Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                    - XXII -

     Samuel Ridout

     14     Evoluția idolatriei (Jud. 17-18)

     Am încheiat cercetarea noastră cu privire la istoria diferitelor eliberări pe care le-a lucrat Dumnezeu pentru poporul Sau prin diverse instrumente, judecători, care au fost ridicați pentru acest scop. Cred că suntem cu totii de acord că ultimul eliberator a fost un nume. El a fost asociat pur și simplu cu foștii judecători, pentru a arăta rezultatul complet al slăbiciunii care, din nefericire, s-a manifestat chiar de la început în cei pe care Dumnezeu i-a ridicat. 

     Această slăbiciune a culminat într-unul care era renumit pentru puterea sa, și a cărui putere nu a făcut efectiv nimic pentru eliberarea practică a poporului lui Dumnezeu, oricât de capabilă ar fi o putere să facă minuni, dacă ar fi folosită în mod corect. Căci, până la urmă, este posibil, într-un anumit sens, să folosim puterea lui Dumnezeu într-un mod greșit; și cât de des persoane înzestrate din belșug, prin har, cu daruri și abilități pe care chiar Hristos le-a dăruit, le folosește greșit, fie pentru propria lor glorie, fie într-un mod care pur și simplu îi zdrobește fără a folosi practic la zidirea sfinților lui Dumnezeu.

     Cu Samson se sfârșește istoria eliberărilor. Nu mai este vorba despre eliberare în această carte. A fost un curs descendent, și se încheie cu captivitatea eliberatorului însuși, în loc să facă captivitatea captivă, așa cum Debora la chemat pe Barac să facă în istoria timpurie a acestor eliberări. La începutul acestei istorii am avut acel cântec și, așa cum spuneam atunci, acesta este singurul cântec pe care-l avem în toată această perioadă. Timpul Deborei și al lui Barac a fost, probabil, cel mai strălucit din întreaga perioadă. Acum nu mai există cântec, ci suspinul prizonierului însuși, a cărui viață se stinge cu ultimul act, prin care el caută, nu să-i elibereze pe sfinții lui Dumnezeu, ci pentru a se răzbuna asupra dușmanilor săi pentru pierderea propriei sale vederi. 

     Ajungem acum la ceea ce face trecerea de la capitolul șaptesprezece la sfârșitul cărții, iar aici găsim un stil de tratament complet nou. Nu mai este lunga istorie a decăderii lui Israel și a robiei în mâinile vrăjmașului. Nici despre faptul că au fost apăsați foarte mult, și că au strigat către Dumnezeu pentru ajutor, și că El le-a ridicat un ajutor, și cu relatarea eliberării înfăptuite. Aici nu mai avem așa ceva, dar avem de aici încolo, în cele două părți principale, ca să zicem așa, starea sufletească completă a poporului manifestată în îndepărtarea lor de Dumnezeu, care este rădăcina, și în violența lor față de semenii lor, stricăciunea morală, care este rezultatul.

     Nu vreau să mă opresc în această seară asupra celei de-a doua părți a acesteia, relația poporului unii cu alții, decât pentru a vă atrage atenția asupra faptului că deseori noi inversăm lucrurile. De multe ori am acordat importanță la ceea ce nu este, până la urmă, decât  rodul unei rădăcini, mult mai subtilă și adânc ascunsă decât rodul însuși. Oricine citește relatările îngrozitoare de la sfârșitul cărții se va rușina de semenii săi, ca să nu mai vorbim de rușinea pentru oamenii care  au fost numiți cu numele Domnului. Dar violența și corupția în relațiile lor unii cu alții izvorăsc din relația oamenilor cu Dumnezeu și, prin urmare, avem cea mai semnificativă relatare a acestei prime părți.

     14.1     Idolatria introdusă în mijlocul poporului ca un sistem stabilit

     Această relatare semnificativă se referă la istoria idolatriei introdusă în mijlocul poporului ca un sistem obișnuit. Observați că relatarea de aici se întinde probabil pe toată perioada judecătorilor. De fapt, știm că idolatria care a fost instaurată, la care vom privi în seara aceasta, nu a încetat cu adevărat niciodată până în zilele profetului Samuel, chiar înainte de introducerea regalității. Ea a inceput destul de devreme, în legătură cu istoria lui Dan. Dar ceea ce avem aici nu este ceva care urmează după timpul lui Samson. Relatarea nu este cronologică, ci aranjată într-o ordine morală. Avem înaintea noastră un subiect nou, istoria internă a poporului, în timp ce partea dinainte ne oferă în principal istoria externă. Ne-am ocupat de robiile și eliberările din afară; acum trebuie să vedem starea inimii din interior, ceea ce era la fel de rău ca cea mai rea robie în care au fost ținuți de către vrăjmașul din exterior.

