Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                             - VIII -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     8     CAPITOLUL 8

     (v. 1, 2). Aceste doua versete sunt rezumatul a tot ceea ce autorul epistolei a spus cu privire la minunatul subiect al preotiei lui Hristos in cer. Acest subiect, introdus in cap. 2, se continua pana la capitolul nostru, prin celelalte capitole, cu intreruperi unde sunt tratate lucruri auxiliare, cum ar fi odihna, la cap. 4, marturia, la cap. 6, etc. Dar daca luam ultimele doua versete din cap. 2, primele din cap. 3, versetele 14 la 16 din cap. 4, versetele 1 la 11 din cap. 5, ultimul din cap. 6 si tot cap. 7, vom vedea ce vrea sa zica aceste cuvinte : "punctul cel mai insemnat al celor spuse". Acest punct insemnat, acest rezumat este faptul glorios al preotiei absolute a lui Hristos in locurile sfinte, cerul, unde El este asezat la dreapta tronului maretiei, adica in pozitia de maretie suprema. Aceste locuri sfinte, acest adevarat cort pe care Domnul l-a ridicat, si nu omul, sunt in contrast cu cortul pamantesc ridicat in pustie, si unde slujeau preotii dupa lege. In adevaratul cort ceresc, slujeste in favoarea noastra, prin mijlocirea Sa, Acela care, dupa ce S-a oferit pe Sine Insusi ca jertfa, a intrat acolo si a fost salutat ca mare preot pentru eternitate.

     Acest mare fapt a introdus o economie noua care a pus capat celei vechi, nu doar in legatura cu poruncile levitice, dar, de asemenea, si a legamantului care era legat de ea si care este pusa deoparte pentru a face loc uneia noi si a unui legamant mai bun. Acesta este subiectul capitolului de care ne ocupam.

     (v. 3). Slujba de mare preot era de a oferi lui Dumnezeu din partea poporului daruri si jertfe. "Acesta", Isus, a trebuit deci sa aiba ceva de oferit. El S-a oferit pe Sine Insusi pe cruce, si aceasta jertfa fiind implinita, El aduce inaintea lui Dumnezeu, in cer, mijlocirea Sa pentru noi (comp. 7:27 si 25).

     (v. 4). Dar autorul insista asupra faptului ca Acesta nu mai este pe pamant. Acolo (la cortul pamantesc, n.t.) erau preoti care oferea daruri dupa lege pentru un popor pamantesc. Duhul Sfant doreste intotdeauna sa-i desprinda pe evrei de pamant si sa-i introduca in locurile mai bune din cer.

     (v. 5). Este ceea ce acest verset ne arata in mod clar. Orice slujire a preotilor dupa lege se raporta la "imaginea si umbra celor ceresti". Aici totul era prescris de Dumnezeu, totul trebuia sa se faca exact pentru a raspunde gandului Sau, si aceasta a fost repetat de patru ori lui Moise de catre Domnul (Ex. 25:9, 40 ; 26:30 ; 27:8), dar acestea nu erau decat imagini a celor ceresti, "al locurilor sfinte si al adevaratului cort" in care Hristos este slujitor. Deci, ce trebuia sa prefere evreii, umbre sau realitatea ?

     (v. 6). Aceasta realitate cereasca este in Hristos, "Mijlocitorul unui legamant mai bun" decat cea la care se refera preotia si poruncile levitice. Autorul, la cap. 7:22, a atins acest subiect al legamantului in aceste cuvinte : "cu atat mai mult Isus a devenit garantul unui legamant mai bun". El reia aici subiectul care continua in versetele urmatoare si la cap. 9, si il va trata de-o maniera completa. Dar vom remarca cum in toate lucrurile reiese gloria lui Hristos, stergand toate gloriile economiei (dispensatiei, n.t.) anterioare, pe care evreii ar fi putut-o revendica. Iata preotia aaronica pusa deoparte si inlocuita prin preotia Sa cereasca. Si legamantul incheiat cu parintii prin mijlocirea lui Moise, ce se intampla cu el ? De asemenea, el este pus deoparte pentru a face loc unuia mai bun, al carui Mijlocitor este mult mai mare decat Moise si "care este intemeiat pe promisiuni mai bune". Promisiunile vechiului legamant se bazau pe tinerea legii. Cele ale noului legamant sunt neconditionate, avand ca sursa numai harul lui Dumnezeu si bazandu-se, in ce priveste implinirea lor, pe jertfa lui Hristos, asa cum va arata cap. 9.

     (v. 7). Faptul ca un nou legamant a fost anuntat in Scriptura, dupa cum vom vedea mai departe, rezulta ca primul nu era fara cusur - "pentru ca legea n-a desavarsit nimic" : el nu era decat provizoriu, in legatura cu un popor pamantesc plasat sub conditia de ascultare. Tot ceea ce Dumnezeu a spus, poruncit, randuit, a fost fara indoiala fara cusur ; dar acestea nu erau decat umbre, si poporului caruia i-a fost data legea, cu care a fost incheiat legamantul, era un popor carnal (firesc, n.t.), "cu grumazul intepenit", incapabil de a tine legea si de a nu incalca acest legamant. Deci, el trebuia inlocuit cu altul, si in acest sens el nu era fara cusur. Poporul era obligat sa-l tina, si era responsabil daca n-o facea. Deci, prin incalcarea lui, mustrandu-i ca nu au tinut legamantul, Dumnezeu, in harul Sau suveran a anuntat un altul.

     (v. 8-12). Duhul Sfant citeaza promisiunile minunate ale acestui nou legamant si pe care profetul Ieremia le spune in auzul poporului intr-o zi de ruina extrema (Ier. 31:31-34). Dar in loc sa intre in expunerea binecuvantarilor acestui al doilea legamat, autorul se limiteaza sa traga concluzia ca, deoarece exita un nou legamant, cel vechi a disparut. Astfel, credinciosii evrei erau dezlipiti de vechiul legamant, asa cum au fost de toate celelate lucruri legate de iudaism, si in acelasi timp indemnati sa se alipeasca la tot ceea ce implica noul legamant, care se refera la un timp inca viitor.

     (v. 13). Cu menajamente - si aici putem admira grija delicata a lui Dumnezeu - Duhul Sfant conduce treptat pe credinciosii evrei sa paraseasca iudaismul si tot ceea ce apartine de acesta. Astfel, la v. 4, se face mentiunea despre preoti, ca si cum isi exercita inca slujba lor pe pamant, si totusi, pentru credinciosi, crucea lui Hristos a pus capatat la aceasta (slujba preotilor de pe teren iudaic, n.t.). La fel, acest ultim verset din capitolul nostru nu spune ca vechiul legamant a trecut, ci ca el e invechit si aproape de disparitie. Este ca o persoana foarte batrana : ea este inca in viata, dar este pe punctul de a parasi scena acestei lumi.

     Sa remarcam din nou ca la v. 8, unde se citeaza din Ieremia 31, Duhul Sfant aminteste ca "mustrandu-i" Domnul vesteste un nou legamant. Ce Dumnezeu al harului ! De cate ori, intr-adevar, nu vedem noi in profeti, ca amenintarile, judecatile, blestemele rostite impotriva lui Israel, datorita neascultarii si razvratirii sale, sunt insotite de promisiuni de binecuvantare care se vor implini in perioada milenara ! (vezi, de exemplu, Is. 2:2-5 ; 4:2-6 ; 11:6-16 ; 12, etc).

     Sa mai adaugam cateva cuvinte, necesare crestinilor, cu privire la noul legamant.

