temelia si adevarul

 

                                   Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                    - XXII -

     Samuel Ridout

     14     Evoluția idolatriei (Jud. 17-18)

     Am încheiat cercetarea noastră cu privire la istoria diferitelor eliberări pe care le-a lucrat Dumnezeu pentru poporul Sau prin diverse instrumente, judecători, care au fost ridicați pentru acest scop. Cred că suntem cu totii de acord că ultimul eliberator a fost un nume. El a fost asociat pur și simplu cu foștii judecători, pentru a arăta rezultatul complet al slăbiciunii care, din nefericire, s-a manifestat chiar de la început în cei pe care Dumnezeu i-a ridicat. 

     Această slăbiciune a culminat într-unul care era renumit pentru puterea sa, și a cărui putere nu a făcut efectiv nimic pentru eliberarea practică a poporului lui Dumnezeu, oricât de capabilă ar fi o putere să facă minuni, dacă ar fi folosită în mod corect. Căci, până la urmă, este posibil, într-un anumit sens, să folosim puterea lui Dumnezeu într-un mod greșit; și cât de des persoane înzestrate din belșug, prin har, cu daruri și abilități pe care chiar Hristos le-a dăruit, le folosește greșit, fie pentru propria lor glorie, fie într-un mod care pur și simplu îi zdrobește fără a folosi practic la zidirea sfinților lui Dumnezeu.

     Cu Samson se sfârșește istoria eliberărilor. Nu mai este vorba despre eliberare în această carte. A fost un curs descendent, și se încheie cu captivitatea eliberatorului însuși, în loc să facă captivitatea captivă, așa cum Debora la chemat pe Barac să facă în istoria timpurie a acestor eliberări. La începutul acestei istorii am avut acel cântec și, așa cum spuneam atunci, acesta este singurul cântec pe care-l avem în toată această perioadă. Timpul Deborei și al lui Barac a fost, probabil, cel mai strălucit din întreaga perioadă. Acum nu mai există cântec, ci suspinul prizonierului însuși, a cărui viață se stinge cu ultimul act, prin care el caută, nu să-i elibereze pe sfinții lui Dumnezeu, ci pentru a se răzbuna asupra dușmanilor săi pentru pierderea propriei sale vederi. 

     Ajungem acum la ceea ce face trecerea de la capitolul șaptesprezece la sfârșitul cărții, iar aici găsim un stil de tratament complet nou. Nu mai este lunga istorie a decăderii lui Israel și a robiei în mâinile vrăjmașului. Nici despre faptul că au fost apăsați foarte mult, și că au strigat către Dumnezeu pentru ajutor, și că El le-a ridicat un ajutor, și cu relatarea eliberării înfăptuite. Aici nu mai avem așa ceva, dar avem de aici încolo, în cele două părți principale, ca să zicem așa, starea sufletească completă a poporului manifestată în îndepărtarea lor de Dumnezeu, care este rădăcina, și în violența lor față de semenii lor, stricăciunea morală, care este rezultatul.

     Nu vreau să mă opresc în această seară asupra celei de-a doua părți a acesteia, relația poporului unii cu alții, decât pentru a vă atrage atenția asupra faptului că deseori noi inversăm lucrurile. De multe ori am acordat importanță la ceea ce nu este, până la urmă, decât  rodul unei rădăcini, mult mai subtilă și adânc ascunsă decât rodul însuși. Oricine citește relatările îngrozitoare de la sfârșitul cărții se va rușina de semenii săi, ca să nu mai vorbim de rușinea pentru oamenii care  au fost numiți cu numele Domnului. Dar violența și corupția în relațiile lor unii cu alții izvorăsc din relația oamenilor cu Dumnezeu și, prin urmare, avem cea mai semnificativă relatare a acestei prime părți.

     14.1     Idolatria introdusă în mijlocul poporului ca un sistem stabilit

     Această relatare semnificativă se referă la istoria idolatriei introdusă în mijlocul poporului ca un sistem obișnuit. Observați că relatarea de aici se întinde probabil pe toată perioada judecătorilor. De fapt, știm că idolatria care a fost instaurată, la care vom privi în seara aceasta, nu a încetat cu adevărat niciodată până în zilele profetului Samuel, chiar înainte de introducerea regalității. Ea a inceput destul de devreme, în legătură cu istoria lui Dan. Dar ceea ce avem aici nu este ceva care urmează după timpul lui Samson. Relatarea nu este cronologică, ci aranjată într-o ordine morală. Avem înaintea noastră un subiect nou, istoria internă a poporului, în timp ce partea dinainte ne oferă în principal istoria externă. Ne-am ocupat de robiile și eliberările din afară; acum trebuie să vedem starea inimii din interior, ceea ce era la fel de rău ca cea mai rea robie în care au fost ținuți de către vrăjmașul din exterior.

     Aceasta este idolatria la care trebuie să privim. Dar aceasta nu este o astfel de idolatrie precum închinarea la Baal și Astarteea, dumnezeii națiunilor în mijlocul cărora locuiseră, sau de care erau înconjurați, nu dumnezei păgâni, după cum am spune. Trebuie să-i vedem ca dumnezei de fabricație domestică și ascensiunea, progresul și dezvoltarea idolatriei așa cum este practicată de un popor care, alături de idolatrie, a păstrat numele și, aparent, relația celor care au aparținut lui Dumnezeu. 

     Aceasta nu a fost apostazie, în sensul că a fost aruncat peste bord tot ceea ce avea legătură cu Dumnezeu. Nu a fost vrăjmașul din afară care a venit ca un potop și a șters orice urmă a lui Dumnezeu și a autorității Lui. Nu, erau oameni care aduceau înăuntru -  israeliți după rasă, oameni care foloseau cu evlavie numele Domnului și chemau cu evlavie în ajutorul lor serviciile Sale, - un sistem propriu, și care legau de el Numele sfânt al lui Dumnezeu.

     Sunt sigur că cunoașterea noastră a Cuvântului lui Dumnezeu ne va arăta că acest tip de idolatrie, care este mai subtil decât orice altceva, este mult mai periculos, din cauza acestei subtilități. Printre cei care se pretind a fi poporul lui Dumnezeu, ceea ce este acceptat în mod obișnuit ca fiind voia lui Dumnezeu, este mult mai periculos decât cel ce are întipărit pe fruntea sa nume de blasfemeie, prin care oricine poate vedea că este o înlocuire distinctă și absolută a lui Dumnezeu.

     Aceasta trebuie văzut aici, la sfârșitul acestei cărți, pentru a ne arăta destul de limpede că o stare sufletească interioară nejudecată și dezvoltată în mijlocul poporului, în toată această periodă, sfârșește prin această apostazie oribilă, această idolatrie exterioară. Această stare interioară a sufletului a făcut posibilă idolatria și explică, până la urmă, puterea dușmanului.

     14.2     Idolatria lui Efraim

     Să privim acum la acest lucru pe care l-am caracterizat puțin și să vedem cum începe. Suntem introduși în anumite scene care sunt foarte umilitoare și care marchează totuși întotdeauna idolatria.

     14.2.1     Mica și mama sa

     Avem aici un fiu care și-a jefuit mama, și mama care a blestemat, fără să știe pe cine, fiul ei, a blestemat pe hoțul care i-a luat cei o mie o sută de sicli de argint. El i-a furat și i-a ascuns, dar, de groaza blestemului, îi este frică să-i mai păstreze și astfel îi restituie mamei sale. Ea, foarte evlavioasă, cea care tocmai blestemase, poate acum să binecuvânteze, nu din cauza părerii de rău a fiului ei, care restituise lucrul furat, ci pentru că îi primise înapoi. Ea Îl binecuvântează pe Domnul și spune că i-a dedicat Domnului pentru folosirea ciudată de a face din ei un chip cioplit. 

     Ea nu dă totul, căci nu găsim niciodată vreo idolatrie, orice dumnezeu pe care l-am realizat cu mâinile noastre, să ne coste totul. Indiferent care ar fi preferința despre ceea ce ne-am asumat să punem în locul lui Dumnezeu, putem fi siguri că nu ne va costa niciodată întreaga noastră avere.

     Sa privim la sistemul Romei. Ea pune mâna pe tot și îl revendică ca fiind al său, dar vă spun, dragi prieteni, că devotații Romei știu destul de bine că ei au plătit doar, ca să zic așa, aproape două zecimi din ceea ce este al lor. Desigur, ei dau cu generozitate din banii lor, din loialitate față de un sistem, dar, de fapt, aici există o măsura mare de voință proprie care este permisă, o mare cantitate de plăcere a cărnii. Omul care merge foarte devreme la slujbă (sau liturghie), are voie să facă ce vrea în restul zilei, sau cei care pentru cele patruzeci de zile din postul mare sunt siliți să fie foarte religioși, în restul anului pot să se manifeste chiar invers.

     Deci, idolatria nu dă totul pentru a-și face un dumnezeu, ci dă doar un procent, și apoi, parcă pentru a suplini lipsa ei de devotament deplin, adaugă o energie mărturisitoare care ar trebui să compenseze. Roma pretinde totul pentru falșii ei dumnezei. Ea pretinde totul pentru ei, pentru a avea voie să facă în mare măsură ce vrea ea. 

     Este foarte interesant de observat cine era acest om. El este un om din muntele lui Efraim al cărui nume era Mica. Am putea crede că un om cu acest nume, - dacă el a însemnat ceva, așa cum ar trebui să însemne fiecare nume, mai ales atunci cînd au fost date cu credință și recunoscute ca având o semnificație în poporul lui Dumnezeu, - ar fi o dovadă împotriva oricărei forme de idolatrie. "Cine este ca Domnul?", ar fi suficient pentru a rezolva orice chestiune de idolatrie.

     Mama sa ia două sute de sicli din argintul recuperat, și a făcut un chip cioplit, după care pare să dispară din istorie, după ce a demonstrat astfel cât de complet de infidelă este ea, și cât de mult contrastează cu credincioasele din Israel, chiar și cu mama lui Samson, după cum am văzut. Totul este făcut cu aprobarea evidentă a fiului ei, care ia chipul turnat și cel cioplit, și îi așează în casa lui ca idoli.

     El este din seminția lui Efraim. Și lucrul acesta necesită atenție. Cortul a fost ridicat în Efraim, la Șilo. Aceasta a fost seminția care reprezintă activitățile vieții divine în contrast cu Iuda, care reprezintă adevărurile vieții divine. Adevărul divin trebuie să fie baza oricărei închinări divine, și astfel vom descoperi că în Israel lucrurile nu s-au așezat niciodată în adevăratul lor centru până când, așa cum vedem în Psalmi, Dumnezeu a părăsit Șilo, a părăsit seminția lui Efraim, și a ales muntele Sion, pe care El l-a iubit, spunând : "Acesta este odihna Mea pentru totdeauna, aici voi locui, pentru că l-am dorit" (Ps. 132:14).

     Iuda reprezintă adevărul divin și lauda, sau închinarea, care curge dintr-o inimă luminată și plină de adevăr. Efraim, care înseamnă rodnicie, reprezintă acea umblare și activitate a vieții divine care este rezultatul unei înțelegeri a adevărului. Acestea le vedem ilustrate în mod practic în Maria și Marta. În Maria vedem ceea ce corespunde lui Iuda. Ea stă la picioarele Domnului, ascultând cuvântul Lui. Ea se află în acel loc pentru a primi adevărul de la Domnul, și acolo, într-o supunere adevărată față de El, ea învață gândul Domnului cu privire la ea. Cu siguranță, toți cei ai Sai trebuie să învețe acest lucru în același mod. Marta reprezintă, cu siguranță, ceea ce este corect și potrivit pentru locul ei - slujirea - dar atunci slujirea trebuie să izvorască întotdeauna din comuniune, altfel doar va invidia acea comuniune. Efraim îl va invidia pe Iuda. Câte inimi sunt pline de invidie asemănătoare cu a Martei, pur și simplu pentru că nu se află în locul adevăratei supuneri, adevăratului ucenic. Dacă Iuda devine subordonat lui Efraim care preia rolul de conducător, va rezulta nemulțimire, iar Hristos va pierde locul supremației în suflet. 

     Din aceasta cauză este posibilă idolatria. Idolatria izvorăște din multe vieți cu o activitate roditoare. Avem aici ceea ce este caracteristic lui Efraim : multă râvnă, multă activitate corectă  și bună în sine însăși. Totul pare să fie corect și potrivit, cu excepția unui singur lucru, acesta este supramația adevărului lui Dumnezeu care are autoritate asupra sufletului.

     Cât de comună este punerea lui Efraim înaintea lui Iuda în zilele noastre, introducând activitatea noastră creștină, lucrarea noastră - nu întotdeauna lucrarea creștină, ci filantropia și toate acestea, îndepărtându-ne însă tot mai mult de Dumnezeu și, ca rezultat, înălțarea omului înaintea credinței și a adevărului lui Dumnezeu. 

