temelia si adevarul

                                 Note asupra Epistolei catre Evrei                                                                            XIII


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     13     CAPITOLUL 13

     Inceputul acestui capitol ne arata ca, daca noi suntem inca in mijlocul lucrurilor clatinabile, de care trebuie sa ne dezlipim, exista totusi lucruri care raman si pe care trebuie sa le pastram. Acestea sunt dragostea frateasca si roadele sale, curatia, increderea in Dumnezeu, etc. ; si, mai presus de toate, Isus Hristos, acelasi ieri, si azi, si in veci.

     (v. 1). "Dragostea frateasca sa ramana". Dragostea frateasca, sau mai bine zis dragostea fata de frati (filadelfia). De mai multe ori, in epistole, gasim aceasta recomandare la dragoste a copiilor lui Dumnezeu, unii fata de altii (Rom. 12:10 ; 1 Tes. 4:9 ; 1 Pet. 1:22 ; 2 Pet. 1:7). Este, de asemenea, indemnul pe care Domnul L-a adresat ucenicilor Sai : "Va dau o porunca noua: sa va iubiti unii pe altii" (Ioan 13:34), si apostolul preaiubit l-a repetat de cateva ori (1 Ioan 3:11, 23 ; 4:7, 11, 21), aratand ca aceasta dragoste este unul din semnele vietii din Dumnezeu in noi, si a facut cunoscut unele din caracterele si roadele sale. Frecventa acestor indemnuri la dragoste frateasca ne face sa vedem, pe de-o parte, importanta realizarii ei in inima si in viata, ca roada a dragostei si a vietii lui Dumnezeu in noi, si, pe de alta parte, dupa cum stim, din nefericire ! prea adesea, usurinta cu care se uita printre crestini. Observam ca este spus : "Dragostea frateasca sa ramana". Nu trebuie sa se limiteze la cateva manifestari exterioare si sa se arate din cand in cand, ci sa ramana, sa existe ca un lucru care face parte din viata noastra.

     (v. 2, 3). Aici ne sunt prezentate doua lucruri in care dragostea frateasaca se arata : ospitalitatea si simpatia pentru cei care sufera, fiind in lanturi si chinuiti. "Nu uitati primirea de oaspeti, etc". Pentru cel care exerseaza ospitalitatea poate rezulta o mare binecuvantare. Poate nu vedem un inger in copilul lui Dumnezeu sau in slujitorul Domnului pe care il primim, dar poate fi ceva in el care, chiar daca nu se vede, si de care nici chiar el nu este constient, va aduce cu sine binecuvantare pentru casa care l-a primit. Scriptura ne prezinta mai multe exemple cu privire la acest adevar ; Ietro, primindu-l pe Moise ; Sunamita, gazduindu-l pe profetul Elisei, si altii de asemenea. Este spus ca unii au gazduit pe ingeri : istoric, nu avem decat exemplul lui Lot (Gen 19). "Fara sa stie", nu trebuie sa facem ceva ca sa primim o binecuvantare; exercitarea ospitalitatii nu tine seama de importanta persoanei pe care o primim; ea trebuie sa decurga din dragoste, si exista deja o binecuvantare in exercitarea acestei dragoste. Deci "fara sa stim" vom putea sa gazduim "ingeri", trimisi ai lui Dumnezeu, care ne aduc binecuvantari din partea Sa.

     (v. 3). O alta roada a dragostei este simpatia pentru cei care sufera persecutia, fiind in lanturi si chinuiti. Simpatia reala se identifica cu cei care sufera rele : "ca si cum ati fi legati impreuna cu ei" ; si aceasta pentru ca noi insine suntem in trup, intr-un trup susceptibil de aceleasi suferinte. Credinciosii dintre evrei au aratat aceasta simpatie in zilele de la inceput, atunci cand au suferit ei insisi (Ev. 10:32-34). Nimic nu este mai potrivit sa ne faca sa simtim cu suferintele altora decat atunci cand am trecut noi insine prin incercare.

     (v. 4). Relatiile naturale, instituite de Dumnezeu de la inceput, trebuie sa fie pastrate in curatia lor. Inca de atunci erau invatatori care defaimau sau desfiintau casatoria, sub pretextul unei mai mari puritati, ceea ce avea ca rezultat adulterul si curvia. In toate privintele, crestinul trebuie sa respecte legatura sfanta a casatoriei, s-o tina in onoare, si sa umble in curatie. Nu va ramane nepedepsit cel care va opri ceea ce a instituit Dumnezeu : "pe curvari si pe adulteri ii va judeca Dumnezeu".

