Translate

miercuri, 29 iulie 2020




                                      Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
                                                    - VI -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917



     43     Vedem in Luca 16:19-31 ca Lazar, murind, a mers in bucurie si odihna, in timp ce bogatul, dupa ce a murit, a mers si el, dar in iad. Ioan (5:24-29) ne spune ca toti cei care sunt in morminte vor iesi din ele, unii pentru viata, altii pentru judecata. Se pare, dupa acest ultim pasaj, ca aceasta este la inviere, adica la venirea Domnului, cand unii merg in bucurie iar altii in pedeapsa, in timp ce, dupa Luca 16, aceasta are loc imediat dupa moarte ; cum se potrivesc aceste doua pasaje ?

     Inainte de a raspunde la dificultatea propusa, vom spune cateva cuvinte despre scopul si semnificatia parabolei din Luca 16. In primul rand, trebuie sa ne ferim de gandirea gresita ca unul va merge in iad pentru ca era bogat, si altul, Lazar, in sanul lui Avraam pentru ca era sarac. Nu dupa pozitia de pe pamant depinde mantuirea sau pierzarea, ci daca Il primeste pe Hristos sau Il respinge ; dar acest punct nu este atins in mod direct aici. Domnul are ca scop nimicirea ideilor si pretentiilor false ale iudeilor, si in special ale fariseilor. Acestia credeau ca bogatiile erau o dovada clara a favorii lui Dumnezeu. Este foarte adevarat ca, sub economia iudaica (dispensatia legii, n.t.), cei drepti aveau promise binecuvantari pamantesti. Dar mai intai iudeii au esuat in ceea ce le-a incredintat Dumnezeu, precum administratorul nedrept (vezi inceputul capitolului), iar fariseii, care pretindeau ca au dreptul la favoruri din partea lui Dumnezeu, erau iubitori de bani (v. 14) si egoisti, se bucurau in mod nedrept de bogatiile lor (v. 9) fara a face parte din ele si celor saraci, pe care ii dispretuiau. La fel era si pentru privilegiile religioase. Ii respingeau pe vamesi (cap. 15:2 ; 19:7), si nu voiau sa aiba de-a face cu cineva dintre natiuni, si ei insisi nu-l ascultau pe Moise si pe profeti, deoarece L-au lepadat pe Mesia. Ei au ales pamantul ca parte a lor si voiau, desi nu aveau niciun drept, sa se bucure in timp ce se impodobeau cu un frumos exterior religios.
     Dar Domnul ridica voalul care acopera lumea invizibila, si ii face sa vada rezultatul real al purtarii lor. Un iudeu bogat, dar egoist, care a trait doar pentru sine si care nu a ascultat de Moise si de profeti, se gaseste in chin ; saracul, dispretuit, bolnav, merge in sanul lui Avraam, a carui credinta i-a impartasit-o fara indoiala. Asa cum, intr-o alta situatie, copiii Imparatiei, necredinciosi, sunt aruncati afara, iar credinciosii dintre natiuni introdusi in Imparatie cu Avraam, Isaac si Iacov (Mt. 8:11-12) ; vezi si 15:21-28). Isus Insusi, sarac, dispretuit si lepadat, a intrat in glorie. Toate acestea ne arata deci ca Isus a vrut sa scoata in evidenta contrastul dintre ideile gresite ale iudeilor si realitatea dupa gandul lui Dumnezeu ; in acelasi timp arata de ce iudeii sunt lepadati.
     Acum, pentru a raspunde la intrebare, observam ca nu este vorba nicidecum aici de starea omului dupa inviere, ci dupa moarte, adica dupa ce duhul este despartit de trup, inainte de inviere. Doua lucruri ne dovedesc acest lucru. In primul rand, ca dupa invierea celor rai, "hadesul" (Locuinta mortilor, n.t.) este aruncat in iazul de foc ; el este nimicit (Apoc. 20:14). Or, acest hades este starea sau locul unde se gasesc sufletele care au parasit trupul (*), (Fapte 2:27), si acolo se afla bogatul in chinuri. In al doilea rand, pentru ca Lazar sa poata merge la familia bogatului, trebuia ca el sa invieze ; deci el nu era inviat (v. 13).

     (*) Cand va avea loc invierea, sufletul va parasi hadesul (Fapte 2:31). 

     Gasim deci aici acest adevar solemn, ca dupa moarte, duhul exista si ca starea lui este fixata in asteptarea invierii. Unele merg in hades si in chinuri ; ele sunt in inchisoare (1 Pet. 3:19) ; ele nu dorm, nici nu sunt distruse (sau anihilate, n.t.). Altele sunt in paradis (Luca 23:43), cu Domnul (Filip. 1:23 ; 2 Cor. 5:8), si nu dorm. Ce vrea sa spuna "a adormi" (Fapte 7:60 ; 1 Tes. 4:13, 15) ? Observam, in treacat, ca, in Noul Testament, acest cuvant nu se aplica decat celor credinciosi ; este o imagine care se raporteaza la starea trupurilor celor plecati (care au murit, n.t.) in contrast cu cei care au ramas pe pamant (in viata, n.t.), care vegheaza (1 Tes. 4:15-17). La cel care doarme, activitatea simturilor este suspendata, dar nu si activitatea duhului, care vegheaza intr-o sfera in care noi nu putem patrunde. La fel este si cu moartea ; iar imaginea insasi dovedeste ca duhul traieste si vegheaza. In plus, aceasta imagine se raporteaza la speranta credinciosului care este trezirea, invierea.
     Un alt adevar care reiese din aceasta relatare, este ca soarta duhurilor plecate (care au parasit trupul, n.t.) este fixata de-o maniera irevocabila. Acum se poate, prin har, crezand, sa se treaca de la moarte la viata, de la intuneric la lumina, de la Satan la Dumnezeu (Ioan 5:24 ; 1 Pet. 2:9 ; Fapte 26:18). Dar atunci, nu se mai poate trece din locul de chin in locul de fericire (Luca 16:26) : starea sufletelor este hotarata si pecetluita pentru totdeauna.
     Astfel, pasajul din Luca vorbeste despre duhurile separate de trup ; cel din Ioan vorbeste de inviere, iar invatatura pe care o contine are, de asemenea, o importanta deosebita. Vom spune cateva cuvinte despre aceasta.
     Invierea, ca si judecata, este prin Fiul lui Dumnezeu, care este si Fiul Omului (Ioan 5:25 si 27). Astfel, Cel pe care iudeii nu L-au cunoscut si L-au dispretuit a fost imbracat de catre Tatal Insusi cu aceste doua atribute ale lui Dumnezeu : sa dea viata si sa judece (v. 21, 22). El trebuie sa fie onorat precum Tatal (v. 23).
     Sunt indicate doua epoci, caracterizate prin aceste cuvinte : "vine ceasul". Una a inceput deja cand Isus era pe pamant, si ea dureaza inca ; ea se intinde pana la celalalt ceas. Aceasta este epoca in care Fiul inviaza sufletele si le salveaza prin glasul Sau pe care le face sa-l auda. Este ceasul actual, timpul harului. Cine a auzit acest glas al lui Isus are viata eterna, traieste, si nu va veni la judecata.
     Celalalt "ceas" este in viitor. Este ceasul (sau epoca) invierii si, de asemenea, al judecatii. Cei care, ca Lazar, vor astepta in paradis, langa Domnul, se vor bucura atunci de invierea vietii, numita, de asemenea, invierea celor drepti (Luca 14:14) si cea dintai inviere (Apoc. 20:6) ; a doua moarte nu are putere asupra lor. Aceasta este completarea gloriasa a mantuirii lor. Cei care, precum bogatul, il vor astepta in hades, deja in chinuri, vai ! vor invia de asemenea, dar pentru judecata dinaintea tronului mare si alb (Apoc. 20:11-15). Aceasta este invierea celor nedrepti (Fapte 24:15) ; aceasta este, ca sa zicem asa, completarea condamnarii si nenorocirii lor. Intr-adevar, omul este o fiinta complexa, alcatuita din duh, suflet si trup, si la intreaga sa fiinta  se aplica mantuirea sau pierzarea.
     In final, sa nu uitam ca, pentru cel rascumparat, nu este necesar ca sa treaca prin moarte, ci printr-o schimbare in care ce este muritor va fi inghitit de viata, si in care putrezirea va imbraca neputrezirea, caci "carnea si sangele nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu, nici putrezirea nu mosteneste neputrezirea" (2 Cor. 5:1 ; 1 Cor 15:53, 50.


     44     "Doua femei vor macina impreuna: una va fi luata si cealalta va fi lasata" (Luca 17:35). Cea care va fi "luata" va fi pentru binecuvantare sau pentru judecata ?

     Intreg pasajul arata ca este vorba despre judecata care va lovi lumea atunci cand Fiul Omului va reveni in glorie (*). "Daca prin necredinciosie cineva ar scapa de cei care, inainte de judecata, nu i-au crutat pe credinciosi, si va cauta sa-si scape viata, judecata, care este a lui Dumnezeu, va putea sa-i atinga pe oameni in paturile lor, facand deosebire intre doi care se vor gasi acolo, ca si intre doua femei care isi macina graul pe aceleasi pietre de moara. Caracterul acestei judecati arata ca nu este vorba de distrugerea Ierusalimului prin Titus ; aici vedem mana lui Dumnezeu care stie sa discearna, sa ia si sa crute. De asemenea, nu este vorba de o judecata a celor morti, ci de o judecata pe pamant: unul este in pat, altul la moara, unul pe acoperis, altul la camp... Daca cineva intreba despre locul de judecata, raspunsul este ca va avea loc 'unde este trupul' : judecata va cobori acolo ca un vultur care nu se vede, dar carui nu-i scapa prada" (J.N.D). Nu este vorba in acest pasaj despre descrierea naturii sau detaliile acestei judecati. Dar faptul solemn ca ea va veni este prezentat ca un avertisment din partea lui Dumnezeu, potrivit sa actioneze asupra constiintei fiecaruia, si sa ne faca sa intelegem ca fiecare va avea de-a face cu Dumnezeu inaintea caruia nimic nu este ascuns. In guvernarea Sa, El are mana ridicata (adica controleaza, are sub control, n.t.) peste toate lucrurile, si stie sa-l gaseasca pe cel care este indiferent la chemarile Sale, precum si pe cel care se ascunde de oameni.

     (*) El va reveni pentru a instaura Imparatia Sa. Vrajmasii Sai, si in mod special apostatii din poporul iudeu, vor fi "luati" pentru a fi judecati. Cei care vor fi "lasati" vor intra in bucuria Imparatiei.


     45     In versetele 34-36 din capitolul 20 al Evangheliei dupa Luca este vorba despre iudei sau despre lume in general ?

     Luca prezinta de obicei lucrurile din punct de vedere moral. Expresia "fiii veacului acestuia" o spune din plin; ea semnifica pe cei care isi au partea lor in lucrurile de jos, de pe pamant, si nu poate fi limitata doar la iudei. Cei care vor fi gasiti vrednici de invierea dintre morti sunt recunoscuti ca "copiii lui Dumnezeu" si care au parte de aceasta inviere, care de altfel, va avea loc inaintea Imparatiei milenare a lui Hristos. Vezi in Apocalipsa 20:6. 


     46     Care este semnificatia cuvintelor Domnului : "Acest pahar este noul legamant in sangele Meu" (Luca 22:20), in legatura cu promisiunea facuta casei lui Israel si casei lui Iuda, citata in epistola catre Evrei ?