     Dupa cuvintele din Ieremia 31, citate in capitolul nostru, noul legamant, la fel ca si cel vechi, este intemeiat cu Israel, poporul pamantesc, si nu cu noi crestinii. Legamintele se refera la caile si la guvernarea lui Dumnezeu in legatura cu oamenii care sunt cu El intr-o stare de relatie pamanteasca. In cer nu exista legaminte. Pentru noi crestinii, pozitia si binecuvantarile noastre sunt in cer (Efes. 1:3). Pe de alta parte, caracterul relatiilor noastre cu Dumnezeu si cu Hristos nu implica niciun legamant. Relatia de copil-Tata, nici cea de mireasa-Mire, nu sunt legaminte. A fi unit in glorie, prin Duhul Sfant, cu Mijlocitorul noului legamant, este departe de a fi un legamant. Dar noi suntem salvati prin sangele legamantului. Noi beneficiem, inaintea ramasitei viitoare a lui Israel, de privilegiile esentiale ale noului legamant, a carui temelie a pus-o Dumnezeu prin sangele lui Hristos, dar aceasta este in duh nu si nu in litera.

     De asemenea, observam diferenta dintre Moise, mijlocitorul vechiului legamant, si Hristos, mijlocitorul celui nou. Moise era intermediar intre Dumnezeu si popor, transmitandu-i acestuia continutul contractului pe care l-a acceptat ca fiind incheiat cu Dumnezeu, si vestindu-i pedepsele legate de incalcarea legii. Dar Hristos a murit pentru natiune (Ioan 11:50-52), si, dupa cum vom vedea la v. 15 din cap. 9, moartea Sa a avut loc pentru rascumpararea din incalcarile de sub intaiul legamant. Astfel este pusa baza intregii binecuvantari a noului legamant ; nu ascultarea oamenilor pacatosi, ci moartea lui Hristos pentru pacatosi.

     O alta diferenta intre primul legamant si cel nou, este ca primul era incheiat cu poporul (v. 9 : "cu parintii lor") ; el avea doua parti contractante. Dimpotriva, cel nou va fi incheiat nu cu ei, ci pentru ei (v. 8 si 10 : "cand voi incheia, pentru casa lui Israel", etc...) Pentru noul legamant, Dumnezeu este singur (*) si poate binecuvanta pe temelia rascumpararii desavarsite implinite de Hristos.

     (*) Adica doar o parte contractanta, nu cum era in cel vechi doua parti : Dumnezeu si poporul, n.t.  

   

             

                                 Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                         - VII -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     7     CAPITOLUL 7

