Note asupra Epistolei catre Evrei
- XII -
AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)
12 CAPITOLUL 12
(v. 1). Intalnim din nou aici acest cuvant "de aceea", folosit adesea de catre autorul epistolei, care arata ca ceea ce urmeaza este o concluzie despre ceea ce tocmai a spus. Prin urmare va expune indemnuri practice care decurg din invatatura sa si aplicandu-le la starea spirituala a credinciosilor evrei si la pericolele cu care se confruntau. El se straduieste sa revigoreze ravna lor si sa-i incurajeze.
Multimea celor drepti mentionata in capitolul precedent, si comparata cu un nor, era alcatuita din martori care au probat acest mare adevar ca "cel drept va trai prin credinta". Evreii trebuiau sa mearga pe urmele acestor oameni. Dar autorul incununeaza tabloul pe care il prezinta, punand inaintea ochilor celor carora le scrie si inaintea noastra, pe Cel care a umblat in fruntea tuturor acestor martori, Martorul prin excelenta, inaintea Caruia paleste marturia tuturor celorlalti, oricat de mare si apreciata ar fi fost in ochii lui Dumnezeu. Acest martor este Isus : El este Capetenia si Desavarsitorul credintei care a caracterizat pe toti cei drepti. El a oferit exemplul perfect; El este Capetenia; El a parcurs tot drumul in toata perfectiunea Sa. Astfel El este Desavarsitorul. Dreptii dinaintea Lui au fost incercati, unii intr-un fel, altii in altul; fiecare, potrivit cu pozitia in care se afla, a parcurs o parte din drumul credintei, dand marturie la momentul respectiv; Isus a parcurs drumul de la un capat la altul, incercat in tot ceea ce natura umana poate fi. Si in tot si prin tot, fie prin oameni, prin Satan, sau chiar prin parasire de catre Dumnezeu, El a starruit permanent in ascultare, rabdare, incredere, aratand in acelasi timp si energia in iubire pe care credinta o produce, atunci cand a renuntat la toata gloria si a sfarsit pe cruce. In El, credinta a fost desavarsita, a fost facuta perfecta.
Nu doar exemplul Sau perfect este cel care stabileste intre El si martorii din cap. 11, o diferenta profunda; este un altul. Acestia sunt morti si nu au ajuns inca la desavarsire, in timp ce El, Capetenia si Desavarsitorul credintei, a inviat si este asezat la dreapta tronului lui Dumnezeu. El deci, a ajuns, in mod personal, la desavarsire; El este incununat cu glorie si onoare; El a atins capatul (sau : scopul calatoriei, n.t.), dupa ce L-a glorificat in mod perfect pe Dumnezeu in drumul Sau pe pamant. Deci, suntem indemnati sa ne atintim privirile noatre spre El, acolo unde El este asezat - amintindu-ne in acelasi timp de drumul pe care El umblat. Asezarea Lui actuala la dreapta lui Dumnezeu, nu doar ca a facut prin Sine Insusi curatirea pacatelor, ci si ca Desavarsitor al credintei, ne arata iesirea glorioasa dintr-un astfel de drum. Ea (aceasta iesire, n.t.) ne spune : "Iata unde sfarseste drumul credintei : alergati deci pe acest drum". Aceasta iesire este plasata inaintea noastra pentru a ne incuraja.
Astfel, trebuie sa alergam cu rabdare si staruinta, si sa nu obosim, in alergarea care este inaintea noastra, in care ne este prezentat, pe de-o parte, ca fiind in spatele nostru, pentru a ne stimula, exemplul tuturor martorilor care au fost inaintea noastra, si care, pe de alta parte, pentru a ne incuraja si a ne atrage, avem ca scop si ca far conducator, locul glorios unde a ajuns Capetenia si Desavarsitorul credintei.
Despre aceasta alergare este chestiunea aici; mai departe, este vorba de lupta (v. 4). Alergarea nu inseamna cariera pe care fiecare om o are de parcurs aici jos; la fel cum sfarsitul alergarii nu inseamna incheiere acestei cariere. Nu toti alearga cursa, la fel cum nu toti pot sa o sfarseasca. Pavel, in Fapte 20:24, isi exprima dorinta de a-si sfarsi alergarea, si in 2 Tim. 4:7, el zice : "Am terminat alergarea". El foloseste adesea, ca imagine pentru viata crestina, aceste curse si lupte care au avut loc la greci, la jocurile lor publice, si unde alergatorii si luptatorii concurau cu inversunare pentru a castiga premiul (vezi 1 Cor. 9:24, 25 ; Filip. 3:14).
Doua lucruri sunt necesare celui care vrea sa alerge cu folos in cursa propusa : sa nu apese nimic pe el pentru a-l obosi; si apoi nimic sa nu se alipeasca de el pentru a-l opri. Nu se poate alerga cu o greutate; nu se stie cand obiectele straine va infasoara. Greutatile sunt dificultatile si ingrijorarile de orice fel care se intalnesc pe calea vietii; este ceea ce incurca mintea sau tine inima legata de lucrurile pamantesti. Se spune sa le lasam jos, sa le dam la o parte. Dar este un alt lucru care trebuie indepartat in mod absolut : acesta este pacatul. El ne infasoara cu usurinta, caci carnea este in noi si lucrurile pe care lumea le prezinta actioneaza asupra ei, si poftele inimii sunt trezite si excitate. Daca cineva nu ia seama, este infasurat cu usurinta in legaturile pacatului si astfel se opreste din alergarea sa. Pur si simplu trebuie respins, la fel ca si greutatile. Dar cum poate avea loc aceasta ? Atintindu-ne ochii pe Isus, caci atunci inima avand un obiect divin inaintea ei, este curatita si eliberata de tot ceea ce o apasa, deturnand-o si oprind-o din alergarea sa. Intr-devar, in Hristos se afla nu numai ceea ce raspunde vietii si naturii celei noi pe care o avem, dar si puterea pentru a indeparta ceea ce nu corespunde acestei naturi si care este de la carne.
Dupa ce se respinge orice greutate si pacatul, se alerga cu usurinta; se poate alerga si trebuie alergat permanent, cu staruinta. Este nevoie de rabdare pentru a continua aceasta cursa, unde dificultatile abunda, unde piedicile sunt numeroase, dar avem in vedere scopul glorios care, pe masura ce inaintam, apare mai aproape si devine mai pretios sufletului credincios.