     Pasajul din Ieremia 31:31-34, citat in epistola catre Evrei (cap. 8:8-12), dovedeste ca nu se poate lua Israel in sens spiritual, aplicandu-l, asa cum s-a facut adesea, credinciosilor din dispensatia actuala. Caci in acest sens, ce facem cu expresia "casa lui Iuda" ? Cele doua "case" fiind mentionate separat si distinct, este evident ca pasjul trebuie luat in sensul sau literal. Divizarea urmasilor lui Israel  a avut loc imediat dupa domnia lui Solomon, si cele doua "case" vor ramane separate pana se va implini profetia din Ezechiel (cap. 37:15-28), in zilele la care se refera, de asemenea, pasajul din Ieremia.
     "Noul Legamant", ca si cel vechi, este facut cu poporul Israel ; este un lucru esential pamantesc, dupa cum arata destul de clar continuarea pasajului din Ieremia 31, care vorbeste despre restabilirea vechii cetati Ierusalim (v. 38-40).
     Dupa termenii noului legamant, legea lui Dumnezeu va fi scrisa in inima poporului ; ei Il vor cunoaste cu totii pe Domnul, si Dumnezeu va sterge complet pacatele lor. Ori, aceasta nu poate avea loc fara ca sa fie facuta o ispasire pentru pacate potrivit dreptatii lui Dumnezeu. Numai sangele lui Hristos este eficace pentru a realiza aceasta, dupa cum epistola catre Evrei o arata, in special capitolul 10. Pentru aceasta pasajul este citat, precum si pentru a arata poporului Israel ca mostenirea lor in Mesia (Hristos) depaseste in orice fel pozitia si binecuvantarile de care ei au putut sa se bucure sub regimul legii. Aceste doua perioade sunt desemnate ca "veacul de acum" si "veacul viitor", sau "timpul de acum" si "timpul de indreptare" (vezi Evrei cap. 2 si 9). Ori fundamentul divin pentru aceasta binecuvantare viitoare, care constituie asteptarea oricarui suflet credincios din Israel, este sangele lui Hristos, si nimic altceva. Acest lucru voia sa-l spuna Domnul ucenicilor Sai, cand le-a dat "paharul noului legamant in sangele Sau".
     Pentru a se bucura de binecuvantarile pamantesti, in comuniunea lui Dumnezeu, este nevoie de noul legamant, este nevoie de o inima curatita prin credinta, este nevoie de iertarea absoluta a pacatelor. Este ceea ce Domnul i-a explicat lui Nicodim, vorbind despre "lucrurile pamantesti" despre care este vorba in capitolul 36 din Ezechiel si in alte locuri ; pentru a se bucura, trebuia sa fie nascut din apa (Cuvantul lui Dumnezeu), si din Duh. Dar "lucrurile ceresti" nu au fost revelate decat dupa ce Domnul Isus Si-a luat locul Sau ca Om in cer ; de atunci, lucrurile altadata ascunse, au fost vestite prin apostoli, care predicau "prin Duhul Sfant trimis din cer" (1 Pet. 1:12). La aceste lucruri "ingerii doreau sa priveasca de aproape". 
     Noul legamant se refera deci la lucrurile pamantesti, la binecuvantarile viitoare de care Israel se va bucura in tara Canaan, in timpul domniei glorioase a lui Mesia. Baza divina pe care ea este asezata este sangele pretios al lui Hristos. In acelasi timp, este adevarat ca cel care crede in Isus are inca de acum binecuvantarile spirituale care intaresc noul legamant : are iertarea completa a pacatelor sale ; Il cunoaste pe Domnul ; Dumnezeu, Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, este Dumnezeul sau ; si poruncile lui Dumnezeu sunt scrise in inima sa, in sensul ca el isi gaseste placere in a umbla in ascultare, cautand sa placa Domnului in toate privintele. Duhul Sfant este Cel care lucreaza aceste lucruri in noi, prin Cuvantul lui Dumnezeu.


     47     In timpul misiunii Sale in Galileea, Domnul a zis ucenicilor Sai : "Nu luati nimic pentru drum: nici toiag, nici traista, nici paine, nici bani..." (Luca 9:3) ; dar in capitolul 22:35-36, in timpul cinei, El zice : "Cand v-am trimis fara punga si fara traista si fara incaltaminte, v-a lipsit ceva? Si ei au spus: Nimic. El le-a spus deci: Dar acum, cine are o punga, s-o ia; tot astfel si o traista". - De ce aceasta diferenta ?

     Observati cuvantul "acum", care este ca o cheie a pasajului. Exista un contrast intre pozitia actuala a Domnului si cea pe care a avut-o atunci cand i-a trimis prima data pe ucenici. El era atunci in mijlocul lui Israel ca Mesia, ca Emanuel, "Dumnezeu este cu noi". El i-a trimis potrivit cu aceasta autoritate pe care o avea, si ei trebuiau, pentru nevoile lor, sa se incredinteze in totul in grija Lui. El a vegheat asupra lor in timpul misiunii lor ; El a lucrat in inimi ca ei sa fie primiti, si ca sa nu le lipseasca nimic.
     Dar acum pozitia Domnului se schimba. El a fost lepadat, avea sa fie omorat si sa-si ia apoi locul Sau in cer. Apostolii aveau sa fie lasati deci singuri, la dispozitia lor, si, omeneste vorbind, trebuiau sa se ingrijeasca de ceea ce aveau nevoie. Iata ceea ce a dorit Isus sa-i faca sa inteleaga. Una era de a depinde de Domnul atunci cand El era in aceasta lume, si alta de a trai in lume atunci cand Domnul nu mai este. De altfel, lepadarea lui Isus a aratat starea lumii si a pecetluit condamnarea ei. Aceasta nu a impiedicat lucrarea harului care a continuat ; dar este scris despre cei care au iesit ca predicatori pentru  Numele lui Isus ca nu au primit nimic de la cei dintre natiuni (3 Ioan 7). Pentru nevoile lor s-au ingrijit fratii lor care Il iubeau pe Domnul. Apostolul Pavel a cauta acest "rod" al dragostei crestine care prisosea in folosul credinciosilor (vezi Filip. 4:15-19 ; 2 Cor. 11:7-12).


     48     Versetele 36-38 din capitolul 22 din Evanghelia dupa Luca incuviinteaza ele impotrivirea prin forta ?

     Nicidecum ; Domnul nu poate contrazice propriile Sale invataturi ; niciodata Cuvantul lui Dumnezeu nu este in opozitie cu el insusi. Isus a zis : "Nu va impotriviti raului; ci, oricui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt" - "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei care va blestema, faceti bine celor care va urasc" (Mt. 5:39, 44) ; si El Insusi a dat exemplu si l-a mustrat pe Petru (Mt. 26:51-53 ; Ioan 18:10-11). Deci, ucenicii prezentand doua sabii, iar Petru lovind pe slujitorul marelui preot, arata ca ei nu au inteles gandul Domnului. L-au inteles mai bine mai tarziu (1 Pet. 2:13-20). 
     Care este deci semnificatia cuvintelor lui Isus ?
     Domnul pune aici in contrast conditia ucenicilor in timpul misiunii Sale, si cea care avea sa fie acum cand, lepadat de oameni, El nu astepta altceva decat moartea. Era o schimbare imensa pentru ei ca si pentru El.
     Cand i-a trimis prima data (Luca 9 si 10), erau sub protectia Lui puternica, care se intindea peste ei, ca fiind adevaratul Mesia al lui Israel, Emanuel pe pamant ; ei puteau conta pe puterea Lui pentru a le pregati resursele necesare si pentru a-i apara impotriva vrajmasilor lor, caci erau ca niste miei in mijlocul lupilor. Astfel, o putere miraculoasa i-a pazit in timp ce strabateau tara in lung si in lat, ducand peste tot marturia lor, si nicio lovitura nu i-a atins, nicio inchisoare nu i-a inchis.
     Dar acum totul avea sa se schimba : lucrurile care-L priveau aveau sa se sfarseaca ; dupa ce a fost rastignit, Se va inalta sus si Isi va lasa ucenicii in aceasta lume, expusi, asa cum El Insusi a fost, vrajmasiei ei ; vor trebui in aceasta privinta sa aiba grija de ei insisi, fara sa mai conteze pe resursele miraculoase, ci folosindu in viitor, dupa masura credintei lor personale, de ceea ce Dumnezeu le punea la dispozitie. Trebuiau sa se inarmeze cu intelepciune si curaj, ceea ce nu trebuia sa-i impiedice sa astepte de la El, ci dimpotriva.
     Astfel Domnul, vorbind despre a lua o punga si o sabie, Se foloseste de aceste expresii ca o imagine. Ucenicii nu au inteles gandul Sau in acel moment, iata de ce, fara a insista, El aduga simplu : "Destul". Trebuia ca Duhul Sfant sa vina mai tarziu si sa-i conduca in tot adevarul.


     49     Nu exista o aparenta de dezacord intre pasaje ca cel din Isaia 6:5 : "Ochii mei L-au vazut pe Imparatul, Domnul ostirilor", si altele, ca cele din Ioan 1:18 ; 1 Ioan 4:12 : "Nimeni nu a vazut vreodata pe Dumnezeu" ?

     Mai intai, stim ca, in Cuvantul lui Dumnezeu, nu poate fi nicio contradictie : dificultatile de acest fel provin din ingustimea mintii noastre, si de multe ori din putina noastra preocupare spirituala pentru a intelege revelatiile lui Dumnezeu. Totodata, ele cer o examinare rabdatoare sub privirea lui Dumnezeu ; caci este nevoie de Duhul lui Dumnezeu pentru a intelege Scripturile, la fel cum este nevoie de Duhul Sfant ca ele sa fie transmise (1 Cor. 2:10-16).
     In Exod, capitolul 24:9-11, este spus ca Moise si Aaron, Nadab si Abihu, si saptezeci din batranii lui Israel, au vazut pe Dumnezeul lui Israel si nu au murit. La capitolul 33 din aceeasi carte, versetele 20-23, Domnul i-a zis lui Moise : "Tu nu-Mi poti vedea fata, pentru ca omul nu poate sa Ma vada si sa traiasca; ... Si va fi asa : cand va trece gloria Mea, te voi pune intr-o crapatura a stancii si te voi acoperi cu mana Mea pana voi trece. Si-Mi voi trage mana si Ma vei vedea pe dinapoi, dar fata Mea nu se poate vedea". Aceste doua pasaje ni se par suficiente pentru a stabili o distinctie care ne poate ajuta sa le intelegem pe celelalte ; exista doua moduri de a-L "vedea pe Dumnezeu" : exista o parte a gloriei Sale pe care oamenii pot fi acceptati s-o contemple ; dar exista o alta, pe care niciun om, nici chiar Moise, nu poate s-o vada ; si sa nu uitam ce a zis Dumnezeu cu privire la Sine intr-un pasaj care distinge intre viziuni si revelatia lui Dumnezeu : "Daca va fi un profet printre voi, Eu, Domnul, Ma voi arata lui intr-o viziune, voi vorbi cu el intr-un vis. Nu asa este cu robul Meu Moise; el este credincios in toata casa Mea. Eu vorbesc cu el gura catre gura, deschis, si nu in vorbiri intunecoase (parabole, enigme), si el vede asemanarea Domnului" (Num. 12:6-8). Este evident ca batranii lui Israel nu au vazut ce a vazut Moise, si care a facut sa straluceasca fata sa, astfel ca a trebuit sa-si puna un voal atunci cand, dupa ce a coborat de pe munte, s-a apropiat de Aaron si de popor ; si este specificat in cazul lui Moise ca Dumnezeu a stabilit o distinctie intre "fata Sa" si gloria pe care Moise putea s-o vada "pe dinapoi". De asemenea, mai tarziu, Moise a zis poporului, vorbind despre darea legi de pe inaltimea muntelui Sinai : "N-ati vazut nicio infatisare, ati auzit numai un glas" (Deut. 4:12).
     In cel priveste pe Isaia, Ioan spune in mod special ca el a vazut gloria Domnului (Ioan 12:42). Stim, de asemenea, ca Isus Si-a aratat gloria Sa, pentru o clipa, la trei din ucenicii Sai pe muntele schimbarii la fata. A fost un caz special, fara indoiala, deoarece Dumnezeu S-a revelat in Persoana Fiului Sau, cum spune Ioan 1:18. Totusi, in ceea ce  priveste gloria, principiul este acelasi. Ceea ce Dumnezeu ne revelaza este pentru noi ; lucrurile ascunse sunt ale Lui (Deut. 29:29). Lucrurile pe care Pavel le-a auzit in al treilea cer nu erau din cele pe care putea sa le transmita. Nu-i era ingaduit omului sa le rosteasca (2 Cor. 12:4).
     Fericirea de a sti ca Il vom vedea pe Isus asa cum este nu este diminuata de faptul ca Dumnezeu locuieste intr-o lumina inaccesibila si ca niciun om nu L-a vazut, nici nu-L poate vedea. Pentru a sta inaintea Lui, este nevoie de o constiinta buna, stiind ca toate pacatele noastre  sunt indepartate. Isaia a simtit aceasta nevoie atunci cand a vazut gloria Sa, si Domnul raspunde imediat acestei nevoi din inima profetului (vezi Is. 6:5-7). Ori, Dumnezeu ne-a dat, acum, aceasta constiinta buna prin lucrarea perfecta a Domnului nostru Isus, care S-a aratat deja pentru noi inaintea fetei lui Dumnezeu (Ev. 9:24 ; 1 Pet. 3:21, 22).      
               

joi, 23 iulie 2020




                                        Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3
                                                    - V -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


