Cartea Profetului Țefania
- I -
Henri Rossier - 1916
1 Remarci preliminare
Cartea Țefania prezintă două particularități. Spre deosebire de ceilalți profeți, Țefania nu separă poporul Israel de celelalte națiuni, în sensul că aceeași judecată cade peste el cât și peste ele, căci, având în comun aceleași caractere, ale omului căzut, în special cea a idolatriei, trebuie să aibă parte de o sentință comuna.
Dar Dumnezeu – aceasta este a doua particularitate a profetului nostru – separă masa celor pe care dorește să-i cruțe. Așa se formează Rămășița lui Israel. Țefania nu ne vorbește despre o Rămășiță dintre națiuni (sau, mai degraba, nu abordează acest subiect decât întâmplător în 2:8-10), deși aceasta din urmă face parte din planul lui Dumnezeu pentru viitor ; în timp ce alți profeți menționează restabilirea captivilor din Moab și Amon, din Elam și Egipt, adică alcatuirea unei Rămășițe din aceste popoare care va avea parte de restaurarea finală (Ieremia 48:47; 49:6, 39; Ezechiel 29:14).
Profetul nostru anunță doar că, deși Israel are parte de aceeași judecată ca și națiunile, harul lui Dumnezeu va scoate din acest popor condamnat un popor nou. Întemeierea și binecuvântare lui eternă conferă cărții de care ne ocupăm o marcă de o prospețime incomparabilă.
Rămășița este rodul unei Treziri în mijlocul unui popor necredincios. Trezirile, după cum am arătat în alte scrieri, nu au împiedicat niciodată declinul, și nu au schimbat în niciun fel starea masei poporului. Dumnezeu are doua scopuri în producerea lor : primul este acela de a ridica o mărturie, de a carei respingere va face poporul fără nici o scuză ; al doilea, după cum vom vedea, este acela de a pune deoparte, în vederea alcatuirii viitoare a unui nou popor, un anumit număr de credincioși care au slujit Domnului în mijlocul declinului și apostaziei generale. Produsul trezirii devine astfel trunchiul poporului lui Dumnezeu. Asupra acestei ramașițe vedem că se concentreaza grija Domnului ; pe ea o va pazi El în mijlocul necazului cel mare, îngrozitorul „necaz al lui Iacov‟, pe care El a despărțit-o de națiunea apostată sortita distrugerii finale ; în final, ea este aceea în care se concentrează trasaturile poporului viitor, popor binevoitor a cărui tinerețe va ieși ca roua din „sânul aurorei‟ (Psalm 110). Rămășița, la început mică și disprețuită, va crește și va deveni o națiune fără număr ca stelele cerurilor și ca nisipul de pe țărmul mării ; acest popor va fi în jurul tronului Marelui Împărat de la Ierusalim și va avea stăpânirea peste toate celelalte națiuni. Dintre acestea din urmă, o mare mulțime pe care nimeni nu o va putea număra (Apocalipsa 7), se va supune, prin credință, sub sceptrul milenar al lui Hristos, în timp ce aceia dintre popoare care nu vor fi distruși la apariția lui Hristos, se vor supune Lui doar cu buze mincinoase ( Ps. 18:44 ; 66:3). Ei vor fi nimiciți cu ocazia revoltei finale provocate de Satan, dezlegat din închisoarea lui la sfârșitul mileniului, revoltă care va preceda venirea zilei lui Dumnezeu ( Apoc. 20:7-9 ; 2 Pet. 3:12). Nu așa va fi cu poporul Domnului, alcatuit din rămășiță: „tot Israelul va fi mântuit‟ (Rom. 11:26). Cei dintre ei care vor fi “răi” (pentru că mileniul nu este ziua eternă, când totul va fi perfect) vor fi "nimiciți din țară în fiecare dimineață" (Ps. 101:8).
Am spus că formarea unei rămășițe este întotdeauna rezultatul unei treziri. Așa se va forma această rămășiță la Ierusalim, în mijlocul poporului iudeu revenit în Palestina în necredință (Dan. 12:3, 10). Este remarcabil că, vorbind de-o manieră exclusivă despre această rămășiță profetică a lui Israel, Țefania este chemat să profețească în timpul ultimei treziri a acestui popor pe care o menționează Cuvântul, sub domnia lui Iosia.
