Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                  - XX -

     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     142     Trebuie sa ne abtinem de a manca sange ? Interdictiile din Geneza 9 ; Levitic 3:17 ; 7:26, 27 ; 17:10, 14 ; 19:26 ; Deuteronom 12:35 ; Fapte 15:20, 29, se aplica ele si noua ?

     Examinand atent aceste pasaje, pare dificil sa gandim ca ele nu ne privesc si pe noi. Intr-adevar, interzicerea de a manca sange nu este doar o prescriptie a legii mozaice ; ea este facuta lui Noe si descendentilor sai. Ea face parte din poruncile lui Dumnezeu pentru om pe pamant dupa potop. Dumnezeu a incredintat acestui patriarh si descendentilor sai autoritate prin frica asupra animalelor, si i-a dat carnea pentru hrana. El fixeaza principiul guvernarii si stabileste legamantul Sau cu oamenii pe pamant, dandu-le un semn - curcubeul - amintind ca nu va mai distruge pamantul prin potop. Toate acestea nu sunt permanente ? Toate acestea nu ne privresc ele si astazi ? De ce interzicerea de a manca sange ar fi o exceptie ? Legea lui Moise aminteste aceasta interzicere dand un motiv care,in timp ce se aplica la jertfele prevazute de lege, contine un principiu general si permanent. "Pentru ca viata carnii este in sange si vi l-am dat pentru altar spre a face ispasite pentru sufletele voastre; pentru ca sangele este cel care face ispasire pentru suflet" (Levitic 17:11). De aici putem trage concluzia ca viata apartine lui Dumnezeu ; ea poate sa-I fie oferita pe altar pentru a face ispasire, dar ea Ii apartine si interzicerea de a manca sange este destinata sa aminteasca acest lucru. Nu ar fi aceasta si pentru noi ?

     Paganii, dedandu-se la idolatrie, abandonand pe adevaratul Dumnezeu, au uitat sau dispretuiau relatiile stabilite de Dumnezeu la inceput. Atunci cand Evanghelia le-a fost adusa si cand multi au crezut si au intrat in adunare, a devenit necesar sa li se aminteasca aceste lucruri, nu ca prescriptii ale legii, la care ei nu se supuneau, ci ca anterioare legii. Trebuiau sa se fereasca de lucrurile jertfite idolilor, de sange, de ceea ce a fost sugrumat si de curvie. Si scrisoarea care le-a fost adresata adauga : "De care, pazindu-va, bine faceti" (Fapte 15:28, 29). Vom face noi bine, facand contrariul ? Interzicerea de a manca sange este asezata pe acelasi nivel cu cele de a lua parte la idolatrie si a se deda la necuratie. Daca acestea au ramas, de ce aceea nu ? S-a parut bine Duhului Sfant, apostolilor si adunarii sa stabileasca ca necesare si pe unele si pe altele. Ar trebui noi sa lasam pe una deoparte ?

     Chestiunea ni se pare rezolvata, dar vom adauga cateva randuri ale unui frate despre acest subiect : "Practicile pe care decretul adunarii din Ierusalim le-a condamnat, nu erau lucruri interzise doar de lege; ele erau impotriva ordinii stabilite de Dumnezeu creatorul, si impotriva unei interziceri data lui Noe atunci cand i s-a dat sa manance carne. Omul nu trebuie sa aiba relatii cu femeia decat in sfintenia casatoriei ; viata apartine lui Dumnezeu ; orice comuniune cu idolii era o atingere a autoritatii adevaratului Dumnezeu. Moiese a spus acestea in lege ;  aceste lucruri erau impotriva cunoasterii inteligente a adevaratului Dumnezeu... Aceste directive se adreseaza inteligentei crestine ; prin intelegerea adevaratului caracter al decretului, vedem ca nu exista nimic in el in contradictie cu instructiunile de a manca din orice se vinde la macelarie (1 Corinteni 10:25-31), caci, facand asa, Il recunosc pe Dumnezeu care l-a dat, si nu un idol. Daca fapta implica comuniunea cu idolul, chiar pentru constiinta altuia, Il provoc pe Dumnezeu la gelozie, pacatuind impotriva Lui si impotriva aproapelui meu. Cand mi se ofera carne, eu nu stiu daca animalul a fost sugrumat sau nu. Daca se actioneaza in asa fel incat se presupune ca ar fi indiferent daca omul recunoaste ca viata apartine sau nu lui Dumnezeu, eu pacatuiesc chiar daca accept sau sanctionez acest mod de a actiona" (Studii asupra Cuvantului).

     143     Este permis unei femei sa ia cuvantul intr-o adunare crestina ? Si cand si de ce trebuie sa se acopere ?

     Cuvantul lui Dumnezeu este categoric cu privire la orice actiune a unei femei in public : "Femeile sa taca in adunari, pentru ca nu le este permis sa vorbeasca; ci sa fie supuse, asa cum spune si legea. Iar daca doresc sa invete ceva, sa intrebe pe sotii lor acasa; pentru ca este rusine pentru femeie sa vorbeasca in adunare" (1 Corinteni 14:34, 35). "Femeia sa invete (sa primeasca invatatura) in liniste, in toata supunerea; dar nu-i permit unei femei sa invete pe altii, nici sa exercite autoritate peste barbat" (1 Timotei 2:11, 12). Motivul dat in acest al doilea pasaj este potrivit sa ne faca sa reflectam : femeia nu a fost facuta ca sa ocupe primul loc ; prin urmare, ea trebuie sa fie obiectul unei ingrijiri speciale pentru a o proteja de pericol. Sotul este indemnat sa-i dea cinste, locuind cu ea ca si cu un vas mai slab. Daca isi paraseste locul sau, ea se expune ispitirii Vrajmasului, precum Eva ; si cine poate sa prevada rezultatele dezastruoase, atat pentru ea cat si pentru cei care sunt atrasi in caderea ei ? Ea are, prin pozitia ei, o mare parte la suferintele care sunt partea umanitatii, dar, in aceasta privinta, ea este obiectul indurarii si grijii lui Dumnezeu. In ce priveste cunoasterea, este sigur ca nu-i va lipsi, atat timp cat isi pastreaza locul ei cu modestie si supunere. Avem dovezi constant in acest sens.

     Parul ei lung este un semn ca ea este supusa unei autoritati superioare. In acelasi timp, acesta este gloria ei - fiecare il intelege. Daca ea primeste aceasta din partea lui Dumnezeu si daca accepta locul ei din inima si cu bucurie, va arata acoperindu-se, ca este de acord cu gandul lui Dumnezeu cu privire la ea. Ea va avea o grija deosebita atunci cand vine vorba de prezenta lui Dumnezeu, sau de slujirea din Cuvantul Sau, ca si in adunarile crestine. Este ceea ce invata apostolul in 1 Corinteni 11:2-16. 

     144     Care este datoria crestinului cu privire la munca manuala ?

     Ca munca a fost conditia potrivita pentru existenta omului pe pamant, istoria caderii o demonstreaza (Geneza 3:17-19) ; si cautarile inteleptului imparat Solomon, calificat sub toate aspectele pentru a aprofunda chestiunea, arata ca munca este un bun real, si fericirea legata de ea se realizeaza mai degraba in munca insasi decat in rezultatele sale. Experientele si concluzile acestui mare imparat ne sunt oferite sub pecetea inspiratiei in cartea Eclesiastul. Rezulta ca, cu cat munca va fi mai simpla, cu atat va fi mai buna, si aceasta este bine, in general, pentru munca manuala. Isus Insusi S-a dedica ei, si apostolii Sai, dupa cum se arata in pasajele urmatoare : Marcu 6:3 ; Fapte 18:3 ; 20:34 ; 1 Tesaloniceni 2:9. Complicatiile obosesc mintea, fara a produce un bun proportional. Dar sarguinta in munca este o necesitate daca vrem sa culegem roadele bucuriei si a multumirii pe care Dumnezeu, in bunatatea Sa, le ofera omului pe pamant. Aceasta este o lectie de invatat, si, pentru acest motiv, fara indoiala, indemnurile la sarguinta abunda pe paginile Scripturii. Vezi, de exemplu, Proverbe 6:6 ; 10:4, 22 ; 12:24 ; 21:5 ; 22:29 ; 27:23-27 ; Romani 12:10 ; etc.

     Pentru crestin, un alt element fertil in binecuvantari vine sa se alature dispozitiilor guvernarii lui Dumnezeu pe pamant. Acesta este faptul ca el a fost rascumparat cu pretul sangelui pretios al lui Hristos, si ca el nu mai este al lui insusi, avand de acum inainte sa traiasca pentru Mantuitorul sau care a murit pentru el, si care a inviat. El trebuie sa-L glorifice pe Dumnezeu in trupul sau, deoarece a fost cumparat cu acest pret. El este un copil al lui Dumnezeu ; prin urmare, trebuie sa traiasca ca atare, si sa arate, in felul lui de a fi si de a actiona, ceea ce el este (Romani 13:11 ; 1 Corinteni 6:20 ; 2 Corinteni 5:15 ; Efeseni 4:28 ; 5:1, 2, 8, 15, 16). De aceea citim : "Orice faceti in cuvant sau in fapta, faceti toate in Numele Domnului Isus, multumind lui Dumnezeu Tatal prin El" (Coloseni 3:17, vezi de asemenea 1 Corinteni 10:31).

     Faptul de a fi crestin nu schimba cu nimic in ce priveste munca ; cu toate acestea, crestinul nu ar trebui sa-si puna inima in ea, ca si cum ar trebui sa traiasca pe pamant, sau ca si cum munca ar fi scopul existentei sale. "Ai nostri", zice apostolul, trebuie sa invete "sa dea atentie lucrarilor bune pentru trebuintele neaparate, ca sa nu fie neroditor" (Tit 3:14). Daca ei faceau aceasta cu scopul de a deveni bogati, pierdeau caracterul crestin, nu mai umblau pe urmele Celui care, bogat fiind, S-a facut sarac pentru noi, pentru ca prin saracia Lui noi sa fim imbogatiti (2 Corinteni 8:9). In plus, cadeau intr-o cursa a Vrajmasului, "si in multe pofte nebune si vatamatoare, care ii afunda pe oameni in ruina si in pieire" (1 Timotei 6:6-10). Crestinul nu ar trebui sa se ingrijoreze, nu ca el nu trebuie sa se ingrijeasca, ci pentru ca el a invatat sa incredinteze lui Dumnezeu orice grija a sa (Matei 6:24-34 ; Filipeni 4:6 ; 1 Petru 5:7). Apoi el va lucra cu bucurie, si cu o inima buna, pentru Domnul, si pentru a avea ce sa dea si celor care sunt in nevoie (Fapte 20:34, 35 ; Efeseni 4:28 ; 1 Tesaloniceni 4:11, 12 ; 2 Tesaloniceni 3:6-15). 

     145     Rugaciunea pentru cineva sau rugaciunea impreuna cu cineva pot fi considerate doua aspecte identice ? Pot sa ma rog cu cineva fara sa ma asociez cu el ? 