     36     Cum am putea sa fim dintre acesti fii ai pacii de care vorbeste Domnul in Luca 10:5 ?


     Instructiunile pe care Domnul le-a dat mesagerilor Sai sunt clare : "In orice casa veti intra, intai sa spuneti : Pace casei acesteia !". Pacea era primul lucru care trebuia vestit din partea Sa. Cu totii avem nevoie de pace. Dar niciun om nu si-o poate procura. Ea vine de la Dumnezeu. Dumnezeu este "Dumezeul pacii" (Rom. 15:33) ; Filip. 4:9) care va zdrobi in curand pe Satan sub picioarele alor Sai (Rom. 16:20). Niciun om nu poate sa se elibereze de lanturile pe care si le-a facut el insusi dandu-se vrajmasului. Vedeti Isaia 49:24-25. Omul s-a indepartat de Dumnezeu ca sa asculte de Satan, fiind de atunci robul acestuia ; propriile sale eforturi nu sunt suficiente pentru ca sa zdrobeasca acest jug. Dar Domnul Isus a venit ca sa-l lege pe omul tare, si pentru a-i jefui bunurile (Mt. 12:28-29). El a putut s-o faca dupa dreptate, mentinand drepturile lui Dumnezeu care cer ca pacatul sa fie pedepsit, caci El Insusi a purtat pacatele noaste in trupul Sau pe lemn. El a murit in locul nostru ca jertfa pentru pacat, si Dumnezeu este drept sa ofere pacea, iertand pe toti cei care primesc marturia Lui despre Fiul Sau. El este "Domnul pacii" (2 Tes. 3:16). El este pacea noastra, si El a facut pace. El a venit sa vesteasca Evanghelia pacii si iudeilor si natiunilor (Efes. 2:14-15, 17). Nu merita sa lasam deoparte orice idee de a putea face ceva prin propriile noastre eforturi ? In caz contrar, vom ramane ignoranti fata de tot ceea ce Biruitorul lui Satan si al mortii a facut pentru noi, dupa bogatiile harului Sau ! Nu ar trebui mai bine sa ne luam locul ca Maria, la picioarele Mantuitorului pentru a asculta Cuvantul Sau ? Caci El a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut. 
     Dificultatea care apare pe calea noastra vine deci din propriile noastre inimi. Daca cineva este, precum fariseul, multumit de sine, nu va crede ca are nevoie de pace, nu-i va simti lipsa, nu o va cauta.
     Cel care se increde in faptele sale bune se indeparteaza de Mantuitorul, precum cel care nu simte boala nu cauta sa gaseasca un doctor. Dar atunci cand vom primi marturia lui Dumnezeu ca nu este nimeni drept, niciunul (Rom. 3:10), constiinta noastra trezita ne face sa simtim ca Dumnezeul cel drept trebuie neaparat sa ne judece. Ce fericire sa intelegi atunci ca Dumnezeu vrea sa fie Mantuitor, ramand totusi drept, si pentru aceasta El L-a trimis pe Fiul Sau Preaiubit sa sufere si sa moara in locul nostru ! Ca pacatos pierdut fara ajutor si care isi merita judecata, fiecare trebuie sa se adreseze Mantuitorului. Un astfel de om, situatia lui fiind la fel de disperata ca cea a talharului rastignit pentru crimele sale, va face dulcea experienta ca Domnul nu respinge niciodata pe cineva care vine la El. Dimpotriva, El zice : "Pe cel care vine la Mine nicidecum nu-l voi scoate afara" (Ioan 6:37).
     Un fiu al pacii este deci cineva care a venit la Mantuitorul ca pacatos pierdut, si care, ascultand Cuvantul Sau, a primit din partea Sa siguranta pacii cu Dumnezeu si a iertarii pacatelor sale, - pace si iertare bazate pe sangele pretios care curateste orice pacat. Suntem indreptatiti prin sangele Sau (Rom. 5:9). Fiind indreptatiti, avem pace cu Dumnezeu. 
     Viata crestina este o continua umblare in comuniunea lui Dumnezeu si energia Duhului Sfant. O viata de pace si bucurie, in care Domnul Isus Insusi a fost in toate privintele expresia perfecta, o viata de legatura prezenta cu Tatal (Ioan 1:12, 13), in asteptarea intoarcerii Domnului care vine curand pentru a-i lua pe ai Sai la El in glorie (Ioan 14:1-3 ; 17:24). Isus a spus : "Daca Imi slujeste cineva, sa Ma urmeze; si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu. Daca Imi slujeste cineva, Tatal il va onora" (Ioan 12:26). Si din nou : "Veniti la Mine toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, pentru ca Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Pentru ca jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara" (Mt. 11:28-30).
     Celor care au facut asa El le spune : "Va las pacea; va dau pacea Mea: Eu nu va dau cum da lumea. Sa nu vi se tulbure inima, nici sa nu se inspaimante" (Ioan 14:27).


          37     Suntem autorizati, potrivit cu Luca 11:13, sa cerem Duhul Sfant ?


     Nu trebuie sa uitam ca atunci cand Domnul a rostit acest cuvant, El nu era inca glorificat si ca Duhul Sfant nu venise inca (Ioan 7:37-39). In perioada actuala, credinta individuala poate sa-si insuseasca Galateni 4:6. Dumnezeu cunoaste adevarata stare a fiecaruia, El vrea realitatea, si El vrea, de asemenea, ca noi sa ne obisnuim sa-I cerem in mod liber orice lucru, adresandu-ne Lui ca Tata.
     Crestinismul este caracterizat prin prezenta pe pamant a Duhului Sfant. El locuieste in fiecare credincios (1 Cor. 6:19), si in Adunare (Efes. 2:22). Acesta a fost dat ca raspuns la rugaciunea Domnului (Ioan 14:16), rugaciune la care apostolii s-au asociat fara indoiala dupa inaltarea Sa (Fapte 1:14). A cere acum ca Duhul Sfant sa fie trimis ca la inceput, ar fi doar necredinta.


          38     Cum se face ca zidirea mormintelor profetilor este o dovada ca fariseii gaseau placere in faptele parintilor lor care i-au ucis ? Vezi Luca 11:47-48.


     Poate ca fariseii gandeau ca ii onoreaza pe profetii care nu mai erau printre ei; dar era de fapt cu scopul de a-si atrage apreciere de la compatriotii lor. In timp ce pretindeau ca invata Scripturile, ei nu le puneau in practica, si se straduiau sa tina poporul in necunostinta de ceea ce au spus profetii. Ei ii onorau ca morti, in timp ce nu ascultau cuvintele lui Dumnezeu rostite de cel mai mare dintre profeti (Ioan Botezatorul), nici cele ale Fiului lui Dumnezeu care le vorbea chiar in  acel timp. Fiecare poate intelege ca adevaratul mod de a onora pe un slujitor al lui Dumnezeu, este de a asculta cuvantul pe care el il spune din partea lui Dumnezeu. Pentru credincios, profetii sunt totdeauna vii (Ev. 11:4). Cei care le zidesc mormintele ii vor morti : ei nu-i asculta.


          39     Ce trebuie sa intelegem prin pasajul urmator din capitolul 12 al Evangheliei dupa Luca, versetul 10 : "Oricui va spune un cuvant impotriva Fiului Omului, i se va ierta; dar celui care va huli impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta" ? Acest pasaj pare a fi in contradictie  cu versetul 7 din primul capitol al epistolei lui Ioan, unde este spus ca sangele lui Isus Hristos ne curateste de orice pacat.

     Numeroase suflete sunt cercetate prin aceste cuvinte ale Domnului, asa cum sunt ele prezentate de Luca, unde explicatia lor este mai putin evidenta ca in Evanghelia lui Marcu (*). In Luca, este vorba de a-L marturisi pe Domnul cu indrazneala inaintea oamenilor care L-au dispretuit si care, ca Saul din Tars mai tarziu, erau gata sa arunce in inchisoare si sa dea la moarte pe cei care Il urmau pe Hristos. Pentru a-L marturisi trebuia mai intai sa-L cunoasca, si pentru a-L cunoaste avem cuvintele si lucrarile Sale.

     (*) Vezi intrebarea 24


     Daca cineva a crezut cu simplitate cuvintele Sale, poate sa raspunda, precum Simon Petru in capitolul 6 al Evangheliei lui Ioan : "Doamne, la cine sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii eterne". La astfel de credinciosi Duhul Sfant le-a dat putere sa marturiseasca cu indrazneala pe Hristos inaintea capeteniilor poporului care voiau sa scape de ei, invatandu-i in ceasul acela ce trebuiau sa spuna. Cartea Faptelor ne ofera multe exemple. Domnul le-a promis acest har in pasajul de care ne ocupam (Luca 12:12). Apostolii care experimentau in mod personal ajutorul Duhului Sfant, nu erau deci in pericol sa rosteasca hule impotriva Lui.
     Altii, care n-au auzit, sau care nu au inteles invataturile Domnului, ar fi putut sa fie de acord cu fariseii plini de ravna pentru religia lor, care ziceau : "Omul acesta nu este de la Dumnezeu, pentru ca nu tine sabatul" (Ioan 9:16). Iata un cuvant jignitor impotriva Fiului Omului, care punea la indoiala divinitatea Sa. Raspunsul simplu era marturia data de lucrarile lui Isus (Ioan 5:36). Ele erau de-o evidenta incontestabila pentru orice inima onesta, fara prejudecati, Daca cineva era de acord cu aceasta evidenta, el marturisea Numele Sau precum orbul din nastere care nu L-a vazut niciodata, si care nu a auzit din partea Lui decat un singur cuvant, dar de care a ascultat. Daca cineva persista in a refuza aceasta marturie, atunci atribuie aceste lucrari altei puteri decat cea a lui Dumnezeu ; este ceea ce faceau carturarii atunci cand ziceau : "Are pe Beelzebul si : Prin capetenia demonilor scoate demonii". Acestia respingeau ultima marturie care ar fi putut lucra asupra constiintelor lor, si pentru ei, nu mai era iertare. Era o blasfemie impotriva Duhului Sfant prin care Isus lucra (vezi Mt. 12:28, 32 ; Mc. 3:29-30). Intr-o alta imprejurare Domnul le-a zis : "Daca nu credeti ca Eu sunt, veti muri in pacatele voastre" (Ioan 8:24).
     Pe scurt, lucrul important este de a sti intotdeauna care este raspunsul spontan care iese din inima , atunci cand aude intrebarea : "Ce ganditi voi despre Hristos? Al cui fiu este?" (Mt. 22:42). Cel care marturiseste ca Petru, ca Isus este Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu, este "nascut din Dumnezeu", si in plus el "invinge lumea" (1 Ioan 5:1, 5). Un astfel de om nu trebuie sa se teama de cei care ucid trupul si care nu pot face mai mult. El nu este in pericol de a rosti cuvinte jignitoare impotriva Duhului Sfant, caci prin Duhul Sfant Il numeste pe Isus Domn al sau (1 Cor. 12:3). Dar daca cineva atribuie puterea si lucrarile lui Isus unei energii satanice, L-a respins pe Mantuitorul si a vorbit impotriva Duhului Sfant. Pentru acest pacat nu exista nicidecum iertare.


          40     Cum trebuie inteles pasajul : "Daca vine cineva la Mine si nu-si uraste tatal, si mama, si sotia, si copiii, si fratii, si surorile, si chiar propria sa viata, nu poate fi ucenic al Meu" (Luca 14:26), si pasajele paralele din Matei si din Marcu ? Ar trebui sa vedem unele modificari a acestor cuvinte in directiile apostolice la adresa parintilor si copiilor (Efes. 6:1-4 ; Col. 3:20) ?