     (v. 1-3). Autorul reintra aici in subiectul binecuvantat si glorios al preotiei lui Hristos, pe care o va pune in contrast cu cea a lui Aaron sau Levi, pentru a arata imensa ei superioritate. Pentru a o face evidenta, asa cum a facut-o deja (cap. 5:6, 10 ; 6:20), el ia ca tip (sau imagine) de preotie a lui Hristos pe cea a lui Melhisedec, despre care el avea multe de zis (5:11). Aceasta preotie, cu totul diferita de cea a lui Aaron care nu a fost instituita decat mult mai tarziu, prezinta trasaturi asemanatoare cu cea a lui Hristos, pana acolo incat multi au crezut in mod eronat ca vad in Melhisedec mai mult decat un om. Vedem cum acest personaj remarcabil apare dintr-odata, in relatarea din cap 14 din Geneza, si dispare in acelasi fel, fara sa mai fie mentionat ceva istoric despre el, in restul Scripturii.
     Melhisedec era imparat al Salemului, loc care va purta mai tarziu numele de Ierusalim (Ps. 76:2). Or, numele sau semnifica "imparat al dreptatii" si, dupa cum Salem inseamna "pace", el era, de asemenea, "imparat al pacii". Dar mai mult, el era preot al Dumnezeului Preainalt ; aceasta denumire de Preainalt este data lui Dumnezeu cand este vorba de Imparatia milenara : "Dumnezeul Preainalt, Stapanul cerurilor si al pamantului" (Gen. 14:18-20), asa cum intalnim frecvent in Psalmi care se refera la acea perioada. Melhisedec, imparat si preot, este deci tipul Domnului cand, va instaura Imparatia Sa pe pamant, va domni cu dreptate, El, Printul pacii, si ca lucrarea dreptatii va fi pace (Is. 32:1, 17 ; 9:6), si ca El va fi preot pe tronul Sau (Zah. 6:13). Primul verset din capitolul nostru aminteste in ce moment a venit Melhisedec inaintea lui Avraam. A fost atunci cand acesta "se intorcea de la macelul impratilor", si aceasta presupune, de asemenea, ziua viitoare a aratarii lui Hristos, atunci cand ii va supune pe imparatii pamantului si va instaura Imparatia Sa de dreptate si de pace.
     Pentru a spune in treacat, putem remarca ca expresiile "l-a intampinat pe Avraam", si cele din Geneza "a adus paine si vin", se refera la caracterul prezent al preotiei lui Hristos pentru noi, adica ingrijirea Lui preventiva si ajutorul pe care il gasim in El la timpul potrivit.
     "Fara tata, fara mama", este spus despre Melhisedec, adica fara niciun fel de rudenie din care sa-si traga preotia sa ; "fara genealogie", in contrast cu fiii lui Aaron care, pentru a-si legitima dreptul lor la preotie, a trebuit sa-si dovedeasca descendenta lor (Ezra 2:62). "Neavand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii", fara ca sa fie atribuita vreo limita preotiei sale, asa cum era cazul pentru fiii lui Aaron, caci el a aparut si a disparut fara ca sa fie vorba despre nasterea sa, nici de moartea sa. Nu-l vedem deci decat viu : preotia sa ramane pentru totdeauna (sau, perpetuu, n.t.). Si astfel ea reprezinta de-o maniera izbitoare preotia perpetua, netransmisibila a Domnului. De asemenea este spus : "Asemanat Fiului lui Dumnezeu", asemenea Fiului lui Dumnezeu, nu in persoana sa, ci in functia sa de preot. Numai ca preotia lui Hristos se exercita acum in ceruri.
     (v. 4-10). Dupa ce prezinta toate trasaturile preotiei lui Melhisedec si dovedeste astfel ca in afara de preotia lui Aaron exista o alta de o randuiala cu totul diferita, autorul arata superioritatea primei preotii fata de a doua. Or, aceasta preotie este cea a lui Hristos, dupa cum o dovedesc cuvintele din Ps. 110, unde David, vorbind prin Duhul Sfant, zice : "Tu esti preot pentru totdeauna, dupa randuiala lui Melhisedec". Autorul epistolei le aplica la Domnul, avand in aceasta autoritatea lui Isus Insusi, care vorbeste de acelasi psalm cu referire la Persoana Lui (Mt. 22:43).
     Deci, autorul vrea sa arate superioritatea preotiei lui Hristos dupa randuiala lui Melhisedec, fata de cea a lui Aaron. Pentru aceasta, el foloseste doua lucruri din relatarea din Gen. 14. Primul este ca Melhisedec l-a binecuvantat pe Avraam, si al doilea ca Avraam i-a dat zeciuiala din prada. "Vedeti dar cat de mare a fost acesta, caruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuiala din prada" (v. 4). Intr-adevar, maretia lui Melhisedec apare de-o maniera izbitoare, daca ne gandim la pozitia patriarhului Avraam, de depozitar al promisiunilor, de tata al celor credinciosi, care a dat acest mare exemplu de credinta si rabdare pus in evidenta la cap. 6 al acestei epistole.
     Avraam, oricat de mare ar fi fost, dand zeciuiala din prada lui Melhisedec, a recunoscut demnitatea lui si dreptul pe care il avea la aceasta zeciuiala. Ori, sub lege, care a venit la mult timp dupa Avraam, preotii din semintia lui Levi, din familia lui Aaron, aveau porunca sa ia zeciuiala de la popor, de la fratii lor. Deci, faptul ca Avraam a dat zeciuiala lui Melhisedec, arata ca Levi, samanta lui Avraam, a dat el insusi zeciuiala prin Avraam. Acest lucru arata clar ca preotia lui  Melhisedec era superioara celei lui Levi. Mai mult, preotii dupa randuiala levitica erau oamenii muritori, in timp ce marturia data despre Melhisedec este ca el este viu, "ca traieste" ; "neavand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii". El dainuieste in demnitatea sa. In final, a doua dovada a superioritatii lui Melhisedec asupra lui Avraam este ca el l-a binecuvantat, "dar, fara indoiala, cel mai mic este binecuvantat de cel mai mare" (v. 7). Un ultim aspect este ca el nu-si avea "genealogia din ei (urmasii lui Levi)".
     Deci, oricine ar fi acest personaj, necunoscut si tainic, maretia lui si trasaturile preotiei sale sunt puse in mod clar inaintea ochilor nostri. Noi stim ceea ce Cuvantul ne invata, spunand despre Domnul ca El este "mare preot dupa randuiala lui Melhisedec", in contrast cu preotii dupa randuiala lui Aaron.
     (v. 11-17). In aceste versete si in cele care urmeaza, sunt prezentate si aplicate la Domnul trasaturile care apartin preotiei dupa randuiala lui Melhisedec, si care demonstreaza superioritatea ei fata de cea a lui Aaron.
     Dar mai este ceva. Poporul Israel a primit o lege intemeiata pe preotia levitica. Dar aceasta preotie nu putea duce la perfectiune, ea nu era capatul, scopul final al planurilor lui Dumnezeu. Si ceea ce demonstreaza acest lucru, este ca o alta preotie, dupa randuiala lui Melhisedec, era anuntata in Scriptura (Ps. 110), ca trebuie sa se ridice. Rezulta ca "fiind schimbata preotia, este necesara si o schimbare a legii" (v. 12). Intreg sistemul levitic, pe care preotia dupa randuiala lui Aaron era bazata, cadea impreuna cu ea.
     Doua lucruri demostreaza schimbarea completa care este lucrata, contrastul total intre cele doua feluri de preotii. In primul rand, "Cel despre care sunt spuse acestea", Domnul, a apartinut de o semintie straina de preotia levitica, care a fost incredintata familiei lui Aaron. Mesia, dupa profetia lui Iacov si a altora, trebuia sa iasa din semintia lui Iuda (Gen. 49:10) si din familia lui David (Is. 11:1), dupa cum stim ca acest lucru a avut loc. Iata o prima diferenta. In al doilea rand, preotul dupa randuiala lui Aaron era stabilit "potrivit legii unei porunci omenesti (lit. carnale)". Intreg sistemul era adaptat omului in carne, totul era exterior si temporar ; ceremoniile si poruncile nu erau decat imagini, si de multe ori un jug apasator pentru omul pacatos si fara putere ; preotii se succedau unul dupa altul, si astfel fiecare si-a exercitat sarcina numai in timpul vietii sale aici jos. Dimpotriva, Domnul, "dupa asemanarea lui Melhisedec", S-a ridicat ca preot "potrivit puterii unei vieti nepieritoare". Viata in care El a intrat, dupa ce a implinit rascumpararea, este o viata asupra careia moartea nu mai are nicio putere. De aceea este data aceasta marturie : "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec". Preotia Sa este perfecta.
     (v. 18). Porunca care a precedat intemeierea preotiei perfecte, sistemul legalist care se aplica omului in carne, a fost abrogata, "din cauza slabiciunii si inutilitatii ei". Ea era slaba, deoarece Dumnezeu ramanea ascuns in spatele perdelei, si nimic, din acest sistem, nu-i dadea posibilitate omului sa patrunda dincolo si sa se apropie de Dumnezeu. Prin urmare, in ce priveste acest scop ea era inutila, si astfel s-a demonstrat ca "legea n-a desavarsit nimic".
     (v. 19). Dar daca vechea ordine de lucruri a fost pusa deoparte, deoarece ea nu a desavarsit nimic, preotia lui Hristos introduce "o speranta mai buna, prin care ne apropiem de Dumnezeu". Aceasta nu mai este o porunca care tine pe omul pacatos departe de Dumnezeu, ci o speranta, o incredere bazata pe promisiunea si harul divin si care ne permite sa ne apropiem de Dumnezeu, de a sta fara teama in prezenta Sa. Putem observa ca acesta este unul din marile subiecte pe care epistola insista, faptul de a ne apropia de Dumnezeu ca fiind un privilegiu crestin (vezi cap. 4:16 ; 7:19, 25 ; 10:1, 22). Pretios har pentru noi !
     (v. 20-22). Isus a fost facut garantul unui legamant mai bun. Legamantul pe principiul ascultarii era legat de preotia aaronica ; dar un legamant nou cu poporul lui Israel, "un legamant mai bun", este incheiat cu el in legatura cu preotia lui Hristos - Hristos este garantul acestui legamant care se intemeiaza nu pe principiul care cere ascultare unui popor carnal (in carne, in firea veche, n.t.), ci pe Hristos Insusi si pe lucrarea Lui. Ne amintim ca autorul vorbeste evreilor deveniti crestini, si ca legamintele se refera la Israel.
     Or, ceea ce demonstreaza excelenta si superioritatea acestui legamant, este ca Cel care a fost facut garant, a fost randuit preot cu juramant de catre Cel care a zis despre El : "Domnul a jurat si nu-I va parea rau: Tu esti preot pentru eternitate (dupa randuiala lui Melhisedec)". Preotii dupa randuiala lui Aaron, dimpotriva, au fost asezati pur si simplu dupa porunca lui Dumnezeu, fara ca sa fie rostit vreun juramant care sa le asigure perpetuitatea.
     (v. 23-24). Iata un nou contrast intre preotia levitica si cea a lui Hristos ; este un contrast intre moarte si viata. In prima, erau "multi preoti". Oamenii fiind muritori, nu puteau sa dainuiasca, ci se succedau unul dupa altul : Hristos, avand o viata nepieritoare, este si ramane unicul preot. El are o preotie care nu se transmite si care nu se schimba. Totul este stabil si perpetuu.
     (v. 25). Consecinta celor de mai sus este infinit de pretioasa pentru noi. In primul rand observam expresia : "Aceia care se apropie de Dumnezeu prin El". Acestia sunt o clasa de persoane care sunt caracterizati astfel. Acestia sunt credinciosii, cei care sunt mantuiti, cei care beneficiaza de lucrarea implinita prin Hristos. Ei au aceasta favoare prin El, pe care nici legea, nici jertfele iudaice, nu putea sa le-o dea : ei se apropie de Dumnezeu. Acum vedem privilegiul care rezulta pentru ei din preotia netransmisibila, perpetua a lui Hristos. Aceasta poate sa-i mantuiasca in intregime, sau pana la desavarsire. Noi suntem mantuiti in mod perfect, adica spalati de pacatele noastre si scapati de judecata, prin lucrarea implinita la cruce. Dar ne ramane inca alergarea prin pustie cu pericolele si ostenelile sale. Prin tot si pana cand totul se va incheia, El ne mantuieste, ne elibereaza si ne garanteaza. Si in virtutea a ce ? In virtutea faptului ca El este viu, viu pentru totdeauna (perpetuu), avand o viata care nu intrerupe nimic in activitatea Sa, si ca, in aceasta viata, El mijloceste pentru noi. Deci, prin aceasta mijlocire permanenta a Sa noi trebuie sa fim mantuiti pana la capatul alergarii. La fel cum Moise altadata, mijlocind inaintea Domnului, a ridicat mainile sale sustinute de Aaron si Hur (Ex. 17), facand ca Israel sa castige o biruinta deplina asupra vrajmasilor sai, asa si Isus, fiind totdeauna viu, ne face sa triumfam peste toate obstacolele care ne-ar opri din alergarea noastra.
     (v. 26-28). Un nou argument ne este dat aici, care stabileste inca odata prin contrast excelenta suprema a preotiei lui Hristos fata de cea a lui Aaron. Marii preoti luati dintre oameni aveau slabiciuni, ca cei pentru care erau pusi. Ei erau oameni pacatosi care trebuiau sa ofere jertfe, mai intai pentru propriile lor pacate, apoi pentru cele ale poporului, si pentru aceasta intrau intr-un locas pamantesc in care poporului ii era interzis sa intre. Dar noi, mantuiti prin jertfa lui Hristos care S-a adus pe Sine Insusi o data pentru toate, ne apropiem de Dumnezeu in Locasul ceresc, unde nimic necurat, nici intinat, nu poate intra ; locul nostru este acolo. Eram pacatosi, dar mantuiti, am fost facuti sfinti. Ca atare, un astfel de mare preot ne trebuia potrivit cu cerinta gloriei si curatiei cerului - sfant, fara rautate, fara pata, despartit de pacatosi - sa-L avem acolo unde suntem chemati sa intram : inaltat mai presus decat cerurile, in prezenta lui Dumnezeu. Fiind astfel imbracat cu acest caracter de sfintenie, nu era nevoie sa aduca jertfe pentru Sine Insusi : El S-a dat pentru noi. Si aceasta jertfa fiind perfecta, nu era nevoie ca ea sa fie reinnoita. Eficacitatea sa ramane, si noi ramanem inaintea lui Dumnezeu, acolo unde aceasta jertfa unica ne-a asezat. Preotia Sa se exercita deci in cer, si slujba Sa ca mare preot este de a mijloci pentru noi.
     Legea punea ca mari preoti oameni care aveau slabiciuni ; dar ceva mult mai bun a venit dupa lege. Acesta este juramantul lui Dumnezeu : "Domnul a jurat", si acest juramant pune "un Fiu". El este intr-adevar un Om, dar El este Fiul lui Dumnezeu, si este pus mare preot atunci cand, dupa ce a fost facut desavarsit, consacrat (vezi cap. 2:10), a intrat in cer si a fost perfect potrivit pentru a implini slujba Sa pentru eternitate.
     Vom face o remarca cu privire la v. 27. Este spus : "Oferindu-Se pe Sine Insusi". Aceasta nu vrea sa spuna ca S-a injungiat El Insusi, implinind astfel o lucrare de preot. Ci S-a adus pe Sine ca un dar, S-a dat pe Sine Insusi ca jertfa (Gal. 1:4 ; 2:20 ; Efes. 5:2, 25). La fel, nu El este cel care Si-a varsat sangele, ci sangele Sau a fost varsat (Mt. 26:28). In preotia levitica, au existat multe situatii cand preotul era acela care isi injunghia jertfa (Lev. 1:5, 11 ; 3:2, 8, 13 ; 4:4, 24, 29, etc.). Nu a fost nicio lucrare de preot din partea lui Hristos inainte de momentul in care, intrand in glorie, dupa ce a fost facut desavarsit, este salutat de Dumnezeu ca mare preot dupa randuiala lui Melhisedec (vezi cap. 5).  