     Aceasta este idolatria la care trebuie să privim. Dar aceasta nu este o astfel de idolatrie precum închinarea la Baal și Astarteea, dumnezeii națiunilor în mijlocul cărora locuiseră, sau de care erau înconjurați, nu dumnezei păgâni, după cum am spune. Trebuie să-i vedem ca dumnezei de fabricație domestică și ascensiunea, progresul și dezvoltarea idolatriei așa cum este practicată de un popor care, alături de idolatrie, a păstrat numele și, aparent, relația celor care au aparținut lui Dumnezeu. 

     Aceasta nu a fost apostazie, în sensul că a fost aruncat peste bord tot ceea ce avea legătură cu Dumnezeu. Nu a fost vrăjmașul din afară care a venit ca un potop și a șters orice urmă a lui Dumnezeu și a autorității Lui. Nu, erau oameni care aduceau înăuntru -  israeliți după rasă, oameni care foloseau cu evlavie numele Domnului și chemau cu evlavie în ajutorul lor serviciile Sale, - un sistem propriu, și care legau de el Numele sfânt al lui Dumnezeu.

     Sunt sigur că cunoașterea noastră a Cuvântului lui Dumnezeu ne va arăta că acest tip de idolatrie, care este mai subtil decât orice altceva, este mult mai periculos, din cauza acestei subtilități. Printre cei care se pretind a fi poporul lui Dumnezeu, ceea ce este acceptat în mod obișnuit ca fiind voia lui Dumnezeu, este mult mai periculos decât cel ce are întipărit pe fruntea sa nume de blasfemeie, prin care oricine poate vedea că este o înlocuire distinctă și absolută a lui Dumnezeu.

     Aceasta trebuie văzut aici, la sfârșitul acestei cărți, pentru a ne arăta destul de limpede că o stare sufletească interioară nejudecată și dezvoltată în mijlocul poporului, în toată această periodă, sfârșește prin această apostazie oribilă, această idolatrie exterioară. Această stare interioară a sufletului a făcut posibilă idolatria și explică, până la urmă, puterea dușmanului.

     14.2     Idolatria lui Efraim

     Să privim acum la acest lucru pe care l-am caracterizat puțin și să vedem cum începe. Suntem introduși în anumite scene care sunt foarte umilitoare și care marchează totuși întotdeauna idolatria.

     14.2.1     Mica și mama sa

     Avem aici un fiu care și-a jefuit mama, și mama care a blestemat, fără să știe pe cine, fiul ei, a blestemat pe hoțul care i-a luat cei o mie o sută de sicli de argint. El i-a furat și i-a ascuns, dar, de groaza blestemului, îi este frică să-i mai păstreze și astfel îi restituie mamei sale. Ea, foarte evlavioasă, cea care tocmai blestemase, poate acum să binecuvânteze, nu din cauza părerii de rău a fiului ei, care restituise lucrul furat, ci pentru că îi primise înapoi. Ea Îl binecuvântează pe Domnul și spune că i-a dedicat Domnului pentru folosirea ciudată de a face din ei un chip cioplit. 

     Ea nu dă totul, căci nu găsim niciodată vreo idolatrie, orice dumnezeu pe care l-am realizat cu mâinile noastre, să ne coste totul. Indiferent care ar fi preferința despre ceea ce ne-am asumat să punem în locul lui Dumnezeu, putem fi siguri că nu ne va costa niciodată întreaga noastră avere.

     Sa privim la sistemul Romei. Ea pune mâna pe tot și îl revendică ca fiind al său, dar vă spun, dragi prieteni, că devotații Romei știu destul de bine că ei au plătit doar, ca să zic așa, aproape două zecimi din ceea ce este al lor. Desigur, ei dau cu generozitate din banii lor, din loialitate față de un sistem, dar, de fapt, aici există o măsura mare de voință proprie care este permisă, o mare cantitate de plăcere a cărnii. Omul care merge foarte devreme la slujbă (sau liturghie), are voie să facă ce vrea în restul zilei, sau cei care pentru cele patruzeci de zile din postul mare sunt siliți să fie foarte religioși, în restul anului pot să se manifeste chiar invers.

