarta, departe de templu, in afara incintei iudaice, acolo El a fost rastignit, a suferit si S-a adus jertfa pentru pacat.
     Scopul a fost "ca sa sfinteasca poporul prin propriul Sau sange". Sangele jertfelor pentru pacat, din ziua ispasirii, era "adus in sfantul locas pentru a face ispasire" (*) (Lev. 16:27), si astfel, Hristos a venit cu propriul Sau sange si "a intrat odata pentru totdeauna in locurile sfinte, dupa ce a obtinut o rascumparare eterna" (Ev. 9:11, 12). Observam ca, in aceasta epistola, sfintirea, punerea deoparte pentru Dumnezeu, este prin sangele lui Hristos; ceea ce ne face potriviti pentru a sta in prezenta lui Dumnezeu, si a ne introduce in locurile sfinte, este sangele Celui care a suferit dincolo de poarta (cap. 10:19). Astfel ca, in acelasi timp aceasta moarte a lui Hristos i-a despartit in intregime pe credinciosi de sistemul iudaic.

     (*) In Biblia fr. este folosit cuvantul "propiation". Acest subiect a mai fost tratat pe acest blog. Explicatii cu privire la acest subiect pot fi gasite la postarea din 16. 01. 2018 - "Viata cea noua a credinciosului in Hristos" -I- (n.t.).

     (v. 13). De aici rezulta indemnul continut in acest verset: "Deci sa iesim la El, afara din tabara, purtand ocara Lui". Credinciosii evrei trebuiau deci sa paraseasca acest sistem iudaic, in care nu puteau patrunde dincolo de perdea, in prezenta lui Dumnezeu, si sa se plaseze pe terenul crestin, "la Isus". Daca, pe de-o parte, locul lor binecuvantat era cortul, cerul insusi, pe de alta parte, era pe pamant dispretuit din partea celor care ramaneau in tabara, alipiti de o religie pamanteasca. Aceasta este partea lui Hristos. El a intrat in cer, aprobat de Dumnezeu, dar lepadat si dispretuit pe pamant, si aceasta este, de asemenea, partea pe care trebuie sa o ia credinciosul: "Sa iesum la El... purtand ocara Lui". Ori, aceasta este spus, nu doar pentru credinciosii evrei, carora epistola li se adreseaza, ci in principiu, in toate timpurile, pentru toti credinciosii care trebuie sa se elibereze de legaturile oricarei religii bazate pe porunci omenesti, pentru a fi impreuna cu Isus, pe adevaratul teren crestin. Ca exemplu a acestei iesiri din tabara si ceea ce se gaseste in afara ei, il avem in orbul din nastere din Ioan 9. Alungat din sinagoga, pentru ca L-a marturisit pe Hristos, el Il gaseste pe Domnul, la fel alungat si dispretuit de catre iudei. Isus i Se reveleaza atunci ca Fiul lui Dumnezeu, si cel care mai inainte era orb, devine un adorator al acestui Fiu al lui Dumnezeu.
     (v. 14). Iudeii, alipindu-se de sistemul lor religios pamantesc, voiau sa-si faca, ca sa zicem asa, o cetate permanenta aici jos. In curand aveau sa probeze intr-un mod groaznic ca nimic din ceea ce tine de lume nu poate dainui. Ierusalimul, templul, natiunea, aveau sa fie bulversate. Credinciosii iesiti din sistemul iudaic la Isus, apartineau astfel de ceea ce ramane pentru eternitate. Straini si calatori aici jos, ei priveau spre cetatea statornica si viitoare, spre lucrurile care nu se schimba. Aceasta are o aplicatie generala si ne priveste pe toti nu numai pe evrei. Ne aflam intr-o lume al carei chip trece. Vrem noi sa ne stabilim aici ? Ne-am alipit noi de ea, noi care marturisim ca am iesit la Isus, care suntem uniti cu un Hristos ceresc ? Nu; si noi trebuie sa cautam aceasta cetate viitoare, acolo unde este Hristos, si acolo trebuie sa fie gandurile si afectiunile noastre (Col. 3:1-3). Retineti ca scriitorul sfant nu vorbeste ca ei sa caute cetatea viitoare, ci pune inainte faptul ca noi s-o cautam. Acesta este adevaratul caracter crestin. Sa ne amintim de el.
     (v. 15). Dupa ce au lasat jertfele care nu erau decat o imagine a celei lui Hristos, si fiind, prin aceasta jertfa adusa odata pentru toate, curatiti de pacat si adusi in prezenta lui Dumnezeu ca adoratori, evreii aveau totusi de adus - si noi la fel ca si ei - o jertfa lui Dumnezeu. Aceasta este o jertfa de lauda iesita dintr-o inima care a cunoscut, a gustat si apreciat harul minunat al carei obiect este. Aceasta lauda - rodul buzelor care marturisesc sau binecuvanteaza Numele Celui prin care ne sunt aduse toate binecuvantarile - se inalta, de asemenea, spre Dumnezeu, fiindu-I placuta prin El, prin Hristos. Asa cum spune Petru, noi suntem "o preotie sfanta, ca sa aduceti jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (1 Pet. 2:5). Si remarcati, de asemenea, ca aceasta jertfa de lauda nu se inalta la Dumnezeu numai intr-un moment special, ci suntem indemnati s-o aducem neincetat. Intr-adevar, binecuvantarile care ne sunt conferite in virtutea lucrarii lui Hristos nu sunt ele o bucurie de fiecare clipa ? Nu este un privilegiu de a fi permanent in prezenta lui Dumnezeu ? Si nu este un contrast izbitor intre jertfele de sub lege, care aminteau neincetat de pacat, si jertfa de lauda care se inalta neincetat din inimile noastre, deoarece pacatul este indepartat pentru totdeauna ? Oh! cum ar putea sufletele noastre, in libertatea sfanta unde jertfa lui Hristos ne-a asezat, sa nu ne simtim indemnati sa-L laudam si sa-L binecuvantam neincetat pe Dumnezeul nostru ?
     (v. 16). Aici avem alte jertfe care trebuie sa fie aduse de catre inimile recunoscatoare fata de Dumnezeu. Lauda este ceea ce se refera direct la El; dragoste fata de fratii nostri, care se manifesta prin binefacere si darnicie fata de cei in nevoi, este un lucru care Ii face placere. Ea raspunde naturii Sale si arata conformitatea sentimentelor noastre cu ale celor ai Sai fata de El, care nu inceteaza sa raspandeasca binefacerile Sale. Adorandu-L pe Dumnezeu, bucurandu-se de El, inima este dispusa la binefaceri. Dragostea lui Dumnezeu de care este plina, se revarsa si se raspandeste peste fratii nostri, si, de asemenea, asupra altor oameni. Lui Dumnezeu Ii face placere astfel de jertfe. Binefacerea reflecta dispozitia inimii; a face parte din bunurile sale este rezultatul. Se poate face parte din bunurile sale printr-un principiu legal; Dumnezeu nu gaseste placere in aceasta. Daca eu mi-as da toate bunurile mele si daca aceasta nu ar avea ca sursa dragostea, nu ar folosi la nimic (1 Cor. 13:3). Binefacerea nu se manifesta numai prin darnicie fata de cei care sunt in nevoi. Ea va face bine (numele ei indica aceasta) moral cat si fizic.
     Vom observa, citind Deut. 26:1-15, ca acolo avem cele doua ganduri, in aceeasi ordine, multumirea si lauda fata de Domnul; binefacerea manifestata fata de levit, strain, orfan si vaduva, fata de cei care erau lipsiti de bunuri.
     (v. 17). Conducatorii mentionati la versetul 7 au plecat, lasand celor credinciosi exemplul credintei lor. Dar Domnul, in credinciosia Sa, nu-i lasa pe ai Sai fara conducatori. Acestia sunt oameni care, responsabili fata de Dumnezeu, vegheaza asupra sufletelor pentru care vor da socoteala. Ei deschid, ca sa zicem asa, drumul, mergand in frunte intr-un mod inteligent pe calea adevarului, pentru a conduce sufletele pe aceasta cale si a le pazi de influenta invataturilor felurite si straine. Ei vegheza; ei sunt precum santinelele care avertizeaza impotriva atacurilor subtile ale dusmanului. Slujba lor este permanenta si adesea dificila si grea, si responsabilitatea lor este mare. Mare este, de asemenea, responsabilitatea celor incredintati lor. Trebuie sa-i recunoastem pe cei care sunt conducatori, sa-i pretuim si sa-i iubim, asa cum scrie Pavel tesalonicenilor (1 Tes. 5:12, 13). Trebuie sa-i ascultam, sa ne supunem lor, si a nu pretinde ca ne putem conduce singuri. Slujirea lor fata de cei care ii asculta cu supunere si umilinta, produce in ei cea mai curata bucurie (1 Tes. 2:13-20). Dar daca aceasta slujire, ca urmare a comportamentului de nesupunere al celor pentru care vor da socoteala, este facuta cu lacrimi, gemand, aceasta va fi spre paguba celor care cauzeaza aceasta durere.
     (v. 18). Aceasta cerere pentru rugaciunile sfintilor se regaseste peste tot, si deseori cu aceiasi termeni, in epistolele lui Pavel (Rom. 15:30 ; 2 Cor. 1:11 ; Efes. 6:19 ; Col. 4:3 ; 1 Tes. 5:25 ; 2 Tes. 3:1). Autorul epistolei, ca si in alta parte, nu se izoleaza de tovarasii sai de lucrare, el spune: "Rugati-va pentru noi". Motivul cereri sale este ca el are o constiinta buna in slujba lui, simtindu-si responsabilitatea, si de aceea, pentru a avea putere s-o implineasca, are nevoie de ajutorul rugaciunilor sfintilor. Si el le cere cu incredere, deoarece unica lui dorinta este sa se poarte bine in toate. Avem aici exemplul unui adevarat si umil conducator.
     (v. 19.) Ii indeamana cu atat mai mult sa se roage pentru el, pentru ca sa le fie inapoiat cat mai curand. Aceasta incredere in rugaciunile sfintilor este miscatoare; ea exprima, de asemenea, increderea ca Dumnezeul caruia Ii sunt adresate rugaciunile, le asculta si raspunde la ele. Si noi avem nevoie foarte mult de aceasta incredere, care singura ofera rugaciunii valoarea si eficacitatea ei. De asemenea, observati ca cererile atat de des repetate de apostol, ca sa se roage pentru el si pentru tovarasii sai in lucrare, contin in mod tacit un indemn pentru crestinii din zilele noastre de a se ruga pentru lucratorii Domnului, in diferitele imprejurari in care ei se gasesc. In final sa retinem ca, pentru ca un lucrator al Domnului sa poata ca atare sa ceara ca sfintii sa se roage pentru el, este necesar ca el sa aiba o constiinta buna si dorinta de a face bine in toate.
     (v. 20, 21). Ajungem acum la concluzia epistolei, si aceasta concluzie incepe printr-o rugaciune pentru cei carora ea se adreseaza. Autorul le-a cerut ca ei sa se roage pentru el, si acum el se roaga pentru ei. Reciprocitate miscatoare ! Aceasta dorinta pe care apostolul o rosteste este de-o bogatie de ganduri infinit de pretioasa. Inainte de a o analiza mai in detaliu, observati ca in aceasta epistola avem nu doar un numar mare de citate literale din Vechiul Testament, dar si multe referiri la diferite pasaje. Astfel, cu privire la versetele de care ne ocupam, daca se face referire la cap. 37 din profetul Ezechiel, dupa invierea oaselor uscate (simbol al renasterii lui Israel la o viata noua ca popor), care va fi un rezultat al mortii si al invierii lui Hristos, gasim la v. 24 si 26, aceste cuvinte: "Si David, robul Meu, va fi imparat peste ei. Si toti vor avea un singur pastor... Si voi incheia un legamant de pace cu ei, va fi un legamant etern cu ei".
     Sa venim acum la versetele noastre. Autorul invoca pe "Dumnezeul pacii". Este numele prin care Pavel Il desemneaza deseori pe Dumnezeu (vezi Rom. 15:33 ; 16:20 ; Filip. 4:9 ; 1 Tes. 5:2), ca fiind sursa pacii, Cel care o da inimii, si care o va stabili intr-o zi in tot universul. Fie ca avem in vedere sentimentele scriitorului sfant cu privire la tot ce era de natura sa tulbure credinta evreilor si care a miscat astfel inima sa, sau ca ne gandim la acesti crestini care erau incercati in sufletele lor prin punerea deoparte a acestor porunci, despre care ei credeau ca ar trebuie sa dureze intotdeauna, acest titlu de "Dumnezeul pacii" era deosebit de pretios. In mjlocul necazurilor, de orice natura, cel care Il asteapta pe Dumnezeul pacii, va fi el insusi in pace (vezi Filip. 4:6, 7, 9).
     Ori, acest Dumnezeu al pacii este Cel care L-a inviat pe Hristos dintre morti. Totul este intemeiat pe moartea si invierea lui Hristos, ca pe o temelie de neclintit. Pacea este asigurata prin moartea Sa, si invierea este dovada (*).