                                Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                       - VI -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)

   
     6     CAPITOLUL 6

     (v. 1). "De aceea", indica faptul ca avem aici concluzia celor relatate mai sus, adica la sfarsitul cap. 5. Aceasta este din nou o indemnare. Autorul sfant reproseaza evreilor ca au ramas la starea de prunci in cunostinta si experienta, in timp ce ar fi trebuit sa fie invatatori ; el ii indeamna acum sa lase aceasta stare de pruncie si sa inainteze spre desavarsire, sau starea de om matur.

     "Cuvantul inceputului lui (sau "despre") Hristos", este ceea ce apartine prunciei, starea iudeilor inainte de venirea lui Hristos, Mesia anuntat prin promisiuni si profetii (vezi Gal. 4:1-5). Ele priveau in adevar pe Hristos, dar revelatia era intunecata : acestea erau "cuvantul inceputului lui (sau, despre) Hristos", si nu revelatia Sa deplina ca glorificat in cer. Nu ar trebui respinse lucrurile care apartin de aceasta stare de pruncie : ele isi aveau locul si importanta lor ; dar Hristos venind si ocupandu-Si locul glorios in cer, era necesar sa fie parasite (lucrurile de inceput, n.t.) pentru lucrurile care apartin de aceasta pozitie a lui Hristos si care decurg din ea, aceste lucruri care alcatuiesc crestinismul si sunt apanajul, privilegiul starii oamenilor maturi, al celor care au inteles gloria Persoanei lui Hristos, caci aceasta este "desavarsirea".

     (v. 2, 3). Aceste versete ne dau o enumerare a ceea ce constituie "cuvantul inceputului lui Hristos".  "Pocainta de fapte moarte" - aceste fapte sunt cele infaptuite de om in natura sa pacatoasa, omul vechi care este mort (Efes. 2:1), si ale carui fapte poarta acelasi caracter al mortii. Pocainta inseamna intoarcere, si aceasta este pocainta care precede Evanghelia. Intr-adevar, vedem ca de aici incepe, in predicarea lor, Ioan Botezatorul si Domnul Insusi ; si pocainta este intotdeauna primul pas spre mantuire. "Credinta in Dumnezeu" este increderea absoluta in grija Lui pentru noi, in promisiunile Sale, in puterea Sa pentru a le implini, si pentru a ne sprijini si a raspunde rugaciunilor noastre. Domnul i-a indemnat pe ucenicii Sai sa aiba credinta (Mt. 6:24, etc. ; Mc. 11:22), si exemplul patriarhilor ne arata ca ei o cunosteau (credinta, n.t.). "Invatatura despre spalari" se gasea in Vechiul Testament ; este unul din lucrurile care caracterizau ceremoniile si poruncile legi (Ex. 30:20 ; 40:12 ; Lev. 8:6 ; 13:6 ; 14:8, 9 ; 15:13 ; 16:4, 24, 26, 28 ; 17:16, etc.).

     "Punerea mainilor " se practica nu doar cand se aduceau jertfele (Lev. 1:4 ; 4:15), dar si fata de persoane (Num. 8:10 ; 27:18, 23). Invataturile despre "invierea mortilor" si despre "judecata viitoare", revin deseori in invataturile Domnului si in general erau acceptate printre iudei, cu exceptia saducheilor. Astfel, aceste lucruri care sunt inceputul cuvantului lui Hristos erau cunoscute de cei drepti din vechiul Testament si de ucenicii care L-au urmat pe Domnul in drumul Sau aici jos. Ele isi aveau importanta lor, dar trebuiau parasite pentru a tinde spre lucruri mai bune. Era o temelie care a fost pusa si asupra careia nu mai era necesar sa se revina.

     Ucenicii L-au cunoscut pe Hristos dupa carne ; dar in urma mortii, invierii si glorificarii Sale in cer, Duhul Sfant a venit si a descoperit lucrurile glorioase care s-au adaugat la cele precedente. Aceasta revelatie noua a facut din crestin o fiinta cereasca care merge spre glorie. El are constienta unirii sale cu Hristos inaltat, precum si faptul ca acest Hristos glorificat ii poarta de grija, ca mare preot dupa randuiala lui Melhisedec.