     (v. 5, 6). Purtarea celor inaintea carora sunt expuse lucrurile neclatinabile si eterne care le apartin, si care au primit o Imparatie de neclintit, trebuie sa fie fara lacomie, sau literal, "fara iubire de bani". Apostolul ii spune lui Timotei ca "iubirea de bani este o radacina a tot felul de rele" (1 Tim. 6:10), si efesenilor "ca niciun curvar , sau necurat, sau lacom de bani, (care este un idolatru), nu are mostenire in Imparatia lui Hristos si a lui Dumnezeu" (Efes. 5:5). Ar trebui ca, in felul de a trai - obiceiuri - al crestinului, sa nu fie nimic din care sa se vada aceasta iubire de bani, aceasta dorinta dupa bunurile lumii. Dar vai ! de multe ori, sub un pretext sau altul, ea este vizibila. Nu impotriva lacomiei in forma ei grava suntem atentionati, ci impotriva iubirii de bani. Merita, in drum spre patria cereasca, sa strangem, pentru un viitor pe care nu-l vom vedea, lucruri care au sa fie nimicite ? Indemnul a avut o aplicatie speciala pentru caracterul iudeilor care iubeau bunurile acestui pamant.

     "Multumiti cu ce aveti in prezent". A fi satisfacuti cu ceea ce ne da Dumnezeu, a nu dori mai mult, este un lucru important dar dificil al vietii crestine. Apostolul Pavel ne da un exemplu frumos referitor la aceasta multumire in imprejurarile prezente. "Am invatat", zice el, "in imprejurarile in care sunt, sa fiu multumit" (Filip. 4:11-13). Sa invatam ca el, caci aceasta multumire cu ceea ce ne da Dumnezeu, Il glorifica si este insotita de o pace necunoscuta celor care cauta mereu ceea ce nu au, sau care vor sa aiba mai mult decat au.

     Dar, pentru a practica aceasta multumire cu privire la ceea ce avem in prezent, un lucru este necesar, increderea in Dumnezeu, si epistola ne aminteste o promisiune facuta altadata lui Iosua, si pe care o aplica credinciosilor carora le este scrisa, si pe care, de asemenea, putem s-o aplicam si noua. Atunci cand Iosua urma sa introduca poporul in Canaan, Domnul ii adreseaza aceste cuvinte care sunt citate in capitolul nostru: "Nu te voi lasa si nici nu te voi parasi". El a trebuit sa invinga vrajmasi puternici, multe dificultati erau inaintea lui; dar Domnul l-a asigurat ca nu-l va lasa singur pentru a-si gasi drumul in mijlocul dificultatilor, ca nu-l va parasi in luptele pe care avea sa le duca, si Iosua a experimentat credinciosia Dumnezeului sau. Din ceea ce citim aici, putem sa ne bazam pe acelasi cuvant pe care Dumnezeu l-a facut auzit in diferite circumstante poporului Sau, si unora din ai Sai (vezi Gen. 28:15 ; Deut. 31:6-8 ; 1 Cron. 28:20). In toate dificultatile noastre, sa spunem deci: El nu ne va lasa si nu ne va parasi si vom vedea, de asemenea, credinciosia Sa.

     Dumnezeu a vrut sa ne dea aceasta asigurare, astfel ca, "sa spunem cu indrazneala (sau, "plini de incredere", n.t.): Domnul este ajutorul meu si nu ma voi teme: ce-mi va face omul?" Increderea trebuie sa aiba un fundament. Incredera credinciosului nu este oarba; ea se bazeaza pe o afirmatie pozitiva a lui Dumnezeu care nu poate sa minta; astfel, ea poate fi si trebuie sa fie deplina. Increderea Il onoreaza si Il glorifica pe Dumnezeu. A trece prin dificultati si incercari cu o inima linistita, este rezultatul acestei increderi. "Domnul este ajutorul meu", zice inima increzatoare. Ea nu se bazeaza pe sine, pe intelepciunea sa, pe puterea sa, pe resurse omenesti, ci numai pe Domnul. Ea cunoaste promisiunea Domnului si se increde in totul in ea. Ce motiv de teama ar mai putea fi sub protectia puternica a Domnului ? Va putea intreaga putere a omului sa-l atinga pe cel care se adaposteste sub acest scut ? Atunci cand Pavel la Corint, simtindu-si slabiciunea, a auzit pe Domnul spunandu-i : "Nu te teme, ci vorbeste si nu tacea, pentru ca Eu sunt cu tine si nimeni nu va pune mana pe tine ca sa-ti faca rau"; nu a fost el umplut cu incredere si facut in stare sa vesteasca Cuvantul cu indrazneala in aceasta cetate, care era o adevarata fortareata a lui Satan, in ciuda oricarei impotrviri ? Astfel, luand pentru noi insine pretioasa promisiune a lui Dumnezeu, sa fim plini de incredere, orice am putea sa intalnim din partea omului, pe drumul pe care Dumnezeu ne conduce. (Citatul este luat din Ps. 118:6 ; dar gasim cuvinte asemanatoare, aceasta sfanta provocare aruncata omului de catre sufletul care se increde in Dumnezeu, in Ps. 56:4, 11. Psalmistul, in acest ultim caz, le-a rostit in timp ce se lupta cu omul - "omul ar vrea sa ma inghita"; in Ps. 118, el a fost eliberat (v. 5), dar bucuria eliberarii vine sa intareasca increderea sa).