     (*) Este prima si singura data cand invierea este mentionata in aceasta epistola, desi peste tot ea este presupusa prin intrarea lui Hristos in locurile sfinte. Si aici ea este prezentata pentru a-L caracteriza pe Dumnezeul pacii; El "L-adus inapoi" dintre morti, pe Pastorul cel mare al oilor".

     Cel care a fost adus dintre morti, Isus, Domnul nostru, este numit aici Pastorul cel mare al oilor, asezat mai presus decat toti conducatorii si pastorii randuiti de El peste turma si care depind de El. In aceasta ordine de idei, Il vedem in 1 Petru 5:4, numit "Mai-marele Pastor", care va da slujitorilor Sai fideli cununa gloriei. Oile Marelui Pastor, Cel care le-a rascumparat prin sangele Sau: Si-a dat viata pentru ele (Ioan 10:11, 15). Si in puterea sau in virtutea acestui sange, a fost inviat Hristos. Acesta este sangele legamantului etern, adica un legamant care nu poate inceta ca cel de pe Sinai. Acesta, intr-adevar, promitea binecuvantarea cu conditia ascultarii poporului. Omul era plasat sub aceasta obligatia de a respecta legea. El a incalcat-o, si legamantul a fost rupt. Dar pe temelia mortii lui Hristos care a facut ispasire pentru pacat, si a invierii Sale care este garantia, este intemeiat un legamant etern, durabil, care nu poate fi anulat nici schimbat. Observam ca, in epistola catre Evrei, totul este "etern", adica permanent, durabil, in contrast cu sistemul iudaic care nu a fost decat pentru un timp. Astfel, gasim aici "o rascumparare eterna", o "mostenire eterna", "Duhul etern", si "legamant etern". Pe acest sange al legamantului etern este, pentru cei care cred, o speranta care nu poate fi tulburata de nimic. Ce lucru pretios ! In mijlocul a tot ceea ce se poate intampla, credinciosul are in Hristos totdeauna aceeasi pace permanenta, de la Dumnezeul pacii, si o mantuire eterna !
     Iata acum dorinta apostolului pentru acesti credinciosi pe care cauta sa-i intareasca in lucrurile ceresti si neschimbatoare, scotandu-i din lucrurile pamantesti si trecatoare. Este ca Dumnezeul pacii sa-i "desavarseasca in orice lucrare buna, ca sa faceti voia Lui". Aceasta nu mai este pe principiul legii si al responsabilitatii omului natural. Dumnezeu Insusi pregateste credinciosul si il desavarseste, dandu-i viata, putere si energie, pentru a face voia Sa in orice lucrare buna, orice lucrare care vine si este in conformitate cu gandul lui Dumnezeu. Si in acest vas pregatit astfel prin El Insusi, tot Dumnezeu este cel care actioneaza, care lucreaza, pentru ca tot ceea ce se face sa-I fie placut. Intr-adevar, ceea ce este realizat de El, nu poate sa fie decat asa; caci ceea ce am realiza prin noi insine este intinat si nu poate sta in prezenta Sa: "Pentru ca suntem lucrarea Sa, creati in Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregatit dinainte, ca sa umblam in ele" (Efes. 2:10).
     Nu numai ca prin Isus Hristos a fost implinita lucrarea perfecta care ne-a mantuit, dar ca este posibila si aceasta umblare sfanta in orice lucrare buna, aceasta umblare dupa voia lui Dumnezeu care este potrivita celor rascumparati si care Il glorifica. De asemenea, Acest Isus, Fiul lui Dumnezeu, Creatorul, stralucirea gloriei lui Dumnezeu si intiparirea Fiintei Sale, Acest Isus, care a devenit Om, jertfa perfecta si preotul desavarsit pentru eternitate, este Autorul mantuirii, a Lui sa fie gloria in vecii vecilor ! Ce omagiu mai complet ar putea fi adus divinitatii eterne ? Cui, daca nu Celui care este Dumnezeu peste toate lucrurile si binecuvantat pentru eternitate, ar putea fi adusa gloria in vecii vecilor ? Ce blasfemie, daca Cel despre care se spune aceasta nu ar fi fost decat un om !
     (v. 22). Scriitorul sfant ii indeamna pe fratii sai sa ingaduie ceea ce el le-a scris, ca un cuvant de indemnare. Aceste cuvinte exprima afectiunea si umilinta pe care o regasim in multe locuri din epistolele lui Pavel. El avea autoritate apostolica si ar fi putut sa porunceasca, dar el prefera sa indemne si chiar sa roage si sa ceara (vezi Rom. 15:14-16 si Filip. 4:2). El i-a indemnat pe evrei sa paraseasca in mod categoric iudaismul, aceste ceremonii, aceasta inchinare la umbre si imagini, la care ei tineau atat de mult, si el a simtit ca atins corzile lor sensibile. Maniera in care el ii roaga sa ingaduie cuvintele sale era potrivita sa atinga si sa castige inimile lor.
     El le-a scris "in cateva cuvinte", si totusi, aceasta este una din cele mai lungi epistole din Noul Testament. Dar inaintea gloriilor Persoanei si lucrarii lui Hristos, inaintea acestor bogatii infinite a lucrurilor ceresti, cate nu s-ar fi putut spune ? In contrast cu acestea, el crede ca a scris doar cateva cuvinte. Pentru a spune despre inifinita dragoste si despre gandurile lui Dumnezeu revelate in Hristos, eternitatea nu va ajunge. Apostolul a fost patruns de acest gand; ceea ce el a spus nu a fost decat in cateva cuvinte (vezi Ioan 21:25).
     (v. 23). Autorul vrea ca sfintii carora el le scrie sa stie ca Timotei a fost eliberat. Nu avea nicio indoiala ca inimile lor aveau sa se bucure, caci ei au aratat simpatie pentru cei inchisi (cap. 10:34); nu mai era inchis si se bucura sa-i vada impreuna cu Timotei.
     (v. 24). Din nou ii regasim aici pe "conducatori". Scrisoarea nu era adresata acestora, pentru ca la randul lor s-o transmita si celorlalti. Salutul este pentru conducatori si apoi pentru sfinti. Scrisoarea era adresata tuturor.
     Cei din Italia, in mijlocul carora se afla autorul epistolei, au trimis, de asemenea, salutul lor pentru fratii lor evrei. Aceeasi credinta i-a unit cu acelasi Mantuitor, si afectiunea lor crestina ar fi trebuit sa-i incurajeze pe acesti credinciosi atunci cand aveau sa vada distruse acest templu si aceasta cetate care le erau atat de scumpe.
     (v. 25). In final, apostolul incheie prin aceste cuvinte : "Harul fie cu voi toti !" Ultimile sale cuvinte sunt pentru a le dori harul de care el le-a vorbit, harul lui Dumnezeu, despre care i-a indemnat sa nu le lipseasca, sa-i pastreze, sa-i conduca, sa ii sprijine in incercarile prin care aveau sa treaca. De asemenea, fie ca acest har sa fie cu noi toti astazi !
     Am observat la inceputul studiului acestei epistole, ca autorul inspirat a procedat fata de credinciosii evrei dand la o parte, piesa cu piesa, iudaismul lor, si inlocuindu-l in totul cu Hristos. El a mers asa pana la cap. 13, unde el da, ca sa zicem asa, ultima lovitura, spunand: "Acum este timpul sa parasim toate aceste tipuri si toate aceste imagini, caci nu se poate sa fii crestin si iudeu in acelasi timp. Trebuie sa iesim la Isus afara din tabara, purtand ocara Lui, caci este imposibil sa pretindem ca slujim in cort, si in acelasi timp sa luam parte la altarul crestin care se intemeiaza pe moartea lui Hristos si a rezultatelor sale".