     (v. 3). "Si vom face aceasta", adica de a tinde, de a inainta spre desavarsire, starea oamenilor maturi. "Daca va ingadui Dumnezeu", daca ne da harul sa intelegem si sa primim intregul adevar  care se refera la aceasta stare. Dar inainte de a dezvolta, de a arata ce este perfectiunea unui crestinism ceresc, scriitorul sfant pune inainte pericolul ingrozitor care ameninta pe cei care il parasesc dupa ce au marturisit ca l-au primit.

     (v. 4, 5). Aceste versete descriu privilegiile pe care le-a adus crestinismul. Avand lumina divina, a luminat sufletele prin revelatia deplina a cunoasterii lui Dumnezeu ; "darul ceresc", Hristos dat de Dumnezeu, a fost prezentat, si a putut fi gustat ; Duhul Sfant a venit si a dat marturie despre glorificarea lui Hristos, si Si-a manifestat puterea prin convertiri si minuni, si prin lucrarea Sa din sanul Adunarii, astfel ca cei care veneau in mijlocul crestinilor ii simteau influenta - devenind astfel "partasi ai Duhului Sfant" ; "Cuvantul bun al lui Dumnezeu", Cuvantul harului minunat al lui Dumnezeu a fost vestit, si au putut sa-i aprecieze savoarea si pretul ; in final, minunile au fost realizate prin puterea Duhului Sfant si insoteau pe cei care au crezut : ele erau o anticipare a minunatei manifestari de putere care va avea loc in "veacul viitor", gloriosul mileniu, cand Mesia, Fiul lui Dumnezeu, va triumfa asupra tuturor vrajmasilor Sai, si va aduce eliberarea deplina, nu doar a lui Israel, ci a intregii creatii care suspina (Rom. 8:18-22). "Lucrarile veacului viitor", care au lucrat deja printre crestini, erau o marturie a puterii, ascunse acum in cer, a Mantuitorului glorificat. Iata deci lucrurile care caracteriza crestinismul si sub efectul carora se gaseau cei care l-au imbratisat, cei care, parasind iudaismul, au intrat in biserica unde ele (lucrarile de putere, n.t.) se manifestau. Dar putem fi acolo in mijlocul acestor privilegii, si sub influenta lor, fara a fi cu adevarat adusi la viata, fara a avea viata din Dumnezeu, care numai ea le poate face eficiente pentru suflet. Nimic, intr-adevar, din toata aceasta enumerare, nu presupune posesiunea vietii.

     Acestea fiind spuse, dificultatea pe care o poate prezenta acest pasaj a disparut.

     (v. 6-8). Deci, cei care, dupa ce au intrat in aceasta noua ordine de lucruri, in mijlocul acestor privilegii ceresti, care decurg din glorificarea lui Hristos, si acum le parasesc pentru a se intoarce la iudaism, se gasesc in pozitia cea mai ingrozitoare. Ei au apostaziat. Si pentru aceasta, este imposibil ca ei sa fie "reinnoiti spre pocainta". Ceea ce a fost cel mai bun a fost respins si aceasta, nu din ignoranta, ci cu o cunostinta deplina si in mod voit. Ce reinnoire ar mai putea exista pentru a aduce un astfel de suflet la pocainta ? Niciuna, caci actionand astfel insemna, in ce-i priveste pe ei insisi, ca de buna voie si dupa ce au cunoscut privilegiile pe care el le-a adus (crestinismul, n.t.), sa-L rastigneasca inca odata pe Fiul lui Dumnezeu si sa-L expuna batjocorii, pacatuind cu mult mai groaznic, incat nu se putea spune despre ei ca : "Nu stiu ce fac".

     Ce mai ramanea deci pentru ei ? Nimic altceva decat judecata, si scriitorul sfant foloseste pentru a-i face sa inteleaga o imagine izbitoare. El ii aseamana cu un pamant care a primit deseori ploaie - imaginea binecuvantarilor de sus (Is. 55:10, 11), si care nu a produs decat spini si maracini, plante nefolositoare si daunatoare. Atunci el este lepadat, destinat sa fie blestemat, si nu asteapta altceva decat focul judecatii. Dar, dimpotriva, pamantul care a primit binecuvantarea de sus, care o absoarbe, si produce roade, dovedeste ca are viata in el ; aceste roade sunt folositoare acelora pentru care este lucrat ; astfel, sufletul in care este viata, primeste de la Dumnezeu binecuvantarea si manifesta aceasta viata prin roade. Or, asa erau cei carora autorul se adreseaza. De aici, si aceasta siguranta pe care el o exprima cu privire la ei in versetele urmatoare.

     (v. 9, 10). Cei carora le este adresata epistola ar fi putut fi tulburati sau descurajati, de aceea autorul, dupa ce le-a semnalat pericolul, le adreseaza imediat incurajari - "chiar daca vorbim astfel", pentru a va atentiona, treziti-va si mergeti inainte. Remarcati expresia "preaiubitilor", care nu se gaseste decat in acest loc in epistola, cuvant potrivit pentru a da greutate la ceea ce avea sa fie adugat : "suntem incredintati de lucruri mai bune si care tin de mantuire". El avea incredintarea ca ei nu parasisera ceea ce au primit, mantuirea mare adusa de Hristos. Si temelia convingerii sale cu privire la ei, era, in ciuda declinului lor, dovezile ca viata din Dumnezeu era in ei - activitatea lor in slujirea lui Dumnezeu si a sfintilor, si dragostea lor. Un alt aspect care trebuia sa-i incurajeze era ca Dumnezeu, potrivit dreptatii Sale, va tine cont de ceea ce ei au facut din dragoste pentru El, caci, dupa cum vedem in multe alte locuri, exista o rasplatire.

     (v. 11). Autorul, prin tabloul pe care l-a prezentat in ce priveste pericolul la care erau expusi credinciosii evrei si prin incurajarile pe care el le-a dat, a aratat, si aici el o exprima, dorinta arzatoare a inimii sale de a-i vedea ca staruie cu incredere pana la sfarsit pe calea crestina, care sfarseste in odihna si glorie, obiectele sperantei. El dorea ca ei sa nu sovaie, ci sa aiba in inima lor pana la sfarsit o siguranta deplina a acestei sperante, a realizarii ei care nu poate insela. Nu este de dorit ca si noi sa avem aceasta siguranta deplina ?

     (v. 12). "Ca sa nu fiti lenesi". Ei devenisera lenesi la ascultare (5:11), si de aici starea lor de pruncie, de aici pericolul de a incetini in alergarea lor crestina ; ei sunt deci indemnati, in vederea sperantei glorioase care statea inaintea lor, sa nu fie lenesi, molatici in viata spirituala pentru ca intalneau dificultati. A fost in trecut, ca si in prezent, unii care au asteptat si asteapta in credinta si rabdare ceea ce le-a fost promis, si mostenesc ceea ce le-a fost pregatit. Aici este descris caracterul lor : "Prin credinta si indelunga-rabdare, mostenesc promisiunile". Evreii nefiind lenesi, deveneau imitatorii acestora. Si noi putem prin credinta sa asteptam cu rabdare implinirea promisiunilor Domnului !

     (v. 13-15). Avraam este un exemplu mare al acestei credinte si rabdari care a mostenit promisiunea. Dar trebuie remarcat ca promisiunea amintita aici : "Cu adevarat, binecuvantand te voi binecuvanta si inmultind te voi inmulti", este cea care a fost facuta lui Avraam dupa jertfa lui Isaac, si care este relatata in Gen. 22:16-18. Aceasta promisiune a fost insotita de un juramant. Avraam, cand a fost chemat sa paraseasca patria si familia sa, a primit promisiunea unei seminte numeroase, a unei binecuvantari personale, si a unei binecuvantari pentru natiuni in el (Gen. 12:3) ; dar acestea nu au fost facute cu juramant, asa cum a fost facuta cea care este amintita aici, si care se incheie prin vestirea lui Hristos - samanta lui Avraam - fata de care Isaac mort si inviat era doar imaginea (sau tipul).