Versetul 2 ne spune ca Modelul nostru perfect, Isus, a avut, pe drumul Sau de incercari, o bucurie asezata inaintea Lui. El a intrat in har pe un astfel de drum, in care avea nevoie ca om, de incurajare prin vederea scopului care Ii era propus la sfarsitul suferintelor si umilintelor Sale. El vedea ca drumul Sau Il duce la moarte si la mormant (Ps. 16:10); dar El stia, de asemenea, ca, prin inviere, Dumnezeu Ii va face cunoscut cararea vietii, si ca va ajunge astfel inaintea fetei Lui, unde este belsug de bucurie si desfatari pentru totdeauna (v. 11). Fara indoiala ca Domnul a avut, de asemenea, inaintea Lui bucuria de a ne avea, ca pret al suferintelor Sale si a biruintei Sale asupra mortii si a lui Satan; dar aici este vorba despre drumul Sau personal ca si Capetenie si Desavarsitor al credintei si ca Modelul nostru perfect pe acest drum al credintei. Deci, a avut in vedere aceasta bucurie in gloria lui Dumnezeu atunci cand a "rabdat crucea" si a dispretuit "rusinea" care era legata de aceasta tortura. Nu insesamna ca El nu a simtit profund insulta adusa sfintei Sale Persoane. El a "rabdat", a suportat "impotrivirea" pacatosilor fata de Sine Insusi. Totul a contrazis, in aceasta lume, dragostea, vrednicia si sfintenia manifestata in Persoana Sa. Harul Sau nu a intalnit decat vrajmasie, autoritatea Sa decat impotrivire, si sfintenia Sa decat pacat. Ura oamenilor L-a urmarit pana la cruce. Pe augusta Lui frunte a fost pusa o coroana de spini, El care, Imparatul imparatilor si Domnul domnilor, trebuia sa poarte cununa gloriei; a fost legat si dus la tortura ca un raufacator, El inaintea caruia ingerii se prosternau; a fost judecat si omorat, El, Marele judecator al celor vii si al celor morti. Au lepadat cuvintele Sale de har, atribuind lucrarile Sale lui Satan; la fiecare pas al vietii Sale nu a intalnit decat impotrivire si opozitie din partea omului pacatos. Si totul a sfarsit prin rusinea de pe cruce. Dar El avea inaintea Sa bucuria din glorie, bucurie suprema in care a intrat dupa ce a implinit in mod perfect voia lui Dumnezeu; deci, El a rabdat totul, dispretuit in totul, injosit, si scopul fiind atins. El este asezat la dreapta tronului lui Dumnezeu; este incununat cu glorie si onoare : sa ne atintim deci privirile spre El, ca sa nu obosim in alergarea noastra si ca sa nu ne descurajam in sufletele noastre in a starui in lupta. Capetenia noastra divina a mers inaintea noastra; El a luptat si a biruit; sa luptam, de asemenea, si "daca suferim impreuna cu El, vom fi glorificati impreuna cu El".
La v. 4 avem lupta impotriva pacatului. Versetul 1 ne-a vorbit de pacatul care ne infasoara cu usurinta. Acolo este vorba de ceea ce vine din interior; la v. 4, dimpotriva, este vorba despre pacatul care vine dinafara, si impotriva caruia trebuie sa luptam. In acest sens, Hristos a luptat impotriva pacatului, atunci cand a rabdat impotrivirea pacatosilor fata de Sine. "Voi nu v-ati impotrivit inca pana la sange, luptand impotriva pacatului". Crestinii evrei au rabdat suferinte mari (vezi cap. 10:32-34), dar nu si-au dat inca viata lor, pecetluid cu sange marturia lor despre adevar. Hristos a facut-o, la fel ca foarte multi martori despre care este vorba in cap 11. Pentru ce deci se descurajau si oboseau ei ? Noi suntem martorii lui Dumnezeu in aceasta lume de pacat; martorii binelui in mijlocul raului. Tot felul de suferinte sunt legate de aceasta marturie. Lumea care "zace in cel rau" ne inconjoara si ne preseaza din toate partile; sa ne impotrivim : dar aceasta inseamna suferinta. A suferi ocara, dispretul, impotrivire, pierderi, aceasta inseamna a rabda, a tine cu tarie, chiar pana la moarte. Hristos a facut-o; El a preferat sa moara decat sa nu-L glorifice pe Dumnezeu in toate. Evreii, dimpotriva, s-au descurajat in fata acestor suferinte legate de conflictul dintre bine si rau. Din nefericire, si noi prea adesea ne descurajam. Dar atunci Dumnezeu ne vine in ajutor. Ne disciplineaza; ne educa; pune frau vointei noastre pentru a aduce binecuvantare in sufletele noastre, si pentru a ne face in stare sa luptam cu adevarat pentru El impotriva raului.
(v. 5, etc). Apostolul dezvolta acum acest subiect atat de important al disciplinei lui Dumnezeu fata de copiii Sai. Exista tendinta de a restrange disciplina la pedeapsa; dar disciplina cuprinde tot ceea ce implica educatie, si astfel nuiaua este de inteles. Disciplina include tot ceea ce imbraca aceasta afirmatie minunata : "El nu-Si intoarce ochii de la cei drepti" (Iov 36:7).
In v. 5 si 6, care sunt un citat din Prov. 3:11, 12, si in urmatoarele, avem mai intai faptul ca disciplina este o consecinta a relatiei de fiu, in care se afla fata de Dumnezeu cel fata de care ea este exercitata. Suferinta pe care ei o suporta este deci, nu efectul unei pedepse, ci semnul celei mai tandre iubiri din partea lui Dumnezeu. De aici expresia de "disciplina" sau de "corectare". Este ca un tata intelept care isi corecteaza copilul sau, in timp ce il iubeste si pentru ca il iubeste. Acestea fiind spuse, suntem indemnati sa evitam doua capcane: prima este de a trece cu usuratate peste incercarile care ne sunt ingaduite, neluand seama ca, prin ele, Dumnezeu vrea sa ne invete ceva, sa ne mustre si sa ne formeze, sau, in al doile caz, sa suportam cu stoicism necazurile, si astfel, "sa dispretuim disciplinarea Domnului". O alta capcana este de a ne descuraja; de a ne lasa zdrobiti de greutatea incercarilor, ca si cum tot ceea ce ni se intampla nu ar veni din dragostea perfecta a Tatalui nostru pentru noi : Dar stim ca toate lucrurile lucreaza impreuna spre bine pentru cei care Il iubesc pe Dumnezeu" (Rom. 8:28). Remarcam in trecere, ca versetul 6 semnaleaza o diferenta intre disciplina care are ca scop educatia si nuiaua care corecteaza prin pedeapsa pentru o greseala : "Pentru ca Domnul il disciplineaza pe acela pe care-l iubeste si biciuieste pe orice fiu pe care-l primeste (in fr. "agreeaza", sau "accepta", n.t.)".