                                 ............................................................................................    

   
   



    

sâmbătă, 14 septembrie 2019




                                         Note asupra Epistolei catre Evrei
                                                - XII -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     12     CAPITOLUL 12

     (v. 1). Intalnim din nou aici acest cuvant "de aceea", folosit adesea de catre autorul epistolei, care arata ca ceea ce urmeaza este o concluzie despre ceea ce tocmai a spus. Prin urmare va expune indemnuri practice care decurg din invatatura sa si aplicandu-le la starea spirituala a credinciosilor evrei si la pericolele cu care se confruntau. El se straduieste sa revigoreze ravna lor si sa-i incurajeze.
     Multimea celor drepti mentionata in capitolul precedent, si comparata cu un nor, era alcatuita din martori care au probat acest mare adevar ca "cel drept va trai prin credinta". Evreii trebuiau sa mearga pe urmele acestor oameni. Dar autorul incununeaza tabloul pe care il prezinta, punand inaintea ochilor celor carora le scrie si inaintea noastra, pe Cel care a umblat in fruntea tuturor acestor martori, Martorul prin excelenta, inaintea Caruia paleste marturia tuturor celorlalti, oricat de mare si apreciata ar fi fost in ochii lui Dumnezeu. Acest martor este Isus : El este Capetenia si Desavarsitorul credintei care a caracterizat pe toti cei drepti. El a oferit exemplul perfect; El este Capetenia; El a parcurs tot drumul in toata perfectiunea Sa. Astfel El este Desavarsitorul. Dreptii dinaintea Lui au fost incercati, unii intr-un fel, altii in altul; fiecare, potrivit cu pozitia in care se afla, a parcurs o parte din drumul credintei, dand marturie la momentul respectiv; Isus a parcurs drumul de la un capat la altul, incercat in tot ceea ce natura umana poate fi. Si in tot si prin tot, fie prin oameni, prin Satan, sau chiar prin parasire de catre Dumnezeu, El a starruit permanent in ascultare, rabdare, incredere, aratand in acelasi timp si energia in iubire pe care credinta o produce, atunci cand a renuntat la toata gloria si a sfarsit pe cruce. In El, credinta a fost desavarsita, a fost facuta perfecta.
     Nu doar exemplul Sau perfect este cel care stabileste intre El si martorii din cap. 11, o diferenta profunda; este un altul. Acestia sunt morti si nu au ajuns inca la desavarsire, in timp ce El, Capetenia si Desavarsitorul credintei, a inviat si este asezat la dreapta tronului lui Dumnezeu. El deci, a ajuns, in mod personal, la desavarsire; El este incununat cu glorie si onoare; El a atins capatul (sau : scopul calatoriei, n.t.), dupa ce L-a glorificat in mod perfect pe Dumnezeu in drumul Sau pe pamant. Deci, suntem indemnati sa ne atintim privirile noatre spre El, acolo unde El este asezat - amintindu-ne in acelasi timp de drumul pe care El umblat. Asezarea Lui actuala la dreapta lui Dumnezeu, nu doar ca a facut prin Sine Insusi curatirea pacatelor, ci si ca Desavarsitor al credintei, ne arata iesirea glorioasa dintr-un astfel de drum. Ea (aceasta iesire, n.t.) ne spune : "Iata unde sfarseste drumul credintei : alergati deci pe acest drum". Aceasta iesire este plasata inaintea noastra pentru a ne incuraja.
     Astfel, trebuie sa alergam cu rabdare si staruinta, si sa nu obosim, in alergarea care este inaintea noastra, in care ne este prezentat, pe de-o parte, ca fiind in spatele nostru, pentru a ne stimula, exemplul tuturor martorilor care au fost inaintea noastra, si care, pe de alta parte, pentru a ne incuraja si a ne atrage, avem ca scop si ca far conducator, locul glorios unde a ajuns Capetenia si Desavarsitorul credintei.
     Despre aceasta alergare este chestiunea aici; mai departe, este vorba de lupta (v. 4). Alergarea nu inseamna cariera pe care fiecare om o are de parcurs aici jos; la fel cum sfarsitul alergarii nu inseamna incheiere acestei cariere. Nu toti alearga cursa, la fel cum nu toti pot sa o sfarseasca. Pavel, in Fapte 20:24, isi exprima dorinta de a-si sfarsi alergarea, si in 2 Tim. 4:7, el zice : "Am terminat alergarea". El foloseste adesea, ca imagine pentru viata crestina, aceste curse si lupte care au avut loc la greci, la jocurile lor publice, si unde alergatorii si luptatorii concurau cu inversunare pentru a castiga premiul (vezi 1 Cor. 9:24, 25 ; Filip. 3:14).
     Doua lucruri sunt necesare celui care vrea sa alerge cu folos in cursa propusa : sa nu apese nimic pe el pentru a-l obosi; si apoi nimic sa nu se alipeasca de el pentru a-l opri. Nu se poate alerga cu o greutate; nu se stie cand obiectele straine va infasoara. Greutatile sunt dificultatile si ingrijorarile de orice fel care se intalnesc pe calea vietii; este ceea ce incurca mintea sau tine inima legata de lucrurile pamantesti. Se spune sa le lasam jos, sa le dam la o parte. Dar este un alt lucru care trebuie indepartat in mod absolut : acesta este pacatul. El ne infasoara cu usurinta, caci carnea este in noi si lucrurile pe care lumea le prezinta actioneaza asupra ei, si poftele inimii sunt trezite si excitate. Daca cineva nu ia seama, este infasurat cu usurinta in legaturile pacatului si astfel se opreste din alergarea sa. Pur si simplu trebuie respins, la fel ca si greutatile. Dar cum poate avea loc aceasta ? Atintindu-ne ochii pe Isus, caci atunci inima avand un obiect divin inaintea ei, este curatita si eliberata de tot ceea ce o apasa, deturnand-o si oprind-o din alergarea sa. Intr-devar, in Hristos se afla nu numai ceea ce raspunde vietii si naturii celei noi pe care o avem, dar si puterea pentru a indeparta ceea ce nu corespunde acestei naturi si care este de la carne.
     Dupa ce se respinge orice greutate si pacatul, se alerga cu usurinta; se poate alerga si trebuie alergat permanent, cu staruinta. Este nevoie de rabdare pentru a continua aceasta cursa, unde dificultatile abunda, unde piedicile sunt numeroase, dar avem in vedere scopul glorios care, pe masura ce inaintam, apare mai aproape si devine mai pretios sufletului credincios.
     Versetul 2 ne spune ca Modelul nostru perfect, Isus, a avut, pe drumul Sau de incercari, o bucurie asezata inaintea Lui. El a intrat in har pe un astfel de drum, in care avea nevoie ca om, de incurajare prin vederea scopului care Ii era propus la sfarsitul suferintelor si umilintelor Sale. El vedea ca drumul Sau Il duce la moarte si la mormant (Ps. 16:10); dar El stia, de asemenea, ca, prin inviere, Dumnezeu Ii va face cunoscut cararea vietii, si ca va ajunge astfel inaintea fetei Lui, unde este belsug de bucurie si desfatari pentru totdeauna (v. 11). Fara indoiala ca Domnul a avut, de asemenea, inaintea Lui bucuria de a ne avea, ca pret al suferintelor Sale si a biruintei Sale asupra mortii si a lui Satan; dar aici este vorba despre drumul Sau personal ca si Capetenie si Desavarsitor al credintei si ca Modelul nostru perfect pe acest drum al credintei. Deci, a avut in vedere aceasta bucurie in gloria lui Dumnezeu atunci cand a "rabdat crucea" si a dispretuit "rusinea" care era legata de aceasta tortura. Nu insesamna ca El nu a simtit profund insulta adusa sfintei Sale Persoane. El a "rabdat", a suportat "impotrivirea" pacatosilor fata de Sine Insusi. Totul a contrazis, in aceasta lume, dragostea, vrednicia si sfintenia manifestata in Persoana Sa. Harul Sau nu a intalnit decat vrajmasie, autoritatea Sa decat impotrivire, si sfintenia Sa decat pacat. Ura oamenilor L-a urmarit pana la cruce. Pe augusta Lui frunte a fost pusa o coroana de spini, El care, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, trebuia sa poarte cununa gloriei; a fost legat si dus la tortura ca un raufacator, El inaintea caruia ingerii se prosternau; a fost judecat si omorat, El, Marele judecator al celor vii si al celor morti. Au lepadat cuvintele Sale de har, atribuind lucrarile Sale lui Satan; la fiecare pas al vietii Sale nu a intalnit decat impotrivire si opozitie din partea omului pacatos. Si totul a sfarsit prin rusinea de pe cruce. Dar El avea inaintea Sa bucuria din glorie, bucurie suprema in care a intrat dupa ce a implinit in mod perfect voia lui Dumnezeu; deci, El a rabdat totul, dispretuit in totul, injosit, si scopul fiind atins. El este asezat la dreapta tronului lui Dumnezeu; este incununat cu glorie si onoare : sa ne atintim deci privirile spre El, ca sa nu obosim in alergarea noastra si ca sa nu ne descurajam in sufletele noastre in a starui in lupta. Capetenia noastra divina a mers inaintea noastra; El a luptat si a biruit; sa luptam, de asemenea, si "daca suferim impreuna cu El, vom fi glorificati impreuna cu El".