Țefania, dacă este el însuși din familia regală, după cum se pare, este urmaș al lui Ezechia. Astfel, sub Iosia, a reînceput trezirea din timpul lui Ezechia, când binecuvântările date lui David erau pierdute, și Țefania a devenit el însuși instrumentul pentru a proclama trezirea profetică și formarea unei rămășițe în mijlocul vechiului popor al lui Dumnezeu. Trezirea sub Iosia s-a produs cu ocazia descoperirii cărții legii. Iosia a citit în ea că mânia lui Dumnezeu s-a revărsat peste Israel „pentru că părinţii noştri n-au păzit cuvântul Domnului, pentru a face după toate cele scrise în cartea aceasta‟. Atunci, împaratul “a întrebat pe Domnul pentru el însuși și pentru rămășița din Israel și din Iuda” (2 Cr. 34:21). Hulda, profetesa, a anunțat blestemul lui Dumnezeu împotriva Ierusalimului, dar a adăugat că datorită umilinței lui Iosia, el, căpetenia rămășiței, va fi cruțat (v. 23-28). Iosia reprezintă deci, în mod simbolic, subiectul principal al cărții Țefania.
Această trezire finala va avea ca scop de a pregăti inima și conștiința rămășiței pentru domnia lui Hristos, ca Împărat al lui Israel, iar Țefania ni-L prezintă pe Domnul doar sub acest caracter : „Împăratul lui Israel, Domnul, este în mijlocul tău‟ (3:15). Aici nu este vorba, ca în Isaia, Zaharia, Mica și alți profeți, de suferințele ispășitoare ale lui Mesia și de gloriile care vor urma după acestea (1 Pet. 1:11), ci de puterea și de venirea Împăratului (2 Pet. 1:16), învingător și triumfător care, după ce a salvat pe poporul Său ales, Își găsește plăcerea în el.
Trei fapte sunt deci imediat unite împreună în profeția lui Țefania: 1° Nelegiuirea și idolatria poporului Israel și a națiunilor, și judecata care va cădea asupra lor, deși va fi mult mai aspra asupra Israelului apostat, care, la origine, a fost despărțit de națiunile idolatre. 2° Alcătuirea unei rămășițe potrivit alegerii harului. 3° Rămășița devine singurul și adevăratul Israel, reunit sub sceptrul Împăratului Mesia.
Dar alte trăsături îl caracterizează încă pe profetul nostru : de la început până la sfârșit, când este vorba despre judecată, Țefania vorbește de ziua Domnului.
Am văzut adesea, pe parcursul acestor studii, că această zi poate avea o împlinire parțială și premilenară (de exemplu Ioel 1). Aici, într-adevar, această zi este așa cum a fost anunțată în timpul atacului îngrozitor al lui Nebucadnețar ; dar, oricât de îngrozitoare a fost această judecată, ea nu este decât o imagine palidă a zilei Domnului. De asemenea, Babilonul, agentul istoric al judecății, nu este nici măcar numit în Țefania, acest profet având în vedere judecata finală, și nu, ca Habacuc, purtarea celui drept, care trăiește prin credința sa în zilele judecății istorice. Ziua Domnului este deci, înainte de toate, pentru Țefania, o zi profetică, în care Domnul, în loc să folosească, ca mai înainte, instrumente ale razbunarii Sale, va judeca El Însusi. De aceea numele caldeenilor este trecut sub tăcere de Țefania, deși erau sub aspect istoric, în timpul acestui profet, singura națiune avută în vedere, pentru judecata Filistiei, Amonului, Moabului și Asirianului, și în final, a Ierusalimului însuși.