     Rugaciunea pentru si rugaciunea impreuna cu, sunt, cu siguranta, doua lucruri foarte diferite. Prima este o expresie de afectiune a inimii, efectul unei nevoi simtite in prezenta lui Dumnezeu ; a doua este o chestiune de comuniune, si, cu siguranta, nu poate avea loc daca cei "doi" care se roaga impreuna nu se "invoiesc" (Matei 18:19). Vrajmasul este permanent la lucru pentru a impiedica aceasta invoire si uneori reuseste chiar cu cei care sunt legati de-o maniera mai intima ; de aici rezulta si indemnul adresat catre sot si sotie (1 Petru 3:7). In prezenta lui Dumnezeu, adevarul trebuie inainte de toate ; cum as putea deci sa ma rog impreuna cu cineva fara a fi cu adevarat invoit cu el ? Ori, aceasta invoire ar trebui sa existe printre copiii lui Dumnezeu : "Ganditi la fel", este spus (2 Corinteni 13:11). Daca nu exista, trebuie sa se judece si sa se smereasca inaintea Domnului, si de a cerceta propria sa inima in prezenta lui Dumnezeu pentru a vedea radacina raului, si sa nu dea ocazie diavolului (Efeseni 4:27) ; de asemenea, trebuie sa-si aminteasca de invatatura din Matei 5:23, 24, cu privire la dificultatile personale. Modul de a fi de acord (sau invoiti, n.t.) cu fratii nostri este de a umbla in lumina asa cum Dumnezeu este in lumina, si de a fi patrunsi de Duhul lui Hristos (1 Ioan 1:7 ; Filipeni 2:1-8).

     Rugaciunea pentru altii este una dintre cele dintai datorii crestine, deoarece am fost facuti preoti pentru Dumnezeu (1 Timotei 2:1-8). Aceasta slujba se exercita deseori acolo unde nu este posibila comuniunea ; vedeti cazul lui Samuel care s-a rugat pentru Saul toata noaptea, dar care nu a vrut sa se asocieze cu el (1 Samuel 15:11, 26). Si nu suntem noi indemnati sa ne rugam pentru cei care ne fac rau (Matei 5:44) ?

     Permiteti-ne sa le-amintim parintilor crestini, mai ales mamelor, dulcele si sfantul privilegiu de a se ruga pentru copiii lor mici, ingenunchind impreuna cu ei, si numindu-i inaintea Domnului in mod individual, expunandu-I nevoile lor cunoscute. Rezultatul binecuvantat al acestui exercitiu sfant nu va inceta sa se manifeste mai tarziu.

     146     Cum trebuie sa se foloseasca colectele care se fac in prima zi a saptamanii ?

     Fara a intra in detalii, vom oferi cititorilor nostri cateva ganduri pentru a-i ajuta sa cerceteze mai profund Cuvantul referitor la acest subiect interesant si important. Caci, precum zeciuielile erau inainte parte integranta din viata israelitilor, nu este posibil ca crestinul sa prospere spiritual, daca neglijeaza o datorie care, dupa Cuvant, face parte din inchinare. Comparati cu Deuteronom 16:10, 13-17, si 26:1-15, pasajele binecunoscute din Noul Testament, 1 Corinteni 16:1, 2 ; Galateni 6:6, 10 ; 2 Corinteni 8:9 ; Evrei 13:16. In fond, jertfa spirituala, care-l caracterizeza pe crestin, are doua parti ; mai intai trebuie ca Dumnezeu sa-Si aiba partea Sa de lauda si adorare ; apoi, crestinul trebuie sa raspandeasca in jurul lui, nu doar prin cuvant, ci chiar prin tot felul de fapte de bunatate si devotament, parfumul pretios al Numelui care este chemat peste el : "Nu uitati de binefacere si darnicie, pentru ca astfel de jertfe Ii plac lui Dumnezeu". - "Voi sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, natiune sfanta, popor dobandit pentru Sine, ca sa vestiti virtutile Celui care v-a chemat din intuneric la lumina Sa minunata" (1 Petru 2:9).

     Doua lucruri reglementeaza modul de a da : nevoile altuia si bunatatea lui Dumnezeu fata de noi. Nevoi vor exita totdeauna ; este o parte a guvernarii lui Dumnezeu. Dar daca se asociaza si crestinul in distribuirea binecuvantarilor sale, acesta trebuie sa vegheze sa fie o egalitate. Acesta este principiul care este expus in capitolul 8 din a doua epistola catre Corinteni. Capitolul urmator dezvaluie un alt principiu, si anume, ca darul trebuie sa fie intotdeauna expresia bucuriei inimii in prezenta belsugului mare cu care ne-a binecuvantat Dumnezeu. 

     "Levitul, strainul, orfanul si vaduva" infatiseaza o idee generala a celor care ar trebui sa le dam. Cei care predica Cuvantul ar trebui sa traiasca din Cuvant (1 Corinteni 9). Saracii de orice fel, in limitele prescrise, necesita o ingrijire constanta.

     Crestinul trebuie sa fie un imitator al lui Dumnezeu, care Se numeste Dumnezeul vaduvelor si Tatal orfanilor, si care are ochiul asupra celor care, prin pozitia lor, nu pot sa-si asigure cele necesare. Dar intinderea darniciei crestine nu se rastrange la limitele casei credintei, dupa cum vedem in epistola catre Galateni 6:6-10).

     Fie ca Domnul, in bunatatea Sa, sa trezeasca afectiunea crestina, si sa lucreze in inimile noastre, astfel incat sa raspundem mai bine la gandurile Sale de har si de dragoste !      

 

                                                       Intimitate cu Dumnezeu

     J. N. Darby

     "Si Domnul i S-a aratat la stejarii lui Mamre, pe cand sedea la intrarea cortului sau, in arsita zilei". Geneza 18:1

     Dumnezeu a aparut inaintea cortului lui Avraam. A intrat, a vorbit si a mers cu patriarhul. In harul Sau infinit, Dumnezeu a prevazut pentru noi ceva mai bun. El a venit si S-a aratat El Insusi in Isus. Suntem siguri ca avem, in Omul Hristos Isus, pe cineva care mijloceste totdeauna pentru noi (Romani 8:34). Da, putem sa ne vedem in Hristos inaintea lui Dumnezeu. Duhul Sfant ne permite sa traim in intimitate cu Dumnezeu. Avraam insusi nu avea aceasta favoare. Nu putea sa o aiba, deoarece temelia necesara nu fusese inca pusa.

     Fara indoiala, noi n-am facut multe progrese in practica acestei apropieri cu Dumnezeu. Cu toate acestea, acesta este privilegiul nostru pentru totdeauna. Acesta nu este ceva palpabil si vizibil, dar realitatea acestei intimitati nu este cu putin mai mica. 

     Prezenta Domnului nu l-a infricosat pe Avraam. O astfel de teama este un efect al pacatului. Daca am vazut gloria lui Dumnezeu in Isus, prezenta divina devine dulce pentru noi. In aceasta intimitate, gasim o putere inepuizabila si o incredere deplina. A cunoaste pe Dumnezeu, aceasta este cu adevarat viata eterna (vezi Ioan 17:3). Prezenta Sa ne face deosebiti de fericiti.

     Cand un suflet are aceasta incredere, Dumnezeu impartaseste cu el gandurile Sale. Este ceea ce se intampla aici. Dumnezeu il considera pe Avraam prietenul Sau. El vorbeste cu el de ceea ce avea sa se intample cu lumea (18:17 ; vezi si Ioan 15:15). Cu un prieten, nu vorbim lucruri banale, ci despre ceea ce avem pe inima. Avraam este separat de lume, este cu Dumnezeu pe muntele unde s-a intors (Geneza 13:4 si 12:8). In toata intimitatea, el vorbea cu Dumnezeu despre judecata care avea sa vina peste lume, aici peste campia Iordanului unde se afla Sodoma si Gomora. La fel, Biserica este separata de lume pentru a fi cu Dumnezeu. Ea Ii este foarte draga. Dumnezeu incredinteaza gandurile Sale Bisericii. Nu este vorba numai despre ceea ce are intentia de a face pentru ea, ci despre ceea ce ameninta lumea. Fiul Omului va judeca pe cei vii, precum si pe cei mori, si El ne-a vorbit in Cuvantul Sau (vezi 2 Timotei 4:1) !

     Preluat din calendarul "Seigneur este proche"

 

                   

          Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                  - XIX -

     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     138     

     1- Cum se impaca dragostea lui Dumnezeu fata de oameni cu starea trista de pacatosi in care ei se nasc ?

     2- De ce a ingaduit Dumnezeu rasei umane sa se inmulteasca dupa caderea lui Adam, sau chiar dupa potop, anticipand starea nenorocita pe care a facut-o pacatul ?

     3- Primul Adam, prin caderea sa, a expus pe toti descendentii sai la moarte eterna si la chinurile existentei pamantesti, cum se face ca venirea lui Hristos nu este mai bogata in binecuvantari, reabilitand intreaga umanitatea pentru eternitate si diminuand necazurile vietii prezente ?

     In ceea ce priveste prima intrebare, impacarea ni se pare indicata de acest verset : "Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat L-a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna" (Ioan 3:16).

     Raspunsul la a doua intrebare se gaseste, de asemenea, in cuvintele Sfintei Scripturi (Efeseni 2:7) : "Ca sa arate in veacurile viitoare nemarginitele bogatii ale harului Sau, in bunatate fata de noi, in Hristos Isus". Acest "noi" se refera tocmai la cei care se afla in aceasta stare nenorocita produsa de pacat ; fiintele  moarte in greselile si pacatele lor, roabe ale diavolului si ale poftelor lor si copii ai maniei. Fata de acestea Dumnezeu este bogat in indurare, si le-a iubit cu o dragoste mare, aducandu-le la viata impreuna cu Hristos, inviindu-le, facandu-le sa stea in locurile ceresti in Hristos ; in curand ele vor fi acolo de fapt ; intreb, daca Dumnezeu nu ar fi ingaduit rasei umane sa se inmulteasca, o astfel de desfasurare de har, de indurare si de dragoste ar mai fi putut sa se manifeste ?

     In ce privesc greutatile vietii, ar putea ele sa nu existe, in timp ce pacatul este acolo ? Ele sunt pentru necredinciosi o dovada permanenta a dreptei judecati a lui Dumnezeu asupra raului si o chemare constanta de a cauta eliberarea. Daca ele nu ar exista, nu L-ar uita omul pe Dumnezeu mai mult decat o face ? Si pentru credincios stim din prima epistola a lui Petru ca ele lucreaza, din belsug, o greutate eterna de glorie (2 Corinteni 4:17). Ele sunt un mijloc de a-l dezlipi de lume si o disciplina sfanta din partea lui Dumnezeu. Oricum, Dumnezeu, in dragostea Sa si prin aceasta dragoste, triumfa asupra raului pe care Vrajmasul l-a introdus. Aparenta victorie a lui Satan nu face decat sa-I dea ocazie lui Dumnezeu de a-Si desfasura bogatiile puterii, intelepciunii si indurarii Sale.

