temelia si adevarul

 

                   

          Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)

                                                  - XIX -

     Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917

     138     

     1- Cum se impaca dragostea lui Dumnezeu fata de oameni cu starea trista de pacatosi in care ei se nasc ?

     2- De ce a ingaduit Dumnezeu rasei umane sa se inmulteasca dupa caderea lui Adam, sau chiar dupa potop, anticipand starea nenorocita pe care a facut-o pacatul ?

     3- Primul Adam, prin caderea sa, a expus pe toti descendentii sai la moarte eterna si la chinurile existentei pamantesti, cum se face ca venirea lui Hristos nu este mai bogata in binecuvantari, reabilitand intreaga umanitatea pentru eternitate si diminuand necazurile vietii prezente ?

     In ceea ce priveste prima intrebare, impacarea ni se pare indicata de acest verset : "Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat L-a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata eterna" (Ioan 3:16).

     Raspunsul la a doua intrebare se gaseste, de asemenea, in cuvintele Sfintei Scripturi (Efeseni 2:7) : "Ca sa arate in veacurile viitoare nemarginitele bogatii ale harului Sau, in bunatate fata de noi, in Hristos Isus". Acest "noi" se refera tocmai la cei care se afla in aceasta stare nenorocita produsa de pacat ; fiintele  moarte in greselile si pacatele lor, roabe ale diavolului si ale poftelor lor si copii ai maniei. Fata de acestea Dumnezeu este bogat in indurare, si le-a iubit cu o dragoste mare, aducandu-le la viata impreuna cu Hristos, inviindu-le, facandu-le sa stea in locurile ceresti in Hristos ; in curand ele vor fi acolo de fapt ; intreb, daca Dumnezeu nu ar fi ingaduit rasei umane sa se inmulteasca, o astfel de desfasurare de har, de indurare si de dragoste ar mai fi putut sa se manifeste ?

     In ce privesc greutatile vietii, ar putea ele sa nu existe, in timp ce pacatul este acolo ? Ele sunt pentru necredinciosi o dovada permanenta a dreptei judecati a lui Dumnezeu asupra raului si o chemare constanta de a cauta eliberarea. Daca ele nu ar exista, nu L-ar uita omul pe Dumnezeu mai mult decat o face ? Si pentru credincios stim din prima epistola a lui Petru ca ele lucreaza, din belsug, o greutate eterna de glorie (2 Corinteni 4:17). Ele sunt un mijloc de a-l dezlipi de lume si o disciplina sfanta din partea lui Dumnezeu. Oricum, Dumnezeu, in dragostea Sa si prin aceasta dragoste, triumfa asupra raului pe care Vrajmasul l-a introdus. Aparenta victorie a lui Satan nu face decat sa-I dea ocazie lui Dumnezeu de a-Si desfasura bogatiile puterii, intelepciunii si indurarii Sale.

     Sa vedem acum a treia intrebare. Mai intai trebuie precizat ca piedica binecuvantarii si desfasurarea efectelor harului nu este in Dumnezeu. Atat de mult a iubit lumea, incat L-a dat pe singurul Sau Fiul ! Putea sa faca mai mult ? El "vrea ca toti oamenii sa fie mantuiti" (1 Timotei 2:4), "nevrand ca vreunii sa piara" (2 Petru 3:9).

     Adevarata piedica este vointa omului. Dumnezeu vi-L prezinta pe Hristos, va impiedica El, impiedica El pe cineva sa-L primeasca ? Nu sunteti condamnati pe drept, daca, atunci cand lumina a venit, va inchideti ochii si preferati faptele voastre rele ? Fara indoiala, harul este cel care cheama, prin har se crede, dar cine este exclus de la har ? Am vrea ca Dumnezeu sa-i forteze pe oameni sa creada ? Dar astazi este ziua harului. Harul nu este exercitarea autoritatii ; el cheama, nu forteaza. Intrebarea pare sa presupuna ca doar un numar mic are parte de binecuvantarile care rezulta din venirea lui Hristos in aceasta lume. Nimic nu o afirma. Vedem ca in fata unei intrebari asemanatoare, Domnul pune inaintea sufletului responsabilitatea sa personala (Luca 13:23, 24) : "Doamne, sunt putini cei care vor fi mantuiti ?" Si raspunsul este : "Straduiti-va (in fr. "Luptati", n.t.) sa intrati pe usa cea stramta".