Ziua Domnului (*) este numită ziua Domnului în Noul Testament. Este ziua judecății și a răzbunării. Ziua lui Hristos nu are aceeași semnificație, căci este ziua pe care o așteaptă creștinii, ziua arătării Sale, o zi pe care o pot iubi, pe care o așteaptă, în teamă de Domnul, dar înaintea căreia ei nu tremură (comp. Habacuc 2:3, 16 cu 2 Timotei 4:8). A iubi arătarea Sa, însemnă a trăi în speranța de a avea parte de gloria Sa, de a primi aprobarea Sa când va veni pentru a împărți coroane alor Săi. Atunci martorii Lui vor suferi o pierdere, sau vor auzi, la scaunul de judecată, acest cuvânt binecuvântat: „Bine, rob bun și credincios… intră în bucuria Domnului tău‟ (Matei 25:21, 23). Ziua Domnului privește lumea, iar ziua lui Hristos are de-a face cu creștinii. Este aceeași zi, fara îndoială, dar cu două fețe, una îndreptată spre cei dezaprobați și spre întuneric, alta spre cei aleși și spre lumina deplină a prezenței lui Dumnezeu.
(*) Când numele "Domnul" este scris cu caracter italic "D", întotdeauna se face referire la numele propriu absolut al lui Dumnezeu, Yahve în ebraică. În limba engleză este redat prin "LORD", în franceză prin "L'Eternel, iar în germană "Jehova" (n.tr).
În Țefania, Ierusalimul, ca loc de naștere al rămășiței, ocupă primul loc în planul restaurării, deși este menționat Iuda și cele zece seminții. Dar, rămășița fiind poporul, întotdeauna se vorbește numai despre ea, iar cuvintele „poporul Meu‟, atât de frecvent folosite de alți profeți, pentru a indica națiunea în ansamblu, nu sunt pronunțate niciodată în Țefania ; în timp ce poporul necredincios este numit „națiune fără rușine‟ (2:1).
Aceste remarci preliminare vor ajuta la înțelegerea mai ușoară a detaliilor cărții pe care o vom aborda.
2 Capitolele 1 și 2 : Ziua cea mare a Domnului
2.1 Capitolul 1: Judecata generală venind peste întreaga creație ; peste Iuda și Ierusalim ; peste toți cei vii.
2.1.1 Judecata generală venind peste creație – v. 2-3
„Voi şterge cu desăvârşire totul de pe faţa pământului, zice Domnul. Voi nimici pe om şi pe animal; voi nimici păsările cerurilor şi peştii mării, şi pietrele de poticnire împreună cu cei răi; şi voi nimici omenirea de pe faţa pământului, zice Domnul‟ (v. 2-3).
Aceste versete anunță o judecată generală, în contrast cu judecata care lovește Iuda și Ierusalimul, la v. 4, dar care este în strânsă legătură cu acesta. Într-adevar, judecata lui Iuda este cu atât mai gravă cu cât el a păcătuit la fel ca națiunile. Natura acestui păcat comun este menționată în v. 17 : „au păcătuit împotriva Domnului‟, iar obiectele distruse prin judecată ne arată care a fost cauza. Vedem aici cele patru mari clase de ființe vii, care, potrivit Bibliei, alcătuiesc ansamblul creației însuflețite : oamenii, animalele (cuprinzând vitele, târâtoarele și fiarele pământului), peștii mării și păsările cerului (Gen. 1). De ce această distrugere? Capitolul 4 din Deuteronom (v. 15-19) ne spune. Domnul recomandase poporului Său să aibă grijă să se ferească de idolatria națiunilor, caci, zice El : „Pentru că n-aţi văzut nici o înfăţişare în ziua când v-a vorbit Domnul în Horeb, din mijlocul focului, ca să nu vă stricaţi şi să vă faceţi vreun chip cioplit, vreo înfăţişare a vreunui chip, asemănare de bărbat sau de femeie, asemănare a vreunui animal de pe pământ, asemănare de vreo pasăre înaripată care zboară în ceruri, asemănare de vreo târâtoare de pe pământ, asemănare de orice peşte, care este în ape sub pământ; şi ca nu cumva să-ţi ridici ochii spre ceruri şi să vezi soarele şi luna şi stelele, toată oştirea cerurilor, şi să fii amăgit şi să te pleci înaintea lor şi să le slujeşti lor‟. Așa era practica națiunilor, care „au schimbat gloria nepieritorului Dumnezeu în asemănarea imaginii omului pieritor şi a păsărilor şi a patrupedelor şi a reptilelor‟ (Romani 1:23). Domnul urma să distrugă astfel toate acele „pietre de poticnire‟, animalele și omul din care ei făcuseră idoli, și să-i nimicească pe cei “răi” care s-au dedat la a se închina lor. Dar ce va fi cu Iuda?