     Sa vedem acum a treia intrebare. Mai intai trebuie precizat ca piedica binecuvantarii si desfasurarea efectelor harului nu este in Dumnezeu. Atat de mult a iubit lumea, incat L-a dat pe singurul Sau Fiul ! Putea sa faca mai mult ? El "vrea ca toti oamenii sa fie mantuiti" (1 Timotei 2:4), "nevrand ca vreunii sa piara" (2 Petru 3:9).

     Adevarata piedica este vointa omului. Dumnezeu vi-L prezinta pe Hristos, va impiedica El, impiedica El pe cineva sa-L primeasca ? Nu sunteti condamnati pe drept, daca, atunci cand lumina a venit, va inchideti ochii si preferati faptele voastre rele ? Fara indoiala, harul este cel care cheama, prin har se crede, dar cine este exclus de la har ? Am vrea ca Dumnezeu sa-i forteze pe oameni sa creada ? Dar astazi este ziua harului. Harul nu este exercitarea autoritatii ; el cheama, nu forteaza. Intrebarea pare sa presupuna ca doar un numar mic are parte de binecuvantarile care rezulta din venirea lui Hristos in aceasta lume. Nimic nu o afirma. Vedem ca in fata unei intrebari asemanatoare, Domnul pune inaintea sufletului responsabilitatea sa personala (Luca 13:23, 24) : "Doamne, sunt putini cei care vor fi mantuiti ?" Si raspunsul este : "Straduiti-va (in fr. "Luptati", n.t.) sa intrati pe usa cea stramta".

     Pe de alta parte, un pasaj ca cel din Romani 5:20 : "dar unde pacatul s-a inmultit, harul s-a inmultit si mai mult" ne arata ca eficacitatea minunata a lucrarii lui Hristos depaseste cu mult masura si intinderea raului. De asemenea, sa ne ferim sa limitam la ceea ce vedem rezultatele lucrarii lui Hristos ; Multimea mare pe care nimeni nu o poate numara din Apocalipsa 7 si cea din Apocalipsa 19, ne averitzeaza impotriva acestui lucru.

     Sa nu uitam, oricare ar fi multiplele dificultati prin care lumea, carnea si Satan impiedica sufletele spre calea mantuirii, ca puterea lui Dumnezeu Mantuitorul este infinit mai presus de toate. El este cel care, prin aceasta putere caruia nimic nu-i poate rezista, elibereaza de puterea intunericului si stramuta in Imparatia Fiului dragostei Sale. Nimeni nu va fi condamnat, fiindca a venit in aceasta lume avand o natura pacatoasa, ci pentru ca va fi refuzat harul care a venit sa-l elibereze. Si daca se pun intrebari cu privire la cei care nu au auzit Evanghelia, sa ne-amintim ca avem de-a face cu un Dumnezeu suveran, drept si bun, si ca noi nu cunoastem decat marginea cailor Sale.

     Trebuie sa fim atenti sa nu ne lasam antrenati dincolo de ceea ce a vrut Dumnezeu sa ne reveleze si sa ramanem, inainte de toate, supusi Cuvantului. Cum vom cunoaste planurile Sale daca nu ni le dezvaluie ? Cum am putea impaca cu inteligenta noastra limitata ceea ce se impaca, cu siguranta, in El ? Ceea ce El ne dezvaluie stim cu cea mai mare certitudine, dar aceasta nu este niciodata revelata pentru a satisface o curiozitate desarta. 

     139     Responsabilitatea crestinului ca madular al Trupului lui Hristos este ea deplina, in ciuda dificultatii de a gasi acum pe pamant o expresie (*) a "trupului" care sa indeplineasca indicatiile date in Sfanta Scriptura ?

     (*) Adica un grup (sau mai multe) de credinciosi care se strang ca "adunare" in jurul Domnului, asa cum invatau si practicau apostolii in Fapte si Epistole, n.t.

     Oricare ar fi dificultatile exterioare, pe care nu trebuie sa le ignoram niciodata, nimic nu poate anula responsabilitatea crestinului de a umbla potrivit adevarului, caci aceasta depinde de ceea ce este Dumnezeu, nicidecum de umblarea noastra. Dumnezeu nu Se schimba ; trebuie deci sa ne conformam umblarea noastra cu adevarul asa cum l-am primit. Apostolul nu avea bucurie mai mare decat sa auda despre copiii sai ca umblau in adevar (2 Ioan 4 ; 3 Ioan 4). Ruina exterioara a produs, fara indoiala, o multime de piedici si curse, dar in toate situatiile exista resurse in Domnul, care nu i-a parasit niciodata pe ai Sai.

     Cartea Faptelor si Epistolele ne arata ca la inceput credinciosii din fiecare cetate se adunau in acelasi loc. (Nu vorbim aici de dificultatile intalnite, intr-o cetate mare, precum Ierusalimul, datorita insuficientei spatiului pentru numarul mare de credinciosi). Puteau exista printre ei probleme, si chiar un duh de partida, ca la Corint ; dar adunarea era recunoscuta una si, in ce priveste relatiile celor care o alcatuiau, indivizibila. In prezent, ar fi greu sa intalnesti asa ceva intr-un oras de-o importanta oarecare, nu mai spunem nimic de faptul ca multi isi zic crestini, indiferent daca sunt convertiti sau nu. Diviziunile si diferitele nuante de invatatura sau de administrare, impiedica pe crestinii dintr-o localitate sa se stranga impreuna pentru inchinare, si astfel, face imposibila o strangere regulata a tuturor credinciosilor in jurul persoanei Domnului (Matei 18:20). Confuzia este mult crescuta de amestecul care caracterizeaza majoritatea adunarilor din crestinatate, chiar in ce priveste adorarea adusa lui Dumnezeu. Desigur, vorbim despre inchinare, nu de strangerile pentru a asculta o predica unde amestecul este inevitabil, si chiar prezinta un anumit avantaj. Domnul a invatat intotdeauna in public, evitand sa ascunda invatatura Sa de lumea care I se impotrivea (18:19-21). Atunci cand este vorba de inchinarea propriu-zisa si de exercitiile unei adunari de credinciosi (rugaciuni, cantari, meditatii, n.t.), este potrivit sa se faca diferenta intre cei care sunt convertiti si lumea care "zace in cel rau". Cu alte cuvinte, este vorba de a recunoaste "trupul lui Hristos" care este format prin Duhul Sfant, si alcatuit din toti cei care au primit Evanghelia intr-o "inima curata si buna", aducand roade pentru Dumnezeu "cu rabdare" (Luca 8:15).

     Vai ! credinta a fost inlocuita cu o afacere religioasa, sau la supunerea unei alte autoritati decat cea a Domnului, si in aceeasi proportie umblarea crestina este impiedicata. Aceasta este ceea ce i-a facut pe multi sa spuna ca umblarea normala si scripturistica a devenit imposibil de practicat. Cu toate acestea, daca vrem sa fim supusi Scripturii nu trebuie sa admitem aceasta obiectie. Fiecare madular al trupului lui Hristos este chemat sa faca voia Capului, care este Domnul Isus glorificat (Efeseni 1:22, 23 ; 4:15, 16). Pentru aceasta, trebuie sa tinem "adevarul in dragoste", si sa ramanem alipiti "strans de Cap" (Coloseni 2:19), singurul mijloc de a rezista uneltirilor Vrajmasului si eforturilor carnii care "pofteste impotriva Duhului" (Galateni 5:17). Atat timp cat vom cauta gloria Domnului in acest fel, umbland in smerenie, punand in practica adevarul pe care l-am primit din partea lui Dumnezeu, vom descoperi ca Domnul ne sustine, si ne va da, in ciuda slabiciunii, sa realizam binecuvantarile prezentei si aprobarii Sale. Trebuie sa incepem cu Hristos, nu cu noi insine, neincetand sa ne rugam unii pentru altii pentru ca sa fim "umpluti de cunostinta voii Lui, in orice intelepciune si pricepere spirituala, ca voi sa umblati intr-un chip vrednic de Domnul, in toate placuti Lui, aducand rod in orice lucrare buna si crescand prin cunoasterea lui Dumnezeu" (Coloseni 1:9, 10).

     140     Cine trebuie sa participe la frangerea painii intr-o adunare, si in ce conditie poate s-o faca ?

     Cuvintele Domnului, cu ocazia instituirii Cinei, nu lasa nicio indoiala ca toti cei care sunt ai Lui, toti adevaratii Sai ucenici trebuie sa participe la Cina, cu exceptia cazului cand ceva anormal ii impiedica s-o faca. Acest adevar este confirmat prin revelatie speciala facuta mai tarziu apostolului Pavel, si despre care ne da invatatura in prima epistola catre Corinteni, unde, de asemenea, trateaza disciplina care trebuie sa fie exercitata intr-o adunare crestina adunata in Numele Domnului Isus Hristos. Orice credincios care umbla in comuniune cu Domnul se va bucura de privilegiul pretios care ii este acordat, si va profita de el cu multumire. Intr-un cuvant, dreptul de a avea loc la Masa Domnului nu depinde de merite personale pe care cei ce participa le pot avea ; el se bazeaza numai pe moartea Domnului, si pe valoarea sangelui Sau varsat pentru ispasirea pacatelor.

     Dificultatile care apar, in afara cazurilor de disciplina, despre care nu vorbim aici, rezulta, fie ca nu se intelege adevaratul caracter al adunarii, fie de starea morala a celor care o compun. Inainte de toate lucrurile, trebuie cercetat care este starea adunarii si in ce conditii se aduna ea. Pasajele la care ne-am referit, la fel ca si inca altele, arata, ca prima si mare conditie, faptul prezentei Domnului in mijlocul alor Sai. Fara aceasta prezenta, adunarea isi pierde caracterul sau ; ea chiar inceteaza sa existe ca adunare scripturistica. Isus este cel care a instituit in mod personal acest memorial. El Se afla acolo pentru a frange painea si a le da ucenicilor Sai. Apostolul insista asupra acestui fapt in comunicarea pe care, zice el, a primit-o de la Domnul. Este adevarat ca Domnul nu mai este trupeste pe pamant, dar credinciosul conteaza pe prezenta Lui, dupa propriile Sale cuvinte : "Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" ; si apoi din nou, mult mai special in legatura cu adunarea : "Acolo unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, Eu sunt in mijlocul lor" (Matei 28:20 ; 18:20). Exercitiile de inima produse de Duhul Sfant sunt de natura ca sa-l faca pe credincios sa se bucure de prezenta Domnului care este atat ratiunea lor de a fi, punctul lor de plecare si sursa roditoare a oricarei binecuvantari. Fara aceasta prezenta, fiecare act de inchinare isi pierde valoarea sa, si realitatea comuniunii cu "trupul Sau" si "sangele Sau" dispare. In acelasi timp, doar prezenta Domnului si a Duhului Sfant poate produce ganduri potrivite in cei care se aduna in Numele Sau, daca este vorba de relatiile credinciosilor intre ei, de seriozitatea strangerii lor, sau de sfintenia care este necesara cercetarii prealabile de sine insusi (1 Corinteni 10:14-22 ; 11:20-29).