     "Si astfel, (Avraam) avand indelunga-rabdare, el a obtinut promisiunea". Aceste cuvinte ne arata ca credinta si rabdare lui Avraam au fost exersate nu doar in legatura cu nasterea tarzie a lui Isaac, ci din nou, prin cea mai grozava incercare, cand a fost chemat sa-l aduca jertfa pe cel despre care i se spusese : "In Isaac ti se va numi samanta!" Rabdarea lui Avraam a trecut peste toate, si dupa ce l-a primit din nou (redobandit, fiind socotit ca mort, n.t.) pe Isaac, el a primit promisiunea intarita prin juramant.

     (v. 16-20). Versetul 16 reaminteste ca, intre oameni, juramantul este sfarsitul oricarei neintelegeri si intareste ce a fost convenit. Ei jurau pe unul mai mare decat ei ; dar Dumnezeu a intervenit cu juramant pentru a intari promisiunea, si neavand pe nimeni mai mare pe care sa jure, a jurat pe Sine Insusi (Gen. 22:16).

     "Mostenitorii promisiunii" sunt cei credinciosi, adevaratii copii ai lui Avraam. Ei mostenesc binecuvantarea lui Avraam, binecuvantarea in Hristos si prin Hristos, samanta lui Avraam, si aceasta dupa planul care nu se schimba al lui Dumnezeu, caci ceea ce a hotarat Dumnezeu va implini cu siguranta. Dar, in harul Sau, pentru ca mostenitorii promisiunii sa aiba o garantie solemna pe care sa se sprijine credinta lor, le-a dat doua lucruri care nu se schimba, asemenea lui Insusi, de-o parte promisiunea insasi, si cealalta juramantul. Era imposibil ca Dumnezeu sa minta in ce priveste promisiunea Sa, chiar daca ea nu ar fi fost insotita de juramant. Dar acesta este adaugat pentru a da o solemnitate mai mare promisiunii, si de a imprima astfel mai tare in sufletul credinciosului certitudinea declaratiilor lui Dumnezeu. Credinta are astfel o temelie de neclintit. Si cat de necesar era aceasta pentru acesti evrei tulburati ! Ce condescendenta din partea lui Dumnezeu pentru slabiciunile noastre, astfel incat El vrea sa dea inimii noastre o siguranta deplina cu privire la implinirea planurilor Sale de har fata de noi !

     Si astfel, sprijinindu-se pe promisiune si pe juramantul lui Dumnezeu, credinciosii evrei aveau o mangaiere puternica. Ei au fugit de sistemul pamantesc sortit pierii, pentru a apuca speranta oferita, Hristos in glorie si revenind in glorie pentru a-i lua si a-i duce acolo. Ei aveau drept garantie planul de neschimbat al lui Dumnezeu, promisiunea Sa si juramantul, dar iata acum un alt fapt care vine sa dea sperantei lor o stabilitate perfecta. Hristos Insusi a intrat dincolo de perdea, in Locasul ceresc, si acolo El este ca Inainte-mergator pentru ai Sai.

     Expresia "alergat" ne face sa ne gandim la ucigasul din Israel care alerga intr-o cetate de refugiu (Num. 35 si Ios. 20). Dar exista un contrast izbitor intre pozitia evreilor credinciosi si cea din Israel. Primii aveau ca refugiu Locasul ceresc unde se afla Isus Inainte-mergatorul lor, marele preot al crestinilor, traind pururea pentru a mijloci pentru ei. Speranta lor era acolo, in cer in prezenta lui Dumnezeu, asezata pe o temelie de neclintit. Ce fericire si ce siguranta pentru suflet de a fi alipit astfel la cer, la Hristos in cer ! Israel, vinovat prin ignoranta de uciderea lui Hristos, se gaseste, dimpotriva, pastrat in mijlocul natiunilor pana la incheierea actualei preotii a lui Hristos, atunci cand Israel va reintra in posesiunea mostenirii.

     "O ancora a sufletului, sigura si tare", asa era speranta credinciosilor evrei, deaorece ea era fixata dincolo de perdea unde era Hristos, Inainte-mergatorul lor. Credinta, asemenea lantului care leaga corabia de ancora, traverseaza intreg spatiul care se intinde intre marea agitata a acestei lumi si locul ceresc, de neschimbat, unde este Obiectul sperantei noastre.

     "Fiind facut pentru eternitate mare preot dupa randuiala lui Melhisedec" ; autorul reintra astfel in subiectul preotiei, care a fost intrerupt la cap. 5:11. El ne conduce, prin indemnurile sale, sa privim din nou la marele preot al marturisirii noastre care a intrat in cer ; el indreapta gandurile noastre la acest sistem glorios si ceresc. Din momentul in care Isus a intrat in acest Locas, El a devenit mare preot pentru eternitate dupa randuiala lui Melhisedec. Aici nu este vorba numai de preotia Sa actuala. Aceasta declaratie asigura, de asemenea, implinirea glorioasa a binecuvantarilor viitoare fata de Israel si fata de pamant in timpul mileniului, atunci cand Isus va fi adevaratul Imparat al dreptatii si al pacii, si adevaratul preot al Dumnezeului Preainalt, fata de care Melhisedec era tipul. Acest lucru il vom vedea pe larg in capitolul urmator.

       

                                                   

                                    Note asupra Epistolei catre Evrei
                                                     - V -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     5     CAPITOLUL     5

     Scriitorul sfant continua aici marele subiect al preotiei lui Hristos, inceput in capitolul precedent. El o compara cu cea a lui Aaron, dar scoate in evidenta contrastul dintre persoana lui Hristos si cea a lui Aaron, si arata gloria preotiei lui Hristos, infinita ei superioritate si perfectiunea ei fata de cea a lui Aaron. Exista totusi si asemanari pe care le vom vedea in timp ce intaintam in studiul capitolului. Dar putem observa ca, la fel cum in capitolele anterioare profetii, ingerii, cel dintai om, David, Moise, Iosua, au disparut rand pe rand dinaintea maretiei supreme a lui Hristos, si aici, in cap. 5 si in urmatoarele, Aaron si preotia levitica cu jertfele legate de ea, au disparut, de asemenea, dinaintea preotiei glorioase si a jertfei desavarsite a lui Hristos, fata de care acelea nu erau decat umbre si imagini.

     (v.1). Aaron este luat dintre oameni, la fel ca toti cei care i-au urmat in aceasta functie. Hristos a fost intr-adevar un Om, si trebuia sa fie pentru a implini lucrarea Sa si pentru a putea simpatiza cu noi, dar El nu a fost luat dintre oamenii pacatosi. El era sfant, nevinovat, fara pata, despartit de pacatosi (cap. 7). Vedem aici inca odata asemanarea si contrastul.

     Orice preot era asezat pentru oameni in lucrurile privitoare la Dumnezeu, adica in relatiile oamenilor cu Dumnezeu, in mod special din punctul de vedere al iertarii pacatelor, pentru pastrarea bucuriei si restabilirea comuniunii cu Dumnezeu. De aceea trebuia "ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate", asa cum le vedem descrise in Levitic. "Daruri", diferite daruri ; jertfe pentru pacate", animale (aduse ca jertfa, n.t.). Dar aceste daruri si jertfe erau toate, dupa cum vom vedea mai departe, imaginea darului si a jertfei desavarsite a lui Isus Hristos (vezi Efes. 5:2).