2.1.2 Judecata lui Iuda și a Ierusalimului – v. 4-13
„Şi Îmi voi întinde mâna asupra lui Iuda şi asupra tuturor locuitorilor Ierusalimului ; şi voi nimici din locul acesta rămăşiţa lui Baal şi numele chemarimilor împreună cu preoţii şi pe cei care se închină înaintea oştirii cerurilor pe acoperişuri şi pe cei care se închină Domnului, care jură pe El şi jură şi pe Malcam, şi pe cei care se întorc de la a-L urma pe Domnul şi nu-L caută pe Domnul, nici nu întreabă de El‟ (v. 4-6).
Ne-ar putea surprinde să vedem, în mai multe locuri din profeții, amenințări din cele mai grozave rostite împotriva poporului, chiar în momentul când un împărat după inima lui Dumnezeu vine să întrerupă seria împăraților răi din Iuda, ci trebuie să ne amintim că trezirile, ca cea a lui Ezichia și a lui Iosia, nu au schimbat starea morală a poporului, după cum mărturisește însuși profetul nostru. Așa s-a întamplat cu toate trezirile. Dacă se adresează oamenilor o chemare solemnă să se convertească, eșecul lor invariabil dovedește, cu siguranță, că lumea nu Îl vrea pe Dumnezeu. Fără-ndoială, prin harul lui Dumnezeu, trezirile produc o oprire de moment în exercitarea judecăților, atât de mult timp cât Dumnezeu strânge sufletele prin predicarea Evangheliei, și astfel judecata, după cum vedem în zilele noastre, nu a ajuns înca la apogeul ei. Este ca o frână care încetinește cursa, dar nu împiedică atelajul să ajungă în fundul văii. Mai mult, să nu uităm că, dacă omul aruncă în mod voit vălul uitării peste trecutul lui, acesta din urmă rămâne în totul prezent înaintea lui Dumnezeu. Idolatria lui Iuda, din timpul lui Manase, chiar dacă împăratul a fost reabilitat prin judecată, această idolatrie nu a fost uitată. În timpul lui Iosia, a avut loc o reformă, dar nu a fost o pocăință adevărată a poporului. Nimic nu este mai străin de pocăință decât obiceiul de a împaca închinarea la idoli cu cea a adevaratului Dumnezeua, a unui Dumnezeu care nu poate suferi „nelegiuirea și adunarea de sărbătoare‟ (Isaia 1:13). Pe de altă parte, trezirile sunt ocazia unei mari binecuvântari : sufletele sunt mântuite, scoase din lume și alcatuiesc o rămășiță credincioasă în mijlocul necredincioșiei generale. Așa va fi până la sfârșit. Rămășița dintre iudei și cea dintre națiuni nu vor avea altă origine decât trezirile provocate prin “predicarea dreptății” la Ierusalim (v. Daniel 12:3), și prin „Evanghelia Împărăției‟ în Israel și printre națiuni (Matei 24:14).
De fapt, reforma lui Iosia nu a făcut altceva decât să transforme starea morală rea a poporului într-una și mai rea. Dumnezeu urăște idolatria, dar urăște și mai mult amestecul închinării aduse Lui cu cea adusă idolilor. O inimă complet străină de Dumnezeu, un suflet cufundat în întuneric și care nu a primit niciodată o revelație directă a luminii divine, sunt mai puțin vinovate decât aceia care, cunoscând adevărul, îl asociază cu practicile din păgânism, și nu trebuie să uităm că această stare, de care casa iudaică este curățită în zilele noastre și va mai rămâne așa pentru un timp, se întâlnește în prezent în ceea ce numim lumea creștină. Judecata grozavă a lui Dumnezeu a căzut odinioară asupra lui Israel pentru că au ținut „o sărbătoare pentru Domnul‟ în prezența vițelului de aur. La fel a fost și cu vițeii din Dan și Betel. Poporul, adorând idolii, avea o anumita cunoștință despre adevaratul Dumnezeu, dar acest amestec este exact ceea ce nu putea suferi Dumnezeu în Iuda, iar trezirea nu a avut pentru națiune alt rezultat decât acest amestec. Închinarea la Baal își pierduse cu siguranță din popularitate, dar