     Deci, idolatria nu dă totul pentru a-și face un dumnezeu, ci dă doar un procent, și apoi, parcă pentru a suplini lipsa ei de devotament deplin, adaugă o energie mărturisitoare care ar trebui să compenseze. Roma pretinde totul pentru falșii ei dumnezei. Ea pretinde totul pentru ei, pentru a avea voie să facă în mare măsură ce vrea ea. 

     Este foarte interesant de observat cine era acest om. El este un om din muntele lui Efraim al cărui nume era Mica. Am putea crede că un om cu acest nume, - dacă el a însemnat ceva, așa cum ar trebui să însemne fiecare nume, mai ales atunci cînd au fost date cu credință și recunoscute ca având o semnificație în poporul lui Dumnezeu, - ar fi o dovadă împotriva oricărei forme de idolatrie. "Cine este ca Domnul?", ar fi suficient pentru a rezolva orice chestiune de idolatrie.

     Mama sa ia două sute de sicli din argintul recuperat, și a făcut un chip cioplit, după care pare să dispară din istorie, după ce a demonstrat astfel cât de complet de infidelă este ea, și cât de mult contrastează cu credincioasele din Israel, chiar și cu mama lui Samson, după cum am văzut. Totul este făcut cu aprobarea evidentă a fiului ei, care ia chipul turnat și cel cioplit, și îi așează în casa lui ca idoli.

     El este din seminția lui Efraim. Și lucrul acesta necesită atenție. Cortul a fost ridicat în Efraim, la Șilo. Aceasta a fost seminția care reprezintă activitățile vieții divine în contrast cu Iuda, care reprezintă adevărurile vieții divine. Adevărul divin trebuie să fie baza oricărei închinări divine, și astfel vom descoperi că în Israel lucrurile nu s-au așezat niciodată în adevăratul lor centru până când, așa cum vedem în Psalmi, Dumnezeu a părăsit Șilo, a părăsit seminția lui Efraim, și a ales muntele Sion, pe care El l-a iubit, spunând : "Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l-am dorit" (Ps. 132:14).

     Iuda reprezintă adevărul divin și lauda, sau închinarea, care curge dintr-o inimă luminată și plină de adevăr. Efraim, care înseamnă rodnicie, reprezintă acea umblare și activitate a vieții divine care este rezultatul unei înțelegeri a adevărului. Acestea le vedem ilustrate în mod practic în Maria și Marta. În Maria vedem ceea ce corespunde lui Iuda. Ea stă la picioarele Domnului, ascultând cuvântul Lui. Ea se află în acel loc pentru a primi adevărul de la Domnul, și acolo, într-o supunere adevărată față de El, ea învață gândul Domnului cu privire la ea. Cu siguranță, toți cei ai Sai trebuie să învețe acest lucru în același mod. Marta reprezintă, cu siguranță, ceea ce este corect și potrivit pentru locul ei - slujirea - dar atunci slujirea trebuie să izvorască întotdeauna din comuniune, altfel doar va invidia acea comuniune. Efraim îl va invidia pe Iuda. Câte inimi sunt pline de invidie asemănătoare cu a Martei, pur și simplu pentru că nu se află în locul adevăratei supuneri, adevăratului ucenic. Dacă Iuda devine subordonat lui Efraim care preia rolul de conducător, va rezulta nemulțimire, iar Hristos va pierde locul supremației în suflet. 

     Din aceasta cauză este posibilă idolatria. Idolatria izvorăște din multe vieți cu o activitate roditoare. Avem aici ceea ce este caracteristic lui Efraim : multă râvnă, multă activitate corectă  și bună în sine însăși. Totul pare să fie corect și potrivit, cu excepția unui singur lucru, acesta este supramația adevărului lui Dumnezeu care are autoritate asupra sufletului.

     Cât de comună este punerea lui Efraim înaintea lui Iuda în zilele noastre, introducând activitatea noastră creștină, lucrarea noastră - nu întotdeauna lucrarea creștină, ci filantropia și toate acestea, îndepărtându-ne însă tot mai mult de Dumnezeu și, ca rezultat, înălțarea omului înaintea credinței și a adevărului lui Dumnezeu. 