     (v. 2). Preotul luat dintre oameni cunoastea din experienta slabiciunile lor, si prin aceasta era in stare sa simpatizeze cu ei. Hristos, ca Om, a cunoscut slabiciunile noastre, si El poate sa simpatizeze cu noi, dupa cum am vazut. Aceasta este asemanare. Dar Aaron putea fi, ca si ceilalti, nestiutor si ratacit, de aceea el putea fi ingaduitor fata de cei care se rataceau. Nu asa este cu Hristos. El a fost sfant, nevinovat, fara pata, dupa cum am remarcat deja, Om desavarsit si Fiu al lui Dumnezeu. Acesta este contrastul.

     (v. 3). De asemenea, si aceasta face sa reiasa acest contrast, Aaron, la fel ca urmasii sai, era obligat sa aduca jertfe pentru pacat pentru el insusi. Vedem, intr-adevar, in Exod si in Levitic, ca pentru consacrarea sa, apoi, la ziua ispasirii inainte de a intra in cort, trebuia sa se sfinteasca prin aducerea de jertfe (Ex. 29 ; Lev. 9:16). Si la cap. 4 din Levitic, este aratat ce trebuia sa aduca daca pacatuia. Nimic din toate acestea nu se poate aplica la Hristos. El S-a adus pe Sine Insusi, dar aceasta pentru noi.

     (v. 4). O alta trasatura a marelui preot era ca "nimeni nu-si ia singur onoarea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu, dupa cum a fost si Aaron". Exod 28 ne relateaza chemarea lui Dumnezeu catre Aaron si fiii sai : "Si tu", zice Domnul lui Moise, "apropie la tine pe Aaron, fratele tau, si pe fiii sai cu el, dintre fiii lui Israel, ca sa-Mi faca slujba de preoti (fr. "sa exercite preotia inaintea (sau in fata) Mea)". Si vedem, de asemenea, prin exemplul lui Core si al lui Ozia, crima comisa de cei care au vrut sa uzurpe aceasta onoare, si pedeapsa care a urmat (Num. 16 ; 2 Cr. 26:16-21). Faptul ca preotul era asezat de Dumnezeu, garanta poporului acceptarea jertfelor sale.

     (v. 5 si 6). Ca si in cazul lui Aaron, Hristos nu Si-a atribuit Lui Insusi gloria de a fi mare preot ; El a primit-o de la Dumnezeu. Si declaratia divina continuta in cele doua versete din Vechiul Testament care sunt citate, scotand in evidenta maretul contrast dintre cele doua preotii, a lui Aaron si cea a lui Hristos, si ne face sa vedem in ea trasaturi care nu apartin celeilalte, si care o fac infinit mai buna : "Tu este Fiul Meu; Eu astazi Te-am nascut", citat din Ps. 2, care ne spune despre demnitatea glorioasa a lui Hristos care este asezat mare preot si care a fost glorificat de Dumnezeu Insusi in acest scop (6:20). "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec", cuvinte scoase din Ps. 110, si care ne arata instituirea oficiala a lui Hristos in aceasta pozitie prin gura lui Dumnezeu Insusi. Dar, in acelasi timp, vedem acolo contrastul preotiei Sale cu cea a lui Aaron. Aceasta (preotia lui Hristos, n.t.) este in cer, atunci cand El a fost glorificat, cand a fost asezat ca mare preot, si nu pe pamant, ca Aaron ; aceasta nu urmeaza aceleia, ci este dupa o randuiala noua, a lui Melhisedec - este o preotie imparateasca, prezentand, de altfel, alte trasaturi pe care autorul le arata in special in cap. 7 ; aceasta este o preotie perpetua - pentru eternitate - si nu temporara, ca cea a lui Aaron.

     (v. 7-10). Aceste versete ne arata calea pe care El a mers pentru a fi facut "desavarsit", facut potrivit pentru a deveni autorul unei mantuiri eterne pentru ai Sai, si, de asemenea, mare preot pentru ei in cer.

     "In zilele intruparii (lit. "carnii") Sale", in timp ce era Om aici jos, a luat parte la carne si la sange, pentru a putea sa sufere si sa-Si dea viata pentru noi. Apoi Si-a dat-o "aducand cereri si rugaciuni staruitoare, cu strigat puternic si lacrimi, catre Acela care putea sa-L mantuiasca din moarte". El a luat (asupra Lui, n.t.) cauza noastra ; a trebuit sa sufere consecintele. El a simtit toata groaza maniei si judecatii lui Dumnezeu impotriva pacatului, toata amaraciunea paharului care I-a fost prezentat. Deja in Ioan 12:27, la gandul acestui ceas al mortii pe care trebuia sa-l intalneasca, El striga : "Acum sufletul Meu este tulburat. Si ce voi spune? Tata, salveaza-Ma din ceasul acesta?" Si in Ghetsimani, cand venise momentul suprem, auzim din nou de trei ori iesind de pe buzele Sale aceste rugaciuni arzatoare, aceste cereri aduse totusi intr-o dependenta si o supunere desavarsita : "Ava, Tata, la Tine toate sunt posibile; departeaza paharul acesta de la Mine; dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie" (Mc. 14:36). Cat de mult aceste cuvinte fac sa se resimta toata grozavia care era pentru El, Printul vietii, la gandul de a intalni moartea, judecata lui Dumnezeu asupra pacatului ; pentru El, Omul perfect si drept, pentru a fi parasit de Dumnezeu ! Si acest chin al luptei ne este descris de catre Luca : "Se ruga mai staruitor. Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi mari de sange, cazand pe pamant" (Luca 22:44). El accepta paharul in ascultare ; sufletul Sau este intarit, si merge inaintea vrajmasilor Sai (Ioan 18:4), dar in cele trei ceasuri de intuneric si de agonie pe cruce, cand a baut paharul, strigatul dureros iese din nou din gura Lui : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Scenele miscatoare din Ghetsimani si de pe Golgota sunt comentariul inspirat al cuvintelor din epistola, sau mai degraba autorul epistolei le are inaintea ochilor sai.

     El a inaltat rugaciunile Sale catre Acela care putea sa-L scape din moarte : "Tata, la Tine toate sunt posibile", si a fost "ascultat". Asa cum este spus mai dinainte in Ps. 22, El a strigat : "Scapa-ma din gura leului", si imediat a putut spune : "Mi-ai raspuns dintre coarnele bivolilor". Prin inviere - "inviat dintre morti prin gloria Tatalui" (Rom. 6:4) - El a fost eliberat datorita evlaviei Lui ; Dumnezeu a raspuns la strigatul Sau si El a putut spune : "Nu vei lasa sufletul meu in Locuinta mortilor (hades), nici nu vei da pe Sfantul Tau sa vada putrezirea" (Ps. 16 ; Fapte 2:27).

     El era Fiu (v. 8) ; ca atare I Se cuvinea sa porunceasca, in timp ce slujitorul este nascut pentru a asculta. Ascultarea era deci pentru El un lucru nou. Dar "desi era Fiu" (aluzie la Ps. 2), El a ascultat. Dar aceasta ascultare, a invatat-o "din cele ce a suferit". Intrand in lume, El zice : "Iata-Ma, vin sa fac voia Ta, Dumnezeule", si El nu a avut niciodata o alta voie decat cea a lui Dumnezeu ; a umblat totdeauna intr-o ascultare desavarsita ; dar aceasta a insemnat sa treaca prin suferinte in fiecare zi, o jertfa permanenta a vointei Sale, exprimata in momentul actului suprem de ascultare prin aceste cuvinte : "Nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie". Astfel, El a stiut ce inseamna ascultarea, din momentul in care S-a prezentat pentru a implini voia lui Dumnezeu - apoi de-a lungul intregii Sale vieti - pana la momentul cand a lasat-o pe cruce.