fără să dispară în întregime, căci profetul nostru vorbește despre rămășița lui Baal (v. 4), dar diminuarea idolatriei nu este o întoarcere la Dumnezeu. Iosia, în mod personal, o rupsese complet cu Baal și a condus poporul pe această cale, dar acesta din urmă, oprindu-se la jumătatea drumului, a făcut un compromis. Preoții adevaratului Dumnezeu umblau alături cu camarimi, preoții lui Baal ; veșmintele albe și negre se intersectau pe străzile Ierusalimului. Alte închinari, aparent mai puțin grave, continuau să înșele poporul. Ei se închinau „înaintea oştirii cerurilor pe acoperişuri‟, închinare pe care Iosia nu a putut să o țină în întregime sub control, nici interzice. Acum că legea a fost regăsită în templu, Israel s-a putut convinge ce gândea Dumnezeu despre acele practici idolatre. Bunătatea lui Dumnezeu le dăduse astrele și „le-a împărțit tuturor popoarelor de sub toate cerurile", "ca să dea lumina pe pământ” (Deut. 4:19, v și Gen. 1:14-17), iar oamenii au luat drept stăpâni astrele rânduite pentru a le sluji, “închinându-se în acelasi timp și Domnului”. Ei dădeau creaturii, lucrurilor neînsuflețite, aceeași autoritate ca și Creatorului cerurilor și al pământului. Ciudată aberație! Dar de ce nu este capabil omul păcătos? Păcatul l-a despărțit de Dumnezeu pe care nu Îl mai cunoaște! Profetul adaugă: „cei care jură pe El și care jură şi pe Malcam‟. Întotdeauna aceeași aberație! Îl luau pe Dumnezeu ca martor, dar și pe Malcam, divinitatea fiilor lui Amon (Ier. 49:1, 3) ; oamenii jură și pe Dumnezeu și pe diavol. Dar mai este și o a patra clasă de călcători de lege, mult mai îngrozitoare decât celelalte : „cei care se întorc de la a-L urma pe Domnul, şi cei care nu-L caută pe Domnul și care nu întreabă de El‟. Ei dau înapoi după ce L-au cunoscut, de la Dumnezeul care a zis : „Dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el‟. Să te îndepartezi de Dumnezeu, înseamnă să te îndrepți spre pierzare, să alegi mai degrabă iadul decât pe El (Evrei 10:38, 39). O religie amestecată, care vrea să împace atât lumea cât și pe Dumnezeu, conduce întotdeauna, în cele din urma, la acest păcat “voit”, pentru care „nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori‟ (Evrei 10:26-27). “S-au abatut de la Domnul”, aceasta va fi starea poporului iudeu apostat în zilele din urmă. După ce vor relua pentru un timp jertfa necurmată – închinarea iudaica în templul reconstruit – poporul se va lăsa amagit de „minuni ale minciunii‟ făcute de „omul păcatului‟ și vor găsi „plăcere în nedreptate‟ ( 2 Tes. 2:7-12). Acești necredincioși "vor alerga după un altul", cum este spus în Psalmul 16:4, și “durerile lor se vor înmulți”. O ultimă trăsătură îi caracterizează : „nu întreabă de El‟. Dacă există ceva mai rău decât neevlavia care se ridică împotriva lui Dumnezeu, aceasta poate fi indiferența. Pentru asemenea oameni Dumnezeu reprezintă ceva neglijabil. Absorbit de poftele lumii, păcătosul caută ceea ce-l atrage pentru a-și satisface nevoile inimii, căci, în ciuda a toate, el nu poate fi fără nevoi, și se orientează spre rău, fără să-și dea seama că așa se îndreaptă spre întunericul etern. Astfel de oameni nu se interesează de Dumnezeu. Se interesează de câte un om al cărui nume, ale cărui fapte sau valoare morală prezintă interes ; vor să cunoască cele mai mici întâmplări din viața lui, tot ce privește persoana lui, anturajul lui, casa lui, familia lui ; vor să cunoască opiniile lui și discursurile lui dar, când este pronunțat numele Dumnezeu, cine se intereseaza de El? Intr-adevar, indiferența este mai rea decât ura!
„Taci înaintea Domnului Dumnezeu! Căci ziua Domnului este aproape, căci Domnul a pregătit o jertfă, Şi-a sfinţit oaspeţii. Şi va fi aşa: în ziua jertfei Domnului voi pedepsi pe căpetenii şi pe fiii împăratului şi pe toţi câţi se îmbracă în haine străine. Şi în ziua aceea voi pedepsi pe toţi câţi sar pragul, care umplu casele stăpânilor lor cu violenţă şi înşelăciune‟ (v. 7-9).
În v. 2-6, Domnul a anunțat că va nimici toate pietrele de poticnire dintre națiuni și din Israel, ca și pe oamenii care comit acele urâciuni. El a insistat în mod special asupra caracterului agravant al idolatriei în Israel, care îndrăznea să asocieze închinarea adusă lui Dumnezeu cu idolii. Acum asistăm la executarea sentinței, care va lovi în primul rând Ierusalimul, deoarece vinovăția lui est pe măsura privilegiilor de care s-a bucurat.
„Taci înaintea Domnului Dumnezeu!‟ Cine nu a asistat la liniștea impresionantă dinaintea unei catastrofe atmosferice? Dintr-odată cade fulgerul și răsună tunetul, iscănd un vânt puternic care spulberă totul în calea lui. Acea liniște era preludiul unui uragan dezlănțuit, pe care nimic nu îl va mai opri acum, semnul unui eveniment necruțător. La fel este și aici. Nu mai pot fi aduse scuze, nu se mai poate alerga în grabă la pocăință, nici nu se mai pot face cereri ! Hotărârea, amânată de mult timp, se execută dintr-odată. Amos, menționând aceleași împrejurări, judecata Ierusalimului prin intermediul Babilonului, spune, de asemenea : „Tăcere!‟ (6:10), dar atunci când judecata este executată și când nu a mai rămas nimeni. Aici însă suntem în momentul când se apropie, sau, cum spune Naum, „s-a hotărât‟ (2:7). Când va începe ziua Domnului, este prea târziu, și nu mai este nici o speranță. În Habacuc 2:20 este spus: „Tot pământul să tacă înaintea Lui!‟ când, după executarea a ceea ce a fost hotărât, Îl vedem pe Domnul „în templul Său cel sfânt‟. El și-a stabilit domnia; El locuiește din nou în templul Său. Lumea întreagă recunoaște că judecata a fost dreaptă și înțelege că era necesară pentru ca Dumnezeu să poată fi în final glorificat.
Această zi grozavă a Domnului – ziua Domnului, ziua Fiului Omului în Noul Testament – este întotdeauna ziua judecății. Aici vedem o anumita gradație în acest termen : „Ziua Domnului este aproape‟ (v. 7) ; este, ca să spunem așa, judecata istorică a Ierusalimului prin intermediul Babilonului. „Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape si se grabeste foarte mult” (v. 14). Acest cuvânt se extinde la judecata profetică și finală. „Ziua mâniei Domnului‟ (2:2) ; este un termen care cuprinde atât judecata prezentă, cât și cea viitoare asupra Ierusalimului și asupra tuturor națiunilor. Ca judecată profetică, această zi este ceasul încercării care trebuie să vină peste întreg pământul locuit și ceasul necazului cel mare.
„Caci Domnul a pregătit o jertfă‟. Aceeași imagine o găsim în Isaia 34:6-7 și în Ezechiel 39:17-20 în legătură cu Asirianul și în Obadia 16, cu privire la Edom. Este „marea cină a lui Dumnezeu‟ din Apocalipsa 19:17, dar aici este în legatură cu judecata istorică executată asupra Ierusalimului prin intermediul Babilonului, și precursoarea unei judecăți mult mai îngrozitoare din ziua de la urmă. Este de folos și salutar pentru noi să fim familiarizati cu judecățile lui Dumnezeu. Fara îndoiala, în ceea ce ne privește, noi am înțeles că judecata a căzut asupra lui Hristos la cruce, pentru a ne elibera deschizându-ne ușa harului ; dar, repet, este salutar să contemplăm judecățile lui Dumnezeu asupra lumii, pentru a învăța să fim cu adevărat străini de mersul lucrurilor asupra cărora vor cădea ele. Vom fi astfel plini de teamă de a participa în vreun fel la mersul lumii, precum Lot, în ciuda siguranței depline pe care o avem că suntem eliberati de mânia care vine.
Pe de altă parte, să nu uităm că jertfa judecății va fi urmată de o jertfă de mulțumire în ziua când, pe Muntele Sionului, și la Ierusalim, Domnul va face „tuturor popoarelor un ospăţ cu mâncăruri grase, un ospăţ cu vinuri vechi, cu mâncăruri grase, pline de măduvă, cu vinuri vechi, bine limpezite‟ (Isaia 25:6-7). În ziua jertfei judiciare, Domnul va „pedepsi pe căpetenii şi pe fiii împăratului şi pe toţi câţi se îmbracă în haine străine‟. Domnul îi rânduise să fie conducători responsabili pentru a conduce poporul. Aici nu este menționat împăratul, deoarece Iosia, capetenia rămășiței credincioase, potrivit profeției Huldei, era pus la adăpost (2 Cronici 34:27-28), ci este vorba de succesorii lui, care se îmbrăcau cu haine de-ale străinilor pentru a-i imita. A adopta obiceiurile națiunilor, chiar și cele exterioare, însemna a adopta luxul lor (v. Amos 6:3-6), la care, în mod necesar, se adăugau și asocierile morale ale obiceiurilor lor efeminate (cu referire la bărbați care adoptă obiceiuri feminine !).
„Şi în ziua aceea voi pedepsi pe toţi câţi sar pragul, care umplu casele stăpânilor lor cu violenţă şi înşelăciune‟ (v. 9).
Cea de-a doua pedeapsă îi lovește pe aceia care, la practicile superstițioase (v. 1 Samuel 5:5), adaugă violență și înșelăciune cum fac națiunile (v. Habacuc 2:17). Toate aceste lucruri făceau parte din obiceiurile Babilonului, căruia Ierusalimul avea să-i fie pradă.
Versetele 10 și 11 anunță distrugerea Ierusalimului de catre caldeean. Inamicul îl va invada din toate părțile, dar această calamitate va prelua, de asemenea, comerțul și toate bogățiile poporului evreu, ale unui “popor de negustori” care avea aceleași obiceiuri și aspirații ca poporul Canaanului sau ca masa de comercianți străini. „Şi în ziua aceea, zice Domnul, va fi zgomotul unui strigăt de la Poarta Peştilor şi un urlet din Mişne şi un trosnet mare dinspre dealuri. Urlaţi, locuitori din Macteş, pentru că tot poporul Canaanului este distrus; toţi cei încărcaţi cu argint sunt nimiciţi. Şi va fi aşa: în timpul acela voi cerceta Ierusalimul cu lămpi‟ (v. 10-12). Nu va rămâne nici un ungher necercetat în capitală, nici unul nu va scăpa de judecata lui Dumnezeu. Bărbații săi sunt exterminați, și tot ceea ce este în ea este dat jafului.
„Voi pedepsi pe oamenii care stau pe gunoaiele lor, care zic în inima lor: «Domnul nu va face bine, nici nu va face rău»‟(v. 12). Cea de-a treia pedeapsă îi va atinge pe cei obișnuiți cu o odihnă respectabilă, pe care nu a tulburat-o nimic vreodată, pe aceia care, pentru că nu au fost turnați dintr-un vas în altul, se credeau la adăpost de nenorociri (v. Ieremia 48:11). Rezultatul acestui calm aparent și al odihnei de care s-au bucurat atât de mult timp, ar fi trebuit să-i facă să fie plini de recunoștință față de Domnul. În loc de aceasta, ei spuneau: „Domnul nu va face bine, nici nu va face rău!‟ În bunăstarea lor, ei au tras concluzia că Dumnezeu este indiferent față de rău sau de bine. Îngrozitoare concluzie, care nu este alta decat cea a necredincioșilor din timpul de la urmă : „Unde este promisiunea venirii Lui? Pentru că, de când au adormit părinţii, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei‟ (2 Petru 3:4). Acești indiferenți, bazându-se pe prosperitatea lor materială, neagă că Dumnezeu Se implică în ceea ce se petrece în lume și că va fi o răsplată din partea Sa. Toată bunăstarea lor va lua sfârșit pentru a face loc pustiirii ; bunurile lor, strânse cu răbdare, vor ajunge prada altuia, bogățiile și confortul lor, pentru care ei s-au străduit atât de mult, nu vor folosi decât să îi îmbogățească pe vrăjmașii lor (v. Amos 5:11).