     Pe de alta parte, un pasaj ca cel din Romani 5:20 : "dar unde pacatul s-a inmultit, harul s-a inmultit si mai mult" ne arata ca eficacitatea minunata a lucrarii lui Hristos depaseste cu mult masura si intinderea raului. De asemenea, sa ne ferim sa limitam la ceea ce vedem rezultatele lucrarii lui Hristos ; Multimea mare pe care nimeni nu o poate numara din Apocalipsa 7 si cea din Apocalipsa 19, ne averitzeaza impotriva acestui lucru.

     Sa nu uitam, oricare ar fi multiplele dificultati prin care lumea, carnea si Satan impiedica sufletele spre calea mantuirii, ca puterea lui Dumnezeu Mantuitorul este infinit mai presus de toate. El este cel care, prin aceasta putere caruia nimic nu-i poate rezista, elibereaza de puterea intunericului si stramuta in Imparatia Fiului dragostei Sale. Nimeni nu va fi condamnat, fiindca a venit in aceasta lume avand o natura pacatoasa, ci pentru ca va fi refuzat harul care a venit sa-l elibereze. Si daca se pun intrebari cu privire la cei care nu au auzit Evanghelia, sa ne-amintim ca avem de-a face cu un Dumnezeu suveran, drept si bun, si ca noi nu cunoastem decat marginea cailor Sale.

     Trebuie sa fim atenti sa nu ne lasam antrenati dincolo de ceea ce a vrut Dumnezeu sa ne reveleze si sa ramanem, inainte de toate, supusi Cuvantului. Cum vom cunoaste planurile Sale daca nu ni le dezvaluie ? Cum am putea impaca cu inteligenta noastra limitata ceea ce se impaca, cu siguranta, in El ? Ceea ce El ne dezvaluie stim cu cea mai mare certitudine, dar aceasta nu este niciodata revelata pentru a satisface o curiozitate desarta. 

     139     Responsabilitatea crestinului ca madular al Trupului lui Hristos este ea deplina, in ciuda dificultatii de a gasi acum pe pamant o expresie (*) a "trupului" care sa indeplineasca indicatiile date in Sfanta Scriptura ?

     (*) Adica un grup (sau mai multe) de credinciosi care se strang ca "adunare" in jurul Domnului, asa cum invatau si practicau apostolii in Fapte si Epistole, n.t.

     Oricare ar fi dificultatile exterioare, pe care nu trebuie sa le ignoram niciodata, nimic nu poate anula responsabilitatea crestinului de a umbla potrivit adevarului, caci aceasta depinde de ceea ce este Dumnezeu, nicidecum de umblarea noastra. Dumnezeu nu Se schimba ; trebuie deci sa ne conformam umblarea noastra cu adevarul asa cum l-am primit. Apostolul nu avea bucurie mai mare decat sa auda despre copiii sai ca umblau in adevar (2 Ioan 4 ; 3 Ioan 4). Ruina exterioara a produs, fara indoiala, o multime de piedici si curse, dar in toate situatiile exista resurse in Domnul, care nu i-a parasit niciodata pe ai Sai.

     Cartea Faptelor si Epistolele ne arata ca la inceput credinciosii din fiecare cetate se adunau in acelasi loc. (Nu vorbim aici de dificultatile intalnite, intr-o cetate mare, precum Ierusalimul, datorita insuficientei spatiului pentru numarul mare de credinciosi). Puteau exista printre ei probleme, si chiar un duh de partida, ca la Corint ; dar adunarea era recunoscuta una si, in ce priveste relatiile celor care o alcatuiau, indivizibila. In prezent, ar fi greu sa intalnesti asa ceva intr-un oras de-o importanta oarecare, nu mai spunem nimic de faptul ca multi isi zic crestini, indiferent daca sunt convertiti sau nu. Diviziunile si diferitele nuante de invatatura sau de administrare, impiedica pe crestinii dintr-o localitate sa se stranga impreuna pentru inchinare, si astfel, face imposibila o strangere regulata a tuturor credinciosilor in jurul persoanei Domnului (Matei 18:20). Confuzia este mult crescuta de amestecul care caracterizeaza majoritatea adunarilor din crestinatate, chiar in ce priveste adorarea adusa lui Dumnezeu. Desigur, vorbim despre inchinare, nu de strangerile pentru a asculta o predica unde amestecul este inevitabil, si chiar prezinta un anumit avantaj. Domnul a invatat intotdeauna in public, evitand sa ascunda invatatura Sa de lumea care I se impotrivea (18:19-21). Atunci cand este vorba de inchinarea propriu-zisa si de exercitiile unei adunari de credinciosi (rugaciuni, cantari, meditatii, n.t.), este potrivit sa se faca diferenta intre cei care sunt convertiti si lumea care "zace in cel rau". Cu alte cuvinte, este vorba de a recunoaste "trupul lui Hristos" care este format prin Duhul Sfant, si alcatuit din toti cei care au primit Evanghelia intr-o "inima curata si buna", aducand roade pentru Dumnezeu "cu rabdare" (Luca 8:15).