     La v. 4 avem lupta impotriva pacatului. Versetul 1 ne-a vorbit de pacatul care ne infasoara cu usurinta. Acolo este vorba de ceea ce vine din interior; la v. 4, dimpotriva, este vorba despre pacatul care vine dinafara, si impotriva caruia trebuie sa luptam. In acest sens, Hristos a luptat impotriva pacatului, atunci cand a rabdat impotrivirea pacatosilor fata de Sine. "Voi nu v-ati impotrivit inca pana la sange, luptand impotriva pacatului". Crestinii evrei au rabdat suferinte mari (vezi cap. 10:32-34), dar nu si-au dat inca viata lor, pecetluid cu sange marturia lor despre adevar. Hristos a facut-o, la fel ca foarte multi martori despre care este vorba in cap 11. Pentru ce deci se descurajau si oboseau ei ? Noi suntem martorii lui Dumnezeu in aceasta lume de pacat; martorii binelui in mijlocul raului. Tot felul de suferinte sunt legate de aceasta marturie. Lumea care "zace in cel rau" ne inconjoara si ne preseaza din toate partile; sa ne impotrivim : dar aceasta inseamna suferinta. A suferi ocara, dispretul, impotrivire, pierderi, aceasta inseamna a rabda, a tine cu tarie, chiar pana la moarte. Hristos a facut-o; El a preferat sa moara decat sa nu-L glorifice pe Dumnezeu in toate. Evreii, dimpotriva, s-au descurajat in fata acestor suferinte legate de conflictul dintre bine si rau. Din nefericire, si noi prea adesea ne descurajam. Dar atunci Dumnezeu ne vine in ajutor. Ne disciplineaza; ne educa; pune frau vointei noastre pentru a aduce binecuvantare in sufletele noastre, si pentru a ne face in stare sa luptam cu adevarat pentru El impotriva raului.
     (v. 5, etc). Apostolul dezvolta acum acest subiect atat de important al disciplinei lui Dumnezeu fata de copiii Sai. Exista tendinta de a restrange disciplina la pedeapsa; dar disciplina cuprinde tot ceea ce implica educatie, si astfel nuiaua este de inteles. Disciplina include tot ceea ce imbraca aceasta afirmatie minunata : "El nu-Si intoarce ochii de la cei drepti" (Iov 36:7).
     In v. 5 si 6, care sunt un citat din Prov. 3:11, 12, si in urmatoarele, avem mai intai faptul ca disciplina este o consecinta a relatiei de fiu, in care se afla fata de Dumnezeu cel fata de care ea este exercitata. Suferinta pe care ei o suporta este deci, nu efectul unei pedepse, ci semnul celei mai tandre iubiri din partea lui Dumnezeu. De aici expresia de "disciplina" sau de "corectare". Este ca un tata intelept care isi corecteaza copilul sau, in timp ce il iubeste si pentru ca il iubeste. Acestea fiind spuse, suntem indemnati sa evitam doua capcane: prima este de a trece cu usuratate peste incercarile care ne sunt ingaduite, neluand seama ca, prin ele, Dumnezeu vrea sa ne invete ceva, sa ne mustre si sa ne formeze, sau, in al doile caz, sa suportam cu stoicism necazurile, si astfel, "sa dispretuim disciplinarea Domnului". O alta capcana este de a ne descuraja; de a ne lasa zdrobiti de greutatea incercarilor, ca si cum tot ceea ce ni se intampla nu ar veni din dragostea perfecta a Tatalui nostru pentru noi : Dar stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre bine pentru cei care Il iubesc pe Dumnezeu" (Rom. 8:28). Remarcam in trecere, ca versetul 6 semnaleaza o diferenta intre disciplina care are ca scop educatia si nuiaua care corecteaza prin pedeapsa pentru o greseala : "Pentru ca Domnul il disciplineaza pe acela pe care-l iubeste si biciuieste pe orice fiu pe care-l primeste (in fr. "agreeaza", sau "accepta", n.t.)".
     (v. 7). Sub administratia parinteasca a lui Dumnezeu, se poate suferi pedepse, dar nu din partea unui tata manios. Scriptura nu cunoaste expresia "mania Tatalui". Acestea fac parte din grija dragostei parintesti a Dumnezeului nostru care se arata fata de noi, si nu nuiaua maniei Sale. Disciplina de care avem parte este o dovada a relatiei de fiu. Un bastard (copil nelegitim, n.t.) nu are nicidecum loc in casa parinteasca, nici de grija care apartine de aceasta casa, dar noi, noi facem parte din familia lui Dumnezeu.
     (v. 9 si 10). Parintii nostrii dupa carne, cei de la care ne tragem viata naturala, ne-au disciplinat, si i-am respectat. I-am avut ca educatori pentru putin timp in copilaria si prima parte din tineretea noastra, si ei ne-au disciplinat dupa cum gandeau ei ca este bine. Grija lor putea oscila, nu era constanta, si educatia pe care ei ne-au dat-o nu era perfecta : punctul lor de vedere putea fi gresit; ei puteau sa se insele cu privire la directia pe care voiau sa ne indrepte. Cu totul altfel este la Dumnezeu, Tatal duhurilor. Aceasta expresie este in contrast cu expresia "parintii nostrii dupa carne". Acestia sunt cei care ne-au nascut, dar duhul nostru, ceea ce ne tine in viata, si prin care suntem in relatie cu Dumnezeu, este de la Dumnezeu. "Duhul sa se intoarca la Dumnezeu, care l-a dat" (Ecl. 12:7). El este "Dumnezeul duhurilor oricarei carni" (Num. 16:7 ; 27:16). In acest sens este numit El "Tatal duhurilor"; de la El isi trag ele originea, la fel cum trupurile noastre isi trag originea de la parintii nostrii dupa carne. deci, daca i-am respectat pe acestia, "sa nu ne supunem cu mult mai mult Tatalui duhurilor si sa traim", pentru a ne supune disciplinei Sale ? Supunandu-ne astfel, "vom trai".
     Aceste ultime cuvinte pot avea doua sensuri. Pe de-o parte, disciplina dezvolta practic viata spirituala in sufletul care este exersat de ea, si care se supune cu incredere in Cel care o aplica cu intelepciune si dragoste (vezi Rom. 5:3-5). Traim prin aceste lucruri, dupa cum a zis Ezechia : "Voi merge smerit toti anii mei in amaraciunea sufletului meu. Doamne, prin aceste lucruri traiesc oamenii si in toate acestea este viata duhului meu" (Is. 38:15, 16). - Pe de alta parte, disciplina poate merge pana la moartea trupului. Capitolul 36 din Iov ne vorbeste de disciplina lui Dumnezeu fata de cel drept. Dupa ce zice : "El nu-Si intoarce ochii de la cei drepti", adauga apoi : "Si daca, legati in lanturi, sunt prinsi in corzile intristarii, atunci le arata lucrarea lor si razvratirea lor, pentru ca au lucrat cu mandrie. Si le deschide urechea spre disciplina si le porunceste sa se intoarca de la nelegiuire. Daca asculta si-I slujesc, isi vor sfarsi zilele.... Dar, daca nu asculta, vor pieri de sabie si vor muri fara cunostinta". Astfel, supunerea fata de disciplina face sa se evite acest final fatal si "vom trai", pentru a ne bucura de rodul binecuvantat al acestor incercari prin care tandrul nostru Tata gandeste ca este bine sa ne treaca.
     (v. 10, 11). Acest rod ne este aratat in v. 10 si 11. Parintii nostri dupa carne, ne-au disciplinat pentru putin timp, facand-o dupa cum au gandit ei, "dupa cum li se parea bine", fara a avea intotdeauna, in vederile lor limitate, un scop care sa raspunda adevaratului nostru bine, sau nu reusesc sa-l atinga, din lipsa de cunoastere sau de aplicare a mijloacelor potrivite pentru realizarea lui (adevaratul nostru bine, suprem, n.t.). Dumnezeul nostru, Tatal duhurilor, doreste adevaratul nostru bine, un bine in afara si mai presus de tot ceea ce poate oferi pamantul. El ne disciplineaza "pentru folosul nostru", cu o intelepciune desavarsita; cunoscand si alegand mijloacele potrivite pentru a ne face sa ajungem la scopul pe care El l-a propus cu privire la noi, si nu inceteaza sa le foloseasca : facand ca toate lucrurile sa lucreze spre binele nostru. Incercarile sunt diferite pentru fiecare, dar toate tind, pentru fiecare, spre atingerea acestui mare scop al disciplinei : "ca sa luam parte la sfintenia Lui".
     Sfintenia lui Dumnezeu, ce gand ! Despartirea absoluta de orice rau, pentru ca aceasta inseamna binele absolut; aceasta curatie inalterabila pe care nicio intinare nu o poate atinge; aceasta lumina pe care niciun intuneric nu o poate intuneca; iata sfintenia, starea morala la care Dumnezeu vrea sa luam parte. Si pentru a ne elibera de orice ar putea fi o piedica in calea bucuriei tot mai mari a acestei conditii El ne disciplineaza! Nu este aceasta o dovada a grijii Sale deosebite fata de noi ? In Hristos, avem inaintea lui Dumnezeu o pozitie de sfintenie desavarsita : "Sfinti si fara pata inaintea Lui in dragoste" (Efes. 1). Dar El vrea ca sa-I asemanam practic, pentru ca moral starea noastra raspunde la ceea ce este El; si fericirea noastra nu poate fi decat aproape de sfantul si fericitul Dumnezeu in sfintenia Sa. Ce har ca grija Lui in disciplina are pentru noi un asemenea scop ! Sa ne supunem Lui cu o umila incredere !
     (v. 11). Dumnezeul nostru stie ca aceste exercitii dureroase ale disciplinei Sale parintesti nu poate fi, atunci cand trecem prin ele, un subiect de bucurie. Daca nu le-am simti, daca nu ar produce tristete, ce roade ar putea ele sa aduca ? Crestinul nu este un stoic care, din mandrie, sfideaza durerea. El simte loviturile, dar el recunoaste mana care-l loveste, si simtindu-le, priveste spre rezultatul binecuvantat care va urma. Odata ce vointa a fost zdrobita, ca noi intelegem ca "toate lucrurile lucreaza impreuna" spre binele nostru (Rom. 8:28), ca "necazul nostru usor de o clipa" este destinat sa lucreze "pentru noi, mai presus de orice masura, o greutate eterna de glorie" (2 Cor. 4:17), atunci este produs rodul de pace al dreptatii practice, realizarea in viata noastra a acestei sfintenii la care suntem facuti partasi. Rodul disciplinei, pentru cei care sunt deprinsi cu ea, este o stare de pace sufleteasca in supunere fata de voia lui Dumnezeu si intr-o umblare de separare (de rau, n.t.) pentru El. Raul produce tulburare si nefericire : "Pentru cei rai nu este pace, zice Dumnezeul meu" (Is. 57:21); dar binele, practicarea dreptatii, produce pace si fericire : "Si lucrarea dreptatii va fi pace; si rodul dreptatii, liniste si siguranta pentru totdeauna" (Is. 32:17). Fie ca Domnul sa faca, atunci cand trecem prin incercare, sa nu pierdem niciodata din vedere scopul binecuvantat pe care El il urmareste pentru noi - de a ne elibera, de a ne curati de tot ceea ce ar fi un obstacol pentru a putea sa ne bucuram deplin de prezenta si comuniunea Sa !