     Observăm cum aceasta duce până la idolatrie. Iată o slujire binecuvântată și adevărată, care, desigur, este preocupată cu obiectele slujirii ei, oamenii și nevoile lor. Această activitate de slujire continuă. Poate fi prin Evanghelie, sau poate chiar să prezinte adevărul poporului lui Dumnezeu. Dacă prezentând adevărul, pur și simplu sfinții sunt cei pe care îi avem înaintea noastră, aceasta va duce, cu siguranță, la idolatrie; asta e tot. Dacă cineva este angajat în predicarea Evangheliei și este atât de plin de lucrarea sa încât aceasta înlocuiește în sufletul său cerințele supreme ale Cuvântului lui Dumnezeu, aceasta duce la idolatrie.

     Și astfel vom descoperi că este un om din muntele lui Efraim, - un om al acestei seminții care sugerează rodire, slujire și lucrare, - care introduce idolatria în poporul lui Dumnezeu. Nu este lucrul acesta sugestiv? Și când ne amintim, de asemenea, cum seminția lui Efraim, așa cum am văzut în istoria lui Ghedeon și a lui Iefta, era mereu geloasă, mereu plină de mândrie pentru slujirea sa și cu gândul la propria sa măreție, vedem cum idolatria merge împreună cu mândria într-un mod foarte izbitor.

     Cred că avem acum elementele care ne vor permite să răspundem la întrebarea : Care este idolatria pe care o avem înaintea noastră aici? Dacă nu este schimbarea absolută a unui dumnezeu fals în locul adevărului, dacă nu slujește lui Baal și Astarteei, atunci ce este? Este pur și simplu, în ceea ce privește rădăcina sa, permițând activităților divine din suflet să se îndepărteze de adevărul lui Dumnezeu, și astfel slujirea aduce mândrie, mândria aduce voință proprie, iar voința proprie la rândul ei îl modelează pe dumnezeul său ca să răspundă propriilor sale dorințe, în loc să se modeleze pe sine pentru a răspunde dorinței lui Dumnezeu.

     Gândul rădăcină al oricărei idolatrii este același, și aș putea spune în treacăt, că această idolatrie din Israel este într-adevăr idolatria rasei umane. Dar pentru aceasta ar trebui să ne întoarcem mai înapoi. Dar rădacina oricărei idolatrii este voința proprie, este, ca să zicem așa, să ne facem un dumnezeu al nostru. Se începe cu sine și apoi se modelează un dumnezeu, nu neapărat din argint, nici neapărat ceva fizic, material, creat cu mîinile noastre. În acest secol iluminat, al nousprezecilea, am putea spune că există foarte puțin pericol ca oamenii să modeleze dumnezei cu mîinile lor. Ah, dar există un instrument mai viclean și mai priceput decât mâinile, și acesta este intelectul omului, și oriunde eul se substituie voinței lui Dumnezeu, acolo vom găsi activitatea minții umane modelând un dumnezeu care să-i facă plăcere, și aceasta o face în numele Domnului, în numele adevăratului Dumnezeu.

     Să privim, de exemplu, la noi astăzi. Să privim toate modelele mâinilor omului așa cum le vedem peste tot. Putem vedea, cu siguranță, mecanismul viclean al topitorului cu un instrument și chipul turnat; dar nu este totul în Numele care ne este familiar? Nu poate fi scris numele Domnului pe toate acestea, s-ar putea spune, și nu este scris pe toate? Nu găsim că este la fel ca în timpul lui Aaron, când s-a spus poporului : "Mâine este o sărbătoare pentru Domnul?" Când s-au adunat au găsit vițelul pe care îl făcuse omul, propria lor imagine. Nu se închină oare oamenii de astăzi cu adevărat  lui Hristos după propria lor modelare, venerând un dumnezeu pe care ei înșiși l-au realizat, după propriile lor gânduri, numindu-l cu numele Dumnezeului cel viu? Acum rădăcina a toate, - nu că aș spune un singur cuvânt împotriva adevăratei activități creștine - dar rădăcina acesteia (a idolatriei) printre creștinii mărturisitori (cei care mărturisec creștinismul doar în exterior, n.t.) este înlocuirea credinței creștine cu activitatea creștină. Credința trebuie să fie întotdeauna la temelie, iar dacă nu există o credință creștină la temelie, acolo trebuie să existe în vreun fel un idol, indiferent cât de mare ar fi activitatea, aparent o activitate rodnică pentru Dumnezeu.  