     Multi cred ca trebuie sa se preocupe, in primul rand, de starea adunarii pentru a putea conta pe promisiunea prezentei Domnului. Aceasta ar schimba ordinea scripturistica, facand din adunare, in locul Domnului, punctul de plecare al gandurilor noastre. Isus este cel care ne invita : acolo Ma veti vedea (Matei 28:10, 16). Trebuie, prin urmare, sa mergem acolo daca vrem sa-L vedem, si sa nu ne lipsim de binecuvantare din cauza plangerii de unul sau de altul dintre fratii nostri. Domnul va pune totul in ordine, dar trebuie da fim cu El. Sa incepem mai intai prin a ne judeca pe noi insine gandind la Domnul si la ce este potrivit pentru El, si apoi vom putea conta pe harul care, prin Duhul Sfant, va produce ganduri asemanatoare si in fratii nostri.

     141     Invata Cuvantul lui Dumnezeu ca trebuie sa ne abtinem a lucra duminica ? Fara nicio indoiala ca trebuie sa sfintim aceasta zi, dar unde se gasesc pasajele care se refera la munca ?

     Intrebarea nu poate fi rezolvata in doua sau trei cuvinte. Ea necesita o atentie serioasa. Vom reproduce aici, aproape in intregime, o nota veche despre acest subiect.

     In primul rand, sa luam in consideratie instituirea sabatului. Capitolul 4 din epistola catre Evrei ne invata ca sabatul intareste ideea de participare la odihna lui Dumnezeu. Aceasta participare este privilegiul poporului Sau. La acest privilegiu, inima credinciosului tine cu toata taria sa, oricare ar fi semnul pe care Dumnezeu l-a atasat.

     Dumnezeu a stabilit sabatul de la inceput, fara ca sa existe vreun indiciu ca omul s-a bucurat de el. Domnul Isus a zis ca "sabatul a fost facut pentru om" (Marcu 2:27) ; dar a intervenit pacatul. Totusi, ziua de odihna a fost sfintita de la inceput. Mai tarziu, sabatul a fost dat ca o amintire a eliberarii din Egipt (Deuteronom 5:15). Profetii au insistat in mod special asupra acestui aspect, ca sabatul a fost dat ca un semn  al legamantului lui Dumnezeu (Ezecheiel 20:12, 20 ; Exod 31:13). Era foarte simplu : sabatul a fost garantia a ceea ce era cuprins in acest cuvant : "Fata Mea va merge cu tine si iti voi da odihna" (Exod 33:14 ; vezi in contrast Psalmul 95:11).

     In plua, vedem, ca ori de cate ori Dumnezeu da un principiu nou sau o forma noua de relatie, este adaugat sabatul. Astfel, in har pentru Israel (Exod 16:23) ; ca lege (Exod 20:8, 10). Vedeti, de asemenea, Exod 31:13, 14 ; 34:21, atunci cand poporul este restabilit din nou prin indurarea lui Dumnezeu, in virtutea mijlocirii ; vedeti si 30:2 ; si in noul legamant mentionat in Deuteronom, dupa cum am spus deja.

     Aceste observatii ne arata cat de esential era sabatul, ca gand al lui Dumnezeu si ca un semn al relatiei pe care o avea cu poporul Sau.

     Dar, daca este importanta luarea in considerare a relatiei dintre sabat si legamant (cel vechi), al care semn era, nu trebuie sa uitam ca legamantul dintre Dumnezeu si poporul iudeu a fost pus in intregime deoparte pentru noi, si ca semnul acestui legamant nu ne apartine. Aceasta nu ne impiedica ca odihna lui Dumnezeu sa ne fie la fel de pretioasa ca pentru iudei, si chiar mai mult. Dar odihna noastra nu tine de creatia aceasta, ca a lor, in care a saptea zi era semnul.

     Mai mult, sa ne amintim ca Domnul Isus este Domnul sabatului, un lucru de o semnificatie foarte mare pentru Persoana Sa, dar care, totusi, ar deveni nesemnificativa, daca ar fi adevarat ca El nu a schimbat nimic in legatura cu aceasta zi.

     Sa remarcam, in final, ca nu este facuta nicio mentiune despre aceasta in predica de pe munte, unde Isus a dat un rezumat atat de pretios al legii in principiile sale fundamentale, la care El a adaugat altele, oferite prin lumina cereasca pe care Numele Tatalui a adus-o aici jos, prezenta unui Mesia in suferinta si revelatia rasplatirii care va fi primita in cer. Cu toate acestea, Isus a prezentat in aceasta invatatura un set de principii ce priversc Imparatia Sa.

     Departe de a da sabatului importanta pe care o avea el in ochii iudeilor, Isus S-a impotrivit permanent gandirii lor cu privire la acest subiect ; iar aceasta imprejurare ne-a fost relatata cu grija de catre evanghelisti, adica de catre Duhul Sfant. Sabatul este chiar ziua pe care Isus a petrecut-o in moarte, semn ingrozitor pentru iudei, cu privire la legamantul lor ; dar, pentru noi, semn ca lucruri minunate au luat nastere in favoarea noastra : ele au inceput in prima zi a saptamanii.

     Care este deci aceasta prima zi ? Aceasta este, pentru noi, ziua invierii lui Isus, prin care suntem innoiti pentru o speranta vie, care este izvorul intregii noastre bucurii, a mantuirii noastre, si care da caracterul sau intregii noastre vieti. De asemenea, vom gasi odihna lui Dumnezeu in inviere.

     Din punct de vedere moral, in aceasta lume, incepem viata noastra spirituala prin odihna, in loc sa o gustam doar la sfarsitul muncii noastre. Odihna noastra tine, intr-adevar, de noua creatie careia ii apartinem.

     Prin urmare, este clar ca odihna lui Dumnezeu nu poate fi asociata pentru noi la semnul odihnei din creatia actuala : ea este legata in mod exclusiv de invierea lui Isus, punctul de plecare al pozitiei pe care El a luat-o ca si Cap al noii creatii.

     Avem noi deci vreo autoritate in Noul Testament, pentru a deosebi de celelate prima zi a saptamanii ? Din partea mea, nu am nicio indoiala. Este sigur ca nu avem, asupra acestui punct, porunci asemanatoare celor din vechiul legamant ; ele ar fi in totul contrare duhului Evangheliei harului. Dar Duhul lui Dumnezeu a deosebit, in diverse feluri, prima zi a saptamanii, desi nu a impus aceasta zi. In aceasta zi, Domnul inviind, dupa promisiunea Sa, a aparut in mijlocul ucenicilor adunati dupa cuvantul Sau. Acelasi fapt se petrece in aceeasi zi, saptamana urmatoare. In Fapte, aceasta zi este semnalata ca fiind cea in care se adunau ca sa franga painea (Fapte 20:7). In prima epistola catre Corinteni, cap. 16:2. crestinii sunt indemnati sa puna deoparte darurile lor acasa, in fiecare prima zi a a saptamanii, dupa cum au prosperat. In Apocalipsa, aceasta zi este numita "ziua Domnului", adica Duhul Sfant o desemneaza intr-un mod direct, numind-o cu un nume distinc.

     Rezumand deci, suntem obligati sa recunoastem ca prima zi a saptamanii se distinge de cele care urmeaza, ca fiind "ziua Domnului". De asemenea, trebuie sa spunem, daca vrem sa pastram autoritatea Fiului Omului, ca El este superior sabatului, este Domnul sabatului.

     Astfel, pastrand autoritatea sabatului iudaic asa cum este el, riscam sa negam autoritatea, demnitatea si drepturile Domnului Insusi. Cu cat simtim mai mult importanta sabatului din ziua a saptea, cu atat mai mult vom simti cat de important este sa vedem ca aceasta nu mai este a saptea, ci prima, care aduce privilegii pentru inimile noastre.

     Pe de alta parte, sub pretextul ca nu mai suntem sub lege ci sub har, sa fim atenti sa nu slabim gandul care planeaza peste toata revelatia relatiei lui Dumnezeu cu omul. Acest gand se refera la odihna lui Dumnezeu, si nu doar la odihna pentru om (Evrei 4:9). Odihna finala pentru noi este odihna de lucrarile spirituale din mijlocul raului : nu este doar odihna de pacat. Ne vom bucura in curand impreuna cu Acela ai carui impreuna-lucratori suntem , si care a zis : "Tatal Meu lucreaza pana acum si Eu de asemenea lucrez" (Ioan 5:17).

     Prin urmare, nu ar trebui sa ne asteptam sa gasim pasaje care interzic munca ; caci se vede ca pentru o inima care intelege gandul lui Dumnezeu, devine clar ca duminica nu este o zi de munca precum celelalte. Crestinul intelege ca trebuie sa faca totul "in Numele Domnului Isus, multumind lui Dumnezeu Tatal prin El" (Coloseni 3:17). In consecinta, el nu poate pierde cu usurinta ocazia pe care Dumnezeu i-a dat-o sa se adune impreuna cu fratii sai, si pentru a lucra in mod activ in slujba Evangheliei, lucrare care, in multe privinte, se face mai usor duminica decat in celelalte zile.

     Daca lucreaza numai pentru sine insusi, cautand propriile sale interese, nu face altceva decat sa se asemene cu lumea. Noi suntem chemati sa traim permanent pentru Acela care a murit pentru noi. Pentru inima care-L iubeste pe Isus, harul si dragostea lui Dumnezeu au mai multa importanta si efect decat cerintele legii si a unui cod formal. 

     

             

 

        

         Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                  - XVIII -

     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     133     Se poate crede fara a avea Duhul lui Dumnezeu ? Exista un interval intre momentul de cand se crede si primirea Duhului Sfant ?

     Inainte de a intra in detalii, este important de a avea un gand clar cu privire la termenii din intrebare. La capitolul 19 din Fapte, versetul 2, apostolul ii intreaba pe cativa ucenici care se aflau la Efes : "Ati primit voi Duhul Sfant cand ati crezut ?". Aceasta intrebare ofera deja raspuns la prima chestiune. Ramane sa vedem daca sunt alte locuri din Scriptura care prezinta un sens diferit sau modificat al acestui gand.

     Prin expresia "a avea Duhul Sfant", intelegem faptul minunat si unic in caile lui Dumnezeu fata de oameni, ca Duhul Sfant este dat credinciosului pentru a locui in el, trupul sau fiind astfel "templul" sau "locuinta" lui Dumnezeu. Aceasta imagine de "templu" este folosita in doua sensuri similare, dar diferite ; ea se aplica tuturor credinciosilor de pe pamant (vezi 1 Corinteni 3:9, 16, 17 ; Efeseni 2:22) ; dar ea este la fel de valabila si pentru fiecare credincios in mod individual (vezi 1 Corinteni 6:19, 20 ; 2 Corinteni 1:22 ; 5:5 ; Galateni 4:6 ; Efeseni 1:13 ; etc.). De acest ultim sens ne vom ocupa acum.