(v. 7). Sub administratia parinteasca a lui Dumnezeu, se poate suferi pedepse, dar nu din partea unui tata manios. Scriptura nu cunoaste expresia "mania Tatalui". Acestea fac parte din grija dragostei parintesti a Dumnezeului nostru care se arata fata de noi, si nu nuiaua maniei Sale. Disciplina de care avem parte este o dovada a relatiei de fiu. Un bastard (copil nelegitim, n.t.) nu are nicidecum loc in casa parinteasca, nici de grija care apartine de aceasta casa, dar noi, noi facem parte din familia lui Dumnezeu.
(v. 9 si 10). Parintii nostrii dupa carne, cei de la care ne tragem viata naturala, ne-au disciplinat, si i-am respectat. I-am avut ca educatori pentru putin timp in copilaria si prima parte din tineretea noastra, si ei ne-au disciplinat dupa cum gandeau ei ca este bine. Grija lor putea oscila, nu era constanta, si educatia pe care ei ne-au dat-o nu era perfecta : punctul lor de vedere putea fi gresit; ei puteau sa se insele cu privire la directia pe care voiau sa ne indrepte. Cu totul altfel este la Dumnezeu, Tatal duhurilor. Aceasta expresie este in contrast cu expresia "parintii nostrii dupa carne". Acestia sunt cei care ne-au nascut, dar duhul nostru, ceea ce ne tine in viata, si prin care suntem in relatie cu Dumnezeu, este de la Dumnezeu. "Duhul sa se intoarca la Dumnezeu, care l-a dat" (Ecl. 12:7). El este "Dumnezeul duhurilor oricarei carni" (Num. 16:7 ; 27:16). In acest sens este numit El "Tatal duhurilor"; de la El isi trag ele originea, la fel cum trupurile noastre isi trag originea de la parintii nostrii dupa carne. deci, daca i-am respectat pe acestia, "sa nu ne supunem cu mult mai mult Tatalui duhurilor si sa traim", pentru a ne supune disciplinei Sale ? Supunandu-ne astfel, "vom trai".
Aceste ultime cuvinte pot avea doua sensuri. Pe de-o parte, disciplina dezvolta practic viata spirituala in sufletul care este exersat de ea, si care se supune cu incredere in Cel care o aplica cu intelepciune si dragoste (vezi Rom. 5:3-5). Traim prin aceste lucruri, dupa cum a zis Ezechia : "Voi merge smerit toti anii mei in amaraciunea sufletului meu. Doamne, prin aceste lucruri traiesc oamenii si in toate acestea este viata duhului meu" (Is. 38:15, 16). - Pe de alta parte, disciplina poate merge pana la moartea trupului. Capitolul 36 din Iov ne vorbeste de disciplina lui Dumnezeu fata de cel drept. Dupa ce zice : "El nu-Si intoarce ochii de la cei drepti", adauga apoi : "Si daca, legati in lanturi, sunt prinsi in corzile intristarii, atunci le arata lucrarea lor si razvratirea lor, pentru ca au lucrat cu mandrie. Si le deschide urechea spre disciplina si le porunceste sa se intoarca de la nelegiuire. Daca asculta si-I slujesc, isi vor sfarsi zilele.... Dar, daca nu asculta, vor pieri de sabie si vor muri fara cunostinta". Astfel, supunerea fata de disciplina face sa se evite acest final fatal si "vom trai", pentru a ne bucura de rodul binecuvantat al acestor incercari prin care tandrul nostru Tata gandeste ca este bine sa ne treaca.
(v. 10, 11). Acest rod ne este aratat in v. 10 si 11. Parintii nostri dupa carne, ne-au disciplinat pentru putin timp, facand-o dupa cum au gandit ei, "dupa cum li se parea bine", fara a avea intotdeauna, in vederile lor limitate, un scop care sa raspunda adevaratului nostru bine, sau nu reusesc sa-l atinga, din lipsa de cunoastere sau de aplicare a mijloacelor potrivite pentru realizarea lui (adevaratul nostru bine, suprem, n.t.). Dumnezeul nostru, Tatal duhurilor, doreste adevaratul nostru bine, un bine in afara si mai presus de tot ceea ce poate oferi pamantul. El ne disciplineaza "pentru folosul nostru", cu o intelepciune desavarsita; cunoscand si alegand mijloacele potrivite pentru a ne face sa ajungem la scopul pe care El l-a propus cu privire la noi, si nu inceteaza sa le foloseasca : facand ca toate lucrurile sa lucreze spre binele nostru. Incercarile sunt diferite pentru fiecare, dar toate tind, pentru fiecare, spre atingerea acestui mare scop al disciplinei : "ca sa luam parte la sfintenia Lui".
Sfintenia lui Dumnezeu, ce gand ! Despartirea absoluta de orice rau, pentru ca aceasta inseamna binele absolut; aceasta curatie inalterabila pe care nicio intinare nu o poate atinge; aceasta lumina pe care niciun intuneric nu o poate intuneca; iata sfintenia, starea morala la care Dumnezeu vrea sa luam parte. Si pentru a ne elibera de orice ar putea fi o piedica in calea bucuriei tot mai mari a acestei conditii El ne disciplineaza! Nu este aceasta o dovada a grijii Sale deosebite fata de noi ? In Hristos, avem inaintea lui Dumnezeu o pozitie de sfintenie desavarsita : "Sfinti si fara pata inaintea Lui in dragoste" (Efes. 1). Dar El vrea ca sa-I asemanam practic, pentru ca moral starea noastra raspunde la ceea ce este El; si fericirea noastra nu poate fi decat aproape de sfantul si fericitul Dumnezeu in sfintenia Sa. Ce har ca grija Lui in disciplina are pentru noi un asemenea scop ! Sa ne supunem Lui cu o umila incredere !