     Vai ! credinta a fost inlocuita cu o afacere religioasa, sau la supunerea unei alte autoritati decat cea a Domnului, si in aceeasi proportie umblarea crestina este impiedicata. Aceasta este ceea ce i-a facut pe multi sa spuna ca umblarea normala si scripturistica a devenit imposibil de practicat. Cu toate acestea, daca vrem sa fim supusi Scripturii nu trebuie sa admitem aceasta obiectie. Fiecare madular al trupului lui Hristos este chemat sa faca voia Capului, care este Domnul Isus glorificat (Efeseni 1:22, 23 ; 4:15, 16). Pentru aceasta, trebuie sa tinem "adevarul in dragoste", si sa ramanem alipiti "strans de Cap" (Coloseni 2:19), singurul mijloc de a rezista uneltirilor Vrajmasului si eforturilor carnii care "pofteste impotriva Duhului" (Galateni 5:17). Atat timp cat vom cauta gloria Domnului in acest fel, umbland in smerenie, punand in practica adevarul pe care l-am primit din partea lui Dumnezeu, vom descoperi ca Domnul ne sustine, si ne va da, in ciuda slabiciunii, sa realizam binecuvantarile prezentei si aprobarii Sale. Trebuie sa incepem cu Hristos, nu cu noi insine, neincetand sa ne rugam unii pentru altii pentru ca sa fim "umpluti de cunostinta voii Lui, in orice intelepciune si pricepere spirituala, ca voi sa umblati intr-un chip vrednic de Domnul, in toate placuti Lui, aducand rod in orice lucrare buna si crescand prin cunoasterea lui Dumnezeu" (Coloseni 1:9, 10).

     140     Cine trebuie sa participe la frangerea painii intr-o adunare, si in ce conditie poate s-o faca ?

     Cuvintele Domnului, cu ocazia instituirii Cinei, nu lasa nicio indoiala ca toti cei care sunt ai Lui, toti adevaratii Sai ucenici trebuie sa participe la Cina, cu exceptia cazului cand ceva anormal ii impiedica s-o faca. Acest adevar este confirmat prin revelatie speciala facuta mai tarziu apostolului Pavel, si despre care ne da invatatura in prima epistola catre Corinteni, unde, de asemenea, trateaza disciplina care trebuie sa fie exercitata intr-o adunare crestina adunata in Numele Domnului Isus Hristos. Orice credincios care umbla in comuniune cu Domnul se va bucura de privilegiul pretios care ii este acordat, si va profita de el cu multumire. Intr-un cuvant, dreptul de a avea loc la Masa Domnului nu depinde de merite personale pe care cei ce participa le pot avea ; el se bazeaza numai pe moartea Domnului, si pe valoarea sangelui Sau varsat pentru ispasirea pacatelor.

     Dificultatile care apar, in afara cazurilor de disciplina, despre care nu vorbim aici, rezulta, fie ca nu se intelege adevaratul caracter al adunarii, fie de starea morala a celor care o compun. Inainte de toate lucrurile, trebuie cercetat care este starea adunarii si in ce conditii se aduna ea. Pasajele la care ne-am referit, la fel ca si inca altele, arata, ca prima si mare conditie, faptul prezentei Domnului in mijlocul alor Sai. Fara aceasta prezenta, adunarea isi pierde caracterul sau ; ea chiar inceteaza sa existe ca adunare scripturistica. Isus este cel care a instituit in mod personal acest memorial. El Se afla acolo pentru a frange painea si a le da ucenicilor Sai. Apostolul insista asupra acestui fapt in comunicarea pe care, zice el, a primit-o de la Domnul. Este adevarat ca Domnul nu mai este trupeste pe pamant, dar credinciosul conteaza pe prezenta Lui, dupa propriile Sale cuvinte : "Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului" ; si apoi din nou, mult mai special in legatura cu adunarea : "Acolo unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, Eu sunt in mijlocul lor" (Matei 28:20 ; 18:20). Exercitiile de inima produse de Duhul Sfant sunt de natura ca sa-l faca pe credincios sa se bucure de prezenta Domnului care este atat ratiunea lor de a fi, punctul lor de plecare si sursa roditoare a oricarei binecuvantari. Fara aceasta prezenta, fiecare act de inchinare isi pierde valoarea sa, si realitatea comuniunii cu "trupul Sau" si "sangele Sau" dispare. In acelasi timp, doar prezenta Domnului si a Duhului Sfant poate produce ganduri potrivite in cei care se aduna in Numele Sau, daca este vorba de relatiile credinciosilor intre ei, de seriozitatea strangerii lor, sau de sfintenia care este necesara cercetarii prealabile de sine insusi (1 Corinteni 10:14-22 ; 11:20-29).