     A - Scriptura fiind toata inspirata (2 Tim. 3:16), nu exista nicio contradictie in ea. Nu trebuie sa vedem in pasajele indicate din epistolele lui Pavel nicio modificare la ceea ce Domnul a spus in evanghelii. Daca examinam capitolele 19 din Matei si 10 din Marcu, vedem ca relatiile dintre sot si sotie sunt stabilite clar de catre Domnul, inainte ca intrebarea lui Petru sa-L faca sa arate privilegiu de a face sacrificii "pentru Numele Sau". La fel, El insista asupra binecuvantarii pregatita pentru copii, aratand cat de mult este indreptata inima Sa spre ei, si avertizand pe toti sa nu faca nimic care i-ar putea impiedica sa vina la El. Mai ales in Evanghelia dupa Matei, descoperim locul important pe care il au copiii in gandurile Tatalui ; ei beneficiaza de lucrarea Fiului care a venit sa implineasca voia Tatalui mantuind ce era pierdut (cap. 18:1-14). Nu este nicidecum vorba de a fi indiferenti fata de copii sau a neglija in a-i creste in disciplina si mustrarea Domnului, dimpotriva. Si copiii trebuie sa asculte de parintii lor : ascultarea lor in toate lucrurile este "placuta in Domnul".
     Trebuie deci cautata in alta parte explicatia pasajelor citate. Domnul tocmai aratase influenta pe care o au bogatiile asupra inimii omului si El doreste ca sa nu ne impiedice nimic in a-L urma. Inima nu paraseste in mod natural lucrurile pe care le iubeste. Pentru aceasta trebuie interventia divina; ceea ce este imposibil la om este posibil la Dumnezeu. In bunatatea Lui nu ne lasa la dispozitia noastra. Din ceruri a privit spre pamant (Ps. 102:19), si L-a trimis pe Fiul Sau Preaiubit pentru a ne mantui. Mai mult, El ne-a atras la Hristos (Ioan 6:44). In acelasi timp, Domnul ne avertizeaza de obstacolele care se opun umblarii prin credinta, de barierele ridicate fie de catre propria noastra inima, fie de catre vrajmasul sufletelor noastre, si El doreste sa cantarim aceste lucruri in prezenta Sa de la inceputul carierei noastre crestine. In Matei, motivul pe care Domnul il pune inaintea noastra este "Numele Sau". In Evanghelia dupa Marcu, subiectul este putin mai dezvoltat pe partea slujirii Cuvantului, prin faptul ca "Evanghelia" isi are locul ei, precum si Persoana Sa. Domnul spune : "Adevarat va spun, nu este nimeni care a lasat casa, sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau copii, sau ogoare, pentru Mine si pentru Evanghelie, care sa nu primeasca insutit acum, in timpul acesta: case si frati si surori si mame si copii si ogoare, cu persecutii, si, in veacul care vine, viata eterna" (Mc. 10:29-30). Se intelege ca nu este vorba de a se sustrage de la responsabilitatea sa, ci este bine de a face sacrificii, de a face ca in timpurile de persecutie. Apoi intram pe deplin in sensul acestei scrieri pentru a extrage din ea puterea si mangaierea de care avem nevoie. Principiul moral ramane si isi are aplicatia sa in toate timpurile, si sufletul evlavios care-L urmeaza pe Domnul intr-o lume care L-a lepadat, va proba realitatea cuvintelor Sale, si poate adauga marturia sa la cea a  altora spre gloria lui Hristos. Ceea ce se pierde aici jos, se va regasi de-o maniera mai excelenta in comuniune cu un Hristos care a suferit si a fost lepadat, si rasplata va fi infinit mai mare in gloria Imparatiei Sale.
     Luca, ca intotdeauna, insista asupra principiului din punctul de vedere al constiintei, in termeni incisivi. El adauga : "Si chiar propria sa viata" (Luca 14:26), scotand astfel in evidenta ca nimic nu trebuie permis inimii care s-o impiedice sa-L urmeze pe Domnul. Trebuie purtat crucea, urmandu-L pe Hristos, daca se vrea a fi ucenicul Sau.



     B - Este evident ca nu trebuie cautat nicidecum de a diminiua taria acestor cuvinte ale Domnului. Numai in Evanghelia dupa Luca gasim cuvantul "ura" introdus in legatura cu relatiile naturale; Luca merge mai departe decat ceilalti evanghelisti aratand cum Dumnezeu pune capat la tot ceea ce tine de "omul vechi". Este vorba de a-l dezbraca, caci el se strica dupa poftele inselatoare (Efes. 4:22). Trebuie o renuntare completa : adevarul care este in Isus presupune o schimbare radicala, o innoire a duhului mintii noastre. Lucrurile vechi au trecut, acum toate lucrurile au devenit noi. Ceea ce preocupa inima si domina afectiunile trebuie sa fie supus unei puteri superioare unde totul este potrivit lui Dumnezeu si potrivit dragostei Sale perfecte. Pentru a lucra aceasta schimbare in noi, este necesar ca Dumnezeu sa intervina. Prin natura noi suntem intuneric; si intunericul nu poate produce lumina. Dar crestinul este "lumina in Domnul" (Efes. 5:8). La omul cel vechi, "eul" domina si conduce totul; La omul cel nou, "eul" este dat deoparte si este inlocuit cu Hristos (vezi Gal. 2:20, 21). Or, avem o mare dificultate de a intelege necesitatea absoluta a acestei schimbari morale pentru noi. Multimile credeau ca pot sa-L urmeze pe Isus, bucurandu-se de toate binecuvantarile cu care harul Sau i-a umplut, fara ca inimile lor sa fie schimbate. Iata de ce Domnul arata toata gravitatea deciziei lor pe care au luat-o atat de usor. Este usor a zice : "Te voi urma, Doamne" ; dar multi s-au intors imediat dupa ce au vazut dificultatile drumului (Ioan 6:66) ; sau vor sa puna conditii ; iar cand Isus spune : "urmeaza-Ma", intalnim dificultati neprevazute pe drum (Luca 9:57-62). Omul crede ca se poate face placut lui Dumnezeu si se poate apropia de El : acesta era gandul lui Cain, care I-a adus lui Dumnezeu roadele pamantului blestemat. Domnul ne face sa vedem ca inima este in intregime rea, astfel ca trebuie sa uram propria noastra viata : "Astfel deci oricine dintre voi care nu renunta la tot ce are nu poate fi ucenic al Meu" (Luca 14:33). Nu este vorba aici de a inlocui o afectiune si o responsabilitate printr-o alta care este mai puetrnica, ca in cazul casatoriei (Matei 19:5), ci de a intra intr-o sfera noua unde Dumnezeu este totul si nu omul. Atunci nu iubim pentru satisfactia personala rezultata din afectiune, ci potrivit revelatiei pe care Dumnezeu a facut-o despre Sine Insusi in Hristos, alimentandu-ne din sursa inepuizabila a dragostei perfecte in lumina prezentei Sale, si gasind pentru inima un obiect divin si etern in persoana Mantuitorului. Duhul Sfant este energia acestei dragoste in inima : toate relatiile naturale se gasesc introduse in aceasta sfera divina, caci ele sunt randuite de Dumnezeu ; dar ele sunt asezate pe o baza noua : inima intra acolo in conformitate cu Dumnezeu si cu gandurile Sale, si nu de-o maniera voluntara si carnala.
     Pentru a realiza toate acestea, este nevoie mai intai de nasterea din nou ; apoi, trebuie sa fie eliberarea de sine, pentru a sluji lui Dumnezeu in innoirea duhului (Rom. 7:6) ; trebuie apoi vigilenta pentru a ramane in dependenta de Dumnezeu si a rezista inselaciunilor vrajmasului : trebuie sa ne imbracam cu armura completa a lui Dumnezeu, sa ne folosim de sabia Duhului, sa ne rugam neincetat. In Evanghelia dupa Luca, este precizat ca trebuie sa ia crucea sa in fiecare zi (9:23).


          41     In parabola din Luca 15, de ce tatal porunceste ca fiul risipitor sa fie imbracat cu haina cea mai buna, sa i se puna un inel in deget si sandale in picioare ?


     Odata ajuns in casa tatalui sau, trebuia ca aspectul exterior al fiului risipitor sa fie conform cu caracterul casei. Nu cu picioarele goale, nu cu zdrente, nu cu semnele degradarii sale ! De acum trebuia sa se prezinte in persoana sa si in aspectul sau, nu cum a fost in nebunia indepartarii sale, ci in ceea ce tatal sau era pentru el si in bucuria primirii sale in casa.
     Remarcam in aceasta privinta ca primirea paterna a facut o schimbare in viata fiului risipitor , chiar dupa trezirea necesara a constiintei sale. Pana in clipa cand s-a aflat in bratele tatalui sau, gandurile lui erau indreptate spre ceea ce a fost in trecut si spre ce trebuia sa faca in viitor. Din momentul in care tatal sau l-a imbratisat, dragostea care iarta a umplut scena. La fel este si pentru noi. Indata ce Evanghelia in plinatatea ei a atins inima noastra, intelegem ca dreptatea noastra este o haina murdara ; nu mai vrem sa stim altceva decat ceea ce este Dumnezeu, si care sunt gandurile harului Sau. Tot ceea ce este in casa Lui vorbeste despre El si de ceea ce este El pentru noi.


          42     Care este semnificatia versetului 9 din capitolul 16 din Luca, care pare sa rezume parabola "administratorului nedrept" : "faceti-va prieteni prin bogatia nedreptatii, pentru ca, atunci cand se vor termina, sa fiti primiti in corturile eterne" ?


     Scopul parabolei este evident de a ne face sa intelegem ce trebuie sa facem cu bunurile care le avem pe pamant, unde de obicei omul cauta propria sa placere, fara sa se gandeasca la Dumnezeu. Aceste bunuri nu sunt ale noastre, ele ne sunt incredintate pur si simplu pentru un timp. Omul, in persoana lui Adam, a fost asezat la inceput ca administrator al lui Dumnezeu ; dar, esuand in responsabilitatea sa, i s-a luat administratia si a fost alungat din paradis, fiind deja sub sentinta mortii. Cu toate acestea Dumnezeu, dorind  sa actioneze in har fata de el, nu a executat imediat judecata ; i-a dat un timp inainte de a-i retrage suflarea. Toti urmasii lui se afla intr-o pozitie asemanatoare, neavand dreptul la nimic aici jos, dar posedand pentru un timp bunuri pe care nu le pot lua cu ei atunci cand parasesc aceasta lume (Iov 1:21 ; vezi de asemenea Ps. 49:17 ; Ecl. 5:15 ; Luca 12:20 ; 1 Tim. 6:7). Chestiunea este deci sa stim cum sa folosim bunurile de care dispunem in timpul scurt care il avem de trait aici jos. Daca le folosim pentru noi insine, ce va ramane atunci cand nu vom mai fi ? Dar daca intr-un duh de dragoste crestina, vom cauta sa facem bine celor din jurul nostru, actionand in vederea vietii viitoare, unde vom fi primiti in locuinta noastra eterna, atunci nu ne pierdem timpul, si nu vom lasa sa ne scape ocazia care ne este oferita. Aici jos putem sa "ne facem prieteni" pentru a avea o "intrare imbelsugata" (2 Pet. 1:11) in corturile eterne. In cer, toti vor fi la fel, si aceasta prin har pur ; nu vor mai fi bogati si saraci. Aici jos, dupa cum a spus Domnul, vor fi intotdeauna saraci, intotdeauna nevoi de satisfacut, lipsuri care trebuiesc completate, intotdeauna ocazii de a manifesta fata de cei din jurul nostru harul fata de care noi insisne suntem obiecte din partea lui Dumnezeu.
     Crestinul stie ca el nu are dreptul la nimic. Omul nu are dreptul la nimic pentru ca el este pacatos, si doar harul lui Dumnezeu este cel care impiedica executarea imediata a sentintei drepte a mortii. Din acest punct de vedere, omul este "scos din administratia sa", si bogatiile de care ar putea dispune sunt "nedrepte". Dar cel care actioneaza in vederea eternitatii poate avea ochiul indreptat asupra nevoilor pe care le cunoaste si foloseste resursele sale pentru "fapte bune". Ceea ce face crestinul pentru Numele lui Hristos nu va fi uitat in eternitate.   
     



sâmbătă, 18 iulie 2020




                                        Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
                                                  - IV -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


          29     Parabola din Matei 18:12 la 14 este la fel ca cea din Luca 15:1 la 7 ? Cele nouazeci si noua de oi "care nu s-au ratacit" trebuie sa fie privite ca "dreptii" care nu au nevoie de pocainta ?


     Cel doua parabole ni se par esential diferite, nu numai datorita caracterului diferit al Evangheliilor lui Matei si Luca, dar si datorita termenilor in care ele sunt prezentate. In Matei, este vorba in special de copilasi, si nu este spus nicun cuvant de "pocainta". In Evanghelia dupa Luca, dimpotriva, de la inceput pana la sfarsit, necesitatea pocaintei reprezinta una din marile sale trasaturi. Prin urmare, nu se pot uni aceste doua parabole, desi in ambele Domnul Se foloseste de aceasi imagine.
     Trebuie mentionat ca, vorbind despre lucrarea Sa, Domnul nu spune in Matei ca El a venit "sa caute" ce era pierdut. Aceasta expresie este insa la locul ei in Luca 19:10, unde un "pacatos" numit Zacheu, care nu stia inca ceea ce Hristos a venit sa faca, se straduieste sa-si arate propria dreptate inaintea Lui, - lucru pe care un copilas nu l-a facut; si aceasta pentru simplu motiv ca el nu a ajuns inca la starea de cunoastere care, pentru a satisface mandria noastra, necesita astfel de eforturi. In Matei 18:11, Domnul spune ca "Fiul Omului a venit sa mantuiasca ce era pierdut". Fiecare, in ce priveste natura sa, este nascut "pierdut" in aceasta lume, si deoarece Dumnezeu nu a dorit, din aceasta cauza, sa aduca judecata Sa peste intreaga rasa , El a trimis pe Fiul Sau pentru a lucra mantuirea. In acest scop Isus a devenit Mantuitor. Acest lucru ne da incredere ca micutii care mor inainte de a atinge varsta cunoasterii, sunt  salvati.
     O alta trasatura pretioasa a pasajului din Matei este ca ideea care domina este cea a mentinerii integritatii turmei. Omul care are cele o suta de oi nu vrea sa se multumeasca cu nouazeci si noua : el vrea sa le aiba pe toate, oricare ar fi efortul care l-ar costa.
     In Luca, gandul este indreptat pur si simplu pe oaia ratacita, ca o imagine a pacatosului care urmeaza drumul propriei sale vointe, parasind calea supunerii si ascultarii. Acesta are nevoie de pocainta; apoi, pentru a-l aduce in acest punct, Domnul ii arata dragostea care merge in cautarea sa, luandu-l si punandu-l pe umerii Sai, si nu-l lasa pana nu l-a dus in propria Lui casa. Talharul de pe cruce este on exemplu divin, asa cum atesta promisiunea Domnului : "Adevarat iti spun, astazi vei fi cu Mine in paradis"


          30     In capitolul 19 din Matei, versetele 23 la 24, se pare ca Domnul face o diferenta intre "Imparatia lui Dumnezeu" si "Imparatia cerurilor". Care este aceasta diferenta ? Cine sunt cei care au parte de Imparatia cerurilor, si cum pot ei sa ajunga acolo ?