(v. 11). Dumnezeul nostru stie ca aceste exercitii dureroase ale disciplinei Sale parintesti nu poate fi, atunci cand trecem prin ele, un subiect de bucurie. Daca nu le-am simti, daca nu ar produce tristete, ce roade ar putea ele sa aduca ? Crestinul nu este un stoic care, din mandrie, sfideaza durerea. El simte loviturile, dar el recunoaste mana care-l loveste, si simtindu-le, priveste spre rezultatul binecuvantat care va urma. Odata ce vointa a fost zdrobita, ca noi intelegem ca "toate lucrurile lucreaza impreuna" spre binele nostru (Rom. 8:28), ca "necazul nostru usor de o clipa" este destinat sa lucreze "pentru noi, mai presus de orice masura, o greutate eterna de glorie" (2 Cor. 4:17), atunci este produs rodul de pace al dreptatii practice, realizarea in viata noastra a acestei sfintenii la care suntem facuti partasi. Rodul disciplinei, pentru cei care sunt deprinsi cu ea, este o stare de pace sufleteasca in supunere fata de voia lui Dumnezeu si intr-o umblare de separare (de rau, n.t.) pentru El. Raul produce tulburare si nefericire : "Pentru cei rai nu este pace, zice Dumnezeul meu" (Is. 57:21); dar binele, practicarea dreptatii, produce pace si fericire : "Si lucrarea dreptatii va fi pace; si rodul dreptatii, liniste si siguranta pentru totdeauna" (Is. 32:17). Fie ca Domnul sa faca, atunci cand trecem prin incercare, sa nu pierdem niciodata din vedere scopul binecuvantat pe care El il urmareste pentru noi - de a ne elibera, de a ne curati de tot ceea ce ar fi un obstacol pentru a putea sa ne bucuram deplin de prezenta si comuniunea Sa !
(v. 12). Regasim din nou expresia "de aceea". Apostolul, dupa ce a pus inaintea cititorilor sai marile adevaruri cu privire la scopul binecuvantat al incercarii, arata acum ca si consecinta incurajarea care urmeaza. Tot ceea ce vine este din dragostea Tatalui, si aceasta ne incurajeaza. "Ridicati mainile obosite si genunchii slabiti". Aceasta era incurajarea pe care Duhul Sfant, prin gura lui Isaia, adresata lui Israel, vestindu-i binecuvantarea viitoare, atunci cand Dumnezeul sau va veni sa-l salveze. Cat de mult, pentru evrei, care cunosteau Scripturile, acest citat era potrivit sa le ridice duhurile ! Ei puteau, sub disciplina prezenta a Tatalui, sa priveasca la binecuvantarea care urma sa vina.
Mainile obosite pot fi in legatura cu rugaciunea; referitor la acest cuvant 1 Tim. 2:8 spune : "Vreau deci ca barbatii sa se roage in orice loc, ridicand maini sfinte, fara manie si fara indoiala". Este limpede ca, daca cineva se descurajeaza sub disciplina, nu a inteles scopul lui Dumnezeu, oboseste in a se mai ruga, si atunci genunchii slabesc si umblarea crestina devine lanceda si sovaitoare. Mainile obosite si genunchii slabiti sunt un indiciu al unui trup slabit, un sistem slabit. Aplicate ca o imagine pentru suflet, aceste imagini arata, de asemenea, slabiciunea, oboseala, produse de indoiala, de lipsa credintei si a increderii in Dumnezeu. Este o stare a unui suflet bolnav si care devine periculoasa, daca nu i se aplica un remediu energic. Epistola ne prezinta acest remediu. Acesta nu este o asteptare pasiva pentru ca o schimbare sa aiba loc, ci a se increde cu tarie pe ceea ce a fost spus mai inainte cu privire la grija tandra a lui Dumnezeu. Atunci, cineva devine capabil sa indrepte mainile si genunchii; o viata noua curge in suflet atunci cand a inteles, prin credinta, pe Dumnezeu si caile Sale fata de noi; atunci simtim o vigoare care ne face sa facem cu picioarele noastre "carari drepte" (v. 13), pe care se poate umbla cu un pas sigur si fara sovaire. Aceste carari drepte sunt cele pe care ne conduce Cuvantul lui Dumnezeu, separat de pacat, de lume si de cautarea avantajelor pe care pamantul le poate da; carari din care se poate privi drept inainte spre lucrurile divine si ceresti fara ezitare sau abatere, fara a amesteca pamantul cu cerul, lumea cu Hristos. Acestea sunt cararile credintei. "Ochii tai", spune cartea Proverbe, "sa priveasca drept si pleoapele tale sa caute drept inaintea ta. Cumpaneste cararea picioarelor tale si toate caile tale sa fie bine randuite (sau, "vor fi bine intarite")" (Prov. 4:25, 26).
Mergand curajos prin greutati, avand, prin toate, o inima fericita, marturia unei comuniuni reale cu Dumnezeu, va fo o incurajare pentru cei slabi; astfel ca cei care schiopateaza sa nu cada ci sa fie vindecati. Ei vor vedea ca este, de asemenea, privilegiul de a-si continua drumul pe "carari drepte" unde inima se simte la loc larg si unde binecuvantarea este din belsug. Un exemplu bun este un stimulent mai bun decat chiar o mustrararea.
(v. 14). Aici suntem indemnati sa cautam sau sa urmarim doua lucruri: pacea cu toti si sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul. Primul lucru se refera la relatiile noastre unii cu altii, iar al doilea la relatiile noastre cu Dumnezeu. A urmari pacea, inseamna a ne stradui sa evitam aceste disensiuni intre crestini care impiedica dezvoltarea vietii spirituale, de a avea in toate un duh de umilinta si de blandete care indeparteaza ocaziile de iritare si de raceala si care aplaneaza certurile. Pentru aceasta, intelegem ca este esential inainte de toate de o stare sufleteasca linistita, care rezulta dintr-o umblare cu Dumnezeu, in dependenta. Daca pacea lui Dumnezeu pazeste sufletul meu in bucuria lui Hristos (Filip. 4:6,7), daca pacea lui Hristos stapaneste in inima mea (Col. 3:15), atunci imi va fi usor sa urmaresc pacea cu toti. O voi avea cu mine oriunde voi merge; picioarele mele vor fi incaltate cu pregatirea (sau, "ravna') Evangheliei pacii (Efes. 6:15), si in loc de a starni neintelegeri, voi aduce pacea, asa cum este potrivit pentru un fiu al lui Dumnezeu, al Dumnezeului pacii (Mt. 5:9). Cineva a zis ca un om fericit este mult mai amabil. Daca ma bucur in sufletul meu de comuniunea cu Dumnezeul pacii, sunt fericit, si aceasta fericire ma face mai usor sa fiu bland, binevoitor, plin de ingaduinta fata de altii.