          

 

                             Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                      - XXI -

     Samuel Ridout

     13     Samson : ultimile zile (Jud. 16)

     13.4     Samson învins de către filisteni

     Samson spusese atâtea minciuni încât filistenii nu l-au mai crezut, dar, dragi prieteni, Dalila l-a crezut. Această prostituată mizerabilă  a lumii știe că secretul a fost dezvăluit. Această lume mizerabilă știe bine când creștinul a renunțat la separarea de ea și când totul se dărâmă. După aceea el mai doarme puțin, lenevia în care căzuse mai de mult se manifestă și mai mult, își pune capul în poala acestei sărmane lumi mizerabile, și atunci totul a dispărut, se trezește doar pentru a vedea că puterea lui a plecat pentru totdeauna. A dispărut, fără a mai putea fi restaurat cu adevărat în vreun fel. Puterea lui a dispărut, și a dispărut din vina lui.

     Cât de solemn este modul în care trebuie să punem la inimă, ca nu cumva să cădem și noi  în același exemplu și avertisment pe care ni l-a dat Dumnezeu. Ea zice: "Filistenii sunt asupra ta", iar el, sărmanul, crede că va face la fel cum a făcut de multe ori mai înainte. "Voi ieși ca în celelalte dăți și mă voi desprinde"; dar, iubiți frați, el nici măcar nu știa că puterea lui dispăruse. Câte suflete au umblat cu lumea, și continuă să umble cu ea, și care nu știu că puterea lor spirituală a dispărut! Samson nu știa că Domnul nu mai era cu el, și el iese afară. El poate să se scuture, dar, ah, dacă și-a pierdut secretul puterii, dependența lui de Dumnezeu, este la fel de neputincios ca și cel mai slab.

     Mulți își continuă formele de activitate, mult timp după ce puterea a dispărut din viața lor. Ei s-ar putea "scutura" în activitatea intensă a lucrării religioase - predicatorul poate "să se scuture" la amvonul său, vizitatorul în slujirea sa, învățătorul de școală duminicală în clasa sa - dar, fraților, puterea a dispărut! Oh, ce tristețe și ce rușine!

     Iată o marturie a nazireului - recunoscută altădată de Dumnezeu, care și-a pus capul în poala filistencei și și-a pierdut părul. Se poate lăuda cu abilitățile din trecut, cu cunoștințele sale, realizările și toate celelalte - se poate "scutura", dar, vai, vai, - I-Cabod (1 Sam. 4:21). Domnul să ne țină smeriți, evlavioși, dependenți de El, căci pericolul acesta este și pentru noi. Trebuie să luăm seama și să veghem, altfel ne putem trezi din visul ușurătății noastre în mod iremediabil în mâinile filistenilor.

     Lumea ar socoti aceasta modul de  a deveni puternic. El lăsase deoparte, ar spune, îngustimea lui nedemnă de un bărbat, exclusivitatea lui rigidă, respectarea strictă până la literă. Încetase să mai fie femeie, iar acum își poate lua locul printre bărbați și poate fi folositor la ceva. Așa spune lumea și biserica lumească, dar credința plânge pe nazireul pierdut și nu va fi mângâiată. "Capii (lit. "Nazireii") ei erau mai curați decât zăpada...fața lor este mai neagră decât funinginea" (Plân. 4:7,8).

     Filistenii l-au luat pe Samson, l-au legat și l-au coborât la Gaza, chiar în acea cetate unde se dusese să se distreze din propria lui voință, iar locul propriei sale robii de bunăvoie devine acum scena unei robii fără voia sa. Acum el trebuie să macine, puterea care i-a mai rămas este folosită pur și simplu pentru a măcina pentru filisteni, în loc să fie omul liber al lui Dumnezeu pentru a judeca pe poporul său iubit. Ce avertisment îngrozitor, ce lecție îngrozitoare este pentru noi.

     Samson își pierde mai întâi puterea prin propria lui nebunie. Apoi, ochii lui sunt scoși de către filisteni, pentru că formalismul nu poate suporta ochii deschiși. El și-a pierdut discernământul, iar acest lucru nu-l mai recâștigă niciodată. Ce umilință! Ce pierdere ireparabilă. Cineva a descris această triplă înjosire ca  fiind : "legarea", "orbirea" și "măcinarea" robiei păcatului.