     In primul rand, este bine sa amintim ca expresia "Imparatia cerurilor" nu se gaseste decat in Evanghelia dupa Matei. O comparatie a pasajelor paralele din primele trei evanghelii este suficienta pentru a intelege ca, in multe cazuri, se poate folosi oricare din aceste expresii; dar urmand forma folosita, gandul se refera, sau asupra celui a carui autoritate este recunoscuta, adica Dumnezeu, sau asupra centrului de unde autoritatea este exercitata, adica cerurile. Citirea capitolului 7 din Daniel arata acest gand foarte clar.
     Dumnezeu Si-a stabilit imparatia Sa in mijlocul poporului Sau Israel, dandu-i imparatul pe care el l-a ales, si care trebuia sa-si exercite autoritatea din partea lui Dumnezeu pentru binele poporului sau, peste care el imparatea. David a fost primul imparat care a raspuns gandului lui Dumnezeu, caci Saul a fost curand pus deoparte datorita neascultarii lui. Or, tronul a fost asigurat fiilor lui David cu conditia ca ei sa fie gasiti credinciosi (Psalmul 89:19-37). Stim ce s-a intamplat. La moartea lui Solomon, zece semintii se separa de familia lui David, si intemeiaza o imparatie aparte, care a fost nimicita mai tarziu de catre asirieni; ele (cele zece semintii, n.t.) au fost duse atunci in robie. Semintia lui Iuda si a lui Beniamin, care au ramas credincioase imparatului lor legitim, au urmat, cu toate acestea, acelasi drum de necredinciosie fata de Domnul, si robia la Babilon a fost pedeapsa pe care ele a trebuit s-o indure. De atunci, Dumnezeu a incredintat autoritatea asupra pamantului in mainile natiunilor, dar adevaratul caracter al imparatilor acestor natiuni este zugravit de profet sub imaginea de "fiare". Apoi, anunta judecata care va cadea peste aceste imparatii in momentul cand timpul rabdarii lui Dumnezeu se va sfarsi. In acelasi timp, puterea va fi plasata in mainile Fiului Omului care va venii cu norii cerurilor (Daniel 7:13-14). Aceasta va fi, se intelege, "Imparatia cerurilor" in contrast cu orice imparatie, indiferent de caracterul ei, al carei tron (sau, scaun de autoritate, n.t.) de autoritate este un loc de pe pamant, cum a fost Ierusalim, Babilon, Susa sau Roma. Intr-un cuvant, "Imparatia cerurilor" este autoritatea lui Dumnezeu exercitata din cer asupra pamantului prin Fiul Omului, si ea cuprinde o parte cereasca si o parte pamanteasca.
     Or, Fiul Omului a venit nu pentru a imparati, ci pentru a implini lucrarea de mantuire. Inainte ca El sa urce sus, toata autoritatea I-a fost data in cer si pe pamant. El este asezat la dreapta lui Dumnezeu (Mt. 28:18 ; Mc. 16:19 ; Luca 19:12). "Inca nu vedem ca toate ii sunt supuse", dar stim ca Isus Mantuitorul nostru este Cel care va imparati si care va veni  curand "pe norii cerului cu putere si cu glorie mare" (Ev. 2:8 ; Mt. 24:30). Pana atunci, "Imparatia cerurilor" imbraca caracterul tainic care este dezvaluit si explicat de catre Domnul in multele parabole din Evanghelia dupa Matei. Credinciosii, invatati despre aceste lucruri, se bucura si asteapta cu rabdare intoarcerea Domnului. Dar lumea este impotriva lor, asa cum a fost si impotriva lui Hristos, si ei trebuie sa reziste curselor sale chiar suferind daca trebuie (Mt. 19:12). Bogatii intra cu greu in Imparatia cerurilor, deoarece ei se bucura de bunuri pamantesti (v. 23). Dar daca este vorba despre Imparatia lui Dumnezeu, adica de a recunoaste autoritatea lui Dumnezeu in inima, atunci trebuie evident o lucrare a lui Dumnezeu care sa produca aceasta in suflet, trebuie "sa fii nascut din nou" (Ioan 3:3-5), lucru pe care un om nu poate sa-l faca pentru sine insusi. Aceasta este ceea ce face diferentai intre cele doua expresii "Imparatia cerurilor" si "Imparatia lui Dumnezeu". 


          31     Cand va avea loc "necazul cel mare" si judecata natiunilor despre care este vorba in capitolul 24 din Matei ?


     Inainte de a intra in detalii, este bine de remarcat faptul ca avem un punct clar stabilit in Scriptura, si anume ca si unul si celalat din aceste evenimente vor preceda domnia milenara a lui Hristos pe pamant. Vedeti Ieremia 30, in special versetul 7 : "Vai, pentru ca mare este ziua aceea ! Niciuna nu este asemenea ei; si este timp de necaz pentru Iacov; dar el va fi salvat". Referitor la judecata natiunilor, este scris ca ea va avea loc "cand va veni Fiul Omului in gloria Sa, si toti ingerii cu El" (comp. Mt. 25:31, 32). "Necazul cel mare" este mentionat in versetul 21 din acelasi capitol 24 in legatura cu Iudeea, ceea ce confirma pasajul din Ieremia citat mai sus. Exista fara indoiala, in acest verset, o referire la inceputul capitolului 12 din profetul Daniel, unde citim apoi : "Si, in timpul acela, poporul tau va fi salvat". Vedeti, de asemenea, Luca 21:23 la 28. 
     Promisiunea facuta celor care vor pazi "cuvantul rabdarii" Domnului se refera la aceeasi perioada (Apoc. 3:10). Numai ca, trebuie sa observam pe cei care vor fi paziti de acest ceas de incercare, adica pe cei care nu vor intra in el. Altfel spus, ei vor fi rapiti pentru a fi cu Domnul inainte ca "necazul cel mare" sa inceapa. Vedeti, de asemenea, 1 Tesaloniceni 4:14-18 ; 5:1-5 ; 2 Tesaloniceni 2:7-8. Nelegiuirea nu va atinge varful ei inainte ca adevaratii credinciosi sa fie luati din aceasta lume. Pana atunci, isi va pastra caracterul de "taina", termen care arata ca ea va lucra de o maniera ascunsa, nearatandu-se in adevarata sa lumina. Aratarea "nelegiuirii" va face apel la judecatile lui Dumnezeu, si acesta va fi momentul cand va avea loc "necazul cel mare". El va atinge o lume apostata si in mod deschis necredincioasa (Apocalipsa 13:1, 6 ; 16:9, 11, 21); si iudeii, care sunt vinovati de rastignirea Fiului lui Dumnezeu, vor avea partea lor speciala in aceste necazuri care vor cadea peste pamant.
     Judecatile care sunt descrise in Apocalipsa sunt de trei categorii : 1- judecati providentiale, lucrate prin oameni insasi, sau prin elemente ca : foamete, razboaie, boli, cutremure de pamant; 2- judecata razboinica, mentionata in capitolul 19, unde Domnul, urmat de ostile ceresti, va nimici pe imparatii pamantului si armatele lor adunate pentru a lupta cu El; 3- judecata facuta de catre Imparatul asezat pe tronul glorie Sale, si care va atinge natiunile, in momentul cand El va inaugura Imparatia Sa pe pamant. 


          32     Care este "necazul cel mare" de care este vorba in Apocalipsa, capitolul 7:14 ? Este acelasi despre care vorbeste Domnul in Matei 24:21 ?

     Vedem intr-adevar ca in cele doua pasaje este vorba despre o "incercare" mare si groaznica care trebuie sa vina peste tot pamantul locuit, dupa cum citim in Apocalipsa 3:10. Mai multe pasaje din profeti vorbesc despre asa ceva, ca de exemplu Isaia 28:22.
     Ce fericire sa stim ca toti cei care primesc astazi cuvantul harului, si care staruiesc in credinciosie pana la venirea Domnului, vor fi luati de El inainte ca sa vina aceasta zi de incercare.
     Iata in cateva cuvinte, dupa mai multe pasaje, ordinea evenimentelor care se vor succeda :

     1- Dintr-o data, fara ca nimic sa anunte in prealabil venirea Domnului "in nori", toti cei care cred in El vor fi rapiti la intalnirea cu El "in vazduh" (1 Tes. 4:17). Acestia, care au primit Evanghelia harului Sau si a apropiatei Sale veniri (doua lucruri care sunt legate foarte strans in Scriptura), se vor bucura atunci, cu Domnul, de implinirea sperantei in care crestinul trebuie sa staruiasca permanent (Rom. 15:13). Cei morti in Hristos vor invia, cei vii vor fi schimbati, si toti impreuna, "intr-o clipeala din ochi", vor parasi pamantul, pentru a fi pentru totdeauna "cu Domnul" (1 Cor. 15:51-54).

     2 - Din acest moment lumea, - fiind lipsita de rugaciunile celor care recunosc ca "toata autoritatea in cer si pe pamant" a fost data Domnului Isus - va fi lasata in propria sa voie si nu va intarzia sa faca experienta trista a rautatii care sta ascunsa in inima omului. Aceasta rautate, care este mai mult sau mai putin retinuta atat timp cat un guvern bine intentionat isi mentine autoritatea, nu va mai avea frana (adica, cand guvernele isi vor pierde autoritatea, rautatea nu va mai avea frana, va fi anarhie, n.t.); si in acelasi timp Dumnezeu va trimite o lucrare de ratacire, un preludiu la ultimile judecati, peste cei care nu au primit dragostea adevarului ca sa fie mantuiti (2 Tes. 2:10).

     3 - "Necazul" care va urma contine doua parti; prima, a carei durata nu este specificata in mod clar, va atinge in speciat natiunile; este probabil cel despre care este vorba in Apocalipsa 3:10 si 7:14. A doua presupune ca puterea lui Antihrist este instaurata, si persecutia va fi indreptata in mod special impotriva poporului iudeu (Ier. 16:17-19 ; 30:7 ; Apoc. 12:15-17). Cei care vor fi sperat intr-o oarecare usurare in  starea de lucruri de pe pamant vor fi amar dezamagiti, caci Satan, alungat din locurile ceresti se va implica intr-un fel foarte activ, ca niciodata, in problemele lumii. Datorita bunatatii lui Dumnezeu, evenimentele groaznice care vor avea ca punct culminant aparitia personala a Fiului Omului, se vor succeda cu o rapiditate nemaintalnita; timpul lor va fi limitat la 1260 nde zile, sau trei ani si jumatate, dupa cum o arata capitolul 12 din Daniel, confirmat de Apocalipsa 11:2-3 ; 12:6, 14. Domnul vorbeste despre aceasta in partea din capitolului 24 din Matei, care se ocupa in special de iudei, adica pana la versetul 31. El spune ca din cauza celor alesi "aceste zile vor fi scurtate" (v. 22)

     4 - Evenimentul personal al Domnului aparand in glorie "cu ingerii Sai" va aduce judecata natiunilor adunate atunci impotriva Ierusalimului, si va finaliza eliberarea poporului Sau (Zah. 14). Antihristul va fi nimicit  "cu suflarea gurii Sale" (Is. 11:4) ; 2 Tes. 2:8) ; natiunile vor sta apoi inaintea Domnului pentru a fi judecate in functie de modul in care au primit pe mesagerii Sai in timpul acestor vremuri de necaz (Mt. 25:31-46).
     Apoi va fi instaurata Imparatia milenara a lui Hristos.


          33     Judecata natiunilor vii pe care le gasim in capitolul 25 din Matei este o judecata finala ?


     Credem ca judecata despre care este vorba aici este o judecata definitiva, dar nu in sensul in care se interpreteaza adesea. Adica nu este vorba de o judecata generala, ca cea a paganilor, de exemplu, care nu au avut ocazia sa primeasca pe mesagerii Imparatiei, ci doar de judecata acelora care au avut avantajul de a-i auzi si care sau i-au primit, sau i-au respins. "Viata eterna" de care este vorba pentru primii (cei care i-au primit pe mesageri, n.t.), este viata pe pamant sub domnia lui Mesia, si care se intinde pana la starea eterna care va urma acestei domnii. Cei care sunt condamnati vor merge, si ei, dar in pedeapsa eterna.
     Judecata celor morti se gaseste in capitolul 20 din Apocalipsa, si va avea loc o mie de ani mai tarziu fata de judecata care vorbeste capitolul 25 din Matei, unde este vorba de cei care vor fi pe pamant cand Domnul va veni cu ingerii glorie Sale.
     Dezvoltari suplimentare despre acest subiect pot fi gasite in Note asupra Evangheliei dupa Matei, J.N.Darby.