Dar aceasta pace cu toti nu trebuie obtinuta niciodata in dauna sfinteniei, in detrimentul legaturii noastre cu Dumnezeu. Aceste doua lucruri (pacea si sfintenia, n.t.) trebuiesc urmarite simultan. Stim ce se intelege prin sfintenie practica, aceea despre care este vorba aici. Este separarea pentru Dumnezeu de orice intinare, de tot ceea ce inseamna rau (2 Cor. 6:17,18 7:1), si in acelasi timp o umblare in totul dupa gandul lui Dumnezeu. Peste tot suntem indemnati la aceasta (1 Pet. 1:15,16), si Dumnezeu Insusi ne este aratat ca model si exemplu, si ca motiv de sfintenie. Fara ea, nu este posibila comuniunea cu Dumnezeu; noi avem deja aici jos privilegiul de a-L vedea, de a-L contempla, de a ne bucura de El prin credinta si in puterea Duhului Sfant, dar niciodata in afara sfinteniei practice. Daca cedam la ceva care poarta amprenta sfinteniei, vederea noastra spirituala se intuneca, precum si bucuria noastra in lucrurile lui Dumnezeu este afectata. Intelegem deci ca sfintenia practica, pe care trebuie s-o urmarim aici pe pamant, nu este diferita de cea - desavarsita in toate privintele, fara nicio pata posibila (Apoc. 4:6) - de care ne vom bucura in cer, si care doar ea ne va da posibilitatea de a-L vedea pe Domnul. Trebuie deci sa urmarim, sa cautam, sa staruim in ea aici pe pamant pana cand vom fi asezati "inaintea gloriei Sale fara vina, cu mare bucurie" (Iuda 24). "Ferice de cei cu inima curata", zice Domnul, "caci ei vor vedea pe Dumnezeu" (Mt. 5:8). "Oricine are speranta aceasta in El se curateste, dupa cum El este curat" (1 Ioan 3:3), si umblarea in sfintenie practica duce la viata eterna in glorie (vezi Rom. 6:22). Cat de necesar este in timpurile noastre de slabiciune sa ne amintim cu seriozitate de acest indemn: "Urmariti sfintenia" ! Urmaresc eu aceasta ? Ocupa acest lucru sufletul meu, ca sa fiu pazit in totul pentru Dumnezeul meu ?
(v. 15, 16). "Veghind", cuvant de atentionare bine motivat prin cele trei pericole semnalate aici si in care lipsa vegherii ne-ar face sa cadem cu usurinta, indepartandu-ne astfel de calea sfinteniei.
Primul pericol semnalat: "Ca sa nu duca vreunul lipsa de harul lui Dumnezeu". Harul lui Dumnezeu care ne-a introdus pe calea binecuvantarii, numai el ne poate face sa umblam si sa staruim, si el ne poate pazi de rau. De asemenea, apostolii in epistolele lor doreau har pentru sfintii carora le scriau; ei ii indemnau sa staruie in harul lui Dumnezeu; le recomanda acest har si-i indemna sa se intareasca in harul care este in Hristos Isus. Astfel, pacea, bucuria, siguranta, taria, toate decurg din acest har, din aceasta revarsare a inimii lui Dumnezeu care s-a plecat spre noi; in el gasim tot ceea ce avem nevoie pentru viata crestina, pentru umblarea in sfintenie. Dar daca o inima uita, daca ea nu se mai bazeaza pe el, daca ea nu se mai bucura, intr-un cuvant, daca duce lipsa - nu ca el ar lipsi, caci Dumnezeu ramane acelasi, ci pentru ca ea a neglijat aceasta comoara pretioasa - atunci ea (inima, n.t.) este deschisa la rau: la ceva care indeparteaza bucuria.
Al doilea pericol : "Ca nu cumva vreo radacina de amaraciune, incoltind, sa va tulbure si multi sa fie intinati de ea". Raul semnalat aici decurge din primul, caci o radacina de amaraciune nu va putea niciodata sa germineze, sa incolteasca si sa creasca pe terenul harului, intr-o inima care nu-i lipseste nimic. Fara indoiala, aici este o aluzie la Deut. 29:18,19, unde o inima necredincioasa si idolatra, daca se gasea in mijlocul poporului lui Dumnezeu era asemanata cu o radacina amara care producea "otrava si pelin". "Ca nu cumva", zice Moise, "sa fie intre voi vreun barbat sau femeie sau familie sau semintie a carei inima sa se intoarca azi de la Domnul Dumnezeul nostru, ca sa mearga sa slujeasca dumnezeilor acestor natiuni; ca nu cumva sa fie intre voi o radacina care sa aduca otrava si pelin si sa se intample, cand aude cuvintele acestui blestem (sau, "juramant"), sa se binecuvanteze singur in inima sa, zicand: Voi avea pace, chiar daca umblu in indaratnicia inimii mele".
La fel poate fi si cu crestinii. Gandul parasirii crestinismului ar fi putut sa se ridice in inima evreilor din cauza dificultatilor pe care le-au intalnit in calea lor : daca duceau lipsa de harul lui Dumnezeu, daca ei nu judecau acest gand, el ar fi putut deveni o radacina de amaraciune, care, mai intai ascunsa, avea sa incolteasca repede, aducand tulburare sufletelor si intinand pe multi. Nimic nu este mai perfid si mai contagios ca raul. Dar atentionare are o intindere generala si ne priveste pe toti. Daca ceva rau, daca vreun pacat este tolerat in inima fara ca el sa fie judecat, acesta este o radacina care nu va intarzia sa incolteasca. Planta rea va iesi la suprafata, raul se va manifesta in exterior, va tulbura sufletele si se va raspandi, astfel ca multi vor fi intinati. Aceasta manifestare este izbitoare in special cu privire la raul doctrinar.
Expresia "radacina de amaraciune" este bine de luat in seama. Radacina are toate caracterele care se gasesc in roadele pe care ea le produce. Ea este otrava in sine si amaraciune in consecintele triste si nefericite care rezulta.