     (v. 7). Aici, ca un nou motiv de incurajare pentru a merge pe calea credintei, este pus inaintea evreilor credinciosi exemplul conducatorilor lor, care le-au vestit Cuvantul lui Dumnezeu. Ei au fost pastori ai turmei pe care au hranit-o cu Cuvantul lui Dumnezeu, umblarea lor in credinciosie si devotament fata de Hristos, rezultatul credintei lor, ajunsese la capat, poate chiar moartea de martir; dupa ce si-au dedicat viata lor slujirii lui Hristos, ei si-au sfarsit alergarea. Amintirea lor trebuia sa ramana in inima celor pe care i-au condus, pentru a-i incuraja sa staruiasca ca ei; credinciosii evrei trebuiau sa le imite credinta, care ar fi dus la un rezultat similar.

     (v. 8). Conducatorii omenesti, oricat de minunati si credinciosi ar fi, se duc, si lipsa lor se face simtita cu durere; lumina si grija lor lipsesc. In contrast cu aceasta, ca si in cazul invataturilor felurite si straine ale oamenilor, dupa cum este vorba in v. 9, versetul 8 ne prezinta pe Acela care ramane: "Isus Hristos este acelasi ieri si azi si in veci". El este acelasi in dragostea si in credinciosia Sa; acelasi pentru a lumina, a insufleti, a conduce, a ocroti pe ai Sai. Ceea ce El este, va fi in eternitate pentru a umple si satisface inimile noastre. Fie ca El sa ne fie suficient si sa ne umple inimile. In El gasim odihna, curaj si putere. El raspunde pe deplin la toate.

     (v. 9). Daca inima realizeaza ceea ce El este, va fi satisfacuta cu adevarat de Hristos si va fi ferita de cautarea de invataturi felurite si straine. Ele nu o pot insela : ea a gasit odihna in Hristos. Aceste invataturi sunt straine de acest crestinism in care conducatorii fideli i-au condus pe credinciosi. Nu trebuia sa se lase abatuti de la Cel care este totul, prin speculatii care pot pretinde o spiritualitate mai mare, dar care in realitate ascund sufletului plinatatea lui Hristos.

     Mai mult, "este bine ca inima sa fie intarita prin har", care se gaseste in Hristos, si nu prin carnea jertfelor iudaice, carne consacrata si prin utilizarea careia se considera ca ar avea ceva merite, sau chiar prin abtinerea de la unele alimente. Invatatorii care voiau sa-i readuca la iudaism, ziceau : "nu pune mana, nu gusta, nu atinge!" (Col. 2:21). Restabilind astfel poruncile, ei indepartau harul pentru a conduce sufletele spre un formalism religios, care nu poate intari sufletul. Apostolul vorbeste despre ei si in 1 Tim. 4:3 : "oprind casatoria, poruncind abtinerea de la mancaruri, pe care Dumnezeu le-a creat spre a fi primite cu multumire de cei credinciosi si care cunosc adevarul". Aceste abtineri nu au folosit la nimic celor care s-au alipit de ele. Cat de mult trebuie sa luam seama ca nimic sa nu ne abata, chiar prin ceea ce ar putea fi o frumoasa aparenta de evlavie, de la Cel care este in totul suficient si al carui har da pace, putere si indrazneala !

     (v. 10). "Noi avem un altar". Crestinilor le apartine acum altarul lui Dumnezeu. Doar ei pot aduce adevarata inchinare. Moartea lui Hristos, jertfa perfecta fata de care toate jertfele aduse sub lege nu erau decat imagini, si tot ceea ce prefigura ziua ispasirii, ne da intrare libera inaintea lui Dumnezeu pentru a-I aduce aceasta inchinare, privilegiu la care cei care ramaneau iudei (in iudaism, n.t.) nu aveau niciun drept. Nu se poate sa fii iudeu si crestin in acelasi timp; a ramane alipit de imagine si a vrea sa detii si realitatea; a aduce o inchinare pamanteasca cu elementele lumii, in timp ce am fost introdusi in locasul ceresc. Cei care au ramas alipiti de cort, adica de ceea ce constituia inchinarea iudaica, nu aveau niciun drept sa se bucure de inchinarea crestina, de Hristos Insusi, de a se hrani cu El, marea si sfanta jertfa.

     (v. 11, 12). Scriitorul sfant ofera un motiv pentru cele spuse mai inainte: "Caci trupurile animalelor, etc". Iudeii nici macar nu puteau sa manance din trupurile jertfelor aduse pentru pacat in ziua ispasirii. Sangele lor fiind adus in locul sfant, iar ele erau arse afara din tabara (Lev. 16:27). Cei care ramaneau alipiti de sistemul iudaic nu aveau deci nimic, nici imaginea, nici realitatea. Ei nu puteau sa manance din aceste jertfe, si ei nu aveau niciun drept la Hristos. Dar aceasta face ca Duhul sa ne prezinte marile si pretioasele adevaruri cu privire la aceasta realitate, adica Hristos.

     Vedem mai intai ca Isus a implinit intr-un mod perfect lucrul prefigurat prin ceea ce se facea cu privire la jertfa care se aducea pentru pacat in ziua ispasirii. Sangele ei era adus in locurile sfinte de catre marele preot; apoi ea era arsa in intregime afara din tabara (Lev. 16:14, 15, 27). Ori, Isus nu a fost omorat in Ierusalim, nici in incinta templului, unde de mai multe ori iudeii au luat pietre sa arunce in El (Ioan 8:59 ; 10:31). Potrivit cu planul lui Dumnezeu, acest lucru a avut loc dincolo de poarta, departe de templu, in afara incintei iudaice, acolo El a fost rastignit, a suferit si S-a adus jertfa pentru pacat.

     Scopul a fost "ca sa sfinteasca poporul prin propriul Sau sange". Sangele jertfelor pentru pacat, din ziua ispasirii, era "adus in sfantul locas pentru a face ispasire" (*) (Lev. 16:27), si astfel, Hristos a venit cu propriul Sau sange si "a intrat odata pentru totdeauna in locurile sfinte, dupa ce a obtinut o rascumparare eterna" (Ev. 9:11, 12). Observam ca, in aceasta epistola, sfintirea, punerea deoparte pentru Dumnezeu, este prin sangele lui Hristos; ceea ce ne face potriviti pentru a sta in prezenta lui Dumnezeu, si a ne introduce in locurile sfinte, este sangele Celui care a suferit dincolo de poarta (cap. 10:19). Astfel ca, in acelasi timp aceasta moarte a lui Hristos i-a despartit in intregime pe credinciosi de sistemul iudaic.

     (*) In Biblia fr. este folosit cuvantul "propiation". Acest subiect a mai fost tratat pe acest blog. Explicatii cu privire la acest subiect pot fi gasite la postarea din 16. 01. 2018 - "Viata cea noua a credinciosului in Hristos" -I- (n.t.).

     (v. 13). De aici rezulta indemnul continut in acest verset: "Deci sa iesim la El, afara din tabara, purtand ocara Lui". Credinciosii evrei trebuiau deci sa paraseasca acest sistem iudaic, in care nu puteau patrunde dincolo de perdea, in prezenta lui Dumnezeu, si sa se plaseze pe terenul crestin, "la Isus". Daca, pe de-o parte, locul lor binecuvantat era cortul, cerul insusi, pe de alta parte, era pe pamant dispretuit din partea celor care ramaneau in tabara, alipiti de o religie pamanteasca. Aceasta este partea lui Hristos. El a intrat in cer, aprobat de Dumnezeu, dar lepadat si dispretuit pe pamant, si aceasta este, de asemenea, partea pe care trebuie sa o ia credinciosul: "Sa iesum la El... purtand ocara Lui". Ori, aceasta este spus, nu doar pentru credinciosii evrei, carora epistola li se adreseaza, ci in principiu, in toate timpurile, pentru toti credinciosii care trebuie sa se elibereze de legaturile oricarei religii bazate pe porunci omenesti, pentru a fi impreuna cu Isus, pe adevaratul teren crestin. Ca exemplu a acestei iesiri din tabara si ceea ce se gaseste in afara ei, il avem in orbul din nastere din Ioan 9. Alungat din sinagoga, pentru ca L-a marturisit pe Hristos, el Il gaseste pe Domnul, la fel alungat si dispretuit de catre iudei. Isus i Se reveleaza atunci ca Fiul lui Dumnezeu, si cel care mai inainte era orb, devine un adorator al acestui Fiu al lui Dumnezeu.

     (v. 14). Iudeii, alipindu-se de sistemul lor religios pamantesc, voiau sa-si faca, ca sa zicem asa, o cetate permanenta aici jos. In curand aveau sa probeze intr-un mod groaznic ca nimic din ceea ce tine de lume nu poate dainui. Ierusalimul, templul, natiunea, aveau sa fie bulversate. Credinciosii iesiti din sistemul iudaic la Isus, apartineau astfel de ceea ce ramane pentru eternitate. Straini si calatori aici jos, ei priveau spre cetatea statornica si viitoare, spre lucrurile care nu se schimba. Aceasta are o aplicatie generala si ne priveste pe toti nu numai pe evrei. Ne aflam intr-o lume al carei chip trece. Vrem noi sa ne stabilim aici ? Ne-am alipit noi de ea, noi care marturisim ca am iesit la Isus, care suntem uniti cu un Hristos ceresc ? Nu; si noi trebuie sa cautam aceasta cetate viitoare, acolo unde este Hristos, si acolo trebuie sa fie gandurile si afectiunile noastre (Col. 3:1-3). Retineti ca scriitorul sfant nu vorbeste ca ei sa caute cetatea viitoare, ci pune inainte faptul ca noi s-o cautam. Acesta este adevaratul caracter crestin. Sa ne amintim de el.

     (v. 15). Dupa ce au lasat jertfele care nu erau decat o imagine a celei lui Hristos, si fiind, prin aceasta jertfa adusa odata pentru toate, curatiti de pacat si adusi in prezenta lui Dumnezeu ca adoratori, evreii aveau totusi de adus - si noi la fel ca si ei - o jertfa lui Dumnezeu. Aceasta este o jertfa de lauda iesita dintr-o inima care a cunoscut, a gustat si apreciat harul minunat al carei obiect este. Aceasta lauda - rodul buzelor care marturisesc sau binecuvanteaza Numele Celui prin care ne sunt aduse toate binecuvantarile - se inalta, de asemenea, spre Dumnezeu, fiindu-I placuta prin El, prin Hristos. Asa cum spune Petru, noi suntem "o preotie sfanta, ca sa aduceti jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos" (1 Pet. 2:5). Si remarcati, de asemenea, ca aceasta jertfa de lauda nu se inalta la Dumnezeu numai intr-un moment special, ci suntem indemnati s-o aducem neincetat. Intr-adevar, binecuvantarile care ne sunt conferite in virtutea lucrarii lui Hristos nu sunt ele o bucurie de fiecare clipa ? Nu este un privilegiu de a fi permanent in prezenta lui Dumnezeu ? Si nu este un contrast izbitor intre jertfele de sub lege, care aminteau neincetat de pacat, si jertfa de lauda care se inalta neincetat din inimile noastre, deoarece pacatul este indepartat pentru totdeauna ? Oh! cum ar putea sufletele noastre, in libertatea sfanta unde jertfa lui Hristos ne-a asezat, sa nu ne simtim indemnati sa-L laudam si sa-L binecuvantam neincetat pe Dumnezeul nostru ?

     (v. 16). Aici avem alte jertfe care trebuie sa fie aduse de catre inimile recunoscatoare fata de Dumnezeu. Lauda este ceea ce se refera direct la El; dragoste fata de fratii nostri, care se manifesta prin binefacere si darnicie fata de cei in nevoi, este un lucru care Ii face placere. Ea raspunde naturii Sale si arata conformitatea sentimentelor noastre cu ale celor ai Sai fata de El, care nu inceteaza sa raspandeasca binefacerile Sale. Adorandu-L pe Dumnezeu, bucurandu-se de El, inima este dispusa la binefaceri. Dragostea lui Dumnezeu de care este plina, se revarsa si se raspandeste peste fratii nostri, si, de asemenea, asupra altor oameni. Lui Dumnezeu Ii face placere astfel de jertfe. Binefacerea reflecta dispozitia inimii; a face parte din bunurile sale este rezultatul. Se poate face parte din bunurile sale printr-un principiu legal; Dumnezeu nu gaseste placere in aceasta. Daca eu mi-as da toate bunurile mele si daca aceasta nu ar avea ca sursa dragostea, nu ar folosi la nimic (1 Cor. 13:3). Binefacerea nu se manifesta numai prin darnicie fata de cei care sunt in nevoi. Ea va face bine (numele ei indica aceasta) moral cat si fizic.

     Vom observa, citind Deut. 26:1-15, ca acolo avem cele doua ganduri, in aceeasi ordine, multumirea si lauda fata de Domnul; binefacerea manifestata fata de levit, strain, orfan si vaduva, fata de cei care erau lipsiti de bunuri.

     (v. 17). Conducatorii mentionati la versetul 7 au plecat, lasand celor credinciosi exemplul credintei lor. Dar Domnul, in credinciosia Sa, nu-i lasa pe ai Sai fara conducatori. Acestia sunt oameni care, responsabili fata de Dumnezeu, vegheaza asupra sufletelor pentru care vor da socoteala. Ei deschid, ca sa zicem asa, drumul, mergand in frunte intr-un mod inteligent pe calea adevarului, pentru a conduce sufletele pe aceasta cale si a le pazi de influenta invataturilor felurite si straine. Ei vegheza; ei sunt precum santinelele care avertizeaza impotriva atacurilor subtile ale dusmanului. Slujba lor este permanenta si adesea dificila si grea, si responsabilitatea lor este mare. Mare este, de asemenea, responsabilitatea celor incredintati lor. Trebuie sa-i recunoastem pe cei care sunt conducatori, sa-i pretuim si sa-i iubim, asa cum scrie Pavel tesalonicenilor (1 Tes. 5:12, 13). Trebuie sa-i ascultam, sa ne supunem lor, si a nu pretinde ca ne putem conduce singuri. Slujirea lor fata de cei care ii asculta cu supunere si umilinta, produce in ei cea mai curata bucurie (1 Tes. 2:13-20). Dar daca aceasta slujire, ca urmare a comportamentului de nesupunere al celor pentru care vor da socoteala, este facuta cu lacrimi, gemand, aceasta va fi spre paguba celor care cauzeaza aceasta durere.

     (v. 18). Aceasta cerere pentru rugaciunile sfintilor se regaseste peste tot, si deseori cu aceiasi termeni, in epistolele lui Pavel (Rom. 15:30 ; 2 Cor. 1:11 ; Efes. 6:19 ; Col. 4:3 ; 1 Tes. 5:25 ; 2 Tes. 3:1). Autorul epistolei, ca si in alta parte, nu se izoleaza de tovarasii sai de lucrare, el spune: "Rugati-va pentru noi". Motivul cereri sale este ca el are o constiinta buna in slujba lui, simtindu-si responsabilitatea, si de aceea, pentru a avea putere s-o implineasca, are nevoie de ajutorul rugaciunilor sfintilor. Si el le cere cu incredere, deoarece unica lui dorinta este sa se poarte bine in toate. Avem aici exemplul unui adevarat si umil conducator.

     (v. 19.) Ii indeamana cu atat mai mult sa se roage pentru el, pentru ca sa le fie inapoiat cat mai curand. Aceasta incredere in rugaciunile sfintilor este miscatoare; ea exprima, de asemenea, increderea ca Dumnezeul caruia Ii sunt adresate rugaciunile, le asculta si raspunde la ele. Si noi avem nevoie foarte mult de aceasta incredere, care singura ofera rugaciunii valoarea si eficacitatea ei. De asemenea, observati ca cererile atat de des repetate de apostol, ca sa se roage pentru el si pentru tovarasii sai in lucrare, contin in mod tacit un indemn pentru crestinii din zilele noastre de a se ruga pentru lucratorii Domnului, in diferitele imprejurari in care ei se gasesc. In final sa retinem ca, pentru ca un lucrator al Domnului sa poata ca atare sa ceara ca sfintii sa se roage pentru el, este necesar ca el sa aiba o constiinta buna si dorinta de a face bine in toate.

     (v. 20, 21). Ajungem acum la concluzia epistolei, si aceasta concluzie incepe printr-o rugaciune pentru cei carora ea se adreseaza. Autorul le-a cerut ca ei sa se roage pentru el, si acum el se roaga pentru ei. Reciprocitate miscatoare ! Aceasta dorinta pe care apostolul o rosteste este de-o bogatie de ganduri infinit de pretioasa. Inainte de a o analiza mai in detaliu, observati ca in aceasta epistola avem nu doar un numar mare de citate literale din Vechiul Testament, dar si multe referiri la diferite pasaje. Astfel, cu privire la versetele de care ne ocupam, daca se face referire la cap. 37 din profetul Ezechiel, dupa invierea oaselor uscate (simbol al renasterii lui Israel la o viata noua ca popor), care va fi un rezultat al mortii si al invierii lui Hristos, gasim la v. 24 si 26, aceste cuvinte: "Si David, robul Meu, va fi imparat peste ei. Si toti vor avea un singur pastor... Si voi incheia un legamant de pace cu ei, va fi un legamant etern cu ei".