     Si asa a fost El facut desavarsit, consacrat in locul de glorie unde Se afla acum, si facut potrivit pentru tot ceea ce avea sa implineasca ; devenind ma intai "autor al mantuirii eterne" pentru toti cei care asculta de El, si in al doilea rand, "numit de Dumnezeu Mare Preot dupa randuiala lui Melhisedec". "Mantuirea eterna" este aici in contrast cu eliberarea temporara a iudeilor ; suntem mantuiti pentru totdeauna, fara sa se mai intample nimic care sa necesite o alta mantuire, la fel cum este El asezat pentru totdeauna (perpetuu) la dreapta lui Dumnezeu. Dar aceasta mantuire eterna apartine numai pentru "cei care asculta de El". Este demn de remarcat ca nu este spus : "cei care cred in El". - Pentru ca, asa cum a fost vorba de suferintele si ascultarea lui Hristos care L-au dus la glorie, Duhul Sfant ne arata ca cei care cred in El au de urmat acelasi drum. Pe de alta parte, nu se poate asculta de Hristos, a se supune Lui pentru mantuire, daca nu credem in El. Apoi, facut desavarsit, intrat in glorie, Mantuitor pentru eternitate al celor care se alipesc de El, Dumnezeu Il numeste, Il declara mare preot "pentru eternitate" (cap. 6:20), dupa randuiala lui Melhisedec, si acolo, in cer, El implineste pentru cei care Ii apartin tot ceea ce este in legatura cu aceasta preotie.

     (v. 11-14). Autorul epistolei intrerupe aici dezvoltarea subiectului despre preotia lui Hristos, si deschide o paranteza care se intinde pana la sfarsitul cap. 6. Ea contine un repros serios la adresa credinciosilor evrei, si aceasta datorita lipsei lor de inaintare in intelegerea spirituala a lucrurilor care se refera la pozitia glorioasa a lui Hristos. In acelasi timp, ei sunt indemnati de-o maniera presanta sa inteleaga promisiunile lui Dumnezeu si incurajati de certitudinea ca El le va implini.

     Lucrurile privitoare la Melhisedec, ca tip al preotiei lui Hristos, erau greu de explicat, nu din cauza lucrurilor in sine, ci din cauza starii spirituale a credinciosilor dintre evrei. Ei au devenit - nu au fost totdeauna asa - greoi la auzire. In zilele de la inceput, "au fost luminati", si au rabdat o mare lupta de suferinte (10:32) ; dar atasamentul lor la forme si la porunci i-au impiedicat sa inainteze ; ei erau tentati sa se intoarca la umbrele lucrurilor mai bune pe care le-a adus crestinismul. Crestinii din timpul de acum trebuie sa vegheze ca formele de care au fost atasati sa nu-i impiedice in cresterea lor spirituala. La modul general, trebuie sa luam seama cu totii ca dupa ravna si ardoarea care au caracterizat convertirea si cunoasterea adevarurilor minunate care ne-au fost revelate, sa nu devenim greoi la auzire, plini de lenevie si nepasare pentru ceea ce ar trebui sa fie mereu nou si plin de prospetime.

     De cand crestinismul a ajuns la ei, ar fi trebuit sa inainteze si sa devina "invatatori", in stare sa invete pe altii, dar ei insisi aveau nevoie sa fie invatati din nou care sunt elementele inceputului cuvintelor lui Dumnezeu. Acest repros care le este adresat nu priveste el, de asemenea, in zilele noastre un mare numar de crestini ? Au fost convertiti, fac parte dintr-o adunare, si de multe ori cele mai elementare adevaruri, "elementele inceputului cuvintelor lui Dumnezeu", par sa fie putin sau chiar necunoscute ! Cat de mult avem nevoie de a scutura aceasta lenevie spirituala care ne impiedica sa ascultam ceea ce este, nu cuvantul omului, ci Cuvantul lui Dumnezeu. "Cuvintele lui Dumnezeu (sau, "oracolele")" sunt revelatiile pe care Dumnezeu ni le-a facut si pe care le avem in Cuvantul Sau. Totalitatea Scripturilor sunt aceste oracole, si elementele inceputului sunt primele si cele mai simple adevaruri pe care ele le contin.

     Lenevia lor spirituala i-a facut sa devina asa, astfel incat ei aveau nevoie de lapte si nu de hrana tare : ei erau copii. Este vorba, in legatura cu crestinii, de copilarie si de lapte, in doua pasaje care nu trebuie confundate cu acesta. In 1 Cor. 3:1, 2, apostolul scoate in evidenta diferenta dintre cei spirituali si cei carnali (sau firesti, n.t.). El ii numeste pe acestia din urma prunci in Hristos, carora trebuie sa le dea lapte sa bea. El nu vrea sa spuna ca ei erau oameni naturali, oameni care nu erau crestini, ci ei erau crestini care umblau intr-un mod carnal (firesc), in felul oamenilor. Aceasta stare, care provenea din mandria lor, i-a impiedicat sa inteleaga invataturile spirituale referitoare la taina intelepciunii lui Dumnezeu - erau copii carora, in ciuda pretentiilor lor inalte, le trebuia lapte, o invatatura potrivita pentru starea lor. In 1 Pet. 2:2, Cuvantul lui Dumnezeu, acest Cuvant despre care apostolul a vorbit la sfarsitul cap. 1, este infatisat ca laptele spiritual (intelectual, rational), ca hrana curata si neamestecata pentru inteligenta spirituala a crestinului, ca el sa creasca spre mantuire. El trebuie sa doreasca aceasta hrana, la fel cum un copil nou nascut doreste laptele mamei sale, si lucrul acesta este necesar in fiecare clipa a vietii sale spirituale. Apostolul nu le reproseaza celor carora el se adreseaza, ca sunt doar copii, asa cum este cazul in Corinteni si Evrei. Pentru acestia din urma, starea de copilarie pentru care ei sunt mustrati, consta in faptul ca ei s-au atasat de poruncile si reglementarile legi (Gal. 5:1), ceea ce ii faceau sa piarda din vedere pe Hristosul ceresc si ceea ce se refera la El in aceasta pozitie. Ei aveau deci nevoie de lapte, o invatatura care se raporta la starea lor, nu, totusi, de a-i tine in aceasta stare, ci pentru a-i face sa iasa, pentru a deveni astfel oameni maturi (6:1), in stare de a se hrani cu o hrana tare, sa inteleaga adevarurile pe care Duhul Sfant dorea sa le prezinte.

     Cel care ramane inca numai la lapte, care, prin urmare, este inca un copil, este fara experienta (sau neexersat) in "cuvantul dreptatii". Acest cuvant al dreptatii (dreptatea practica) exprima "adevaratele relatii practice ale sufletului cu Dumnezeu, dupa caracterul si caile Sale (*)", si se exerseaza in masura in care Hristos este revelat sufletului si este cunoscut de el, caci El este revelatia caracterului lui Dumnezeu si centrul cailor Sale. Or, este vorba pentru crestin de Hristos glorificat in pozitia Sa cereasca, si nu doar de Mesia pentru iudei. Hrana tare este deci acest "cuvant al dreptatii" care face cunoscuta pozitia lui Hristos glorificat in conformitate cu dreptatea lui Dumnezeu si care ne pune in relatie cu Dumnezeu. Ea (aceasta hrana tare, n.t.) este pentru oamenii maturi - sau desavarsiti. Acestia, prin obisnuita, prin exercitiu, prin practica in acest cuvant al dreptatii, au simturile spirituale deprinse sa deosebeasca binele si raul, de a separa ceea ce este dupa gandul lui Dumnezeu, din pozitia pe care ei o au ca participanti la un Hristos ceresc, de ceea ce nu este potrivit cu aceasta pozitie.

     (*) Studii asupra Cuvantului lui Dumnezeu (J.N.D.).