Al treilea pericol : "Ca sa nu fie vreun curvar sau lumesc, ca Esau". Iata unde poate duce lipsa harului lui Dumnezeu si nejudecarea raului, neglijenta in a indeparta radacina de amaraciune, oricare ar fi ea. Poate fi o stricaciune pagana, atunci cand este vorba de "curvar". Dar aceasta poate merge mult mai departe. In Vechiul Testament, idolatria, la care israelitii erau expusi sa cada, si in care au cazut deseori, este numita adulter fata de Dumnezeu si curvie. Exista deci o curvie spirituala pentru suflet, atunci cand el se indeparteaza de credinciosia fata de Domnul (vezi Oseea 4:12), si apostolul ii indeamna pe crestini in aceasta privita (1 Cor. 10:8 ; vezi de asemenea Apoc. 2:14, 20). Dar cineva poate fi "lumesc ca Esau", si aici este vorba de ceea ce apostolul vorbeste in cap. 6 si 10: abandonarea crestinismului, dupa ce l-au acceptat, de catre cei iesiti din iudaism. Aceasta este o fapta lumeasca, dispretuirea si lepadarea unui lucru sfant, darul lui Dumnezeu, iar consecintele sunt teribile. Esau a dispretuit si vandut dreptul sau de intai-nascut, de care erau legate toate binecuvantarile promise lui Avraam. Si acesta a fost facut printr-un motiv josnic si in totul carnal, tradand lipsa lui de credinta si valoarea mica pe care el o dadea acestui drept si promisiunilor lui Dumnezeu. "Iata, am sa mor, si la ce-mi va folosi dreptul de intai-nascut?" zice el. Nu putea el sa se increada in Dumnezeu ? Dar nu; "el si-a nesocotit dreptul de intai-nascut" (Gen. 25:29-34). Evreii erau expusi la un pericol asemanator. Pentru a scapa de necazuri si pentru a se bucura de lucrurile pamantesti, ei erau tentati sa se intoarca inapoi. Dar aceasta ar fi fost o stare lumeasca; ar fi insemnat sa-L dispretuiasca pe Hristos, Darul lui Dumnezeu. Vedem astfel toata taria atentionarii care le-a fost adresata. Nu ne vorbeste si noua aceasta ? Il preferam noi pe Hristos si lucrurile ceresti mai mult decat avantajele pamantesti, decat placerile carnii ?
Ceea ce face mult mai serios aceasta atentionare este consecinta starii lumesti astfel infaptuita, scoasa in evidenta in istoria lui Esau. Neapreciind binecuvantarea, atunci cand el a dorit mai tarziu, a fost respins, desi o cauta cu lacrimi. "Ai numai o binecuvantare,tata?" a zis el plangand. "Binecuvanteaza-ma si pe mine, tata!" Dar "nu a gasit loc pentru pocainta"; tatal sau nu si-a schimbat decizia. Era prea tarziu atunci (Gen. 27:38). Acest exemplu este pus inaintea evreilor marturisitori pentru a le arata pericolul la care se expuneau cei care lepadau crestinismul, dupa ce l-au acceptat. Trebuie amintit ca evreii sunt vazuti aici in legatura cu marturia lor exterioara, fara sa fie vorba de realitatea vietii divine din ei.
(v. 18-24). Aici, autorul epistolei traseaza o paralela izbitoare intre ceea ce a oferit legea si binecuvantarile aduse de Hristos. Contrastul dintre cele doua ii foloseste ca argument puternic - "caci", zice el - pentru a arata cat de nechibzuit si vinovat ar fi sa renunti la unul pentru a te intoarce la celalalt. Este ca si cum ar spune evreilor, pentru a-i incuraja si stimula : vreti deci sa va intoarceti inapoi la legea care nu a oferit decat umbre si imagini, si sa va plasati sub spaimele ei, lipsindu-va de binecuvantarile pe care vi le-a adus harul in crestinism ? Iata contrastul intre starea voastra veche iudaica si starea voastra crestina sub har. "Caci voi nu v-ati apropiat" de tunetele din Sinai, de privelistea aceea infricosatoare in care era ascunsa maretia lui Dumnezeu, astfel incat cei care au auzit glasul Sau au cerut "sa nu li se mai adauge un cuvant". Muntele care putea fi atins arata o economie pamanteasca, dar in acelasi timp de acest munte, pe care Dumnezeu a coborat, nu aveau voie sa se apropie, nici sa-l atinga, fiind amenintati cu moartea. Legea tinea omul pacatos la distanta, si daca el ar fi vrut sa se apropie de Dumnezeu in aceasta stare, insemna moarte pentru el si pentru tot ce depindea de el. Atat de infricosatoare era aceasta priveliste, incat Moise insusi era ingrozit si tremura. Acest fapt ne este relatat in Exod cap. 19 si 20. Acolo, Scriptura ni-l prezinta pe Moise in demnitatea lui de mijlocitor. Doar el s-a apropiat de intunericul adanc in care era Dumnezeu, si a primit cuvintele Sale pentru a le transmite poporului (Ex. 20:21, 22). Aici, Duhul Sfant ne reveleaza ceea ce se intampla in inima omului pus in prezenta maretiei divine, Dumnezeu descoperindu-Se in toata gloria sfinteniei si dreptatii Sale.
"Ci", zice epistola noastra, "v-ati apropiat de muntele Sion", in contrast cu Sinai. Sion este muntele harului. El infatiseaza interventia suverana a harului lui Dumnezeu fata de Israel, atunci cand a falimentat in totul in responsabilitatea sa fata de lege. Israel este ruinat; "I-Cabod", adica "nu este glorie", era scris pe popor, caci chivotul Domnului cazuse in mainile vrajmasului si, desi el a revenit, a ramas in casa lui Aminadab, uitat ca sa zicem asa. Domnul nu mai locuia in mijlocul poporului Sau (vezi 1 Sam. 4-6 ; 7:1). Apoi, in 2 Sam. 5, il vedem pe David, imparatul ales, omul dupa inima lui Dumnezeu, mergand impotriva iebusitilor la Ierusalim, si a luat cetatuia Sionului care a devenit cetatea lui David. Chivotul este asezat aici; Domnul, in harul Sau, a stabilit regalitatea in David, restabilind, de asemenea, poporul in relatiile sale cu Sine Insusi. Sionul devenind scaunul puterii regale, adica locuinta Domnului, si acolo Mesia este uns ca Imparat. "Si Eu", zice Domnul, in ziua cand imparatii pamantului se ridica impotriva Lui, "am uns (sau, "am pus") pe Imparatul Meu peste Sion, muntele sfinteniei Mele" (Ps. 2). Cartea Psalmilor este plina de aluzii la Sion, profetii vorbind, de asemenea, si peste tot sunt celebrate frumusetea sa, perfectiunea sa; peste tot este aratat ca locul unde locuieste Domnul si de unde curge binecuvantarea (vezi Ps. 48:2, 13 ; 50:2 ; 110:2 ; Is. 2:1-5, etc...).