     Sa venim acum la versetele noastre. Autorul invoca pe "Dumnezeul pacii". Este numele prin care Pavel Il desemneaza deseori pe Dumnezeu (vezi Rom. 15:33 ; 16:20 ; Filip. 4:9 ; 1 Tes. 5:2), ca fiind sursa pacii, Cel care o da inimii, si care o va stabili intr-o zi in tot universul. Fie ca avem in vedere sentimentele scriitorului sfant cu privire la tot ce era de natura sa tulbure credinta evreilor si care a miscat astfel inima sa, sau ca ne gandim la acesti crestini care erau incercati in sufletele lor prin punerea deoparte a acestor porunci, despre care ei credeau ca ar trebuie sa dureze intotdeauna, acest titlu de "Dumnezeul pacii" era deosebit de pretios. In mjlocul necazurilor, de orice natura, cel care Il asteapta pe Dumnezeul pacii, va fi el insusi in pace (vezi Filip. 4:6, 7, 9).

     Ori, acest Dumnezeu al pacii este Cel care L-a inviat pe Hristos dintre morti. Totul este intemeiat pe moartea si invierea lui Hristos, ca pe o temelie de neclintit. Pacea este asigurata prin moartea Sa, si invierea este dovada (*).

     (*) Este prima si singura data cand invierea este mentionata in aceasta epistola, desi peste tot ea este presupusa prin intrarea lui Hristos in locurile sfinte. Si aici ea este prezentata pentru a-L caracteriza pe Dumnezeul pacii; El "L-adus inapoi" dintre morti, pe Pastorul cel mare al oilor".

     Cel care a fost adus dintre morti, Isus, Domnul nostru, este numit aici Pastorul cel mare al oilor, asezat mai presus decat toti conducatorii si pastorii randuiti de El peste turma si care depind de El. In aceasta ordine de idei, Il vedem in 1 Petru 5:4, numit "Mai-marele Pastor", care va da slujitorilor Sai fideli cununa gloriei. Oile Marelui Pastor, Cel care le-a rascumparat prin sangele Sau: Si-a dat viata pentru ele (Ioan 10:11, 15). Si in puterea sau in virtutea acestui sange, a fost inviat Hristos. Acesta este sangele legamantului etern, adica un legamant care nu poate inceta ca cel de pe Sinai. Acesta, intr-adevar, promitea binecuvantarea cu conditia ascultarii poporului. Omul era plasat sub aceasta obligatia de a respecta legea. El a incalcat-o, si legamantul a fost rupt. Dar pe temelia mortii lui Hristos care a facut ispasire pentru pacat, si a invierii Sale care este garantia, este intemeiat un legamant etern, durabil, care nu poate fi anulat nici schimbat. Observam ca, in epistola catre Evrei, totul este "etern", adica permanent, durabil, in contrast cu sistemul iudaic care nu a fost decat pentru un timp. Astfel, gasim aici "o rascumparare eterna", o "mostenire eterna", "Duhul etern", si "legamant etern". Pe acest sange al legamantului etern este, pentru cei care cred, o speranta care nu poate fi tulburata de nimic. Ce lucru pretios ! In mijlocul a tot ceea ce se poate intampla, credinciosul are in Hristos totdeauna aceeasi pace permanenta, de la Dumnezeul pacii, si o mantuire eterna !

     Iata acum dorinta apostolului pentru acesti credinciosi pe care cauta sa-i intareasca in lucrurile ceresti si neschimbatoare, scotandu-i din lucrurile pamantesti si trecatoare. Este ca Dumnezeul pacii sa-i "desavarseasca in orice lucrare buna, ca sa faceti voia Lui". Aceasta nu mai este pe principiul legii si al responsabilitatii omului natural. Dumnezeu Insusi pregateste credinciosul si il desavarseste, dandu-i viata, putere si energie, pentru a face voia Sa in orice lucrare buna, orice lucrare care vine si este in conformitate cu gandul lui Dumnezeu. Si in acest vas pregatit astfel prin El Insusi, tot Dumnezeu este cel care actioneaza, care lucreaza, pentru ca tot ceea ce se face sa-I fie placut. Intr-adevar, ceea ce este realizat de El, nu poate sa fie decat asa; caci ceea ce am realiza prin noi insine este intinat si nu poate sta in prezenta Sa: "Pentru ca suntem lucrarea Sa, creati in Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregatit dinainte, ca sa umblam in ele" (Efes. 2:10).