     (v. 12). Regasim din nou expresia "de aceea". Apostolul, dupa ce a pus inaintea cititorilor sai marile adevaruri cu privire la scopul binecuvantat al incercarii, arata acum ca si consecinta incurajarea care urmeaza. Tot ceea ce vine este din dragostea Tatalui, si aceasta ne incurajeaza. "Ridicati mainile obosite si genunchii slabiti". Aceasta era incurajarea pe care Duhul Sfant, prin gura lui Isaia, adresata lui Israel, vestindu-i binecuvantarea viitoare, atunci cand Dumnezeul sau va veni sa-l salveze. Cat de mult, pentru evrei, care cunosteau Scripturile, acest citat era potrivit sa le ridice duhurile ! Ei puteau, sub disciplina prezenta a Tatalui, sa priveasca la binecuvantarea care urma sa vina.
     Mainile obosite pot fi in legatura cu rugaciunea; referitor la acest cuvant 1 Tim. 2:8 spune : "Vreau deci ca barbatii sa se roage in orice loc, ridicand maini sfinte, fara manie si fara indoiala". Este limpede ca, daca cineva se descurajeaza sub disciplina, nu a inteles scopul lui Dumnezeu, oboseste in a se mai ruga, si atunci genunchii slabesc si umblarea crestina devine lanceda si sovaitoare. Mainile obosite si genunchii slabiti sunt un indiciu al unui trup slabit, un sistem slabit. Aplicate ca o imagine pentru suflet, aceste imagini arata, de asemenea, slabiciunea, oboseala, produse de indoiala, de lipsa credintei si a increderii in Dumnezeu. Este o stare a unui suflet bolnav si care devine periculoasa, daca nu i se aplica un remediu energic. Epistola ne prezinta acest remediu. Acesta nu este o asteptare pasiva pentru ca o schimbare sa aiba loc, ci a se increde cu tarie pe ceea ce a fost spus mai inainte cu privire la grija tandra a lui Dumnezeu. Atunci, cineva devine capabil sa indrepte mainile si genunchii; o viata noua curge in suflet atunci cand a inteles, prin credinta, pe Dumnezeu si caile Sale fata de noi; atunci simtim o vigoare care ne face sa facem cu picioarele noastre "carari drepte" (v. 13), pe care se poate umbla cu un pas sigur si fara sovaire. Aceste carari drepte sunt cele pe care ne conduce Cuvantul lui Dumnezeu, separat de pacat, de lume si de cautarea avantajelor pe care pamantul le poate da; carari din care se poate privi drept inainte spre lucrurile divine si ceresti fara ezitare sau abatere, fara a amesteca pamantul cu cerul, lumea cu Hristos. Acestea sunt cararile credintei. "Ochii tai", spune cartea Proverbe, "sa priveasca drept si pleoapele tale sa caute drept inaintea ta. Cumpaneste cararea picioarelor tale si toate caile tale sa fie bine randuite (sau, "vor fi bine intarite")" (Prov. 4:25, 26).
     Mergand curajos prin greutati, avand, prin toate, o inima fericita, marturia unei comuniuni reale cu Dumnezeu, va fo o incurajare pentru cei slabi; astfel ca cei care schiopateaza sa nu cada ci sa fie vindecati. Ei vor vedea ca este, de asemenea, privilegiul  de a-si continua drumul pe "carari drepte" unde inima se simte la loc larg si unde binecuvantarea este din belsug. Un exemplu bun este un stimulent mai bun decat chiar o mustrararea.
     (v. 14). Aici suntem indemnati sa cautam sau sa urmarim doua lucruri: pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul. Primul lucru se refera la relatiile noastre unii cu altii, iar al doilea la relatiile noastre cu Dumnezeu. A urmari pacea, inseamna a ne stradui sa evitam aceste disensiuni intre crestini care impiedica dezvoltarea vietii spirituale, de a avea in toate un duh de umilinta si de blandete care indeparteaza ocaziile de iritare si de raceala si care aplaneaza certurile. Pentru aceasta, intelegem ca este esential inainte de toate de o stare sufleteasca linistita, care rezulta dintr-o umblare cu Dumnezeu, in dependenta. Daca pacea lui Dumnezeu pazeste sufletul meu in bucuria lui Hristos (Filip. 4:6,7), daca pacea lui Hristos stapaneste in inima mea (Col. 3:15), atunci imi va fi usor sa urmaresc pacea cu toti. O voi avea cu mine oriunde voi merge; picioarele mele vor fi incaltate cu pregatirea (sau, "ravna') Evangheliei pacii (Efes. 6:15), si in loc de a starni neintelegeri, voi aduce pacea, asa cum este potrivit pentru un fiu al lui Dumnezeu, al Dumnezeului pacii (Mt. 5:9). Cineva a zis ca un om fericit este mult mai amabil. Daca ma bucur in sufletul meu de comuniunea cu Dumnezeul pacii, sunt fericit, si aceasta fericire ma face mai usor sa fiu bland, binevoitor, plin de ingaduinta fata de altii.
     Dar aceasta pace cu toti nu trebuie obtinuta niciodata in dauna sfinteniei, in detrimentul legaturii noastre cu Dumnezeu. Aceste doua lucruri (pacea si sfintenia, n.t.) trebuiesc urmarite simultan. Stim ce se intelege prin sfintenie practica, aceea despre care este vorba aici. Este separarea pentru Dumnezeu de orice intinare, de tot ceea ce inseamna rau (2 Cor. 6:17,18 7:1), si in acelasi timp o umblare in totul dupa gandul lui Dumnezeu. Peste tot suntem indemnati la aceasta (1 Pet. 1:15,16), si Dumnezeu Insusi ne este aratat ca model si exemplu, si ca motiv de sfintenie. Fara ea, nu este posibila comuniunea cu Dumnezeu; noi avem deja aici jos privilegiul de a-L vedea, de a-L contempla, de a ne bucura de El prin credinta si in puterea Duhului Sfant, dar niciodata in afara sfinteniei practice. Daca cedam la ceva care poarta amprenta sfinteniei, vederea noastra spirituala se intuneca, precum si bucuria noastra in lucrurile lui Dumnezeu este afectata. Intelegem deci ca sfintenia practica, pe care trebuie s-o urmarim aici pe pamant, nu este diferita de cea - desavarsita in toate privintele, fara nicio pata posibila (Apoc. 4:6) - de care ne vom bucura in cer, si care doar ea ne va da posibilitatea de a-L vedea pe Domnul. Trebuie deci sa urmarim, sa cautam, sa staruim in ea aici pe pamant pana cand vom fi asezati "inaintea gloriei Sale fara vina, cu mare bucurie" (Iuda 24). "Ferice de cei cu inima curata", zice Domnul, "caci ei vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5:8). "Oricine are speranta aceasta in El se curateste, dupa cum El este curat" (1 Ioan 3:3), si umblarea in sfintenie practica duce la viata eterna in glorie (vezi Rom. 6:22). Cat de necesar este in timpurile noastre de slabiciune sa ne amintim cu seriozitate de acest indemn: "Urmariti sfintenia" ! Urmaresc eu aceasta ? Ocupa acest lucru sufletul meu, ca sa fiu pazit in totul pentru Dumnezeul meu ?
     (v. 15, 16). "Veghind", cuvant de atentionare bine motivat prin cele trei pericole semnalate aici si in care lipsa vegherii ne-ar face sa cadem cu usurinta, indepartandu-ne astfel de calea sfinteniei.
     Primul pericol semnalat: "Ca sa nu duca vreunul lipsa de harul lui Dumnezeu". Harul lui Dumnezeu care ne-a introdus pe calea binecuvantarii, numai el ne poate face sa umblam si sa staruim, si el ne poate pazi de rau. De asemenea, apostolii in epistolele lor doreau har pentru sfintii carora le scriau; ei ii indemnau sa staruie in harul lui Dumnezeu; le recomanda acest har si-i indemna sa se intareasca in harul care este in Hristos Isus. Astfel, pacea, bucuria, siguranta, taria, toate decurg din acest har, din aceasta revarsare a inimii lui Dumnezeu care s-a plecat spre noi; in el gasim tot ceea ce avem nevoie pentru viata crestina, pentru umblarea in sfintenie. Dar daca o inima uita, daca ea nu se mai bazeaza pe el, daca ea nu se mai bucura, intr-un cuvant, daca duce lipsa -  nu ca el ar lipsi, caci Dumnezeu ramane acelasi, ci pentru ca ea a neglijat aceasta comoara pretioasa - atunci ea (inima, n.t.) este deschisa la rau: la ceva care indeparteaza bucuria.
     Al doilea pericol : "Ca nu cumva vreo radacina de amaraciune, incoltind, sa va tulbure si multi sa fie intinati de ea". Raul semnalat aici decurge din primul, caci o radacina de amaraciune nu va putea niciodata sa germineze, sa incolteasca si sa creasca pe terenul harului, intr-o inima care nu-i lipseste nimic. Fara indoiala, aici este o aluzie la Deut. 29:18,19, unde o inima necredincioasa si idolatra, daca se gasea in mijlocul poporului lui Dumnezeu era asemanata cu o radacina amara care producea "otrava si pelin". "Ca nu cumva", zice Moise, "sa fie intre voi vreun barbat sau femeie sau familie sau semintie a carei inima sa se intoarca azi de la Domnul Dumnezeul nostru, ca sa mearga sa slujeasca dumnezeilor acestor natiuni; ca nu cumva sa fie intre voi o radacina care sa aduca otrava si pelin si sa se intample, cand aude cuvintele acestui blestem (sau, "juramant"), sa se binecuvanteze singur in inima sa, zicand: Voi avea pace, chiar daca umblu in indaratnicia inimii mele".
     La fel poate fi si cu crestinii. Gandul parasirii crestinismului ar fi putut sa se ridice in inima evreilor din cauza dificultatilor pe care le-au intalnit in calea lor : daca duceau lipsa de harul lui Dumnezeu, daca ei nu judecau acest gand, el ar fi putut deveni o radacina de amaraciune, care, mai intai ascunsa, avea sa incolteasca repede, aducand tulburare sufletelor si intinand pe multi. Nimic nu este mai perfid si mai contagios ca raul. Dar atentionare are o intindere generala si ne priveste pe toti. Daca ceva rau, daca vreun pacat este tolerat in inima fara ca el sa fie judecat, acesta este o radacina care nu va intarzia sa incolteasca. Planta rea va iesi la suprafata, raul se va manifesta in exterior, va tulbura sufletele si se va raspandi, astfel ca multi vor fi intinati. Aceasta manifestare este izbitoare in special cu privire la raul doctrinar.
     Expresia "radacina de amaraciune" este bine de luat in seama. Radacina are toate caracterele care se gasesc in roadele pe care ea le produce. Ea este otrava in sine si amaraciune in consecintele triste si nefericite care rezulta.
     Al treilea pericol : "Ca sa nu fie vreun curvar sau lumesc, ca Esau". Iata unde poate duce lipsa harului lui Dumnezeu si nejudecarea raului, neglijenta in a indeparta radacina de amaraciune, oricare ar fi ea. Poate fi o stricaciune pagana, atunci cand este vorba de "curvar". Dar aceasta poate merge mult mai departe. In Vechiul Testament, idolatria, la care israelitii erau expusi sa cada, si in care au cazut deseori, este numita adulter fata de Dumnezeu si curvie. Exista deci o curvie spirituala pentru suflet, atunci cand el se indeparteaza de credinciosia fata de Domnul (vezi Oseea 4:12), si apostolul ii indeamna pe crestini in aceasta privita (1 Cor. 10:8 ; vezi de asemenea Apoc. 2:14, 20). Dar cineva poate fi "lumesc ca Esau", si aici este vorba de ceea ce apostolul vorbeste in cap. 6 si 10: abandonarea crestinismului, dupa ce l-au acceptat, de catre cei iesiti din iudaism. Aceasta este o fapta lumeasca, dispretuirea si lepadarea unui lucru sfant, darul lui Dumnezeu, iar consecintele sunt teribile. Esau a dispretuit si vandut dreptul sau de intai-nascut, de care erau legate toate binecuvantarile promise lui Avraam. Si acesta a fost facut printr-un motiv josnic si in totul carnal, tradand lipsa lui de credinta si valoarea mica pe care el o dadea acestui drept si promisiunilor lui Dumnezeu. "Iata, am sa mor, si la ce-mi va folosi dreptul de intai-nascut?" zice el. Nu putea el sa se increada in Dumnezeu ? Dar nu; "el si-a nesocotit dreptul de intai-nascut" (Gen. 25:29-34). Evreii erau expusi la un pericol asemanator. Pentru a scapa de necazuri si pentru a se bucura de lucrurile pamantesti, ei erau tentati sa se intoarca inapoi. Dar aceasta ar fi fost o stare lumeasca; ar fi insemnat sa-L dispretuiasca pe Hristos, Darul lui Dumnezeu. Vedem astfel toata taria atentionarii care le-a fost adresata. Nu ne vorbeste si noua aceasta ? Il preferam noi pe Hristos si lucrurile ceresti mai mult decat avantajele pamantesti, decat placerile carnii ?
     Ceea ce face mult mai serios aceasta atentionare este consecinta starii lumesti astfel infaptuita, scoasa in evidenta in istoria lui Esau. Neapreciind binecuvantarea, atunci cand el a dorit mai tarziu, a fost respins, desi o cauta cu lacrimi. "Ai numai o binecuvantare,tata?" a zis el plangand. "Binecuvanteaza-ma si pe mine, tata!" Dar "nu a gasit loc pentru pocainta"; tatal sau nu si-a schimbat decizia. Era prea tarziu atunci (Gen. 27:38). Acest exemplu este pus inaintea evreilor marturisitori pentru a le arata pericolul la care se expuneau cei care lepadau crestinismul, dupa ce l-au acceptat. Trebuie amintit ca evreii sunt vazuti aici in legatura cu marturia lor exterioara, fara sa fie vorba de realitatea vietii divine din ei.
     (v. 18-24). Aici, autorul epistolei traseaza o paralela izbitoare intre ceea ce a oferit legea si binecuvantarile aduse de Hristos. Contrastul dintre cele doua ii foloseste ca argument puternic - "caci", zice el - pentru a arata cat de nechibzuit si vinovat ar fi sa renunti la unul pentru a te intoarce la celalalt. Este ca si cum ar spune evreilor, pentru a-i incuraja si stimula : vreti deci sa va intoarceti inapoi la legea care nu a oferit decat umbre si imagini, si sa va plasati sub spaimele ei, lipsindu-va de binecuvantarile pe care vi le-a adus harul in crestinism ? Iata contrastul intre starea voastra veche iudaica si starea voastra crestina sub har. "Caci voi nu v-ati apropiat" de tunetele din Sinai, de privelistea aceea infricosatoare in care era ascunsa maretia lui Dumnezeu, astfel incat cei care au auzit glasul Sau au cerut "sa nu li se mai adauge un cuvant". Muntele care putea fi atins arata o economie pamanteasca, dar in acelasi timp de acest munte, pe care Dumnezeu a coborat, nu aveau voie sa se apropie, nici sa-l atinga, fiind amenintati cu moartea. Legea tinea omul pacatos la distanta, si daca el ar fi vrut sa se apropie de Dumnezeu in aceasta stare, insemna moarte pentru el si pentru tot ce depindea de el. Atat de infricosatoare era aceasta priveliste, incat Moise insusi era ingrozit si tremura. Acest fapt ne este relatat in Exod cap. 19 si 20. Acolo, Scriptura ni-l prezinta pe Moise in demnitatea lui de mijlocitor. Doar el s-a apropiat de intunericul adanc in care era Dumnezeu, si a primit cuvintele Sale pentru a le transmite poporului (Ex. 20:21, 22). Aici, Duhul Sfant ne reveleaza ceea ce se intampla in inima omului pus in prezenta maretiei divine, Dumnezeu descoperindu-Se in toata gloria sfinteniei si dreptatii Sale.
     "Ci", zice epistola noastra, "v-ati apropiat de muntele Sion", in contrast cu Sinai. Sion este muntele harului. El infatiseaza interventia suverana a harului lui Dumnezeu fata de Israel, atunci cand a falimentat in totul in responsabilitatea sa fata de lege. Israel este ruinat; "I-Cabod", adica "nu este glorie", era scris pe popor, caci chivotul Domnului cazuse in mainile vrajmasului si, desi el a revenit, a ramas in casa lui Aminadab, uitat ca sa zicem asa. Domnul nu mai locuia in mijlocul poporului Sau (vezi 1 Sam. 4-6 ; 7:1). Apoi, in 2 Sam. 5, il vedem pe David, imparatul ales, omul dupa inima lui Dumnezeu, mergand impotriva iebusitilor la Ierusalim, si a luat cetatuia Sionului care a devenit cetatea lui David. Chivotul este asezat aici; Domnul, in harul Sau, a stabilit regalitatea in David, restabilind, de asemenea, poporul in relatiile sale cu Sine Insusi. Sionul devenind scaunul puterii regale, adica locuinta Domnului, si acolo Mesia este uns ca Imparat. "Si Eu", zice Domnul, in ziua cand imparatii pamantului se ridica impotriva Lui, "am uns (sau, "am pus") pe Imparatul Meu peste Sion, muntele sfinteniei Mele" (Ps. 2). Cartea Psalmilor este plina de aluzii la Sion, profetii vorbind, de asemenea, si peste tot sunt celebrate frumusetea sa, perfectiunea sa; peste tot este aratat ca locul unde locuieste Domnul si de unde curge binecuvantarea (vezi Ps. 48:2, 13 ; 50:2 ; 110:2 ; Is. 2:1-5, etc...).
     Tot ceea ce este descris in v. 22-24 din capitolul nostru, prezinta scena milenara la care credinciosii evrei erau prezenti in mod spiritual; lucruri viitoare, sperate, neimplinite inca, dar de care noi apartinem deja.
     Dupa Sion, locul de locuire si de odihna al lui Dumnezeu pe pamant, urcam in duh pana la Ierusalimul ceresc, cetatea Dumnezeului celui viu. Sionul este scaunul de putere al lui Mesia pe pamant; dar Domnul, Fiul Omului, are dreptul la o mostenire ale carei limite se intind in tot universul (Ps. 8 ; Ev. 2:7, 8 ; Efes. 1:10 ; 2:20-22 ; Filip. 2:9-11). Din acest vast imperiu, Ierusalimul ceresc, cetatea Dumnezeului celui viu, este, ca sa zicem asa, metropola (sau, capitala, n.t.). Este cetatea care are temelii, in care Dumnezeu Insusi este Arhitectul si Creatorul. In Apoc. 21, gasim cetatea cea sfanta, noul Ierusalim, atat pentru mileniu, cat si pentru starea eterna. Acesta este Biserica. Acolo, este deci ceea ce noi vom fi, in timp ce aici, in Evrei, Ierusalimul ceresc, este unde noi vom fi.
     Urcand primul versant al acestui munte glorios, ajungem la Ierusalimul ceresc. Ajungand aici, aceasta este cerul, si iata-ne printre locuitorii sai. Mai intai vom gasi "zecile de mii de ingeri, o strangere in sarbatoare" a acestor fiinte a caror locuinta este cerul : ei au fost paziti de cadere si sunt acolo in locuinta lor naturala. Ei populeaza lumea invizibila ochilor nostri. Ii vedem, in Apoc. 5, in jurul tronului : "zeci de mii de zeci de mii si mii de mii".
     Urcand mai sus, aceasta scena minunata ne prezinta un obiect special : "Adunarea (*) celor intai-nascuti, inscrisi in ceruri". Aceasta este Biserica. Cei care o alcatuiesc nu sunt nascuti acolo; ei nu au locuit mai inainte acolo, precum ingerii. Ei sunt obiectele planurilor lui Dumnezeu. Nu doar ca ei au ajuns in cer : ei sunt mostenitorii gloriosi si intaii-nascuti ai lui Dumnezeu dupa sfaturile Sale eterne, in virtutea carora ei sunt inscrisi in ceruri. Adunarea, alcatuita din obiecte ale harului, chemati acum in Hristos, apartin de cer prin har. Ei nu sunt (ca sfintii Vechiului Testament) obiecte ale promisiunilor, care nu au primit implinirea lor pe pamant, dar care se bucura de ea in cer. Intaii-nascuti nu au de asteptat o alta patrie decat cerul. Cetatenia lor este in ceruri (Filip. 3). Promisiunile (Vechiului Testament, n.t.) nu le sunt adresate lor; locul lor nu este pamantul. Dumnezeu Insusi le-a pregatit cerul; acolo si-n nicio alta parte le sunt inscrise numele. Locul lor este cel mai inalt din cer, mai presus de caile lui Dumnezeu cu pamantul, in guvernare, in promisiune si dupa lege. Biserica este aceea care ocupa primul loc in planurile lui Dumnezeu, si care vine ultima in ordinea revelatiilor (vezi Efes. 3).