Tot ceea ce este descris in v. 22-24 din capitolul nostru, prezinta scena milenara la care credinciosii evrei erau prezenti in mod spiritual; lucruri viitoare, sperate, neimplinite inca, dar de care noi apartinem deja.
Dupa Sion, locul de locuire si de odihna al lui Dumnezeu pe pamant, urcam in duh pana la Ierusalimul ceresc, cetatea Dumnezeului celui viu. Sionul este scaunul de putere al lui Mesia pe pamant; dar Domnul, Fiul Omului, are dreptul la o mostenire ale carei limite se intind in tot universul (Ps. 8 ; Ev. 2:7, 8 ; Efes. 1:10 ; 2:20-22 ; Filip. 2:9-11). Din acest vast imperiu, Ierusalimul ceresc, cetatea Dumnezeului celui viu, este, ca sa zicem asa, metropola (sau, capitala, n.t.). Este cetatea care are temelii, in care Dumnezeu Insusi este Arhitectul si Creatorul. In Apoc. 21, gasim cetatea cea sfanta, noul Ierusalim, atat pentru mileniu, cat si pentru starea eterna. Acesta este Biserica. Acolo, este deci ceea ce noi vom fi, in timp ce aici, in Evrei, Ierusalimul ceresc, este unde noi vom fi.
Urcand primul versant al acestui munte glorios, ajungem la Ierusalimul ceresc. Ajungand aici, aceasta este cerul, si iata-ne printre locuitorii sai. Mai intai vom gasi "zecile de mii de ingeri, o strangere in sarbatoare" a acestor fiinte a caror locuinta este cerul : ei au fost paziti de cadere si sunt acolo in locuinta lor naturala. Ei populeaza lumea invizibila ochilor nostri. Ii vedem, in Apoc. 5, in jurul tronului : "zeci de mii de zeci de mii si mii de mii".
Urcand mai sus, aceasta scena minunata ne prezinta un obiect special : "Adunarea (*) celor intai-nascuti, inscrisi in ceruri". Aceasta este Biserica. Cei care o alcatuiesc nu sunt nascuti acolo; ei nu au locuit mai inainte acolo, precum ingerii. Ei sunt obiectele planurilor lui Dumnezeu. Nu doar ca ei au ajuns in cer : ei sunt mostenitorii gloriosi si intaii-nascuti ai lui Dumnezeu dupa sfaturile Sale eterne, in virtutea carora ei sunt inscrisi in ceruri. Adunarea, alcatuita din obiecte ale harului, chemati acum in Hristos, apartin de cer prin har. Ei nu sunt (ca sfintii Vechiului Testament) obiecte ale promisiunilor, care nu au primit implinirea lor pe pamant, dar care se bucura de ea in cer. Intaii-nascuti nu au de asteptat o alta patrie decat cerul. Cetatenia lor este in ceruri (Filip. 3). Promisiunile (Vechiului Testament, n.t.) nu le sunt adresate lor; locul lor nu este pamantul. Dumnezeu Insusi le-a pregatit cerul; acolo si-n nicio alta parte le sunt inscrise numele. Locul lor este cel mai inalt din cer, mai presus de caile lui Dumnezeu cu pamantul, in guvernare, in promisiune si dupa lege. Biserica este aceea care ocupa primul loc in planurile lui Dumnezeu, si care vine ultima in ordinea revelatiilor (vezi Efes. 3).
(*) In expresia "Adunarea universala", cuvantul in original nu este acelasi ca in "Adunarea celor intai-nascuti". Primul era folosit pentru a desemna toate statele Greciei; al doilea indica adunarea cetatenilor dintr-un stat anume.
Ce loc glorios ocupa ea ! Cu acest tablou de glorie, referitor la ceea ce este cel mai inaltat, si la ceea ce este cel mai excelent in har, ajungem in varf, la Dumnezeu, "Judecatorul tuturor". Aici Il vedem deci sub un alt caracter, deoarece ideea de guvernare se regaseste peste tot in epistola catre Evrei. Dumnezeu este prezentat ca guvernand si judecand de sus peste toate lucrurile de jos, caracter sub care El este infatisat in Vechiul Testament si in special in Psalmi.
Aceasta ne conduce, ca sa zicem asa, pe un alt versant. De la Dumnezeu, Judecatorul tuturor, ajungem la o alta clasa de locuitori fericiti ai gloriei ceresti. Acestia sunt duhurile celor drepti facuti desavarsiti, care si-au sfarsit alergarea, care, prin credinta lor, au biruit in lupte. Dumnezeu, Judecatorul tuturor, i-a recunoscut ca ai Lui inainte ca Adunarea cereasca sa fie rapita. In raport cu caile lui Dumnezeu pentru pamant, ei au fost credinciosi fara a primi efectul promisiunilor, si acum, in odihna cerului, ei asteapta invierea si gloria (cap. 11:39, 40).
"Si de Isus, Mijlocitorul unui nou legamant". Israel nu este pierdut din vedere. De la aceste duhuri ale celor drepti facuti desavarsiti, care sunt deja in cer, coboram la poporul pamantesc, pentru care sunt inca rezervate binecuvantari; nu pe principiul legii si al responsabilitatii omului, ci pe principiul harului. Dumnezeu va incheia cu Israel un nou legamant, dupa cum am vazut (cap. 10). El nu-Si va mai aduce aminte de pacatele lor nici de nelegiuirile lor, si va pune legile Sale in inimile lor si le va scrie in mintea lor. Acesta este un legamant de har si de iertare, unde totul este din partea lui Dumnezeu. Si Isus este Mijlocitorul acestui nou legamant. El a venit deja in acest fel punand bazele acestui legamant; a implinit in totul ceea ce era necesar pentru ca el (legamantul, n.t.) sa fie incheiat. Credinciosii dintre evrei se apropiasera, nu de noul legamant care nu este inca incheiat, ci de Cel care este Mijlocitorul, si in care este pregatita o binecuvantare viitoare asigurata pentru Israel si pentru pamant.
In final, ei s-au apropiat "de sangele stropirii, care vorbeste mai bine decat Abel". Sangele lui Abel, varsat de Cain, striga din pamant la Dumnezeu si cere razbunare pentru crima comisa. Raspunsul a fost sentinta rostita impotriva ucigasului : "Pamantul nu-ti va mai da puterea lui; ratacitor si fugar vei fi pe pamant" (Gen. 4:10-12). Dar sangele lui Hristos, in loc sa strige pentru razbunare, vorbeste de har. El implora iertare pentru cei care l-au varsat (Luca 23:34) ; in virtutea acestui sange cei care erau vrajmasi sunt impacati, si chiar intr-o zi, toate lucrurile, din ceruri si pe pamant, vor fi impacate (*) (Col. 1:20-22).