     Nu numai ca prin Isus Hristos a fost implinita lucrarea perfecta care ne-a mantuit, dar ca este posibila si aceasta umblare sfanta in orice lucrare buna, aceasta umblare dupa voia lui Dumnezeu care este potrivita celor rascumparati si care Il glorifica. De asemenea, Acest Isus, Fiul lui Dumnezeu, Creatorul, stralucirea gloriei lui Dumnezeu si intiparirea Fiintei Sale, Acest Isus, care a devenit Om, jertfa perfecta si preotul desavarsit pentru eternitate, este Autorul mantuirii, a Lui sa fie gloria in vecii vecilor ! Ce omagiu mai complet ar putea fi adus divinitatii eterne ? Cui, daca nu Celui care este Dumnezeu peste toate lucrurile si binecuvantat pentru eternitate, ar putea fi adusa gloria in vecii vecilor ? Ce blasfemie, daca Cel despre care se spune aceasta nu ar fi fost decat un om !

     (v. 22). Scriitorul sfant ii indeamna pe fratii sai sa ingaduie ceea ce el le-a scris, ca un cuvant de indemnare. Aceste cuvinte exprima afectiunea si umilinta pe care o regasim in multe locuri din epistolele lui Pavel. El avea autoritate apostolica si ar fi putut sa porunceasca, dar el prefera sa indemne si chiar sa roage si sa ceara (vezi Rom. 15:14-16 si Filip. 4:2). El i-a indemnat pe evrei sa paraseasca in mod categoric iudaismul, aceste ceremonii, aceasta inchinare la umbre si imagini, la care ei tineau atat de mult, si el a simtit ca atins corzile lor sensibile. Maniera in care el ii roaga sa ingaduie cuvintele sale era potrivita sa atinga si sa castige inimile lor.

     El le-a scris "in cateva cuvinte", si totusi, aceasta este una din cele mai lungi epistole din Noul Testament. Dar inaintea gloriilor Persoanei si lucrarii lui Hristos, inaintea acestor bogatii infinite a lucrurilor ceresti, cate nu s-ar fi putut spune ? In contrast cu acestea, el crede ca a scris doar cateva cuvinte. Pentru a spune despre inifinita dragoste si despre gandurile lui Dumnezeu revelate in Hristos, eternitatea nu va ajunge. Apostolul a fost patruns de acest gand; ceea ce el a spus nu a fost decat in cateva cuvinte (vezi Ioan 21:25).

     (v. 23). Autorul vrea ca sfintii carora el le scrie sa stie ca Timotei a fost eliberat. Nu avea nicio indoiala ca inimile lor aveau sa se bucure, caci ei au aratat simpatie pentru cei inchisi (cap. 10:34); nu mai era inchis si se bucura sa-i vada impreuna cu Timotei.

     (v. 24). Din nou ii regasim aici pe "conducatori". Scrisoarea nu era adresata acestora, pentru ca la randul lor s-o transmita si celorlalti. Salutul este pentru conducatori si apoi pentru sfinti. Scrisoarea era adresata tuturor.

     Cei din Italia, in mijlocul carora se afla autorul epistolei, au trimis, de asemenea, salutul lor pentru fratii lor evrei. Aceeasi credinta i-a unit cu acelasi Mantuitor, si afectiunea lor crestina ar fi trebuit sa-i incurajeze pe acesti credinciosi atunci cand aveau sa vada distruse acest templu si aceasta cetate care le erau atat de scumpe.

     (v. 25). In final, apostolul incheie prin aceste cuvinte : "Harul fie cu voi toti !" Ultimile sale cuvinte sunt pentru a le dori harul de care el le-a vorbit, harul lui Dumnezeu, despre care i-a indemnat sa nu le lipseasca, sa-i pastreze, sa-i conduca, sa ii sprijine in incercarile prin care aveau sa treaca. De asemenea, fie ca acest har sa fie cu noi toti astazi !

     Am observat la inceputul studiului acestei epistole, ca autorul inspirat a procedat fata de credinciosii evrei dand la o parte, piesa cu piesa, iudaismul lor, si inlocuindu-l in totul cu Hristos. El a mers asa pana la cap. 13, unde el da, ca sa zicem asa, ultima lovitura, spunand: "Acum este timpul sa parasim toate aceste tipuri si toate aceste imagini, caci nu se poate sa fii crestin si iudeu in acelasi timp. Trebuie sa iesim la Isus afara din tabara, purtand ocara Lui, caci este imposibil sa pretindem ca slujim in cort, si in acelasi timp sa luam parte la altarul crestin care se intemeiaza pe moartea lui Hristos si a rezultatelor sale".

                                 ............................................................................................