     Multi cred ca trebuie sa se preocupe, in primul rand, de starea adunarii pentru a putea conta pe promisiunea prezentei Domnului. Aceasta ar schimba ordinea scripturistica, facand din adunare, in locul Domnului, punctul de plecare al gandurilor noastre. Isus este cel care ne invita : acolo Ma veti vedea (Matei 28:10, 16). Trebuie, prin urmare, sa mergem acolo daca vrem sa-L vedem, si sa nu ne lipsim de binecuvantare din cauza plangerii de unul sau de altul dintre fratii nostri. Domnul va pune totul in ordine, dar trebuie da fim cu El. Sa incepem mai intai prin a ne judeca pe noi insine gandind la Domnul si la ce este potrivit pentru El, si apoi vom putea conta pe harul care, prin Duhul Sfant, va produce ganduri asemanatoare si in fratii nostri.

     141     Invata Cuvantul lui Dumnezeu ca trebuie sa ne abtinem a lucra duminica ? Fara nicio indoiala ca trebuie sa sfintim aceasta zi, dar unde se gasesc pasajele care se refera la munca ?

     Intrebarea nu poate fi rezolvata in doua sau trei cuvinte. Ea necesita o atentie serioasa. Vom reproduce aici, aproape in intregime, o nota veche despre acest subiect.

     In primul rand, sa luam in consideratie instituirea sabatului. Capitolul 4 din epistola catre Evrei ne invata ca sabatul intareste ideea de participare la odihna lui Dumnezeu. Aceasta participare este privilegiul poporului Sau. La acest privilegiu, inima credinciosului tine cu toata taria sa, oricare ar fi semnul pe care Dumnezeu l-a atasat.

     Dumnezeu a stabilit sabatul de la inceput, fara ca sa existe vreun indiciu ca omul s-a bucurat de el. Domnul Isus a zis ca "sabatul a fost facut pentru om" (Marcu 2:27) ; dar a intervenit pacatul. Totusi, ziua de odihna a fost sfintita de la inceput. Mai tarziu, sabatul a fost dat ca o amintire a eliberarii din Egipt (Deuteronom 5:15). Profetii au insistat in mod special asupra acestui aspect, ca sabatul a fost dat ca un semn  al legamantului lui Dumnezeu (Ezecheiel 20:12, 20 ; Exod 31:13). Era foarte simplu : sabatul a fost garantia a ceea ce era cuprins in acest cuvant : "Fata Mea va merge cu tine si iti voi da odihna" (Exod 33:14 ; vezi in contrast Psalmul 95:11).

     In plua, vedem, ca ori de cate ori Dumnezeu da un principiu nou sau o forma noua de relatie, este adaugat sabatul. Astfel, in har pentru Israel (Exod 16:23) ; ca lege (Exod 20:8, 10). Vedeti, de asemenea, Exod 31:13, 14 ; 34:21, atunci cand poporul este restabilit din nou prin indurarea lui Dumnezeu, in virtutea mijlocirii ; vedeti si 30:2 ; si in noul legamant mentionat in Deuteronom, dupa cum am spus deja.

     Aceste observatii ne arata cat de esential era sabatul, ca gand al lui Dumnezeu si ca un semn al relatiei pe care o avea cu poporul Sau.

     Dar, daca este importanta luarea in considerare a relatiei dintre sabat si legamant (cel vechi), al care semn era, nu trebuie sa uitam ca legamantul dintre Dumnezeu si poporul iudeu a fost pus in intregime deoparte pentru noi, si ca semnul acestui legamant nu ne apartine. Aceasta nu ne impiedica ca odihna lui Dumnezeu sa ne fie la fel de pretioasa ca pentru iudei, si chiar mai mult. Dar odihna noastra nu tine de creatia aceasta, ca a lor, in care a saptea zi era semnul.

     Mai mult, sa ne amintim ca Domnul Isus este Domnul sabatului, un lucru de o semnificatie foarte mare pentru Persoana Sa, dar care, totusi, ar deveni nesemnificativa, daca ar fi adevarat ca El nu a schimbat nimic in legatura cu aceasta zi.