     Observăm cum aceasta duce până la idolatrie. Iată o slujire binecuvântată și adevărată, care, desigur, este preocupată cu obiectele slujirii ei, oamenii și nevoile lor. Această activitate de slujire continuă. Poate fi prin Evanghelie, sau poate chiar să prezinte adevărul poporului lui Dumnezeu. Dacă prezentând adevărul, pur și simplu sfinții sunt cei pe care îi avem înaintea noastră, aceasta va duce, cu siguranță, la idolatrie; asta e tot. Dacă cineva este angajat în predicarea Evangheliei și este atât de plin de lucrarea sa încât aceasta înlocuiește în sufletul său cerințele supreme ale Cuvântului lui Dumnezeu, aceasta duce la idolatrie.

     Și astfel vom descoperi că este un om din muntele lui Efraim, - un om al acestei seminții care sugerează rodire, slujire și lucrare, - care introduce idolatria în poporul lui Dumnezeu. Nu este lucrul acesta sugestiv? Și când ne amintim, de asemenea, cum seminția lui Efraim, așa cum am văzut în istoria lui Ghedeon și a lui Iefta, era mereu geloasă, mereu plină de mândrie pentru slujirea sa și cu gândul la propria sa măreție, vedem cum idolatria merge împreună cu mândria într-un mod foarte izbitor.

     Cred că avem acum elementele care ne vor permite să răspundem la întrebarea : Care este idolatria pe care o avem înaintea noastră aici? Dacă nu este schimbarea absolută a unui dumnezeu fals în locul adevărului, dacă nu slujește lui Baal și Astarteei, atunci ce este? Este pur și simplu, în ceea ce privește rădăcina sa, permițând activităților divine din suflet să se îndepărteze de adevărul lui Dumnezeu, și astfel slujirea aduce mândrie, mândria aduce voință proprie, iar voința proprie la rândul ei îl modelează pe dumnezeul său ca să răspundă propriilor sale dorințe, în loc să se modeleze pe sine pentru a răspunde dorinței lui Dumnezeu.

     Gândul rădăcină al oricărei idolatrii este același, și aș putea spune în treacăt, că această idolatrie din Israel este într-adevăr idolatria rasei umane. Dar pentru aceasta ar trebui să ne întoarcem mai înapoi. Dar rădacina oricărei idolatrii este voința proprie, este, ca să zicem așa, să ne facem un dumnezeu al nostru. Se începe cu sine și apoi se modelează un dumnezeu, nu neapărat din argint, nici neapărat ceva fizic, material, creat cu mîinile noastre. În acest secol iluminat, al nousprezecilea, am putea spune că există foarte puțin pericol ca oamenii să modeleze dumnezei cu mîinile lor. Ah, dar există un instrument mai viclean și mai priceput decât mâinile, și acesta este intelectul omului, și oriunde eul se substituie voinței lui Dumnezeu, acolo vom găsi activitatea minții umane modelând un dumnezeu care să-i facă plăcere, și aceasta o face în numele Domnului, în numele adevăratului Dumnezeu.

     Să privim, de exemplu, la noi astăzi. Să privim toate modelele mâinilor omului așa cum le vedem peste tot. Putem vedea, cu siguranță, mecanismul viclean al topitorului cu un instrument și chipul turnat; dar nu este totul în Numele care ne este familiar? Nu poate fi scris numele Domnului pe toate acestea, s-ar putea spune, și nu este scris pe toate? Nu găsim că este la fel ca în timpul lui Aaron, când s-a spus poporului : "Mâine este o sărbătoare pentru Domnul?" Când s-au adunat au găsit vițelul pe care îl făcuse omul, propria lor imagine. Nu se închină oare oamenii de astăzi cu adevărat  lui Hristos după propria lor modelare, venerând un dumnezeu pe care ei înșiși l-au realizat, după propriile lor gânduri, numindu-l cu numele Dumnezeului cel viu? Acum rădăcina a toate, - nu că aș spune un singur cuvânt împotriva adevăratei activități creștine - dar rădăcina acesteia (a idolatriei) printre creștinii mărturisitori (cei care mărturisec creștinismul doar în exterior, n.t.) este înlocuirea credinței creștine cu activitatea creștină. Credința trebuie să fie întotdeauna la temelie, iar dacă nu există o credință creștină la temelie, acolo trebuie să existe în vreun fel un idol, indiferent cât de mare ar fi activitatea, aparent o activitate rodnică pentru Dumnezeu.