(*) Cand iudeii au varsat sangele lui Hristos, au zis : "Sangele Lui fie asupra noastra si asupra copiilor nostri!" (Mt. 27:25). Sangele lui Hristos nu striga razbunare impotriva lor, ci ei si-au asumat in mod voluntar responsabilitatea faptei lor, si peste capetele lor vinovate a cazut razbunarea. Ca si Cain, ei sunt ratacitori si fugari pe pamant.
(v. 25-27). Dupa ce a aratat contrastul izbitor intre Sinai cu grozaviile sale, si scena minunata a gloriei ceresti si pamantesti de care credinciosii dintre evrei se apropiasera, autorul epistolei ii indeamana intr-un mod insistent sa nu se intoarca de la Cel care le-a vorbit din ceruri, adica Hristos. El era Iehova Vechiului Testament, care a rostit cuvinte divine pe pamant, atunci cand la Sinai a rostit cuvinte vii, pe care Moise le-a transmis poporului (Fapte 7:38). Poporul a refuzat sa auda si n-a scapat. Hristos a dat, este adevarat, marturia Sa pe pamant : glasul Sau s-a facut auzit. Dar, de fapt, evreii, la fel ca si noi insine, aveau de-a face acum cu Cel care ne "vorbeste din ceruri", cu Hristos care este glorificat, asezat la dreapta Maririi, cu Domnul Insusi in glorie, de unde a trimis Duhul Sfant care a confirmat marturia Sa (Ev. 2:1-4). Daca poporul Israel nu a scapat, respingand pe Cel care a vorbit atunci pe pamant, cum vom scapa noi acum, daca ne abatem de la Cel "care vorbeste din ceruri"?
Glasul Sau a cutremurat pamantul, atunci cand a vorbit pe Sinai (Ex. 19:18), si acum El vorbeste in har si cu autoritate de sus din cer. Si ce ne vesteste El ? Ca va clatina inca odata, nu numai pamantul, ci si cerul, dupa cum a profetit Hagai (Hagai 2:6). Ori, aceasta clatinare, dupa explicatia pe care o da autorul sfant, indica descompunerea tuturor lucrurilor create, asa cum vedem in 2 Petru 3:7, 12. Iudaismul, ca sistem in legatura cu omul in responsabilitatea sa fata de Dumnezeu, avea sa dispara, dar pasajul de care ne ocupam merge mai departe. Nu doar pamantul si tot ceea ce se afla pe el, intinat prin pacat si stricaciune, pamantul si tot ceea ce omul cauta sa-si gaseasca odihna si placere, trebuie sa fie descompuse; dar chiar si cerul, scaunul de putere al vrajmasului, intinat prin prezenta lui (Apoc. 12, etc.), trebuie sa fie descompus. Tot ceea ce apartine de prima creatie - lucrurile clatinate - trebuie sa dispara si sa cedeze locul lucrurilor neclatinabile, permanente, care apartin de noua creatie. "Dar noi, potrivit promisiunii Sale, asteptam ceruri noi si un pamant nou, in care locuieste dreptatea".
(v. 28, 29). Apostolul trage acum, pentru credinciosi, concluzia la ceea ce tocmai a spus. Ei ajunsesera prin credinta in posesia tuturor acestor glorii milenare si eterne; ei erau partea cereasca a acestei Imparatii care nu poate fi clatinata si care va fi introdusa de fapt prin clatinarea lucrurilor clatinabile - ei erau primele roade ale noii creatii si, in ce priveste prezentul, ei au primit deja aceasta Imparatie.
Intr-adevar, este privilegiul tuturor credinciosilor sa traiasca si sa umble prin credinta in toata aceasta ordine de lucruri atat de inalta de care ei apartin. Prin aceasta, evreii erau dezlipiti de iudaism, lucru clatinat si trecator, ; prin aceasta, inimile noastre sunt dezlipite de lucrurile care sunt pe pamant si care ne impiedica in slujirea pe care o avem de facut pentru Dumnezeu.
Noi avem aceste privilegii prin har : sa nu uitam, ci sa pastram acest har (sau, "sa fim multumitor"). Legea nu putea sa ne aduca aici. Si acum, ce trebuie sa facem ? Sa-I slujim "placut lui Dumnezeu". A sluji, aici, ca de altfel peste tot in aceasta epistola, se refera la inchinarea pe care trebuie sa I-o aducem lui Dumnezeu. Inchinarea iudaica a avut timpul sau, aceasta nemaifiind o inchinare placuta lui Dumnezeu; acum, harul care ne-a introdus in bucuria binecuvantarilor ceresti, umple inimile noastre de recunostinta fata de Dumnezeu si ne-a facut in stare sa-I oferim o inchinare care Ii este placuta. Ea este rodul a ceea ce harul a lucrat in noi.
Cu toate acestea nu trebuie sa uitam ca, daca harul ne-a adus aproape de Dumnezeu, astfel ca noi suntem in libertate in prezenta Sa, El ramane totusi Dumnezeul Atotputernic, Dumnezeul sfant si drept, si ca noi ne aflam inaintea Maretiei Sale suverane. Trebuie deci ca slujirea noastra sa fie "cu respect si teama evlavioasa", avand constienta maretiei Sale si a respectului care I Se cuvine. Acest respect si aceasta teama, legate de sentimentul harului, vor da inchinarii noastre un caracter deosebit de inalt. Fie ca noi sa fim patrunsi de acest gand in toata umblarea noastra, care trebuie sa fie o slujire zilnica ! Astfel motivul slujirii noastre este harul, si caracterul sau, modul de a sluji, este respectul si teama..
Motivul care ne este dat este solemn. "Caci Dumnezeul nostru este foc mistuitor" : "Dumnezeul nostru", remarcati-L, si nu Dumnezeu despartit de Hristos. Dumnezeul care i-a mistuit pe Nadab si Abihu pentru ca au adus inaintea Domnului foc strain (Lev. 10:1, 2); Dumnezeul care le spune israelitilor, atentionandu-i cu privire la idolatrie, ca El este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos (Deut. 4:24), este, de asemenea, Dumnezeul nostru, Dumnezeul crestinilor, si ramane in caracterul Sau de sfintenie care Il face sa judece raul. El nu ingaduie la cei care se apropie de El nicio pata, nimic care aminteste, in sens spiritual, de foc strain sau idolatrie. El ne vrea in totul pentru Sine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu