Meditații Asupra Cărții Judecători
- XV -
Samuel Ridout
11 Samson și filistenii - Nazireul (Jud. 13 la 16)
Ultima dintre aceste biografii, dacă le putem numi așa, este una dintre cele mai izbitoare și mai interesante din toată cartea Judecători. Este istoria care ne este familiară din copilăria noastră, a lui Samson și a faptelor minunate pe care le-a făcut. Acestea cred că au pentru copii un farmec suplimentar deoarece sunt mai degrabă fapte de curaj individual, decât acțiuni din partea unui grup de oameni. Am fost uimit, și aș spune de la început, că aceasta pare să fie caracteristica a tot ceea ce a făcut Dumnezeu prin Samson - dacă se poate folosi o expresie care poate fi modificată mai târziu, pentru că se pare că Samson a făcut-o el însuși. Dar totul este energie individuală și nu are ca rezultat nicio activitate colectivă.
Dacă ne amintim că această carte, cu care avem de-a face, ne relatează despre modul în care o mărturie colectivă trebuia să fie menținută de poporul lui Dumnezeu, sau cum au eșuat în aceasta; și dacă ne amintim că relatarea lui Samson este ultima înregistrare a oricărei încercări de a face o lucrare reală și că această lucrare a fost făcută de o persoană, nu de întreg poporul lui Dumnezeu, - cred că aici avem unul dintre cele mai triste comentarii cu privire la degradarea și deteriorarea puterii spirituale a poporului. Lucrurile s-au dus în jos. Am ajuns în această parte la ultima eliberare, căci nu mai sunt alte eliberări despre care să se vorbească în cartea Judecători, după cea a lui Samson. Și când spun eliberări, trebuie să mă corectez imediat, căci ele nu au fost deloc eliberări reale. Samson însuși are nevoie de un eliberator, fiind el însuși biruit. El chiar moare în mâinile vrăjmașului. Și astfel totul merge în jos, tot mai în jos, până când chiar salvatorul pe care l-a ridicat Dumnezeu trebuie să fie salvat el însuși. Acestea sunt instrumentele pe care le-a folosit Dumnezeu pentru a-Și ajuta poporul și, din nefericire, starea generală a poporului Său este cea care face posibl un astfel de lucru; căci dacă Israel nu ar fi fost în starea care a fost, cu siguranță, istoria lui Samson nu ar fi trebuit să fie scrisă niciodată în felul în care a fost. El a fost o reflectare și un exemplu al întregii națiuni.
Spun aceasta ca o introducere la întrega istorie a lui Samson. Credincioșia ca națiune a dispărut; nu o mai întânim decât în mod individual. Iar în lucrurile colective, când ne referim la persoane, în mod individual, ele duc la eșec. Adesea auzim ca astăzi este un timp de mărturie individuală, chiar și în ceea ce privește principiile care au de-a face cu poporul lui Dumnezeu în mod colectiv. Ce se înțelege prin mărturie individuală când este vorba despre mărturie colectivă ? Aceasta înseamnă ruină, ruină a ceea ce Dumnezeu a dorit să fie păstrat. Cum pot eu, în mod individual, să păstrez ceea ce ar trebui să fie adevărul pentru întreg poporul lui Dumnezeu ? Eu sacrific adevărul Său cănd renunț la mărturia colectivă. Deci, prin harul Său, iubiți frați, nu trebuie să renunțăm niciodată la sentimentul responsabilității noastre de a păstra o mărturie colectivă. Să ținem cu tărie la aceasta, chiar dacă Satan încearcă să o rupă în bucăți, până când nu mai rămân decât doi sau trei pentru a păstra o mărturie colectivă pentru Dumnezeu. Acestea sunt subiectele extrem de importante cu care ne confruntăm și la sfârșitul istoriei acestor eliberări, ce trist este să le vedem reduse în mâinile unui singur om.
11.1 Noi eșecuri ale poporului lui Dumnezeu
Dar haideți să vedem aceste lucruri în ordine, începând cu începutul acestui capitol și continuând până la capitolul șaisprezece, pentru a vedea diferitele etape ale acestei istorii, și de a învăța, pe cât posibil, lecții din ele.
Avem aceeasi veche relatare, pe care, din nefericire, am avut-o atât de des - eșecul și păcatul poporului și, drept urmare, ei sunt dați în mâinile vrăjmașilor lor. Dumnezeu nu permite niciodată vrăjmașului să câștige putere asupra noastră, decât dacă este un act al guvernării Sale rezultat în urma propriului nostru eșec. El nu permite niciodată să fim aduși sub puterea răului, decât dacă a existat o stare primară a sufletului care la îndepărtat de El. Cel mai slab, cel mai ignorant credincios va fi ferit de vicleniile și puterea vrăjmașului atât timp cât inima este adevărată și fidelă lui Hristos; cât timp umblă în adevăr și este credincios, iar conștiința este deschisă la lumina Cuvântului și a Duhului lui Dumnezeu.
Cât de binecuvântat și mângâietor este acest fapt, iubiți frați. Ce am face noi în fața lui Satan, care este foarte bucuros dacă noi nu-i apreciem puterea ? Vrea să se facă atât de neînsemnat, încât să ne gândim foarte puțin la el. Ar vrea chiar să se șteargă din mințile noastre. El este întotdeauna tatăl minciunii, și este foarte activ atunci când ne imaginăm cel mai puțin. Să ne gândim la puterea, înțelepciunea, sau mai degrabă viclenia, și mai presus de toate la răutatea lui Satan : ce am putea face în fața unei asemenea puteri, dacă am fi lăsați singuri ? Ce am putea face în fața acestui curent grozav al mondenității și al religiei carnale care ar mătura poporul lui Dumnezeu ca o maree puternică departe în ocean, departe de El Însuși ? Cum am putea rezista măcar o clipă ? Ce mângâiere este că cel mai slab sfânt și cel mai neînvățat, cel mai mic copil al lui Dumnezeu, este perfect ferit de toate acestea, atât timp cât există simplitatea comuniunii cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos. La fel de sigur cu cât sufletul rămâne simplu și liniștit la picioarele lui Isus, ca Maria, - și aș putea să remarc în treacăt, că nu se poate să rămâi la picioarele lui Isus fără să auzi cuvântul Lui, și fără creșterea pe care aceasta o sugerează; de la picioarele lui Isus nu pot reuși să-l tragă toată puterea, răutatea și viclenia lui Satan.
Dar aceasta nu face decât să scoată în evidență vinovăția Bisericii lui Hristos de astăzi. Pe măsură ce ne uităm în jurul nostru, - dar chiar și printre noi - și vedem tendința de îndepărtare, puterea subtilă pe care o are vrăjmașul asupra poporului lui Dumnezeu, cănd vedem starea întregii Biserici a lui Hristos, ce mai putem spune despre ceea ce a dus la această stare ? Trebuie să ne amintim că totul este, absolut totul, în întregime, vina poporului lui Dumnezeu și nu vina harului și a puterii Sale atotputernice. El ne-ar fi ținut tari, ne-ar fi protejat, ne-ar fi ocrotit ca pe lumina ochilor Săi, dacă I-am fi permis să facă acest lucru.
Astfel, atitudinea pe care trebuie s-o avem cu privire la robia poporului iubit al Dumnezeu ar trebui să fie una de umilință și mărturisire cu privire la responsabilitatea noastră, da, cu privire la vina noastră. Cu toții trebuie să ne luăm partea noastră, nu să aruncăm cu pietre în vreunul dintre sfinții scumpi ai lui Dumnezeu, ci fiecare să ne asumăm partea din eșecul universal care a făcut ca o stare atât de haotică, după cum vedem astăzi, să fie posibilă printre sfinții lui Dumnezeu. Unde mai vedem astăzi, iubiți frați, oile lui Hristos care ascultă glasul Lui, o singură turmă, un singur Păstor, care o călăuzește prin puterea Duhului Sfânt ? A dispărut, este risipită, este împrăștiată peste tot.
Și a cui este vina ? Ah, fapt solemn, îndepărtarea individuală a sufletului, îndepărtarea individuală a sufletului de Dumnezeu este responsabilă pentru toate acestea. Și încă un cuvânt pentru conștiința noastră individuală, legat de aceasta, este că în măsura în care noi ne-am răcit în afecțiunile noastre, pe măsură ce credința noastră scade, sau ochii noștri sunt ațintiți mai degrabă pe altceva decât pe Hristos, - în aceeasi măsură contribuim din nou la îndepărtare și împrăștiere actuală printre sfinții lui Dumnezeu.
Fiecare exercită o influență. Cel mai simplu credincios este fie o legătură care servește practic pentru a lega Trupul mai aproape de Capul său, fie este cel care slăbește acea legătură. După cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu : "Cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși" (2 Cor. 5:16). Noi suntem ai Domnului și, în acest sens, suntem și ai poporului Său. Noi toți avem locul nostru de responsabilitate în casa lui Dumnezeu, și în fiecare zi pe care o trăim, și în fiecare ceas, este doar o ocazie pentru noi, fie să-i zidim pe sfinții lui Dumnezeu mai aproape de El, fie să-i împrăștiem mai mult. Secretul de a fi o legătură este o viață de comuniune cu Dumnezeu, de părtășie permanentă cu El. Dacă rămânem aici, atunci vom rămâne împreună. Vom întări lucrurile care rămân, care sunt gata să moară, așa cum vedem că se spune uneia dintre bisericile din Apocalipsa (Apoc. 3:2).
Și ce oportunitate, oportunitatea vieții noastre. Oportunitatea vecurilor. Chiar și pe vremea apostolilor nu a existat o astfel de oportunitate ca în acest timp, pentru credința individuală, energia, râvna și credincioșia inimii. Cine nu ar vrea să trăiască astăzi în Biserica lui Hristos ? Cine nu ar vrea să preia și să poarte unele din poverile care ar trebui purtate pentru această Biserică prețioasă pentru care a murit Hristos ? Cine nu ar vrea să învețe care este constituția acestei Biserici, care este gândul lui Dumnezeu cu privire la această Biserică, pentru a pătrunde în gândul Lui, și de a purta cu vitejie, prin credință, partea sa de suferință, atât în slujirea Bisericii, cât și în slujirea lui Hristos care a murit pentru ea ?
Iubiți frați, să avem curaj. Suntem în ultimile zile ale Judecătorilor, totul se degradează, dar dacă viața lui Samson a fost scrisă, a fost ca noi să nu ne cufundăm în aceeași mlaștină de eșec ca și el, ci să luăm aminte la eșecul lui pentru a nu-l repeta. Credem că Dumnezeul nostru ne-a pus înainte istoria falimentului din poporul Său ca noi să mergem pe aceeași cale și să ne afundăm la fel? Nu ne-a dat El mai degrabă aceste lucruri ca atenționări? Găsim aici exemple pentru credința noastră, precum și aspecte de necredință. Să avem curaj, Cuvântul lui Dumnezeu este de partea noastră; Duhul lui Dumnezeu este cu noi, iar harul Dumnezeului nostru este la fel de proaspăt pentru noi astăzi, așa cum a fost la Rusalii. Tot ce avem nevoie este ca credința vie să se alipească de El, și un duh de ascultare ca să urmeze cu orice preț calea pe care El a trasat-o pentru noi.
Ah, iubiți frați, există o noblețe în trăirea vieții creștine, există o demnitate în legătură cu locul pe care îl avem în Biserica lui Hristos, și pe care, din nefericire, nu toți îl apreciem la adevărata lui valoare. Discernem puțin, dar fără să realizăm măreția și pericolul legat de acest loc de onoare. Acesta este locul pe care ar trebui să fim bucuroși să-l ocupăm în aceste zile.
Știu că ne-am îndepărtat puțin de la desfășurarea istoriei lui Samson, totuși am făcut aceasta datorită locului pe care îl ocupă aici viața lui Samson. Închei cu aceasta, dar am simțit că trebuie să învățăm această ultimă lecție, ca o atenționare, astfel încât să putem profita de ea cu adevărat. Ne întoarcem acum la vrăjmaș.
11.2 Țara a fost dată în mâinile filistenilor
Filistenii sunt vrăjmașii în mâna cărora Domnul îl vinde pe poporul Său. Am văzut ceva despre filisteni în relatările de mai înainte. Șamgar a câștigat o biruință remarcabilă asupra lor doar cu o țepușă de boi; și am văzut în Abimelec, din semnificația numului său, care ne-a amintit ce sunt filistenii. Dar pănă acum nu i-am avut deloc înaintea noastră, ocupănd întreaga scenă. Voi arăta pe scurt ceea ce pare să spună Scriptura cu privire la caracterul acestor vrăjmași filisteni.
În primul rând, ei sunt poporul care dau numele lor întregii țări. Ea se numește Palestina de la filisteni. Este foarte interesant de văzut, totuși, că Dumnezeu nu folosește niciodată numele Palestina, atunci când vorbește despre moștenirea poporului Său. Ea desemnează întotdeauna o țară ostilă. Astfel, în cântarea de laudă de la Marea Roșie, Moise zice : "i-a cuprins groaza pe locuitorii Filistiei" (Exod 15:14). Credința o vede ca pe o țara vrăjmașă până va fi luată în stăpânire de poporul lui Dumnezeu. Profetul Isaia rostește o nenorocire asupra ei, ca una dintre țările ostile, împreună cu Moabul si restul. Limbajul psalmistului este același : Edom, Moab și Filistia sunt menționate împreună (Ps. 60).
Așadar, ea este, ca să spunem așa, țara filistenilor, cu toate că ei nu aveau niciun drept de stăpânire asupra ei. Ei erau intruși sau, după cum sugerează numele lor, "pribeag" sau "călător", popor care nu avea niciun drept acolo. Ei au pribegit și s-au asezat de-a lungul țărmului mării, unde era o cale ușoară de a pătrunde în interiorul țării. Aceasta a fost calea pe care Dumnezeu a refuzat categoric să-l conducă pe poporul Său, pentru că avea nevoie nu doar să fie pregătit să se confrunte cu luptele și greutățile, dar ei trebuiau să fie un exemplu pentru toate timpurile, că singura cale adevărată de a intra în moștenirea lui Dumnezeu este prin moarte și înviere.
Râul Iordan vorbește despre această cale în moartea și învierea lui Hristos; toți cei care intră în moștenirea lor pe această cale fac parte din poporul Său, în timp ce toți cei care ocupă acest loc pretinzând o parte printre poporul lui Dumnezeu, care nu s-au identificat cu adevărat cu Hristos în moartea și învierea Sa, sunt rătăcitori sau intruși pe teritoriul lui Dumnezeu. De exemplu, să ne gândim la toți cei care sunt aici în seara aceasta, sau în orice loc am dori. Toți vor spune că sunt creștini. Cum putem deosebi pe cei care sunt ai Lui de cei care nu sunt? Putem avea, fiecare dintre noi, cea mai înaltă pretenție; putem revendica tot felul de poziții în Biserica lui Hristos, dar acest lucru nu înseamnă că este adevărat. Există un lucru care ar putea dovedi dacă suntem pe drept în moștenirea noastră; am intrat în ea în virtutea morții și învierii lui Hristos, și prin credința vie în El? Am fost noi identificați cu El în moartea și învierea Sa, astfel încât practic pentru noi este o creație nouă și noi suntem vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus? Astfel, omul vechi este dat deoparte, iar acum este un om nou. Este un om viu în moștenirea sa cu viață de înviere, o viață care îl leagă de acea bucurie eternă care nu va înceta niciodată.
Dar aceasta nu este situația filisteanului. Filisteanul s-a strecurat pe calea ușoară, pe calea mărturisirii (fără a avea realitatea, n.t.). Este mai mult decât atât; aceasta este calea lumii. Pentru el nu a fost nicio robie insuportabilă în Egipt, el nu a avut niciun sentiment de mânie divină față de păcat care necesita o jertfă divină. El nu a văzut niciun Înlocuitor care, din dragoste pentru sufletul sau, a coborât în apele întunecate ale morții și ale judecății pentru el. Nu a văzut "valurile și talazurile" Mării Roșii sau ale Iordanului, trecând peste acel binecuvântat Inlocuitor, pentru a-i deschide o cale de a scăpa din robie și a intra într-o moștenire divină. Ah, nu; filisteanul este străin de toate acestea; s-a strecurat pe calea "scurtă și ușoră" - calea naturală. Ascultătorul meu, ești tu un filistean, un intrus în moștenirea lui Dumnezeu?
In felul acesta, filistenii corespund bisericii lumii. Este legătura pământului cu Biserica. Am fost uimit să parcurg adresele catre diferitele biserici din cartea Apocalipsa, și ajungând la Pergam, vedem Biserica căsătorită cu lumea, din care a ieșit Tiatira, acest mare sistem lumesc care a uzurpat locul lui Hristos, marele sistem mondial al cărui reprezentant este Roma. Dar ea nu este singura reprezentantă. În Pergam erau deja cei care susțineau doctrina nicolaiților; aceasta era acolo. Succesiunea, duhul clericalismului și o clasă preoțească, acel duh al conducerii omului, în contrast cu conducerea lui Hristos, este ceea ce marchează o biserică lumească.
În legătură cu acest duh, avem legea care se adresează omului natural, ritualismul și rânduielile, care, deși au o aparență de întelepciune în închinare voită (Col. 2:23), sunt în realitate, în cele din urmă, doar îngâmfarea creaturii. Acum, toată închinarea adevărată îl pune deoparte pe om. Omul este pierdut din vedere; el este, ca să zicem așa, pur și simplu identificat cu închinarea sa, iar adevărata închinare îl pune întotdeauna în acel loc, deoparte. Parfumul a ceea ce este Hristos este atât de complet înaintea sufletului său încât șterge orice gând cu privire la sine.
Ritualismul este exact contrariul. El include rânduieli carnale, închinare carnală, tot ceea ce face apel la ochiul, urechea și sentimentul omului natural. Tot ceea ce stimulează emoțiile, de fapt, tot ceea ce îi place ființei umane.
Să luăm, de exemplu, întregul ritual superb al Romei cu veșmintele sale, cu tămâia sa, cu muzica sa, cu spectacolele sale magnifice, cu procesiunile sale, și cu tot felul de lucruri de acest gen, cu impunătoarele sale locașuri de închinare și cu lungul șir de ierarhi care sunt apreciați de lume. Nu necesită simțământ spiritual, nici călăuzire a Duhului prin Cuvânt, nici naștere din nou. Toți pot aprecia ritualismul Romei. Tot ceea ce putem vedea în filisteni - este lumea care vine și ia în stăpânire religia Bisericii; și când lumea ia această posesie, ea introduce legalismul său, ritualismul și succesiunea sa apostolică care va asupri pe poporul lui Dumnezeu. Apostolul le numește : "cunoștințele elementare slabe și sărace" (Gal. 4:9).
Un alt lucru pe care il observăm este că, în timp ce ei iau o mică bucată din țară, - Filistia fiind o porțiune foarte mică, acea fâșie de sud-vest de-a lungul câmpiei Saronului, aproape de Egipt, - totuși ei asupresc întreg poporul lui Dumnezeu. Și această asuprire este exercitată mai ales asupra acelora care ar trebui sa fie cu adevărat conducătorii poporului lui Dumnezeu. Iuda a fost expus în mod deosebit la incursiunile filistenilor; și Iuda, ne amintim, reprezintă acel duh de laudă care este într-adevăr duhul de conducere și de guvernare în poporul Domnului. Filistenii s-au răspândit pe tot teritoriul lor și i-au împiedicat să-și exercite privilegiul dat de Dumnezeu, și să se bucure de ce au primit din partea lui Dumnezeu;
Cu siguranță, mai sunt multe de spus despre filisteni. Aș putea vorbi, de exemplu, despre numele celor de la care se trage descendența lor, care par să sugereze acea distanță față de lucrurile lui Dumnezeu, precum și de apropierea mărturisită de acestea, care este atât de caracteristica Romei. Avem, de exemplu lauda în ce privește iertarea. Dar cănd este examinată îndeaproape, se vede că este iertare numai de nume. Este o iertare pe buzele preotului care trebuie cumpărată cu penitență și toate acestea, dar, la urma urmei, nu este o iertare adevărată, care ne permite să ne apropiem de Dumnezeu, mântuiți pentru eternitate. Ei se pretind a fi instructori și interpreți ai adevărului lui Dumnezeu; dar in cele din urmă nu este o interpretare adevărată. Roma pretinde ca este cea care învață, dar când întrebăm ce învață, nu avem nimic. Ea pretinde că este îndreptățită să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu, dar când întrebăm ce spune (Cuvântul, n.t.), ea închide cartea și o pune deoparte în arhivele ei, spunând ca trebuie să asculți de biserică(*) în loc de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă întrebăm despre învățătura Biserici, primim declarațiile contradictorii ale papilor, ale părinților ("sfinții părinți", n.t.) și consiilor - fiecare diferit de ceilalți, și toți împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.
(*) Același lucru este valabil și pentru Biserica de Răsărit (Ortodocsă), n.t.
Astfel că, toate aceste pretenții sunt pur și simplu de nume, pur și simplu mărturisiri și nu, până la urmă, realitatea. Toate acestea sunt sugerate în descendența filistenilor. Ei sunt din caftorimi, iar acest cuvânt înseamnă "ca și cum ar fi din Iefta (sau "ieftamiți"), "ca și cum ar fi deschizători (aluzie la semnificația numelui lui Iefta, n.t.), și casluhimi, "ca și cum ar fi iertat", "nu iertat cu adevărat". Astfel, avem o învățătura simulată, și o apropiere imaginară de Dumnezeu, care pâna la urmă nu exista nimic din acest fel.
Știu, dragi prieteni, mulți s-ar bucura să ne audă vorbind împotriva Romei. Oamenilor le place, știți, sa dărâme sistemul Romei. Ei spun : "Roma papală, ce lucru oribil este, - femeia aceea Izabela, acea profeteasă falsă și desfrânată călare pe fiara stacojie". Nu o putem caracteriza în culori mai (prea) întunecate. Dar ceea ce urmăresc este lucrul practic pentru noi înșine. Putem fi siguri, pentru că Roma este un sistem popular, și este popular pentru că face apel la carne (firea veche, naturală, n.t.), la carnea din noi și din oricine altcineva. Putem fi siguri că, dacă Roma și-a pus mâinile necurate pe lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu și se angajează să ofere un înlocuitor, o contrafacere pentru realitatea divină, putem fi siguri că aceasta are loc deoarece există cu siguranță în omul natural și chiar și printre adevăratul popor al lui Dumnezeu, ceva care răspunde la aceasta. Ce este Roma în raport cu noi?
Care sunt principiile Romei? Pe unele dintre ele le-am văzut deja. De exemplu, să luăm chiar această chestiune de iertare falsificată. Cât este de obișnuit printre oamenii care Îl mărturisec pe Dumnezeu să audă despre iertare, - acest "dacă"; "ești iertat dacă te-ai pocăit suficient", "dacă ai crezut în modul potrivit" sau "dacă continui în credință". Ce fel de iertarea este aceea care are ceva adăugat la ea, pe care mi-o poate smulge din mână oricând? Ce fel de binecuvântare este aceasta dacă nu pot privi fața lui Dumnezeu și sa-L binecuvântez din tot sufletul meu și sa-I spun : Ava, Tată? Nu arată acest lucru că , până la urmă, puțin din duhul Romei dacă există în inima cuiva va permite necredinței să se cuibărească acolo? Dacă este cineva aici în seara aceasta, de exemplu, care nu se pleacă numai înaintea Cuvântului lui Dumnezeu în ce privește iertarea, pentru că noi avem răscumpărarea prin sângele lui Hristos, chiar și iertarea păcatelor, dacă ai atașat vreo condiție acestei iertări, dacă este, așa cum am spus, "o iertare dacă ai felul potrivit de credință, pocăință, dacă rămâi în ea", și așa mai departe, știu că nu ai pace. Nu ai o pace sigură.
Nu acesta este felul de iertare pe care o dă Dumnezeu. El îți dă iertarea de care sunt atașate păcatele trecute, prezente și viitoare. Suntem scoși dintr-un loc lipsit de iertare și asezați într-un loc de care este atașată iertarea. Uneori, sfinți iubiți ai Domnului nu sunt clari cu privire la acest lucru. Ei nu realizează, de exemplu, că păcatele lor viitoare, dacă ar fi să le comita, au fost iertate. Dar să ne amintim mereu că noi, cei care credem în Hristos, suntem un popor iertat. Ferice de omul caruia Domnul nu-i va imputa păcatul. Credinciosul se află în locul în care păcatul nu-i va mai fi imputat niciodată, în ceea ce privește siguranța lui eternă.
Spun lucrul acesta cu multă îndrăzneală, chiar dacă Roma îl face atat de tulbure. Aș dori să-l spun cât de clar posibil - da, așa cum o face Cuvântul lui Dumnezeu - că fiecare credincios în Hristos este atât de complet și iertat pentru eternitate, încât nu va mai putea fi niciodată în situația în care păcatul să poată fi pus în sarcina lui, în ce privește mântuirea sa. El a părasit această situație pentru totdeauna. Știți cum este prezentat în Coloseni. Glorioasă poziție. Este spus : "Și pe voi, care erați morți în greșelile și în necircumcizia cărnii voastre, v-a înviat împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greșelile" (Col. 2:13). Unirea noastră împreună cu un Hristos înviat este legată de iertarea noastră și, dacă suntem un popor înviat, dacă avem viața împreună cu Hristos înviat, atunci ne aflăm pentru totdeauna în afara situației în care se aplică imputarea păcatului. El nu mai poate pune păcatul în sarcina noastră, nu există nicio condiție. "Nu-Mi voi aminti de păcatele lor și de nelegiuirile lor" (Evrei 8:12).
Cum au pătruns filistenii aici! Întâlnești pe sfinții lui Dumnezeu și îi întrebi : "Știi că păcatele tale sunt iertate? poți fi sigur că ești un suflet iertat pentru eternitate?", și câți vor răspunde, în timp ce te privesc în ochi și privesc în ochi pe Dumnezeu: "Mulțumesc lui Dumnezeu, mi se iartă totul pentru eternitate?" Dacă oamenii nu se pot bucura de poziția lor, și să aibă comuniune cu Dumnezeu, să se închine înaintea Lui pentru iertarea lor, atunci putem fi siguri că filistenii au stăpânirea. Filistenii îi împiedică să se bucure de o parte atât de scumpă și clară pentru fiecare fiul al lui Dumnezeu.
Și acesta este doar un lucru. Să luăm chestiunea legii. Mă voi opri putin asupra acestui lucru. De ce ți-ai ridicat mâinile îngrozit (cu excepția cazului în care ai fost eliberat), dacă am spus, că copilul lui Dumnezeu este eliberat în întregime de lege? "Eliberat de lege, de ce, pentru a fi fără lege? Să merg și să fac ce vreau, să merg și să mă cufund în tot felul de păcate?" Stați, nu vă grăbiți, dragi prieteni. "Tot felul de păcate" - aceasta îi place unui credincios? Aceasta este bucuria unui copil al lui Dumnezeu, să se cufunde în tot felul de păcate? Să presupunem că ar fi lăsat să plece, unde s-ar duce? Unde ai vrea să mergi dacă ai avea de ales în seara aceasta? Unde să plecăm? Cred că am merge mai bine în sânul Tatălui.
Suntem născuți din Dumnezeu, acesta este locul nostru. Ce este toată această discuție că, dacă oamenii nu sunt sub lege, ar deschide porțile antinomianismului (*)? De ce, fraților, aceasta este o imposibilitate pentru cei care au fost născuți din nou, o imposibilitate totală. Este imposibil ca vreun copil al lui Dumnezeu să vrea să se afunde cu capul înainte în tot felul de păcate. Îi mulțumesc lui Dumnezeu, deși odată am fost slujitorul păcatului, altădată, din nefericire, am iubit păcatul, dar, ah, fraților, nu vă puteți alătura mie spunănd că atunci când harul lui Hristos a pus stăpânire pe sufletul vostru, v-a făcut să urâți păcatul? V-a făcut să vă bucurați că puteți fi eliberați de păcat, iar dorința și ținta sufletului este acum pentru dreptate și nu pentru păcat. Nu este aceasta adevărat?
(*) Tendința naturală a omului de a nu asculta de nicio lege: morală, religioasă sau socială, n.t.
Deci, nu trebuie să ne temem de obiecția filistenilor că cei care sunt eliberați de lege se vor afunda în păcat. Dar, având în vedere acest lucru, întrebați-vă acum, câți dintre sfinții lui Dumnezeu realizează această eliberare din robia legii? Este doar un alt cuvânt pentru eliberarea din robia păcatului, căci puterea păcatului este legea. Dar câți din poporul lui Dumnezeu știu ce înseamnă eliberarea practică de puterea și robia păcatului? Ei se întorc la lege pentru puterea dreptății, doar pentru a găsi în ea puterea păcatului.
O spun în mod deliberat și cu bună știință, pe baza autorității prețiosului Cuvânt al lui Dumnezeu, că orice altceva în afară de o eliberare deplină, reală și practică de sub autoritatea și stăpânirea păcatului este prea puțin pentru partea noastră creștină și suntem încă sub stăpânirea filistenilor. Iubiți frați, acest lucru este adevărat dacă nu suntem un popor eliberat; spun ceea ce cred că este adevărul lui Dumnezeu. Ah, aceasta apasă. Aceasta se referă la un cerc destul de restrâns de sfinți ai lui Dumnezeu. Vedem că filistenii au ajuns destul de ușor în țară și au luat-o în stăpânire. Există o mulțime de oameni care se pot bucura de siguranță (că sunt mântuiți, n.t.), dar nu se pot bucura de faptul eliberării. Și totuși eliberarea este prin adevăr, este prin adevărul simplu al lui Dumnezeu. Acesta este ceea ce eliberează sufletul. Adevărul primit prin credință ne eliberează, și realizăm că suntem eliberați de robia păcatului, deoarece suntem eliberați de lege.
Până acum am analizat doar două aspecte, iubiți frați, și cred, că acum știm ceva despre puterea filistenilor. Sunt doar două aspecte despre care am vorbit, și dacă nu putem să dăm un răspuns clar și fără echivoc conștiinței noastre și lui Dumnezeu, că suntem eliberați atât de îndoieli cu privire la iertare, cât și de puterea și robia legalismului, care ne ținea sub stăpânirea păcatului, iubiților, atunci trebuie să fim eliberați de filisteni. Atât de aproape este vrăjmașul de noi.
Să luăm un alt treilea aspect, care a fost deja sugerat - întreaga chestiune a închinării. Ne-am concentrat asupra ritualului superb al Romei, cu veșmintele ei preoțești, cu norii ei de tămâie, și toate celelalte. Să includem aici toate imitațiile slabe ale acestei. Dar putem să "mulțumim lui Dumnezeu că nu suntem ca ceilalți"?
Sa venim mai aproape de noi. Închinarea carnală (firească) : - nu include aceasta tot ceea ce nu este din Duhul, tot ceea ce ține de starea naturală? Duhul lui Dumnezeu folosește doar Cuvântul lui Dumnezeu; de aceea, orice închinare care nu este conformă cu acest Cuvânt trebuie tăiată! Cine nu este expus tăiușului ascuțit al acestei săbii? Nu poate un filistean să se ascundă în slujirea cea mai faimoasă a vreunei capele protestante? Nu poate el să pătrundă în liniștea discretă a unei adunări? Ah, fraților, vedem aici un vrăjmaș comun, un pericol comun.
Nu este oare semnificativ că acești filisteni sunt ultimii vrăjmași menționți în Judecători, ultima formă a răului? Întorcându-ne la Apocalipsa, descoperim acolo că Tiatira este Biserica care continuă până la sfîrșit. Se sfârșeste cu Tiatira. După Tiatira totul este parțial. Tiatira înfățișează Biserica ca întreg, iar Biserica ca întreg este sub influența Romei, chiar și acolo unde stăpânirea Romei este respinsă. Chiar și acolo unde este refuzată, oamenii sunt încă practic, și într-o mare măsură, sub influența ei. Poți să-mi spui ce înseamnă toată această înălțate a Romei, în arhitectură, în ritual bisericesc? Nu înseamnă oare că noi suntem robii filistenilor? Fraților, acesta este un lucru serios. Roma a decăzut, ca să zic așa, în Italia și în Europa de sud, cu autoritate excepționălă în altă parte, dar eroarea Romei de astăzi este în toată lumea, și este în fiecare inimă care nu a fost eliberată prin harul lui Dumnezeu de învățătura falsă care vine cu acest sistem. Există o mare parte din învățătura despre erorile Romei în ceea ce se numește protestantism, și la aceasta vreau să ajung.
Dar aceasta este suficient în ceea ce privește vrăjmașul, deși am atins doar câteva aspecte. Dacă m-am ocupat prea mult cu el este că lucrurile sunt extrem de practice, lucruri despre care vrem să fim clari. Am menționat deja și, prin urmare, nu voi mai insista asupra lui, principiul succesiunii, al clerului. Ori de câte ori avem neclarități cu privire la învățătură, vom găsi întotdeauna un om pus într-o poziție de apropiere de Dumnezeu. Preoția, preoția adevărată, poate înflori numai acolo unde falsa preoție nu-și are locul. Toți copiii lui Dumnezeu sunt preoți, dar nu vom vedea niciodată că toți realizeză că sunt preoți, cu excepția cazului în care sunt eliberați de sub stăpânirea Filistiei.