          34     De ce Domnul, dupa ce i-a mustrat de doua ori pe ucenicii Sai ca nu au putut sa vegheze impreuna cu El, le zice apoi : "Dormiti de acum si odihniti-va" ? Si cum trebuie inteleasa expresia "ochii le erau ingreuiati" (Marcu 14:40-42) ?


     Domnul Isus, in harul Sau nemarginit, a luat impreuna cu El pe trei dintre ucenicii Sai pentru ca ei sa ia parte la ceea ce omul putea cunoaste despre suferintele care erau inaintea Lui. Momentul era dintre cele mai solemne. Domnul Insusi avea sa fie parasit de Dumnezeu, purtand pacatele si ispasindu-le prin moartea Sa. Inainte de aceasta, trebuia sa fie dat in mainile pacatosilor, si ucenicii, lasati singuri pentru putin timp, si expusi a fi cernuti de Satan, urmau sa fie atinsi de valurile nelegiuirii care s-au ridicat impotriva Domnului si Invatatorului lor. Era momentul potrivit de a veghea, si Isus, retragandu-Se singur pentru a Se ruga, i-a luat cu El, pentru ca si ei sa vegheze si sa invete sa se roage cu El. Observam ca erau aceeasi trei ucenici care au fost martori la puterea Domnului de a invia mortii, si care au vazut gloria Lui pe munte unde El a fost transfigurat (Marcu 5:37 9:2). Toate acestea, daca ar fi stiut sa profite de ele, ar fi fost pentru ei o pregatire morala pentru a cunoaste comuniunea suferintelor lui Hristos, asa cum vedem in Filipeni 3:10; dar ei au fost coplesti de somn pe munte (Luca 9:32) si "plini de teama" (Marcu 9:6), iar in gradina Ghetsimani ei dormeau, aratand astfel incapacitatea lor de a veghea impreuna cu Isus. Ei nu au putut sa intre in gandurile lui Isus cu privire la importanta acelui moment solemn; si totusi unul din ei, Petru, plin de incredere in el insusi, in ciuda avertismentelor Domnului, avea pretentia de a-L urma in imprejurarile in care doar Isus putea sa stea in picioare.
     Domnul, dupa blandetea Lui obisnuita, cauta o scuza pentru ucenicii Sai, zicand : "Duhul, in adevar, este plin de ravna, dar carnea fara putere", ceea ce arata ca ochii lor naturali (sau firesti, n.t.) erau ingreuiati : ei erau "adormiti de intristare" (Luca 22:45); durerea lor era prea mare pentru puterile lor fizice si nu aveau puterea si energia spirituala care ar fi putut sa domine trupul. Si momentul a trecut fara ca ei sa profite, acest scurt moment in care ar fi putut sa se bucure de comuniunea cu Isus si a trage ( a se inspira; cuvantul in fr. este de "a fantani", a scoate apa) putere cu El pentru a rezista ceasului de incercare care avea sa vina. Acest moment odata trecut, nu mai era timpul pentru vegheat, si Isus le zice : "Dormiti de acum". Asa ca a trebuit sa intre singur in lupta. Ce avertisment solemn pentru noi toti ! Si cat de mult aceste cuvinte si acest exemplu al Domnului Isus ne angajeaza sa profitam de momentele scurte de liniste care apar, prin bunatatea lui Dumnezeu, inainte de furtuna ! Isus le-a spus ce avea sa se intample; ei nu au dat atentie, dar El Insusi nu a lasat sa treaca ocazia de a Se ruga. Perfect in toate, El nu putea sa n-o faca.
     Dupa cum a spus cineva : "Vedem aici sufletul lui Isus sub greutatea mortii - in gand, - asa cum numai El putea s-o cunoasca. Dar Isus vegheaza, si Se roaga, Omul supus prin dragostea Lui la acest asalt, in prezenta celei mai puternice incercari la care ar putea fi expus. Pe de-o parte, Se roaga, iar pe alta, El prezinta necazul Lui inaintea Tatalui Sau. Comuniune Lui cu Tatal  nu era intrerupta, oricare ar fi fost necazul Sau; subiectul acestei comuniuni era chiar aceasta suferinta care L-a impins mai mult la supunere si incredere totala fata de Tatal Sau. Dar daca noi trebuia sa fim mantuiti, daca Dumnezeu trebuia sa fie glorificat in Cel care S-a incarcat cu povara noastra, paharul nu trebuia sa treaca de la El : supunerea lui Isus este perfecta. Ii aminteste cu blandete lui Petru de falsa lui incredere, facandu-l sa simta slabiciunea sa (v. 37) ; dar Petru era prea plin de el insusi pentru a profita ; avea nevoie de o experienta mai trista pentru a-l vindeca de aceasta incredere. Petru se trezeste din somnul sau, dar falsa lui incredere nu este clatinata.
     Deci, Isus a trebuit sa bea paharul, dar l-a luat din mana Tatalui Sau, caci voia Tatalui este ca El sa-l bea. S-a abandonat in totul in mana Tatalui Sau, si nu a luat acest pahar nici din mana vrajmasilor Sai, nici din cea a lui Satan ; l-a primit doar din mana Tatalui Sau, potrivit perfectiunii cu care S-a supus vointei lui Dumnezeu in aceasta privinta, punand totul in mainile Sale : a fost voia Lui ! Astfel, cautand numai voia lui Dumnezeu care conduce totul, vom scapa de cauzele secundare a ispitelor vrajmasului, iar din partea lui Dumnezeu primim necaz si incercare daca aceasta are loc.
     Dar de acum nu mai era nevoie ca ucenicii sa vegheze. Venise ceasul si Isus avea sa fie dat in mainile oamenilor". 


          35     De ce Evanghelia lui Luca difera de cea a lui Matei in pasajul care semnaleza nebunia de a folosi un petec nou pentru a repara o haina veche ? (Luca 5:36 ; Mt. 9:16). Si ce putem invata de aici ?


     Invatatura Domnului nu se putea adapta nicidecum la formalismul fariseilor. Ei credeau ca isi pot stabili propria dreptate in ochii oamenilor prin practici exterioare fondate in parte pe credinta, in parte pe traditie. Isus vestea o dreptate total diferita intemeiata pe rascumparare, dreptate care era doar a lui Dumnezeu. Pacatul fiind ispasit, Dumnezeu este drept sa indreptateasca pe pacatosul care crede in Isus. Cum se poate impaca dreptatea omeneasca care este ca o haina uzata, totdeauna rupta, si dreptatea lui Dumnezeu care rezulta din ceea ce este El in Sine Insusi si care este rodul lucrarii desavarsite de ispasire realizata de Domnul ? Iata ideea generala in cele doua pasaje.
     Luca, care ofera de obicei aspecte morale adecvate care pot sa actioneze asupra constiintei, arata in plus ca cel care doreste legea in acelasi timp cu harul, nu doar ca isi pierde bucuria, dar prin lumina dobandita, se afla in imposibilitatea de a-si satisface constiinta prin eforturile sale legaliste. El face o ruptura in haina cea noua cautand sa repare vechea sa haina; el nu indrazneste sa apara in cea noua care este rupta si stricata, si simpte ca starea nenorocita a celei vechi a fos scoasa mai mult in evidenta.     



      


       

miercuri, 8 iulie 2020




                                       Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
                                                  - III -


     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917


     18     De ce permite Dumnezeu ca "inteleptii" sa cada ? (Daniel 11:35).


     Pasajul spune ca pentru a fi  "curatiti si albiti, pana la timpul sfarsitului". Este vorba de un moment in istoria poporului iudeu cand puterea raului este de asa maniera incat inchinarea obisnuita este oprita, si ca insusi locul sfant este intinat prin uraciunea (idolul) "care pustieste". Lucrul acesta a avut loc in timpul lui Antioh Epifanul, si se va reinnoi "la sfarsit", dupa cum a spus Domnul (Mt. 24:10-15). 
     Dumnezeu ingaduie uneori incercari groaznice de acest fel pentru a se arata cei care sunt ai Lui. Cei credinciosi sunt fortati sa se declare, in ciuda persecutiei ridicate impotriva lor, persecutii care pot deveni nemiloase, astfel ca ei sunt "socotiti ca oi de injunghiere", si ca vrajmasii lor ii batjocoresc, zicand : Unde este Dumnezeul lor ? (Ps. 42:2-5 ; Mica 7:1-10 ; Rom. 8:35-37). Exista momente in care sufletul nu gaseste ajutor decat de la Dumnezeu, toate imprejurarile exterioare fiindu-i impotriva, si puterea, dupa toate aparentele, fiind in mana lui Satan. Asa a fost la rastignirea Domnului, si aceasta a fost deseori reprodusa in persecutiile Bisericii. Rasplata va veni mai tarziu; in ciuda a tot ceea ce oameni spun sau fac impotrivindu-se adevarului, la sfarsit acesta va triumfa (Is. 65:1-16 ; Mt. 16:24-27). Atunci vom intelege, ca si Iov, "sfarsitul dat de Domnul, pentru ca Domnul este plin de mila si indurator" (Iac. 5:11). 


     19     Care este diferenta dintre "soarele dreptatii" si "steaua de dimineata", care si unul si alta sunt, nu ma indoiesc, tipuri ale lui Hristos ?

     Intr-adevar, Hristos este reprezentat prin aceste doua imagini.
     Prima se gaseste in ultimul capitol al cartii profetului Maleahi, care anunta a doua venire a Domnului in glorie, si pentru judecata. Spunem "a doua" venire, desi, in Vechiul Testament, nu este vorba decat de o venire, Mesia fiind infatisat intotdeauna de-o maniera personala, fara sa fie vorba de a distinge intre cele doua evenimente. Dar atunci cand a venit pentru prima data, El a zis : "N-am venit ca sa judec lumea, ci ca sa mantuiesc lumea" (Ioan 12:47). In plus, dupa ce a vorbit deschis, pentru prima data, de moartea si de invierea Sa, El spune clar ca Fiul Omului trebuie sa vina in gloria Tatalui Sau cu ingerii Sai, si atunci va da fiecaruia dupa faptele sale (Mt. 16:21-27). Deci, la acest eveniment in glorie se refera pasajul din Maleahi. "Soarele dreptatii" va straluci, si cei care se tem de Numele Lui se vor bucura si vor gasi vindecare in aripile Sale, in timp ce pentru cei rai "ziua" se va revela prin foc (comp. 1 Cor. 3:13), si toti cei care nu vor suporta proba sfinteniei lui Dumnezeu vor fi arsi. De alta parte, la fel cum soarele, cand se ridica, raspandeste peste tot razele sale binefacatoare, lumina si caldura sa, asa si "pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, asa cum apele acopera marea" (Is. 11:9 ; Hab. 2:14).
     Aceste profetii se refera deci la stabilirea Imparatiei Domnului Isus Hristos in glorie si in dreptate pe acest pamant. Dupa Apocalipsa (20:6) stim ca aceasta domnie va dura o mie de ani.
     Dar in ultimul capitol din Apocalipsa, Domnul se adreseaza celor care Il cunosc acum, si anume, "adunarilor" crestine, prezentandu-le venirea Sa ca apropiata, servindu-Se de o noua imagine, cea a "stelei de dimineata" (v. 16). Duhul si mireasa inteleg acest cuvant si raspund imediat : "Vino". Steaua de dimineata rasare apare inaintea soarelui; ea este adesea vizibila cu mult timp inainte ca cea mai mica lumina a zorilor sa se iveasca la rasarit. Lumina Sa curata, stralucind in cer, atrage gandurile in sus. Astfel ea este emblema - 1. a ceea ce este Hristos pentru "Adunare", Biserica, care este Trupul Sau, "mireasa" Lui - 2. si a acestei sperante ceresti care apartine Bisericii si care o caracterizeaza.
     Taina Bisericii, ascunsa in vremurile trecute, nu a fost prezentata niciodata nici ca invatatura, nici ca subiect de profetie in Vechiul Testament. Ea poate fi vazuta in imagini a caror explicatie a fost pastrata pentru momentul cand Duhul Sfant, coborand aici jos dupa glorificarea Domnului Isus, alcatuieste aceasta Biserica pe pamant. Asa este, de exemplu, imaginea Evei, sotia lui Adam, aplicata spiritual in Efeseni 5:31, 32. Dar revelatia acestei taine a fost incredintate apostolului Pavel (Efes. 3 ; Col. 1).
     Biserica - alcatuita din toti credinciosii adevarati, adusi la viata prin Duhul Sfant si deveniti locuinta Sa - este unita cu Hristos ca madularele trupului Sau, astfel ca orice deosebire de nationalitate a disparut (Col. 3:11). Chemarea crestinului este in totul cereasca. Viata sa este ascunsa acum cu Hristos in Dumnezeu; cand Se va arata Hristos, atunci ne vom arata si noi impreuna cu El in glorie (Col. 3:1-4). Atunci cand El va imparati, vom imparati si noi, adica, inainte de a se manifesta gloria Sa pe intreg pamantul ca "soarele dreptatii", Hristos va veni sa ia Biserica Lui si o va duce in gloria pe care a pregatit-o (1 Tes. 4:15-18). Or, aceasta nu a fost niciodata un subiect al profetiei. Comparati Apocalipsa 19:13, unde nunta Mielului este celebrata inainte ca Domnul, ca Cuvantul lui Dumnezeu, sa iasa din cer pentru a judeca lumea.
     Fie ca Dumnezeu, in bunatatea Lui, sa ne alipeasca inimile din ce in ce mai mult de Persoana lui Hristos, pentru a fi calauziti in toate lucrurile de Duhul Sfant care produce in noi afectiuni ceresti, fericiti sa sacrificam orice avantaj pamantesc, suferind impreuna cu Hristos acum, pretuind in inimile noastre "steaua de dimineata" (2 Pet. 1:19).