     (*) In expresia "Adunarea universala", cuvantul in original nu este acelasi ca in "Adunarea celor intai-nascuti". Primul era folosit pentru a desemna toate statele Greciei; al doilea indica adunarea cetatenilor dintr-un stat anume.

     Ce loc glorios ocupa ea ! Cu acest tablou de glorie, referitor la ceea ce este cel mai inaltat, si la ceea ce este cel mai excelent in har, ajungem in varf, la Dumnezeu, "Judecatorul tuturor". Aici Il vedem deci sub un alt caracter, deoarece ideea de guvernare se regaseste peste tot in epistola catre Evrei. Dumnezeu este prezentat ca guvernand si judecand de sus peste toate lucrurile de jos, caracter sub care El este infatisat in Vechiul Testament si in special in Psalmi.
     Aceasta ne conduce, ca sa zicem asa, pe un alt versant. De la Dumnezeu, Judecatorul tuturor, ajungem la o alta clasa de locuitori fericiti ai gloriei ceresti. Acestia sunt duhurile celor drepti facuti desavarsiti, care si-au sfarsit alergarea, care, prin credinta lor, au biruit in lupte. Dumnezeu, Judecatorul tuturor, i-a recunoscut ca ai Lui inainte ca Adunarea cereasca sa fie rapita. In raport cu caile lui Dumnezeu pentru pamant, ei au fost credinciosi fara a primi efectul promisiunilor, si acum, in odihna cerului, ei asteapta invierea si gloria (cap. 11:39, 40).
     "Si de Isus, Mijlocitorul unui nou legamant". Israel nu este pierdut din vedere. De la aceste duhuri ale celor drepti facuti desavarsiti, care sunt deja in cer, coboram la poporul pamantesc, pentru care sunt inca rezervate binecuvantari; nu pe principiul legii si al responsabilitatii omului, ci pe principiul harului. Dumnezeu va incheia cu Israel un nou legamant, dupa cum am vazut (cap. 10). El nu-Si va mai aduce aminte de pacatele lor nici de nelegiuirile lor, si va pune legile Sale in inimile lor si le va scrie in mintea lor. Acesta este un legamant de har si de iertare, unde totul este din partea lui Dumnezeu. Si Isus este Mijlocitorul acestui nou legamant. El a venit deja in acest fel punand bazele acestui legamant; a implinit in totul ceea ce era necesar pentru ca el (legamantul, n.t.) sa fie incheiat. Credinciosii dintre evrei se apropiasera, nu de noul legamant care nu este inca incheiat, ci de Cel care este Mijlocitorul, si in care este pregatita o binecuvantare viitoare asigurata pentru Israel si pentru pamant.
     In final, ei s-au apropiat "de sangele stropirii, care vorbeste mai bine decat Abel". Sangele lui Abel, varsat de Cain, striga din pamant la Dumnezeu si cere razbunare pentru crima comisa. Raspunsul a fost sentinta rostita impotriva ucigasului : "Pamantul nu-ti va mai da puterea lui; ratacitor si fugar vei fi pe pamant" (Gen. 4:10-12). Dar sangele lui Hristos, in loc sa strige pentru razbunare, vorbeste de har. El implora iertare pentru cei  care l-au varsat (Luca 23:34) ; in virtutea acestui sange cei care erau vrajmasi sunt impacati, si chiar intr-o zi, toate lucrurile, din ceruri si pe pamant, vor fi impacate (*) (Col. 1:20-22).

     (*) Cand iudeii au varsat sangele lui Hristos, au zis : "Sangele Lui fie asupra noastra  si asupra copiilor nostri!" (Mt. 27:25). Sangele lui Hristos nu striga razbunare impotriva lor, ci ei si-au asumat in mod voluntar responsabilitatea faptei lor, si peste capetele lor vinovate a cazut razbunarea. Ca si Cain, ei sunt ratacitori si fugari pe pamant.

     (v. 25-27). Dupa ce a aratat contrastul izbitor intre Sinai cu grozaviile sale, si scena minunata a gloriei ceresti si pamantesti de care credinciosii dintre evrei se apropiasera, autorul epistolei ii indeamana intr-un mod insistent sa nu se intoarca de la Cel care le-a vorbit din ceruri, adica Hristos. El era Iehova Vechiului Testament, care a rostit cuvinte divine pe pamant, atunci cand la Sinai a rostit cuvinte vii, pe care Moise le-a transmis poporului (Fapte 7:38). Poporul a refuzat sa auda si n-a scapat. Hristos a dat, este adevarat, marturia Sa pe pamant : glasul Sau s-a facut auzit. Dar, de fapt, evreii, la fel ca si noi insine, aveau de-a face acum cu Cel care ne "vorbeste din ceruri", cu Hristos care este glorificat, asezat la dreapta Maririi, cu Domnul Insusi in glorie, de unde a trimis Duhul Sfant care a confirmat marturia Sa (Ev. 2:1-4). Daca poporul Israel nu a scapat, respingand pe Cel care a vorbit atunci pe pamant, cum vom scapa noi acum, daca ne abatem de la Cel "care vorbeste din ceruri"?
     Glasul Sau a cutremurat pamantul, atunci cand a vorbit pe Sinai (Ex. 19:18), si acum El vorbeste in har si cu autoritate de sus din cer. Si ce ne vesteste El ? Ca va clatina inca odata, nu numai pamantul, ci si cerul, dupa cum a profetit Hagai (Hagai 2:6). Ori, aceasta clatinare, dupa explicatia pe care o da autorul sfant, indica descompunerea tuturor lucrurilor create, asa cum vedem in 2 Petru 3:7, 12. Iudaismul, ca sistem in legatura cu omul in responsabilitatea sa fata de Dumnezeu, avea sa dispara, dar pasajul de care ne ocupam merge mai departe. Nu doar pamantul si tot ceea ce se afla pe el, intinat prin pacat si stricaciune, pamantul si tot ceea ce omul cauta sa-si gaseasca odihna si placere, trebuie sa fie descompuse; dar chiar si cerul, scaunul de putere al vrajmasului, intinat prin prezenta lui (Apoc. 12, etc.), trebuie sa fie descompus. Tot ceea ce apartine de prima creatie - lucrurile clatinate - trebuie sa dispara si sa cedeze locul lucrurilor neclatinabile, permanente, care apartin de noua creatie. "Dar noi, potrivit promisiunii Sale, asteptam ceruri noi si un pamant nou, in care locuieste dreptatea".
     (v. 28, 29). Apostolul trage acum, pentru credinciosi, concluzia la ceea ce tocmai a spus. Ei ajunsesera prin credinta in posesia tuturor acestor glorii milenare si eterne; ei erau partea cereasca a acestei Imparatii care nu poate fi clatinata si care va fi introdusa de fapt prin clatinarea lucrurilor clatinabile - ei erau primele roade ale noii creatii si, in ce priveste prezentul, ei au primit deja aceasta Imparatie.
     Intr-adevar, este privilegiul tuturor credinciosilor sa traiasca si sa umble prin credinta in toata aceasta ordine de lucruri atat de inalta de care ei apartin. Prin aceasta, evreii erau dezlipiti de iudaism, lucru clatinat si trecator, ; prin aceasta, inimile noastre sunt dezlipite de lucrurile care sunt pe pamant si care ne impiedica in slujirea pe care o avem de facut pentru Dumnezeu.
     Noi avem aceste privilegii prin har : sa nu uitam, ci sa pastram acest har (sau, "sa fim multumitor"). Legea nu putea sa ne aduca aici. Si acum, ce trebuie sa facem ? Sa-I slujim "placut lui Dumnezeu". A sluji, aici, ca de altfel peste tot in aceasta epistola, se refera la inchinarea pe care trebuie sa I-o aducem lui Dumnezeu. Inchinarea iudaica a avut timpul sau, aceasta nemaifiind o inchinare placuta lui Dumnezeu; acum, harul care ne-a introdus in bucuria binecuvantarilor ceresti, umple inimile noastre de recunostinta fata de Dumnezeu si ne-a facut in stare sa-I oferim o inchinare care Ii este placuta. Ea este rodul a ceea ce harul a lucrat in noi.
     Cu toate acestea nu trebuie sa uitam ca, daca harul ne-a adus aproape de Dumnezeu, astfel ca noi suntem in libertate in prezenta Sa, El ramane totusi Dumnezeul Atotputernic, Dumnezeul sfant si drept, si ca noi ne aflam inaintea Maretiei Sale suverane. Trebuie deci ca slujirea noastra sa fie "cu respect si teama evlavioasa", avand constienta maretiei Sale si a respectului care I Se cuvine. Acest respect si aceasta teama, legate de sentimentul harului, vor da inchinarii noastre un caracter deosebit de inalt. Fie ca noi sa fim patrunsi de acest gand in toata umblarea noastra, care trebuie sa fie o slujire zilnica ! Astfel motivul slujirii noastre este harul, si caracterul sau, modul de a sluji, este respectul si teama..
     Motivul care ne este dat este solemn. "Caci Dumnezeul nostru este foc mistuitor" : "Dumnezeul nostru", remarcati-L, si nu Dumnezeu despartit de Hristos. Dumnezeul care i-a mistuit pe Nadab si Abihu pentru ca au adus inaintea Domnului foc strain (Lev. 10:1, 2); Dumnezeul care le spune israelitilor, atentionandu-i cu privire la idolatrie, ca El este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos (Deut. 4:24), este, de asemenea, Dumnezeul nostru, Dumnezeul crestinilor, si ramane in caracterul Sau de sfintenie care Il face sa judece raul. El nu ingaduie la cei care se apropie de El nicio pata, nimic care aminteste, in sens spiritual, de foc strain sau idolatrie. El ne vrea in totul pentru Sine.   
 
                    
aze