     Am lăsat loc pentru cea mai largă aplicație a acestei lecții dureroase. Aceasta se referă în cel mai larg mod la orice formă de cochetare cu răul. Dar dacă ne amintim  că filistinismul înseamnă carnal, religia lumeacă în biserică, lecția este de două ori solemnă.

     Nici să nu uităm că astfel de greșeli precum cele ale lui Samson, traduse în limbaj spiritual, nu ar însemna un rău moral deschis și flagrand, ci ceva mult mai subtil și eminamente respectabil, în ochii lumii. Am făcut deja aluzii la aceasta. Există sisteme religioase, doctrine, practici care sunt în mod clar carnale, la fel cum a fost iudaismul, după introducerea creștinismului. Orice întoarcere la acestea este o cochetarea cu filistenii. Pot spune că Biserica lui Hristos se află în mare parte acolo astăzi.

     Putem să aplicăm aceasta oricărei mărturii. Dumnezeu să ridice o mărturie nazireană ca în Filadelfia  în mijlocul unei Tiatire filistene corupte și a unui Sardes formal și mort. Nu este semnificativ că după Filadelfia vine Laodiceea, ca și cum Dumnezeu ar avertiza asupra pericolului de a reveni la ceva care este la fel de rău sau chiar mai rău decât de ceea ce am fost salvați? Oh, fraților, să fim atenți, să fim vigilenți și să fim treji.

     Să ne amintim, de asemenea, că o mărturie poate "judeca pe Israel". Orice mișcare (spirituală în sânul creștinătății, n.t.) care este de la Dumnezeu acționează asupra întregii Biserici. Cine poate măsura astăzi influența acelei mărturii, care, în timp ce era separată și adesea disprețuită, a aruncat lumina adevărului divin asupra maselor de sfinți care sunt încă într-o robie, mai mică sau mai mare, față de filisteni? Să nu pierdem, în nicio măsură, acel loc de demnitate, prin asociere cu principii care ne-ar priva de putere și vedere, și care îi transformă pe oamenii liberi ai lui Dumnezeu în măcinători pentru biserica lumească.

     13.5     Ridicarea lui Samson

     Voi avea de spus doar câteva cuvinte cu privire la ce măsură de recuperare acordă Dumnezeu. Sunt două lucruri de observat, unul este cu privire la Samson, iar celălalt referitor la Dumnezeu. Cu privire la Samson, părul a început să-i crească din nou. Ah, el învață. Învață din nou că nu avea nicio putere în el însuși. Semnul dependenței, semnul separării și al nazireatului apar din nou, dar el a pierdut ceva ce nu va mai veni niciodată. El și-a pierdut vederea, nu o poate recăpăta niciodată, căci Dumnezeu nu restaurează niciodată pe deplin ceea ce a fost pierdut cândva din propria greșeală deliberată și adesea repetată. El poate restaura parțial. Biserica de astăzi ar trebui să fie un nazireu pentru Dumnezeu. Vedem o anumită restaurare din când în când în istoria Bisericii, dar vedem ceva de genul revenirii la zilele apostolice, la zilele Cincizecimii? Ah, Biserica și-a pierdut ochii, chiar dacă și-a recăpătat puțin din dependența ei exterioară, și, precum Samson, măsura puterii pe care ea o are este nimic în comparație cu cea pe care ar fi avut-o Dumnezeu pentru ea, dacă nu s-ar fi îndepărtat niciodată.

     Unii dintre noi pot vorbi despre îndurarea lui Dumnezeu care recuperează. Dar, iubiților, trecem cu ușurință peste păcatul care ne-a îndepărtat? Unii dintre noi pot vorbi despre cum ne-a adus El înapoi, dar nu a fost cu pierderea a ceva care corespunde cu pierderea vederii? Am fost aduși înapoi la fel de complet și deplin ca și cum nu ne-am fi îndepărtat niciodată? Dar tot timpul pierdut, acele talente pierdute care ar fi putut fi dezvoltate pe deplin pentru El? S-au dus, nu s-au mai întors, așa că însăși puterea pe care și-a recăpătat-o este însoțită de pierderea vederii, care nu se mai recuperează aici. Ca biserică, nu mai putem privi lumea în față. Nu mai putem sta în această poziție. Suntem, la urma urmei, doar o sărmană rămășiță recuperată prin îndurarea lui Dumnezeu, dar cu o viziune limitată. Dar, în cel privește pe Samson, dependența lui crește. El își recapătă slăbiciunea, și astfel își recapătă puterea. Apoi, vedem partea care Îl privește pe Dumnezeu. Ah, filistenii fac mereu greșeli; Satan se depășește întotdeauna (Prov. 11:18); filistenii vor da acum credit altcuiva. Ei vor da credit lui Dagon, dumnezeul lor, iar acum devine, nu o problemă între bietul Samson eșuat și filisteni, ci o problemă între Dagon și Dumnezeu.

     Când chivotul lui Dumnezeu a fost luat din Israel, atât timp cât era o problemă între Israel și filisteni, Dumnezeu lasă chivotul să plece, pentru că ei erau un popor apostat și păcătos și nu aveau dreptul la chivot. Când chivotul este dus în casa lui Dagon, și pus înaintea lui Dagon, ca recunoscând supremația lui Dagon, atunci Dumnezeu trebuie să vorbească pentru Sine Însuși,  așa cum o face întotdeauna, și Dagon cade. Așa că, atunci când voiau să facă o sărbătoare mare pentru Dagon, și-i atribuiau biruința asupra lui Samson, sfidându-L pur și simplu pe Dumnezeu, punând înaintea Lui ceea ce făcuseră ei și, prin urmare, Dumnezeu trebuie să vorbească. El vorbește, și cât de eficient!

     Ei s-au adunat în mare mulțime pentru a ține o sărbătoare în cinstea lui Dagon, și vor ca Samson să joace pentru ei. Oh, cât de jos a coborât acest om, Samson, ca să joace pentru filisteni! Iubiților, vedem, uneori, un om înzestrat, un om cu abilități de  elocvență și toate acestea, un om care cunoaște Scriptura, îl vedem, și ce putem spune? toate acestea le folosește pentru lingușirea duhului lumesc în biserica mărturisitoare. Oh, pare că macină pentru filisteni sau joacă pentru ei. Ah, fraților, mulți oameni care arată ca un adevărat Samson, sunt de fapt robi săraci și orbi ai filistenilor.

     Pot să spun aici câteva cuvinte care pot fi neplăcute pentru noi toți, dar care sunt totuși adevărate? Dumnezeu, în marea Lui îndurare, a recuperat pentru noi, în aceste zile din urmă, mult adevăr prețios. Nu voi specifica, înainte de a vă aminti că acest adevăr ne-a deschis practic Bibliile noastre (*). Lucruri noi și vechi au fost scoase din comorile casei Sale, pentru zidirea și desfătarea sfinților lui Dumnezeu. Întreaga Biserică a profitat, direct și indirect, de această slujire a adevărului.

     (*) Fratele Samuel Ridout vorbește despre adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu, readuse la lumină de Dumnezeu, prin frați, în secolul XIX, n.t.

     La început, poziția pentru care Dumnezeu a ridicat adevărul a avut parte de dispreț. Dar lucrurile s-au schimbat. Adevărul venirii Domnului, poziția desăvârștă a credinciosului în Hristos, diferitele judecăți, cele două naturi - acestea au devenit - ca să zicem așa, populare. O literatură a fost răspândită și mulțimi care nu știu nimic despre sursa ecleziastică de unde a apărut această literatură, au profitat de ea. Pentru aceasta nu putem decât să-I mulțumim lui Dumnezeu.

     Dar efectul acestui adevăr, la început, a fost să-i separe pe cei care l-au primit, de lume și de biserica lumească. Acesta a făcut ca persoanele să vadă că se aflau în afara sistemului care, ca sistem, era filistean; era o religie carnală. Întreb cu umilință - adevărul separă el și acum? Și dacă nu, puterea care ne este dată de Dumnezeu nu este folosită ea pentru a măcina pentru filisteni?

     Înțelegeți ce spun, nu mă refer la adevăratul popor al Domnului, ci la sistemele care prea adesea îl țin în robie. Nu avem noi o responsabilitate aici? Nu trebuie să obstrucționăm adevărul ecleziastic și nici să refuzăm să dăm adevărul lui Dumnezeu oriunde există ureche să audă; dar, cu siguranță, nu trebuie să uităm că adevărul, dacă este primit corect va duce la îndepărtarea de eroarea filisteană. Să ne amintim de acest lucru și, în rugăciunile noastre, să căutăm puterea de eliberare a lui Dumnezeu pentru ai Sai. Sa nu ne mulțumim să construim un sistem lumesc din adevărul care a devenit popular. 

     Dar atunci Dumnezeu va interveni și El o va face chiar prin acest om a cărui slăbiciune este acum atât de evidentă. El a fost zdrobit, a fost adus până la sfârșitul lui însuși și acolo, în timp ce dă dovadă de iscusință înaintea filistenilor, el spune, parcă, trebuie să scap de această robie. Dar există o singură cale, și aceasta să scape de el însuși. Samson ajunge la capătul robiei când ajunge la sfârșitul lui însuși. El apucă acești stâlpi, căci filistenii nu au la templul lor pe Iachin și pe Boaz care să-l susțină, întrucât templul lui Dumnezeu este susținut de adevărul veșnic "El va întări" și "În El este puterea". El apucă cei doi stâlpi ai casei filistenilor, și apoi, înclinându-se, ca și cum ar recunoaște propria sa nebunie, dărâmă toată această structură mizerabilă. El este zdrobit sub greutatea care îi zdrobește și pe dușmanii săi.

     Dar, iubiților, cât de solemn este că întreaga viață a unui om trebuie sacrificată. El a naufragiat. El este mântuit ca prin foc. Totul a dispărut, și el îi cucerește cu adevărat pe filisteni doar prin propria sa moarte. Ceea ce i-a nimicit, l-a nimicit complet și pe el.

     Dar trebuie să mă întorc înapoi. Avem aici la sfârșit o lecție accentuată din nou pentru noi, că dacă vrem să fim învingători adevărați, trebuie să fim biruitori asupra sinelui, și a fost că atunci când Samson a terminat cu Samson - din nefericire, la sfârșitul vieții sale -  s-a terminat și cu puterea dușmanului. Ce face fericit un pat de moarte pentru un creștin destul de rar? De ce este acesta un lucru atât de remarcabil? Oamenii vorbesc despre un pat de moarte fericit ca fiind un lucru remarcabil. Acesta ar trebui să fie un lucru obișnuit pentru oamenii lui Dumnezeu care merg acasă la El. Cred că observăm adesea că un creștin nu ajunge niciodată la sfârșitul său decât când ajunge pe patul de moarte. Într-adevăr, întreaga lui viață a fost petrecută mai mult sau mai puțin în compromis cu lumea, până când se află în față cu chestiunea eternității, și atunci există un sfârșit al sinelui așa cum există un sfârșit al vieții. Și atunci, sufletul său eliberat strălucește în fața noastră, așa cum se înalță el la Dumnezeu.

     Lucrul acesta ar fi trebuit să se întâmple mai înainte. Ar trebui să ajungem pe patul de moarte cu mult înainte de aceasta. Cu siguranță, ar trebui să ajungem la sfârșitul sinelui cu mult înainte. Sfârșitul sinelui ar trebui să aibă loc la cruce, și acolo ar trebui să rămânem, socotindu-ne permanent morți față de păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus. Să ajungem la sfârșit, nu prin providența lui Dumnezeu, nici sub mâna Lui care apasă asupra noastră în disciplină. Să ajungem la sfârșit, nu doar așa cum a făcut Samson, în zdrobirea vieții din noi înșine, ci cu calm și de bunăvoie, aplicând crucea cu credință la tot ce este de la omul vechi, ca să nu fiu eu cel care trăiesc, ci Hristos care trăiește în mine. Atunci, pentru noi, istoria s-ar inversa, parcă, și am începe acolo unde a sfârsit Samson. Am începe cu moartea eului (sinelui) și, ca rezultat, vom sfârși prin adevăratul nazireat, potrivit scopurilor lui Dumnezeu.

     Am urmărit pe acest biet om, potrivit planurile lui Dumnezeu, cu privire la ceea ce ar fi trebuit el să fie, chiar de-a lungul istorie sale, și descoperim că a fost un eșec în a împlini voia lui Dumnezeu în separare față de lume, iar acum, la sfârși, vedem exact motivul pentru toate acestea; el nu ajunsese la sfârșitul lui însuși. Să nu așteptăm ca un cutremur să ne ducă la sfârșitul nostru. Să mergem în camera noastră, să mergem în camera inimii noastre, și acolo să ne însușim adevărul crucii lui Hristos, și să-L rugăm pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, să facă din aceasta o realitate practică în sufletele noastre, ca să nu învățăm aceasta printr-o experiență amară, ci să învățăm prin adevărul lui Dumnezeu, care ne face să spunem : "Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Gal. 2:20).