     Sa retinem, totusi, in treacat, ca aceste doua fapte au fost vestite impreuna de Domnul ucenicilor Sai (Ioan 14:16, 17), in termeni care fac o deosebire categorica intre lume si credinciosi ; El a zis : "Si Eu Il voi ruga pe Tatal, si va va da un alt Mangaietor, ca sa fie cu voi pentru totdeauna, pe Duhul adevarului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; dar voi Il cunoasteti, pentru ca ramane la voi si va fi in voi". Ca Duhul sa fie "cu noi" se refera la primul fapt pe care l-am semnalat, si anume prezenta Duhului Sfant cu toti credinciosii de pe pamant. Ca El sa fie "in noi", acesta este al doilea fapt prin care trupul fiecarui credincios devine templul Duhului Sfant (1 Corinteni 6:19). Cele doua lucruri au avut loc impreuna in ziua Cincizecimii, la zece zile dupa inaltarea Domnului. Duhul Sfant a coborat din cer "umpland toata casa" unde erau adunati ucenicii. In plus, sub forma unor limbi de foc, S-a asezat pe fiecare din ei ; "si toti s-au umplut de Duh Sfant" (fapte 2:1-4). 

     Este in zadar sa se caute in Vechiul Testament ceva asemanator. Apostolul Petru, cu aceasta ocazie, arata ca Duhul profetic a vestit deja ca aceasta va avea loc ; dar Domnul Isus a spus categoric ca Duhul Sfant nu va putea veni aici jos inainte ca El Insusi sa Se inalte in glorie la Tatal (Ioan 16:7). "Nu era inca Duh Sfant , deoarece Isus nu fusese inca glorificat" (Ioan 7:39).

     Iata deci deplinul fundament al mai multor adevaruri, pe care nu trebuie sa le uitam niciodata. In primul rand prezenta Duhului Sfant, pe pamant si in credincios, presupune ca Domnul Isus Hristos, dupa ce a implinit lucrarea de rascumparare a plecat la Tatal. Isus a murit, a fost inviat si glorificat inainte de a trimite Duhul Sfant peste preaiubitii Sai uncenici. Acesta este marele fapt capital, fundamentul din care decurge orice binecuvantare pentru noi. Sa adaugam ca Duhul Sfant a venit la Cincizecime odata pentru toti (Fapte 2), dar fiecare credincios trebuie sa-L primeasca apoi pentru sine insusi. Apoi, sa observam ca Duhul Sfant nu este dat decat credinciosilor ; "lumea nu-L poate primi" ; astfel, trebuie sa fii credincios inainte de a-L primi. Intentia lui Dumnezeu este ca toti credinciosii, de la inaltarea Domnului in cer, sa aiba Duhul Sfant. Lucrul acesta reiese din toate pasajele pe care le-am citat si din multe altele. In acelasi timp, este evident ca in timpul vietii Domnului pe pamant, credinciosii nu au primit inca Duhul Sfant ; caci este spus ca ei "urmau" sa-L primeasca mai tarziu (Ioan 7:39). Este, de asemenea, evident ca in timpul Faptelor existau credinciosi in aceeasi situatie, dupa cum dovedeste pasajul din Fapte 19:2. Si putem cita chiar cazul lui Saul din Tars, care a stat in rugaciune trei zile inainte de a primi Duhul ; Corneliu, care era "evlavios si temator de Dumnezeu", precum si "toata casa lui", si care nu a primit Duhul decat dupa ce apostolul Petru le-a prezentat deplina rascumparare lucrata de Domnul Isus (Fapte 10:44, 45). Mai este inca situatia samaritenilor care au crezut Evanghelia vestita de Filip (Fapte 8:12, 14-16). 

     Se poate intreba daca toate acestea au fost exceptii si daca, in prezent, ar trebui sa ne asteptam ca Duhul Sfant sa fie primit chiar in momentul cand se crede ? A-L primi inainte de a crede este imposibil ; ideea, dupa cum am vazut, ar fi absolut contrara celor mai formale declaratii ale Scripturii. "Dupa ce ati crezut", zice apostolul, "ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant al promisiunii" (Efeseni 1:13). "Toti sunteti fii ai lui Dumnezeu, prin credinta in Isus Hristos... Si fiindca sunteti fii, Dumnezeu ne-a trimis in inima Duhul Filui Sau, care striga: Ava, Tata" (Galateni 3:26 ; 4:6). Mai intai se crede marturia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Sau Preiubit, si apoi este pecetluirea cu Duhul ; El vine sa locuiasca in inima credinciosului.

     Deci, chestiunea se rezuma astfel : trebuie sa fie un interval intre aceste doua lucruri ? Ca a existat , este evident, si uneori exista unul, mai scurt sau mai lung. Faptul este ca inainte de a primi pecetea Duhului, credinciosul nu este inca pe adevaratul teren crestin ; si nu este intentia lui Dumnezeu ca el sa ramana in aceasta stare. "Copilasul", in prima epistola a lui Ioan, a primit Duhul Sfant (1 Ioan 2:20, 27) ; si apostolul spune ca nu se poate recunoaste ca fiind al lui Hristos cineva care "nu are Duhul lui Dumnezeu" (Romani 8:9).

     134     Poate locui Duhul Sfant in cineva care are o natura pacatoasa ?

     Daca prin "natura pacatoasa" se intelege principiul pacatului care exista in inima noastra, epistolele afirma in multe locuri ca acest principiu se afla inca in credinciosi, si ca daca cineva pretinde ca nu-l are, se amageste pe el insusi (1 Ioan 1:8). Existenta carnii in noi (principiul pacatului, n.t.) este unul din motivele pentru care Duhul Sfant este dat credinciosilor. Citim in epistola catre Galateni : "Umblati in Duhul si nicidecum nu veti implini pofta carnii. Caci carnea pofteste impotriva Duhului si Duhul impotriva carnii; iar acestea se impotrivesc reciproc, ca sa nu faceti ceea ce voiti" (cap. 5:16-17). Este deci evident ca Duhul Sfant locuieste in credincios in acelasi timp cu "carnea". Daca aceasta nu ar mai exista, nu ar mai fi niciodata aceasta lupta interioara ; nu ar mai fi nevoie de indemnul sa ne "curatim pe noi insine de orice intinare a carnii si a duhului, desavarsind sfintenia in teama de Dumnezeu" (2 Corinteni 7:1). Sfintenia fiind odata "desavarsita" in acest sens practic, nu ar mai fi nimic de adaugat, nicio crestere in harul si cunostinta Domnului. Aceasta ar fi deja desavarsirea aici jos pe care o vom cunoaste in cer.

     Ori, noi stim ca acest lucru este imposibil, atat timp cat suntem in aceste vase de lut, implinind pelerinajul nostru spre patria noastra cereasca. Apostolul insusi avea nevoie sa-si mortifice trupul sau (1 Corinteni 9:26, 27). El spune in alta parte : "Nu ca am obtinut deja premiul sau ca am ajuns desavarsit; insa urmaresc staruitor, ca sa-l apuc, intrucat si eu am fost apucat de Hristos Isus" (Filipeni 3:12).

     Cine crede marturia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Sau Preaiubit, este un copil al lui Dumnezeu ; este nascut din Dumnezeu. Si pentru ca este in aceasta relatie fericita, Duhul Sfant este trimis in inima lui, mai intai pentru ca, in bucuria deplina a relatiei, el se apropie de Tatal strigandu-I "Ava", si apoi, pentru ca umblarea sa practica sa fie ceea ce se potriveste unei astfel de relatie cu Dumnezeu.

     Dar nu ar trebui sa se traga concluzia ca acest adevar pretios permite o slabire in veghere. Dimpotriva, daca Duhul Sfant este intristat, El nu mai poate sa actioneze asupra inimii noastre asa cum ar vrea, constiinta devine rea, si comuniunea cu Dumnezeu este, pentru moment, pierduta. 

     135     Cum as putea sti daca am cu adevarat Duhul Sfant ?

     Intentia lui Dumnezeu, in economia actuala, este ca cel credincios sa fie "pecetluit cu Duhul Sfant". Admitand ca ar exita un interval mai scurt sau mai lung intre momentul de a crede si momentul de a fi pecetluit, - cum trebuie sa recunoastem pecetea Duhului, si sa realizam ca avem Duhul Sfant ? Caci deosebirea intre cele doua lucruri este pastrata intotdeauna in Scriptura, si nu poate fi pecetluire inainte de a crede (*).

     (*) Vezi intrebarea 133

     Sa vedem mai intai faptul de a crede. In mod evident este o lucrare a Duhului (Ioan 3:5, 6 ; 1 Tesaloniceni 1:5, 6). Ca si credinciosi noi suntem "nascuti din apa si din Duh". Cuvantul viu este dat si transmis prin Duhul ; prin lucrarea Duhului el (Cuvantul, n.t.) este facut eficace pentru cine-l aude. Credinta vine din ceea ce auzim, si ceea ce auzim prin Cuvantul lui Dumnezeu. "Voi sunteti mantuiti prin har, prin credinta, si aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2:8). Dumnezeu "ne-a nascut prin Cuvantul adevarului" (Iacov 1:18). Este necesara credinta, nimic altceva decat credinta, pentru a fi un copil al lui Dumnezeu, sau, cu alte cuvinte, pentru a avea viata eterna. Cel care crede are viata (Ioan 3:36 ; Galateni 3:26 ; 1 Ioan 5:1, 10-12, etc.). Unui astfel de om Dumnezeu vrea sa-i dea, de asemenea, Duhul Sau cel Sfant, ca sa locuiasca in el (Galateni 4:6 ; 1 Tesaloniceni 4:8 ; Romani 5:5). Dar, una este a crede prin lucrarea Duhului, si altceva de a primi Duhul Sfant in inima (2 Corinteni 1:22). Aceasta este intotdeauna o lucrare ulterioara.

     Putem spune deci ca Dumnezeu ne da sa credem prin Duhul Sau cel Sfant, care face Cuvantul Sau eficace in inimile noastre. Si nu trebuie sa analizam mai mult aceasta lucrare a Duhului. Cuvantul lui Dumnezeu pecetluieste buzele noastre, si face sa taca rationamentele noastre : "Vantul sufla incotro vrea si-i auzi vuietul, dar nu stii de unde vine si unde se duce: asa este oricine este nascut din Duhul" (Ioan 3:8). Omul paralizat din pridvoarele Betesdei nu era in stare sa se arunce in scaldatoare, atunci cand Isus i-a zis : "Ridica-te, ia-ti patul si umbla" (Ioan 5:8) ; totusi, la cuvantul Domnului el s-a ridicat. Trupul lui Lazar a vazut deja putrezirea, fiind de patru zile in mormant, dar, la glasul lui Isus, "mortul a iesit, legat la picioare si la maini cu fasii de panza" (Ioan 11:44). Astfel, cei care sunt morti spiritual in pacatele lor, trec din moarte la viata, atunci cand aud glasul Fiului lui Dumnezeu (Ioan 5:24, 25).

     Fiind astfel inviati, Dumnezeu le da Duhul Sau ca sa locuiasca in ei.