     20     Ce reprezinta "sarea" in pasajul din Matei 5:13, si in Marcu 9:50 ?

     Intr-un mod general, "sarea" prezinta un contrast cu stricaciunea. Ea este un agent conservator impotriva stricaciunii, pentru pastrarea eficienta a curatiei. Mai mult, ea are "gust", si da gust (vezi Iov 6:6). Deci intelegem de ce, in indicatiile date pentru jertfe, ea este mentionata in legatura cu legamantul lui Dumnezeu. Orice dar trebuia sa fie "sarat cu sare" (Lev. 2:13). Lucrul acesta amintea inimii israelitului credincios ca jertfele nu erau o simpla formalitate la care oricine, curat sau necurat, putea sa ia parte. Dumnezeu, care cerceteaza inima, vrea adevarul in omul dinauntru (Ps. 51:6). El cere dreptate, curatia intentiilor si afectiunilor la toti cei care se apropie de El in virtutea acestui legamant, care, din partea lui Dumnezeu, nu poate esua niciodata.
     Domnul, in cap. 9 din Marcu, la sfarsitul pasajului solemn care pune inaintea noastra alternativa dintre "viata" si chinurile gheenei, face aluzie, nu doar la cerintele citate mai sus cu privire la jertfe, dar si la "gustul" sarii, mentionat in Evanghelia dupa Luca, cap. 14. "Orice jerta", spune El, "va fi sarata cu sare". Cuvantul "jertfa" aici trebuie sa fie inteles in mod evident in sensul pe care apostolul il da in epistola catre Romani (cap. 12:1) ; 15:16) ; intr-un cuvant, este vorba de un credincios adevarat, care apartine lui Dumnezeu in virtutea harului al carui obiect este, si care trebuie pastrat intr-o stare de curatie raspunzand relatiilor sale stabilite cu Dumnezeu. Deci, la aceasta credinciosul trebuie sa fie atent, veghind ca nimic sa nu contravia acestor relatii, fie prin actiunile unei inimi carnale (sau, firesti, n.t.), fie in relatiile sale cu altii. "Sa aveti sare in voi insiva", zice Domnul, "si fiti in pace unii cu altii".
     Daca cineva nu este atent sa pastreze o constiinta sensibila si delicata, "sarea" isi "poate pierde gustul ei". Si in acest caz, cine va actiona asupra noastra pentru a restabili sentimentele deteriorate, sau pentru a ne face atenti cand am esuat in responsabilitatile noastre ? Duhul Sfant, prin Cuvantul lui Dumnezeu, face ca inimile noastre sa fie ocupate cu Hristos, si astfel suntem pastrati in judecata de noi insine care este potrivita pentru un crestin care umbla in prezenta lui Dumnezeu. Dar este nevoie de veghere ; este nevoie de curaj pentru a asculta ; este nevoie de staruinta in rugaciune, astepand intoarcerea lui Hristos (vezi Iuda 20, 21).
     In pasajul din Matei 5:13, Domnul spune ca crestinii sunt "sarea pamantului", - pretios privilegiu, intr-adevar, care trezeste afectiuni implantate in credincios, care le exercita in favoarea unei lumi care "zace in cel rau". Daca rabdarea lui Dumnezeu se manifesta constant fata de pacatosi in aceasta zi de har, si crestinii trebuie sa-si inteleaga responsabilitatea lor de a se "ruga pentru toti oamenii", pentru ca Dumnezeu, in bunatatea Sa, sa amane judecata pana cand pacatosii sunt convertiti (1 Tim. 2:1-6). Domnul a gasit o comoara in "ogorul" acestei lumi, si a ascuns-o; dar El ne spune ca a cumparat ogorul datorita comorii (Mt. 13:44). Prin urmare, este bine sa fim patrunsi de acest gand, si ca atitudinea noastra fata de lume sa fie caracterizata de harul Domnului care a venit pentru a o mantui si care, in acest scop, Si-a dat viata Lui. In acest sens credinciosii sunt sarea pamantului, caci datorita lor Dumnezeu are rabdare fata de pamant si pe care nu-l nimiceste din cauza stricaciunii sale. Un motiv in plus ca crestinul sa vegheze ca sarea sa nu-si piarda gustul.


     21     Cum trebuie inteles pasajul din Matei 5:25, 26 ?

     In primul rand, Domnul facea, fara indoiala, aluzie la prezenta Sa in mijlocul poporului, prezenta caracterizata prin chemarea Sa la pocainta, caci "Imparatia cerurilor s-a apropiat" (4:17). Trebuiau sa se puna intr-o relatie potrivita cu Dumnezeu, cand era oferita ocazia de a o face, inainte de a se prezenta in fata Celui care va judeca pe fiecare dupa principiile dreptatii Sale, fara nicio exceptie. Era un moment de har, de care nu trebuia abuzat. Cei saraci in duh, cei blanzi, cei care plangeau, erau facuti fericiti. In curand judecata va veni, si atunci invitatia de a profita de har va inceta. Inainte de toate aceste, este nevoie de stat in adevar inaintea lui Dumnezeu, care cunoaste si cerceteaza toate inimile, dupa starea lor prezenta, si nu dupa ceea ce ar dori sa fie sau sa faca.
     Aceasta este ceea ce avem de facut cu totii; caci este inca ziua harului. Noi suntem "pe drum cu impotrivitorul", cu Dumnezeu care ne va condamna cu siguranta, daca nu profitam de harul care ne este oferit.


     22     1- In capitolul 11 din Matei, Ioan Botezatorul manifesta o indoiala cu privire la Persoana lui Mesia cand ii trimite pe ucenicii sai la Isus pentru a-L intreba daca El este Cel care trebuie sa vina ?

               2- Cum poate cel mai mic in Imparatia cerurilor sa fie mai mare decat Ioan ?


     Nu trebuie sa uitam pozitia in care se gasea atunci Ioan Botezatorul. Marturia publica pe care o avea de dat despre Mesia s-a incheiat de fapt cu intemnitarea lui. Parea parasit si uitat de Acela pe care L-a vestit, si care, cu toate acestea, Isi arata puterea Sa divina prin minunile de care Ioan a auzit vorbindu-se. Dar in momentul cand speranta credinciosilor, alimentata de toate profetiile, se parea ca este pe punctul de a fi  realizata, Ioan isi dadea seama ca in loc de a instaura gloria Imparatiei si de a-Si arata autoritatea Sa in putere peste natiuni, Isus se limita in a implini lucrari de har printre saracii tarii, si lasandu-l in inchisoare pe cel care a fost trimis inaintea fetei Sale ca ambasador al Sau.
     In fata acestei profunde incercari pentru inima si credinta lui, intrebarea lui Ioan pare cu totul naturala : "Tu esti Cel care vine, sau sa asteptam pe altul?". Intr-un anumit sens, era deci indoiala si tulburare la Ioan. Dar observati cat de mult difera in esenta credinta adevarata de inteligenta omeneasca : ea nu rationeaza, ea asteapta o clarificare din partea Celui care singur poate s-o dea. Ioan simtea ca Isus, si numai Isus, putea sa raspunda la intrebarea sa, sa-i linisteasca ingrijorarea si sa-i risipeasca indoielile. El s-a adresat deci lui Isus. Daca a existat esec si dovada de slabiciune omeneasca  la cel care era "cel mai mare dintre cei nascuti din femeie", nu a existat la el o credinta mai putin simpla in Cel la care i-a trimis pe ucenicii sai.
     Sa citim cateva randuri din Studii asupra Cuvantului (de J.N.Darby, n.t.) : "Dumnezeu a ingaduit aceasta intrebare pentru a pune fiecare lucru la locul sau. Hristos fiind Cuvantul, a trebuit sa fie propriul Sau martor. A trebuit sa dea marturie despre Sine Insusi, la fel ca Ioan, fara sa primeasca marturia lui Ioan; este ceea ce a facut in prezenta ucenicilor lui Ioan. A vindecat toate bolile oamenilor si a predicat Evanghelia celor saraci, si trimisii lui Ioan trebuiau sa duca invatatorului lor aceasta marturie despre ceea ce Isus era. Ioan trebuia s-o primeasca...".
     Inainte de a-l plasa pe Ioan sub responsabilitatea marturiei care punea la incercare tot Israelul, si care distingea ramasita de natiunea in general, Domnul da marturie despre Ioan. Adresandu-Se multimii si amintind acestei multimi cum a ascultat cuvintele lui Ioan, aratandu-le pana unde a ajuns Israel in caile lui Dumnezeu. Introducerea Imparatiei a facut diferenta intre ceea ce a fost si ceea ce a urmat. Nimeni nu a fost atat de aproape de Domnul, nici nu a dat o marturie despre El mai clara, mai completa ca Ioan Botezatorul. El a fost separat de orice rau, prin puterea Duhului lui Dumnezeu, si separarea lui era in asa fel incat il facea potrivit sa implineasca o asemenea misiune in mijlocul poporului lui Dumnezeu. Dar Ioan nu a intrat in Imparatie; Imparatia nu era inca instituita. Or, a fi in prezenta lui Hristos, in Imparatia Lui, bucurandu-te de efectul instaurarii gloriei Sale, valoreaza mai mult decat orice slujba de profet care marturiseste si anunta ca aceasta Imparatie are sa vina. Aceasta instaurare a gloriei Imparatiei nu se refera la aratarea Bisericii, ci la drepturile Imparatului, asa cum se vor manifesta ele in glorie. Bazele acestei Imparatii fiind puse, crestinii se afla in Imparatie, desi intr-o maniera cu totul speciala si exceptionala. Intr-adevar, ei au parte la Imparatie si la rabdarea lui Isus Hristos, glorificat, dar ascuns in Dumnezeu. Ei impartasesc aici jos soarta Imparatului absent; ei sufera impreuna cu El, si vor imparati impreuna cu El in glorie cand El va apare (vezi apoc. 1:9 ; 2 Tim. 2:12 ; Rom. 8:17).
     Ca crestini, noi suntem deci intr-o pozitie cu mult mai buna decat cea a lui Ioan ; dar a fi in aceasta pozitie si a fi credincios (sau fidel, sau a umbla in credinciosie, n.t.), acestea sunt doua lucruri total diferite : sa tinem minte acest lucru. Sa avem inteligenta spirituala cu privire la inaltele noastre privilegii si a responsabilitatilor  sfinte care decurg, pentru ca sa umblam in ele spre gloria Domnului care S-a dat pe Sine Insusi pentru a ne rascumpara.


     23     Cum trebuie sa intelegem versetul 12 din capitolul 11 din Matei ? "Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum, Imparatia cerurilor este luata cu navala (sau "violenta") si cei navalnici (violenti) o apuca".

     In momentul in care Domnul Isus, vorbind multimilor, dadea marturie despre Ioan ca fiind "cel mai mare dintre cei nascuti din femei", acesta era in inchisoare de unde nu a mai iesit viu, si nu a mai trecut mult timp inainte ca "Imparatul", a carui venire a anuntat-o Ioan, sa fie, de asemenea, omorat. O profetie a Domnului si-a avut astfel implinirea ei. Raspunzand ucenicilor Sai care Il intrebau cu privire la profetia din Maleahi (4:5), Isus le-a spus : "In adevar, Ilie vine intai si va restabili toate lucrurile. Dar Eu va spun ca Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut, ci i-au facut ce au vrut; tot astfel si Fiul Omului are sa sufere din partea lor" (Mt. 17:9-13).
     Isus a binevoit sa le arate ucenicilor pentru cateva clipe gloria venirii Sale viitoare "in Imparatia Sa", dar Imparatia nu era inca instaurata si nu putea sa fie inainte ca Isus sa fi implinit lucrarea de rascumparare de la cruce. Atunci cand Domnul era pe punctul de a intra in Ierusalim, cu putin inainte de moartea Sa, multimea care-L insotea gandea "ca Imparatia lui Dumnezeu urma sa se arate indata". Atunci El le-a aratat printr-o parabola ca, pentru a primi Imparatia, El trebuia sa mearga mai intai "intr-o tara indepartata", adica in cer, si apoi sa se "intoarca" (Luca 19:11, 12). Fara aceasta, profetia lui Daniel nu putea fi implinita, caci este spus in mod expres ca Fiul Omului va veni "cu norii cerurilor", in momentul cand I se va da o stapanire eterna si o Imparatie care nu va fi nimicita, pentru ca toate popoarele, natiunile si limbile sa-I slujeasca (Daniel 7:13, 14).
     In vederea stabilirii Imparatiei cerurilor, Domnul, ca si Ioan, a predicat pocainta. Ioan nu a facut nicio minune, dar Isus a insotit predicarea Sa cu multe minuni de har si de bunatate, care nu au facut insa o impresie de durata asupra poporului necredincios. El ii aseamana cu niste copii care stau in piata si striga la tovarasii lor : "V-am cantat din fluier si n-ati jucat; v-am cantat de jale si nu v-ati jelit". Ei nu au plecat urechile la predica severa a lui Ioan pentru a veni la pocainta, si nu s-au lasat atinsi de interventia puternica a Dumnezeului oricarui har, pentru a gasi la El iertarea si pacea.
     Multimea, natiunea in general, a fost indiferenta; capeteniile tineau deja sfat impotriva lui Isus pentru a-L omori, si nu a fost nevoie de mult pentru ca multimea sa fie de partea capeteniilor si sa strige : "Rastigneste-L". Acesta era momentul solemn cand Isus a vorbit despre Ioan, cel mai mare si ultimul dintre profetii lui Israel. Imparatia era anuntata, dar nu inca instaurata, si pentru a avea parte de ea, prin asociere cu Imparatul lepadat, trebuie sa mergi impotriva lumii care nu a voit nicidecum gloria si sfintenia lui Dumnezeu.
     Dupa cuvintele altuia : "Energia Duhului il determina pe om sa-si croiasca drumul de-a lungul tuturor dificultatilor si a intregii impotriviri a capeteniilor natiunii si a unui popor orbit, pentru a se bucura cu orice pret de Imparatia unui Imparat lepadat printr-o necredinta oarba a celor care ar fi trebuit sa-L primeasca. Trebuia, deoarece Imparatul a venit in smerenie si ca El a fost lepadat, trebuia aceasta "navala" (violenta) pentru a intra in ea... Daca Imparatia ar fi aparut in gloria si in puterea Conducatorului ei, navala nu ar fi fost necesara pentru a intra in ea; copiii Imparatiei s-ar fi bucurat, ca efect sigur al acestei puteri; dar Dumnezeu a voit ca ei sa fie pusi la proba din punct de vedere moral" (Studii asupra Cuvantului, J.N.Darby). 


     24     Care este pacatul care nu va fi iertat niciodata oamenilor "nici in veacul acesta, nici in cel viitor" ? (Matei 12:32).

     Pasajul paralel, din Evanghelia dupa Marcu, nu lasa loc de indoiala cu privire la acest subiect; caci acolo gasim explicatia "hulei impotriva Duhului Sfant" la care Domnul a facut referire. Dupa care este adaugat : "Pentru ca spuneau : Are duh necurat".
     A atribui in mod deschis lui Satan lucrarile miraculoase prin care Domnul Si-a demonstrat puterea Lui divina, inchidea ultima usa pe care harul lui Dumnezeu a deschis-o in favoarea poporului Sau necredincios si razvratit, insemna a merge inaintea unei judecati inevitabile, ducand la apogeul sau ura inimii naturale impotriva lui Dumnezeu si impotriva Fiului Sau Preaiubit. Nimeni nu putea tagadui minunile pe care Isus le-a facut. A le recunoaste ca venind de la Dumnezeu, insemna a-L recunoaste pe Isus ca Mesia. Este ceea ce carturarii din Ierusalim nu au vrut sa faca. Pentru a-si mentine autoritatea, ei nu vedeau decat un singur lucru de facut, sa spuna ca Hristos scoate demonii prin Belzebul, capetenia demonilor. Nebuinia lor a fost scoasa in evidenta de catre Domnul, si in acelasi timp judecata lor.


     25     In capitolul 16 din Matei, Domnul spune ca portile hadesului (Locuinta mortilor, n.t.) nu pot birui Biserica Sa. Cum trebuie inteles acest pasaj ? Ruina actuala a Bisericii a schimbat atat de mult lucrurile incat acest pasaj nu-si mai are aplicatia sa ?

     Marturisirea lui Petru dupa revelatia pe care a primit-o de la Tatal, afirma adevarul cu privire la Persoana Mantuitorului, singura temelie a Bisericii. Isus Insusi este stanca pe care Si-a zidit Adunarea Sa. El Insusi revelat, nu doar ca Hristosul, depozitarul si garantul tuturor promisiunilor, dar si ca Fiul Dumnezeului celui viu, care din eternitate era in sanul Tatalui, existand inaintea oricarei promisiuni si independent de tot ceea ce a fost facut. De alta parte, tot ceea ce a fost facut era lucrarea Sa, creata prin El si pentru El. Biserica, fiind zidita pe aceasta temelie, impartaseste acest caracter al vietii nepieritoare, impotriva caruia puterea lui Satan nu poate birui. Caci in acest sens trebuie vazute "portile hadesului". "Portile" erau locul (sau, sediul, tronul, n.t.) autoritatii. Este vorba deci de puterea mortii si de cel care are aceasta putere, adica Satan (vezi Ev. 2:14).
     Prin urmare, nu este nicidecum chestiunea aici de esecurile oamenilor, de erori de orice fel care s-au strecurat in Biserica, si de consecintele lor nefaste, consecinte devenite tot mai dezastruoase datorita slabiciunii oamenilor si a nesupunerii lor fata de Hristos. Aici este vorba de ceea ce a facut Hristos Insusi, prin propria Lui putere si potrivit cu ceea ce este in Sine Insusi. El nu greseste niciodata, nici nu poate gresi; si, in mijlocul intregii confuzii exterioare, ramane pentru cei credinciosi aceasta mangaiere pretioasa numita "pecetea" "temeliei tari a lui Dumnezeu" : "Domnul ii cunoaste pe cei care sunt ai Sai" (2 Tim. 2:19). Cel care a inceput aceasta minunata lucrare o va sfarsi la timpul ei, caci ea nu este inca incheiata. Odata completa, Biserica, dupa ce va fi rapita pentru a fi impreuna cu Hristos in cer, va fi vazuta "coborand din cer, de la Dumnezeu, avand gloria lui Dumnezeu" (Apoc. 21:10).
     Este foarte adevarat ca oamenii isi au partea lor in constructia Bisericii, si ca tot ceea ce a fost facut de oamenii va fi susus judecatii. Apostolul demonstreaza clar in capitolul 3 din 1 Corinteni. Dar in acest pasaj din Matei nu este vorba decat de ceea ce a facut Hristos, lucrare pe care o tine in propriile Sale maini, si pe care o va incheia pentru Tatal, potrivit propriilor Sale perfectiuni. Aceasta va fi cea mai inalta implinire a acestui cuvant : "El va zidi o casa Numelui Meu" (2 Sam. 7:13). Fiecare credincios este o "piatra vie" in aceasta constructie (vezi 1 Pet. 2:4-5). Odata asezat de catre Domnul pe aceasta temelie de neclintit, acolo va ramane; moartea lui, daca ea va veni, nu va schimba cu nimic pozitia lui in Biserica lui Dumnezeu.


          26     Cum trebuie inteleasa expresia pe care o foloseste Domnul, vorbind despre un "ucenic" : "Sa-si ia crucea" ? (Matei 16:24 ; Luca 9:23).

     Domnul a vorbit pentru prima data de moartea Sa; era timpul cand trebuia sa paraseasca Galileea pentru a Se intoarce la Ierusalim unde-L astepta calvarul crucii. Nimeni in afara de El nu a inteles; dar imprejurarea era foarte potrivita pentru a face sa apese pe constiinta ucenicilor Sai caracterul drumului pe care l-a urmat implinind vointa Tatalui. Crucea era necesara pentru ca ispasirea sa fie facuta. Fara ispasire, pacatele noastre ar fi barat pentru totdeauna accesul la Dumnezeu. Fara moartea lui Isus, nimeni nu ar fi putut sa aiba parte cu El (Ioan 12:24). Intreaga marturie a Domnului, intreaga Sa lucrare trebuia sa aiba acest sfarsit; si, fiind chemati sa-L urmam, trebuie sa intelegem care este drumul pe care El a mers. Nu exista altul, unde, calcand pe urmele Sale, sa putem purta caracterul unui "ucenic". Acest fapt, care pune la proba inima omeneasca mai mult decat orice altceva, este exprimat prin imaginea de "a lua crucea". Daca gasim la crucea lui Isus eliberare de toata povara pacatelor noastre, trebuie sa acceptam si crucea ca caracterizand drumul pe care l-a parcurs Hristos prin lumea care nu L-a primit. Drumul Sau devine astfel drumul nostru, crucea Lui, crucea noastra. Apostolul Pavel a infatisat-o in acest fel, dupa cum se poate vedea cu usurinta  in epistola catre Galateni (5:11, 24 ; 6:14). Prin urmare, fiecare ucenic trebuie sa invete sa-si ia crucea sa urmandu-L pe Invatatorul sau, si asteptandu-L. Luca adauga : "in fiecare zi". 


          27     Cum trebuie inteles ultimul verset din capitolul 16 din Evanghelia dupa Matei : "Adevarat va spun, sunt unii dintre cei care stau aici care nicidecum nu vor gusta moartea pana nu vor vedea pe Fiul Omului venind in Imparatia Sa" (v. 28) ?

     Pentru prima data, Domnul, a discutat cu ucenicii Sai despre moartea Sa apropiata si despre invierea Sa. In curand avea sa paraseasca definitiv Galileea, mergand la Ierusalim pentru a suferi pe cruce. Ocazia era potrivita pentru a insista asupra caracterului drumului Sau care nu putea decat sa imprime stampila lui peste cel al ucenicilor Sai. Isus, necunoscut de lume, lepadat de ai Sai, a trebuit sa moara. De aceea, fiecare ucenic credincios a renuntat la el insusi si a luat crucea sa, urmandu-L pe Domnul sau. Cum sa o faca ? Carnea nu-i place sa mearga la moarte. Din punct de vedere omenesc, lucrul acesta este dificil, ca sa nu zicem imposibil.
     Cu toate acestea, Isus a dorit sa intareasca inimile alor Sai, aratandu-le gloria unde va sfarsi acest drum, astfel incat ei sa fie in stare sa aleaga, in cunostinta de cauza, intre "lume" si mantuirea sufletului lor. El le-a spus ca erau unii acolo care nu vor gusta nicidecum moartea pana nu vor vedea pe Fiul Omului venind in Imparatia Sa. Apoi, la o saptamana distanta, El a luat cu Sine pe munte trei dintre ucenicii Sai, si acolo S-a schimbat la fata inaintea lor. Atunci ei aud acest glas "prin gloria minunata" care Il recunostea pe Isus ca Fiul Preaiubit. Noi intelegem importanta acestei afirmatii prin marturia apostolului Petru, in a doua sa epistola.
     Speranta de a-L vedea pe Isus in gloria Sa, mai degraba decat a astepta moartea, este astazi partea crestinului. In rest, noi stim ca credinciosii care sunt vii pe pamant, atunci cand Domnul va reveni, vor fi rapiti la intalnirea cu El fara sa treaca prin moarte (vezi Ioan 21:23 ; 1 Cor. 15:51 ; 1 Tes. 4:17, si alte pasaje). Aceeasi speranta va incuraja ramasita credincioasa si persecutata dintre iudei in zilele de la urma (Ps. 102:16 ; Is. 33:17 ; etc.).


          28     Cum se face ca Petru a putut sa-i recunoasca pe Moise si Ilie pe muntele transfigurarii ? (Matei 17:3).

     Lucrul acesta este o mare binecuvantare pentru noi, ca nu a fost necesara o revelatie pentru Petru, asa cum a fost mai inainte (cap. 16) cand a fost vorba sa spuna cine era Domnul. In a doua lui epistola, apostolul numeste norul : "cer". Era intr-adevar, pentru scurt timp, cerul pe pamant. In cer nu este nevoie de o revelatie speciala pentru a cunoaste ceva sau pe cineva. Vom cunoaste dupa cum si noi am fost cunoscuti (1 Cor. 13:12). Pe pamant este nevoie de revelatia Tatalui pentru a cunoaste pe Fiul (Mt. 16:16, 17). Aceasta revelatie o avem in Cuvantul Sau, si rezultatul cunoasterii este "viata eterna" (Ioan 17:3).

     

     

    

             
     
aze