2.1.3 Judecata celor vii – v. 14-18
Versetele 14-18 ne prezintă grozăviile generale ale zilei celei mari a Domnului. Ea se grăbește mult, dar, dacă începe la Ierusalim, valurile ei se vor revărsa peste tot. Aceasta va fi judecata oamenilor de pe pământ, numită judecata celor vii. Atunci, când Domnul va face să se audă glasul Sau, cei mai viteji vor tremura de groază și vor scoate strigăte amare. Această zi va avea șase caractere:
În primul rând aceasta va fi o zi mâniei. Mânia lui Dumnezeu nu va fi doar "descoperită din cer‟ (Romani 1:18), ci și executată. Aceasta va fi apoi „o zi de necaz şi de strâmtorare, o zi de ruină şi de pustiire, o zi de întuneric şi de întunecime, o zi de nor şi de negură deasă, o zi de trâmbiţă şi de alarmă, împotriva cetăţilor întărite şi împotriva turnurilor înalte‟. Această zi va avea numele “necaz”. După cum am văzut adesea în studiul profeților, necazul este legat întotdeauna de zilele de la urmă, în ultima jumătate de săptămână a lui Daniel, când judecățile vor cădea asupra poporului iudeu. Acesta va fi „necazul lui Iacov‟, dar această zi va lovi toate națiunile, pentru care va fi ziua încercării generale și a “necazului cel mare”. În ziua aceea, oamenii vor umbla ca orbii (v. 17). O lucrare de rătăcire va fi trimisă pentru ca ei să creadă minciuna (v. 2 Tes. 2:11). Ei nu vor mai avea nici un mijloc de salvare (v. 18), caci, spune profetul : „au păcătuit împotriva Domnului‟ (v. 17). Ei au iubit minciuna, au comis nedreptatea, L-au disprețuit pe Dumnezeu, au fost indiferenți față de harul Său, au socotit ca nimic salvarea Domnului ; s-au închinat idolilor, s-au întinat cu toate urâciunile ; nu o dată, duși de poftele lor, nu au gândit că Dumnezeu ia seama la toată purtarea lor ; ei Il considerau indiferent, când deja furtuna răzbunării se strângea deasupra capetelor lor. Ei se purtau ca nebunii, zicand în inimile lor: „Nu este Dumnezeu‟ (Ps. 14:1). Remarcați “în inimile lor”, nu cu gura lor, caci, se poate urma chiar anumite practici religioase fără să se creadă în Dumnezeu ; dar ei au acționat și gândit ca și cum Dumnezeu nu ar fi existat. Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, că nu este așa cu acela care gândește și acționează prin credință. Despre el, Cuvântul spune: „Cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că-i răsplăteşte pe cei care-L caută‟ (Evrei 11:6).
În Țefania, este vorba de mărturia dată față de Domnul de catre Israel în mijlocul națiunilor. Această mărturie, în ansamblu, nu a adus rod, deoarece Israel, departe de a fi un popor despărțit pentru Domnul în mijlocul unei generații stricate, s-a asociat împotriva lui Dumnezeu cu cei care Îl tăgăduiau sau Îl urau. La fel ca națiunile, Israel a "păcătuit împotriva Domnului", iar păcatul lui a anulat mărturia. Și acest popor a fost judecat primul.
Dacă judecata poporului lui Dumnezeu folosește ca instrumente națiunile (v. 7-13), judecata națiunilor va veni direct din cer (v. 14). Ziua Domnului este de-o importanță deosebita pentru noi, credincioșii. Putem păstra noi ceva din lucrurile care sunt gata să fie nimicite ? Dacă este adevărat, pe de-o parte, după cum am spus mai înainte, ca noi nu așteptăm ziua Domnului, pe de altă parte, este adevărat, că noi așteptăm ziua lui Hristos. Acesta este caracterul acestei zile, în ce ne privește pe noi, zi în care cei care au dat mărturie pentru Hristos vor primi o răsplată, sau vor suferi o pierdere, dupa credincioșia mai mult sau mai puțină a umblării lor.