     Deci, prin ce se face simtita prezenta Duhului ? - La inceput, inainte ca marturia Evangheliei sa fie data deplin, primele semne care au insotit coborarea Duhului Sfant, in ziua Cincizecimii, s-au reprodus la natiuni la fel ca la iudei, si ei vorbeau in diferite limbi pe care nu le-au invatat niciodata, permitand altora sa auda si sa primeasca mesajul harului lui Dumnezeu (Fapte 2:4 ; 10:45 ; 11:15 ; 19:6). Astfel, apostolul Pavel putea sa scrie corintenilor : "Multumesc lui Dumnezeu ca eu vorbesc in limbi mai mult decat voi toti" (1 Corinteni 14:18). A venit insa momentul cand aceste semne trebuiau sa inceteze (cap 13:8). Fie pentru ca martorii adevarului s-au inmultit in toate tarile, fie pentru ca canonul Scripturii era complet, si ca ea era raspandita prin copii si traduceri. Invatatura sanatoasa fiind la dispozitia tuturor, nu mai era nevoie de un "dar" atat de izbitor si remarcabil care, in timp ce producea o mare impresie, putea foarte usor sa degenereze si sa fie utilizat spre folosul mandriei carnale al celui de care se servea. Corintenii aveau nevoie sa fie averizati de acest pericol (1 Corinteni 12, 13, 14). Se pare ca atunci cand apostolii au disparut din scena, Dumnezeu a retras practic acest dar. Prezenta Duhului Sfant nu a incetat, iar marturia pe care o da in inima pastreaza caracterul Sau. Acolo deci trebuie cautate, in prezent, semnele prezentei Sale.

     Duhul Sfant marturiseste impreuna cu duhul nostru ca suntem copiii lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfant ne putem apropia de Dumnezeu, si ne adresam Lui in cunoasterea si bucuria unei relatii filiale care exista, si Ii strigam : "Ava, Tata". Ava este un strigat, expresia unui suflet, nu care vorbeste lui Dumnezeu, ci care se adreseaza Lui ca "Tata" (Romani 8:15, 16 ; Galateni 4:6). Domnul Isus S-a exprimat astfel in gradina Ghetsimani ; comparati Marcu 14:36 cu Matei 26:39, 42.

     Duhul Sfant nu ne vorbeste despre noi insine, nici despre ce se intampla in noi. Prin El inima este hranita cu Hristos, cu Persoana si lucrarea Lui. El ni-L prezinta pe Fiul care L-a revelat pe Tatal, si astfel, invatam care este relatia infinit de pretioasa in care Dumnezeu ne-a asezat. Fiecare poate intelege ca trebuie sa fie in aceasta relatie inainte de a-i cunoaste maretia si intinderea. Un copil nou-nascut nu stie inca ce inseamna sa fie un fiu ; totusi, el este fiu prin nasterea sa. 

     Apoi, Duhul ni-L prezinta pe Fiul Omului glorificat la dreapta lui Dumnezeu Tatal ; prin urmare, tot ceea ce tine de aceasta glorie devine hrana spirituala a credinciosului, si umple inima lui de speranta, eliberandu-l in acelasi timp de teama de moarte. El invata sa-L cunoasca pe Isus ca si Cap al "Trupului Sau care este Adunarea", si astfel sa pastreze unitatea Duhului prin legatura pacii (Evrei 2 ; Efeseni 1, 3, 4).

     Apoi, Duhul Sfant prezinta lucrarea implinita a Domnului Isus, si eficacitatea sangelui Sau, ca singura baza a sigurantei noastre inaintea lui Dumnezeu, si bucuria unei pozitii perfecte, de neschimbat, caracterizata prin sfintenie absoluta, intrucat toata gloria si maretia divina au fost aratate in Hristos la cruce. Vedeti epistola catre Evrei cap. 9:10, si multe alte pasaje asemanatoare.

     Deci, daca cineva priveste in launtrul lui pentru a gasi acolo dovezi ca este mantuit, este evident ca aceasta nu este lucrarea Duhului Sfant ; cel care este pecetluit de Duhul nu face aceasta, el priveste la Hristos. Duhul nu pecetluieste credinta noastra, ci El pecetluieste in noi marturia pe care a dat-o Dumnezeu cu privire la sangele lui Hristos ; adica, credinciosul pecetluit de Duhul nu cauta certitudinea mantuirii sale decat in marturia divina. Condus de Duhul, el se preocupa cu Dumnezeu si cu Domnul Isus Hristos, nu cu sine insusi. El cauta gloria Domnului si recunoaste autoritatea Sa, caci lucrarea Duhului este de a-L glorifica pe Isus. Domnul a zis ucenicilor inainte de a-i parasi : "Cand va veni Acela, Duhul adevarului, El va va calauzi in tot adevarul; pentru ca nu va vorbi de la Sine Insusi... Acela Ma va glorifica, pentru ca va lua din ce este al Meu si va va face cunoscut. Tot ce are Tatal este al Meu; de aceea am spus ca va lua din ce este al Meu si va va face cunoscut" (Ioan 16:13-15).

     Duhul este caracterizat prin sfintenie si adevar : El ne pastreaza in legatura cu Cel care este "Cel Sfant, Cel Adevarat", ca sa pazim cuvantul rabdarii Sale, asteptandu-L. Impreuna cu mireasa, El Ii spune lui Isus : "Vino", lucrand in inima credinciosilor aceasta asteptare (Apocalipsa 3:7, 10, 13 ; 22:17).

     Fie ca Dumnezeu sa ne dea tuturor sa ascultam glasul Duhului Sfant, de a nu-L intrista (Efeseni 4:30), nici de a-L stinge (1 Tesaloniceni 5:19). 

     136     Mai poate fi iertare pentru cineva care a marturisit credinta crestina, dar care si-a reluat viata in lume ?

     Cazul unuia care, dupa toate aparentele, a fost convertit cu adevarat, dar care a abandonat apoi crestinismul este, din fericire, rar. Atunci cand se intampla asa ceva, ne este teama ca marturisirea exterioara sa nu fi fost decat o impresie mai mult sau mai putin trecatoare, si nu rezultatul lucrarii Duhului lui Dumnezeu in suflet.

     Iuda Iscariotenul este exemplul cel mai serios si cel mai trist care ar putea fi prezentat. In exterior, totul vorbea in favoarea lui ; niciunul dintre ucenici, pana in ultima clipa, nu au banuit nimic despre adevarata lui stare. Caci, sa nu uitam ca in timpul ultimei cine, cand Isus a zis : "Unul din voi Ma va vinde", fiecare a luat acest cuvant ca o ocazie de a-si examina propria sa inima ; si aceasta era ceea ce Domnul voia. Dar nimeni nu se gandea in mod special la Iuda.

     Se presupune chiar ca, in timpul celor trei ani de slujire a Domnului, el s-a bucurat de puterea de a face minuni si vindecari, etc., ca si ceilalti ucenici, tovarasii sai. Cu toate acestea, era in el o radacina de amaraciune (Evrei 12:15). Si ocazia venind, iubirea de bani si-a facut efectul, astfel ca, lasat la dispozitia lui insusi, a cazut fara remediu sub puterea lui Satan. Acesta s-a folosit de el, si Iuda a vandut pe Invatatorul sau pentru treizeci de arginti.

      Dumnezeu a prevazut si ingaduit toate acestea, pentru a ne pune in garda impotriva propriilor noastre inimi, intotdeauna inselatoare, si a ne face sa cautam ajutorul si sfanta ocrotire a Domnului in toate lucrurile ; doar El ne poate pastra in sfintenie, dupa cum El singur a putut sa Se daruiasca pe Sine Insiusi pentru noi. "Cel care gandeste ca sta in picioare sa ia seama sa nu cada" (1 Corinteni 10:12).

     137     Deoarece Domnul a murit pentru toti oamenii,  dupa cum multe pasaje din Biblie dovedesc, se poate spune ca El a purtat pacatele necredinciosilor ?

     Este bine sa ne ferim sa afirmam ceea ce Scriptura nu afirma. Un lucru este a indeparta "pacatul lumii" (Ioan 1:29), a-l desfiinta dinaintea lui Dumnezeu, asa cum vor fi "ceruri noi si un pamant nou in care va locui dreptatea" (Evrei 9:26 ; 2 Petru 3:13), - si altceva este de a purta "pacatele noastre" (1 Petru 2:24). Aceasta ultima expresie se aplica credinciosilor, si ne da siguranta ca am fost odata pentru totdeauna curatiti de toate pacatele noastre, scapati de mania care vine si facuti potriviti pentru prezenta lui Dumnezeu, "invredniciti sa avem parte de mostenirea sfintilor in lumina". Acestea sunt cele doua parti ale lucrarii marelui preot in marea zi a ispasirii (Levitic 16:11-19, si 20-22 ; Psalmul 130:3, 4).

     Domnul a murit pentru toti (2 Corinteni 5:14), El S-a dat ca pret de rascumparare pentru toti (1 Timotei 2:6) ; dar cei care sunt beneficiarii lucrarii Sale rascumparatoare, sunt cei care cred (Galateni 3:22). Dreptatea lui Dumnezeu, prin credinta in Hristos Isus, este fata de toti (Romani 3:22 ; 5:17, 18) ; dar ea este pentru cei care cred, si care sunt numiti multi (Romani 5:19 ; Evrei 9:28). Aceasta distinctie trebuie sa fie pastrata cu multa grija. 

         

 

                

          Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                  - XVII -

     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     126     Care este semnificatia morala a "mierei" in Sfanta Scriptura ?

     Mierea este un aliment util si sanatos, care trebuie totusi sa fie luata cu moderatie. Dulceata ei sugereaza in mod natural placerea pe care o experimentam fata de lucrurile bune, dar care devine o cursa pentru suflet din momentul cand ea incepe sa alimenteze mandria si egoismul (Prov. 25:16 ; 24:13, 14). Mierea era interzisa in jertfele aduse lui Dumnezeu (Levitic 2:11) : Dumnezeu nu accepta ceea ce provenea din inima omului, intotdeauna vicleana si orgolioasa.

     Cuvantul lui Dumnezeu este asemuit adesea cu mierea (Psalmul 19:10 ; 119:103 ; Ez. 3:3 ; etc.) ; dar trebuie sa fim atenti sa o lasam sa lucreze asupra constiintei, astfel incat sa nu devina o modalitate de a ne ingamfa, gandind ca luminati de ea cunoastem ceea ce altii nu stiu.

     Atat timp cat ne gasim bucuria in Cuvantul Sau pentru ca este de la Dumnezeu, si datorita dulcetei pe care sufletul o gaseste in el, constiinta fiind exersata inaintea lui Dumnezeu, suntem paziti de egoism, si putem simpatiza cu profetul care l-a "mancat". In acelasi timp, el trebuie sa-i fi simtit consecintintele intr-o lume pacatoasa care nu vrea sa auda de Dumnezeu si de Cuvantul Sau (Ieremia 15:15, 16 ; 20:9). Comparati Isaia 7:15, si cazul lui Ionatan (1 Samuel 14:29). Samson va gasi miere in cadavrul leului, si ghicitoarea lui arata cum Dumnezeu transforma toata puterea vrajmasului intr-un mod de a inviora sufletul celui care se increde in El. Excelenta Cuvantului lui Dumnezeu pentru credincios este ca o hrana solida indulcita cu miere (Psalmul 81:13, 16 ; Exod 16:31).

     127     Care este sensul cuvantului "carne" in Noul Testament ?

     In Noul Testament, cuvantul "carne" are doua semnificatii diferite.

     1- Un sens fizic, care se refera la trup, partea materiala a omului sau a animalelor. Iata cateva pasaje unde acest cuvant are aceasta semnificatie : Filipeni 1:22, 24 : "Dar, daca a trai in trup, aceasta este pentru mine rod pentru lucrare (in fr. "dar daca trebuie sa traiesc in trup, este mai bine")... dar a ramane in trup este mai necesar pentru voi" ; 1 Corinteni 15:39 : "Nu orice carne este aceeasi carne, ci alta este cea a oamenilor, alta este carnea animalelor". Aceasta semnificatie trebuie atasata la pasajele unde este vorba de conditia umanitatii, a omului in trupul sau pe pamant. De exemplu : Romani 9:3 : "rudele mele dupa carne" ; si chiar Romani 1:3 : Isus Hristos "nascut din samanta lui David, dupa carne", unde este vorba de zilele carnii lui Hristos (Evrei 5:7).

     2- Un sens moral, "carnea" desemnand vointa si gandurile stricate ale omului natural, omul asa cum a devenit el prin pacatul lui Adam. Este deci principiul raului care exista in fiecare om ca descendent din Adam care a pacatuit, si care este sursa oricarui pacat, - principiu care, in mod evident, nu a existat in umanitatea perfecta a Domnului nostru Isus Hristos.

     In acest sens trebuie inteles cuvantul "carne" in pasajele urmatoare : Romani 7:18 : "Stiu ca in mine, adica in carnea mea, nu locuieste nimic bun". ; Galateni 5:19 : "Si sunt aratate faptele carnii" ; Galateni 6:8 : "Caci cine seamana in carnea sa, din carne va secera putrezire (sau "stricaciune", n.t.). Vezi, de asemenea, Romani 8:6-8.

     Acesta este modul in care ar trebui inteles pasajul (Romani 8:9) unde este vorba despre cei care sunt nascuti din nou : "Voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca, intr-adevar, Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi" ; adica, nu mai sunteti in acea stare in care mobilul care va facea sa actionati erau dorintele inimii voastre naturale si rele. Credinciosul are un alt mobil, si anume Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Pentru el, legea Duhului de viata in Hristos Isus, l-a eliberat de legea pacatului si a mortii (Romani 8:2) ; este scris de asemenea : "Astfel deci, fratilor, suntem datori nu carnii, ca sa traim potrivit carnii; caci, daca traiti potrivit carnii, veti muri; dar daca, prin Duhul, dati mortii faptele trupului, veti trai" (Romani 8:12, 13).

     128     Exista vreo diferenta intre un pacatos si un pacatos pierdut ?

     Toti pacatosii sunt pacatosi pierduti. Asa ii prezinta Scriptura. Prin urmare, intrebarea se refera la semnificatia cuvantului "pierdut", asa cum este el redat. Ori, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, toti pacatosii sunt pierduti pentru El. Asa a fost Adam, atunci cand nu a ascultat de Dumnezeu si drept urmare a fost alungat din gradina Eden. Domnul prezinta acest gand in capitolul 15 din Luca. El este cel care simte pierderea oii. In a doua parabola, femeia este cea care a pierdut moneda. In a treia, tatal este cel care zice despre fiul sau : "Era pierdut, si a fost gasit". Dumnezeu simte pierderea creaturii pe care a facut-o dupa chipul Sau. El vrea sa ajunga la ea, s-o recupereze ; si Isus a venit "sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut" (Luca 19:10). El a luat aceasta sarcina, caci nimeni nu ar fi putut s-o implineasca. A trebuit sa mearga la cruce pentru a-l gasi pe pacatos si a-l aduce la Dumnezeu in dreptate. Sa privim bine maretia lucrarii pe care El a implinit-o, pretul de nespus pe care a trebuit sa-l plateasca pentru rascumpararea noastra, si dragostea de negrait ale carei obiecte suntem. Caci El nu putea sa ne aduca la Dumnezeu in dreptate, fara ca sa stearga pacatele printr-o jertfa care singura putea sa raspunda cerintelor dreptatii divine. Dumnezeu nu poate sa vada pacatul, dar a vrut, in harul Sau, sa readuca creatura Sa pacatoasa care s-a indepartat de El. Ce fericire pentru noi sa stim aceasta !

     Dar exista, de asemenea, un alt punct de vedere : al nostru. Vazuti astfel, intelegem prin cuvantul "pierdut" doua lucruri. Mai intai putem vedea efectul produs de prezenta Sfantului Dumnezeu asupra inimii pacatosului, atunci cand el se afla in aceasta prezenta. Aceasta presupune, in mod necesar, o constiinta exersata asa cum vedem la profetul pe care Domnul l-a facut sa vada tronul Sau, a carui glorie a umplut templul. "Vai de mine !" zice el "pentru ca sunt pierdut; pentru ca sunt un om cu buze necurate si locuiesc in mijlocul unui popor cu buze necurate; pentru ca ochii mei L-au vazut pe Imparatul, Domnul ostirilor" (Isaia 6:5). Am fost noi toti in aceasta prezenta sfanta, pentru a experimenta, asa cum nu o putem face in alta parte, ceea ce suntem in ochii lui Dumnezeu, necurati pentru a putea sta inaintea Lui ? Iata ce explica frica lui Iacov la Betel (Geneza 28). Petru a zis, atunci cand s-a aruncat la picioarele lui Isus, si aceasta in ciuda dorintei sale de a ramane langa El : "Doamne, pleaca de la mine, caci sunt un om pacatos" (Luca 5:8).

     Apoi, prin cuvantul "pierdut", exprimam imposibilitatea in care suntem de a ne intoarce de la ratacirea noastra naturala, in ciuda dragostei Mantuitorului care a venit sa ne caute. Aceasta parte de adevar se vede, de asemenea, in prima parabola din capitolul 15 din Luca. O oaie ratacita este o imagine foarte potrivita pentru a ne face sa intelegem. Se spune ca este singurul animal domestic care nu stie sa gaseasca drumul spre casa. Ea va urma o alta oaie , chiar cand ar fi sa mearga pe drumul spre macelarie ; o data pierduta, ea se teme de orice, nu mai stie sa recunoasca glasul pastorului, nu cauta mana intinsa pentru a o ajuta. Ce imagine a omenirii cazute, capabila sa-i faca inteleasa starea sa nenorocita ! Atunci cand Creatorul era aici jos, omul cu toata inteligenta sa nu L-a recunoscut. Apoi, in loc sa primeasca harul care ii era oferit in mod gratuit, el L-a dispretuit pe Mantuitorul. Isus a trebuit sa dea aceasta marturie : "Nu vreti sa veniti la Mine ca sa aveti viata !". Mai tarziu, plangand pentru Ierusalim, El a zis : "Daca ai fi cunoscut si tu, macar in aceasta zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tai" (Ioan 5:40 ; Luca 19:41, 42). Indiferenta si duhul de ratacire i-a caracterizat pe cei care tineau totusi in mainile lor Scripturile pe care Isus a venit sa le implineasca. Nu a fost la fel cu fiecare dintre noi ? Nu numai ca nu am avut dorinta de a raspunde la chemarile Mantuitorului, dar Vrajmasul ne tinea captivi, si ascultam mai de graba cu bucurie de Satan decat de Dumnezeu, pana cand dintr-o inima smerita glasul nostru s-a inaltat spre Domnul : "Noi toti, ca niste oi, ne-am ratacit, ne-am intors fiecare la calea lui; si Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor... A fost dus ca un miel la injunghiere" (Isaia 53:4-7 ; Fapte 8:32-35). Langa Isus, intelegem adevarul si harul lui Dumnezeu (1 Petru 2:24, 25).

     129     Fiind pacatosi prin natura noastra si mostenind aceasta natura pacatoasa de la primul om, inseamna ca suntem, ca si copii ai lui Adam, mai putin responsabili decat acesta din urma fata de Dumnezeu ?

     Intreaga responsabilitate decurge din pozitia in care se afla cineva, si de relatiile cu Dumnezeu care caracterizeaza aceasta pozitie. Prin urmare, nu este posibil de a face o apropiere intre un om inocent si un om pacatos. Adam era responsabil, fata de Creatorul sau, de a pastra pozitia in care l-a asezat Dumnezeu. El a fost pus la proba ascultarii printr-o singura porunca, clara si precisa, sub amenintarea cu moartea daca nu o pazea. Dar ascultand de glasul femeii sale care a fost inselata deja de sarpe, el si-a pierdut inocenta ; odata pacatul fiind intrat, a fost urmat de moarte, "plata pacatului". De atunci, a fost alungat din paradis si a trebuit sa cultive pamantul si sa-si castige cu greu existenta. Copiii sai, mostenind natura sa pacatoasa, se aflau in aceeasi pozitie ca tatal lor cazut, afara din paradis, lipsiti de comuniunea cu Dumnezeu si fara posibilitatea de a scapa prin ei insisi de la moarte. Iata unde suntem cu toti prin natura noastra (Efeseni 2:3, 12 ; 4:18). Noi nu putem scapa de aceasta natura pacatoasa, aceasta nu este responsabilitatea noastra, dar suntem responsabili de a asculta ceea ce ne spune Dumnezeu, El care, din momentul caderii, S-a revelat ca un Dumnezeu Mantuitor, rostind judecata asupra sarpelui. El S-a adresat intotdeauna omului ca unui pacatos, fie pentru a-l convinge de vina sa (legea a fost data in acest scop), fie de a-i vorbi despre puterea si dorinta Sa de a-l salva.

     Istoria omului pacatos infatisat ca responsabil fata de Dumnezeu a luat sfarsit la cruce : omul nu doar ca a incalcat legea si a dispretuit harul lui Dumnezeu, dar, rastignindu-L pe Isus, a declarat deschis ca nu-L vrea deloc pe Dumnezeu, de care nu incerca decat sa se debaraseze. Dar la cruce a stralucit dragostea si harul lui Dumnezeu in favoarea omului. Prin ea, Dumnezeu Se arata drept indreptatindu-l pe cel neleguit, care primeste in simplitate marturia pe care Dumnezeu a dat-o despre Preaiubitul Sau Fiu, Mantuitorul nostru. El "a fost dat pentru greselile noastre si a fost inviat pentru indreptatirea noastra" (Romani 4:25).

     Este clar ca odata mantuiti prin harul suveran al lui Dumnezeu, responsabilitatea noastra, ca crestini, este de a umbla "ca niste copii ai luminii", adica asa cum a umblat Hristos (Efeseni 5:8 ; 1 Ioan 2:6). 

     130     Se poate umbla cu Dumnezeu pe pamant, fara a sti mai intai ca pacatul a fost indepartat ?

     Istoria lui Enoh ofera un raspuns afirmativ ; caci in timpul acela, chestiunea pacatului nu era inca rezolvata. Dar daca vorbim despre timpul care a urmat venirii Mantuitorului nostru pe pamant, este evident ca raspunsul trebuie sa fie negativ. Credinta vine in urma a ceea ce se aude prin Evanghelie, si primul adevar al Evangheliei este ca Domnul Isus a indepartat pacatele prin jertfa Sa. Vedeti ceea ce spune apostolul in discursul sau in Antiohia Pisidiei (Fapte 13:38, 39).

     Cunoasterea vietii eterne, asa cum este ea prezentata in Evanghelia lui Ioan, rezulta din ceea ce este Fiul, din ceea ce este El pentru noi : El este viata. El a venit pentru a o arata (1 Ioan 1:1-3. Dar bucuria pe care o poate avea cineva, depinde, in mod necesar, de faptul ca pacatul a fost indepartat, caci Dumnezeu nu poate suporta pacatul in prezenta Sa.

     131     Poate fi separata credinta de fapte ? Pot exista fapte fara credinta ?

     Credinta nu este o simpla credinta (*), nici o adeziune a mintii la anumite fapte si anumite adevaruri, - credinta si adeziune fara efect asupra constiintei, inimii si vietii. Credinta este o putere in noi prin care lucrurile invizibile, cele care se raporteaza la Dumnezeu si la ceea ce El ne-a revelat, devin realitati pe care le intelegem si care ne misca sufletul.

     (*) In fr. se folosesc aici doua cuvinte diferite : "La foi" (primul cuvant) = credinta (cea adevarata, mantuitoare, convingere absoluta, de neclintit, etc.) si "croyance" (al doilea) = credinta (a crede ceva, o anumita convingere religioasa, fara a avea ca baza un argument, etc.). In rom. se foloseste acelasi cuvant si poate creea dificultati, n.t.

     Primul lucru de care pacatosul are nevoie atunci cand este convins de pacatul din el, este de a sti cum poate sa fie salvat. Cuvantul lui Dumnezeu ii prezinta pe Hristos care a fost dat pentru greselile noastre, si inviat pentru indreptatirea noastra. Sufletul primeste si intelege pentru el insusi acest fapt pe care Dumnezeu i-l declara : eficacitatea lucrarii lui Hristos. Dumnezeu o spune, iar el stie ca a acceptat aceasta lucrare ca satisfacand toata sfintenia si dreptatea Sa fata de pacate. Si aceasta lucrare isi pastreaza pentru totdeauna intreaga ei valoare in ochii lui Dumnezeu. Sufletul stie atunci ca este mantuit, indreptatit ; el este in pace, fericit, bucurandu-se de prezenta lui Dumnezeu, si toate acestea fara faptele sale, ci prin harul pur al lui Dumnezeu. Si el stie si ia aceasta prin credinta (vezi Romani 5:1, 2 ; 4:1-8 ; 10:5-13 ; Efeseni 2:4-10).

     Dar credinta care, prin lucrarea Duhului Sfant, a fost produsa in suflet, este si ramane acolo ca un principiu puternic. Este, dupa cum a zis cineva, "un resort care face sa se miste toate rotitele inimii, un principiu care se inalta mai presus de egoismul si de toate motivele josnice ale lumii, conectand afectiunile de Hristos. El devenind adevaratul nostru mobil ; traind in noi, El este sursa din care decurg actiunile noastre, astfel ca vom umbla asa cum a umbla El. Vom ramane, este adevarat, mult in spatele Lui, dar principiul vietii noastre este acelasi ; El este cel care traieste in noi. Este deci evident ca adevarata credinta lucreaza prin dragoste si produce fapte bune".

     Pe de alta parte, la fel cum, fara radacina, planta nu poate sa produca rod, fara credinta, nici faptele bune nu pot fi produse. Se pot face multe lucruri bune in exterior, dar ele nu au nicio valoare (doar in ochii oamenilor, n.t.). Se poate dona mult, lucra mult fara adevarata dragoste, fara credinta (vezi Evrei 11:6 ; 1 Corinteni 13:3) ; dar o viata marcata de dragoste in care Hristos este urmat si in care se face voia Sa pentru ca este voia Sa, fara a urmari nimic altceva ; o astfel de viata nu poate exista fara credinta... Din moment ce credinta adevarata, efectul harului prin lucrarea Duhului Sfant, este produsa in inima, se simte nevoia personala a lui Hristos. Dar cel care are adevaratele fapte ale dragostei nu poate sa le aiba fara credinta, care este motorul divin al vietii crestine in inima, care lucreaza rabdare, curatie, dragoste si separare de lume in timp ce trece prin ea. Noi nu putem sa actionam fara un mobil care sa ne puna in miscare. Credinta care priveste cu adevarat la Hristos si care gaseste totul in El, se manifesta in aceasta viata care este viata credintei. 

     132     Se poate spune ca sfintii Vechiului Testament erau "in Hristos" ? Vor invia ei impreuna cu Biserica ?

     Primul lucru de examinat este semnificatia expresiei "in Hristos".

     In capitolul 14 din Evanghelia dupa Ioan, Domnul Isus, Vorbind ucenicilor Sai despre prezenta Duhului Sfant pe pamant, zice : "In ziua aceea veti cunoaste ca Eu sunt in Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi". El urma sa-i paraseasca pe ucenicii Sai, intorcandu-Se la Tatal, si, din sanul gloriei, avea sa trimita pe Duhul Sfant peste ucenicii Sai, dupa promisiunea Tatalui. Duhul Sfant, locuind in ucenici, avea sa-i faca sa inteleaga ca ei erau "in Hristos". Aceasta expresie presupune doua lucruri : mai intai, ca Domnul Isus este in glorie ; apoi, ca Duhul Sfant a fost trimis aici jos pentru a locui in credinciosi si a locui impreuna cu ei pentru totdeauna (Ioan 14:16) ; prin urmare, ea nu este valabila pentru timpul de dinaintea implinirii acestor doua fapte.

     In ziua cand Duhul Sfant a coborat din cer, dupa promisiunea Domnului Isus, apostolul Petru a spus iudeilor care se gaseau atunci adunati la Ierusalim : "Sa stie deci sigur toata casa lui Israel ca Dumnezeu L-a facut si Domn si Hristos pe acest Isus, pe care voi L-ati rastignit" (Fapte 2:36). Din acest moment, cuvintele "in Hristos" exprima pozitia celui care a primit, din partea lui Dumnezeu, marturia unei rascumparari depline implinite printr-un Mantuitor acum glorificat ; Duhul Sfant locuieste in cel care, prin aceasta credinta, a devenit un copil al lui Dumnezeu ; El il face sa-L cunoasca pe Dumnezeu ca Tata si sa strige : "Ava" (Galateni 4:4, 6). De asemenea este scris : "Binecuvantat fie Dumnezeul si Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvant cu orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti, in Hristos; dupa cum ne-a ales in El mai inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara pata inaintea Lui, in dragoste" (Efeseni 1:3-4).

     "In Hristos" este pozitia actuala a credinciosului, si umblarea lui trebuie sa poarte amprenta acestei pozitii si sa corespunda naturii lui Dumnezeu care este lumina si dragoste ; cu alte cuvinte, el este chemat sa-L reproduca pe Hristos in viata sa aici jos, adica daca el este "in Hristos", reciproc si Hristos este "in el", dupa cum spune apostolul : "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2:20). Comparati de asemenea Romani 8:1-10. 

     Este evident ca tot ceea ce vrem sa spunem nu se poate aplica pentru credinciosii care au fost pe pamant inainte de venirea lui Hristos, oricat de pretioasa si intima ar fi fost relatia lor cu Dumnezeu. Ei au trait "prin credinta", credinta intr-un Hristos Mantuitor care trebuia sa vina. Ei au primit marturia prin credinta si au murit in credinta, neprimind lucrurile promise, caci ei Il asteptau pe Mesia care doar El putea sa le implineasca ; dar Dumnezeu avea "in vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei sa nu fie facuti desavarsiti fara noi" (Evrei 11:39, 40).

     Sa venim acum la a doua parte a intrebarii. Pasajul pe care tocmai l-am citat s-ar dovedi, chiar daca nu ar exista altul, ca atunci cand noi, crestinii, ne vom bucura de "desavarsire", sfintii Vechiului Testament isi vor gasi, de asemenea, partea lor binecuvantata acolo. Domnul Isus, raspunzand saducheilor necredinciosi, le dovedeste, prin Scripturi, ca Avraam, Isaac si Iacov traiesc si ca ei vor invia dintre morti (Matei 22:31). El a zis de asemenea : "Vor veni multi de la rasarit si de la apus si vor sta la masa cu Avraam, Isaac si Iacov in Imparatia cerurilor" (Matei 8:11). In Epistola catre Efeseni, capitolul 3, v. 15, este spus ca "orice familie din ceruri si de pe pamant" este numita de Tatal Domnului nostru Isus Hristos. Sfintii Vechiului Testament alcatuiesc una din aceste familii. Ei vor avea in glorie partea pe care Dumnezeu le-a asigurat-o.

     Observati ca, in prima epistola catre Corinteni, apostolul, vorbind despre faptul invierii, nu zice "cei care sunt in Hristos", ci "cei care sunt ai lui Hristos la venirea Lui" (cap. 15:23) (*). Sfintii Vechiului Testament nu sunt mentionati diferit in acest pasaj, ci este destul de sigur ca toti cei care au viata prin credinta vor fi inviati de Hristos inaintea stabilirii domniei Sale.

     (*) In 1 Tesaloniceni 4:16, vorbind acestor crestini ingrijorati de soarta celor dintre ei care au "adormit" (v. 15), ii desemneaza ca "morti in Hristos" (Editorii)

     Daca examinam, de asemenea, pasajul din Apocalipsa 19:6-9, vom vedea in cer, pentru nunta Mielului, doua grupe de persoane : mireasa, "sotia Mielului" (21:7), adica Biserica, si "cei chemati la cina nuntii Mielului" (21:9).

     In mod sigur, aceste nu sunt aceleasi persoane. Cine sunt deci acestia din urma ? Ioan 3:29 ne va spune. Ioan Botezatorul era unul din acesti sfinti ai vechii economii (vezi Matei 11:9-11). El nu era mireasa , ci "prietenul mirelui", si totusi bucuria lui era perfecta. Putem concluziona deci ca credinciosii care au trait inainte de prima venire a lui Hristos vor fi inviati deja cand nunta Mielului va avea loc.

     Este de dorit ca crestinii sa realizeze mai mult pozitia lor binecuvantata in Hristos, pentru ca ei sa produca roade spre gloria Domnului. Daca pozitia si privilegiile noastre sunt mult mai inalte decat a sfintilor din Vechiul Testament, este evident ca evlavia si umblarea noastra trebuie, de asemenea, sa reflecte caracterul ceresc al binecuvantarilor spirituale in care suntem binecuvantati in Hristos.