     Sa remarcam, in final, ca nu este facuta nicio mentiune despre aceasta in predica de pe munte, unde Isus a dat un rezumat atat de pretios al legii in principiile sale fundamentale, la care El a adaugat altele, oferite prin lumina cereasca pe care Numele Tatalui a adus-o aici jos, prezenta unui Mesia in suferinta si revelatia rasplatirii care va fi primita in cer. Cu toate acestea, Isus a prezentat in aceasta invatatura un set de principii ce priversc Imparatia Sa.

     Departe de a da sabatului importanta pe care o avea el in ochii iudeilor, Isus S-a impotrivit permanent gandirii lor cu privire la acest subiect ; iar aceasta imprejurare ne-a fost relatata cu grija de catre evanghelisti, adica de catre Duhul Sfant. Sabatul este chiar ziua pe care Isus a petrecut-o in moarte, semn ingrozitor pentru iudei, cu privire la legamantul lor ; dar, pentru noi, semn ca lucruri minunate au luat nastere in favoarea noastra : ele au inceput in prima zi a saptamanii.

     Care este deci aceasta prima zi ? Aceasta este, pentru noi, ziua invierii lui Isus, prin care suntem innoiti pentru o speranta vie, care este izvorul intregii noastre bucurii, a mantuirii noastre, si care da caracterul sau intregii noastre vieti. De asemenea, vom gasi odihna lui Dumnezeu in inviere.

     Din punct de vedere moral, in aceasta lume, incepem viata noastra spirituala prin odihna, in loc sa o gustam doar la sfarsitul muncii noastre. Odihna noastra tine, intr-adevar, de noua creatie careia ii apartinem.

     Prin urmare, este clar ca odihna lui Dumnezeu nu poate fi asociata pentru noi la semnul odihnei din creatia actuala : ea este legata in mod exclusiv de invierea lui Isus, punctul de plecare al pozitiei pe care El a luat-o ca si Cap al noii creatii.

     Avem noi deci vreo autoritate in Noul Testament, pentru a deosebi de celelate prima zi a saptamanii ? Din partea mea, nu am nicio indoiala. Este sigur ca nu avem, asupra acestui punct, porunci asemanatoare celor din vechiul legamant ; ele ar fi in totul contrare duhului Evangheliei harului. Dar Duhul lui Dumnezeu a deosebit, in diverse feluri, prima zi a saptamanii, desi nu a impus aceasta zi. In aceasta zi, Domnul inviind, dupa promisiunea Sa, a aparut in mijlocul ucenicilor adunati dupa cuvantul Sau. Acelasi fapt se petrece in aceeasi zi, saptamana urmatoare. In Fapte, aceasta zi este semnalata ca fiind cea in care se adunau ca sa franga painea (Fapte 20:7). In prima epistola catre Corinteni, cap. 16:2. crestinii sunt indemnati sa puna deoparte darurile lor acasa, in fiecare prima zi a a saptamanii, dupa cum au prosperat. In Apocalipsa, aceasta zi este numita "ziua Domnului", adica Duhul Sfant o desemneaza intr-un mod direct, numind-o cu un nume distinc.

     Rezumand deci, suntem obligati sa recunoastem ca prima zi a saptamanii se distinge de cele care urmeaza, ca fiind "ziua Domnului". De asemenea, trebuie sa spunem, daca vrem sa pastram autoritatea Fiului Omului, ca El este superior sabatului, este Domnul sabatului.

     Astfel, pastrand autoritatea sabatului iudaic asa cum este el, riscam sa negam autoritatea, demnitatea si drepturile Domnului Insusi. Cu cat simtim mai mult importanta sabatului din ziua a saptea, cu atat mai mult vom simti cat de important este sa vedem ca aceasta nu mai este a saptea, ci prima, care aduce privilegii pentru inimile noastre.

     Pe de alta parte, sub pretextul ca nu mai suntem sub lege ci sub har, sa fim atenti sa nu slabim gandul care planeaza peste toata revelatia relatiei lui Dumnezeu cu omul. Acest gand se refera la odihna lui Dumnezeu, si nu doar la odihna pentru om (Evrei 4:9). Odihna finala pentru noi este odihna de lucrarile spirituale din mijlocul raului : nu este doar odihna de pacat. Ne vom bucura in curand impreuna cu Acela ai carui impreuna-lucratori suntem , si care a zis : "Tatal Meu lucreaza pana acum si Eu de asemenea lucrez" (Ioan 5:17).

     Prin urmare, nu ar trebui sa ne asteptam sa gasim pasaje care interzic munca ; caci se vede ca pentru o inima care intelege gandul lui Dumnezeu, devine clar ca duminica nu este o zi de munca precum celelalte. Crestinul intelege ca trebuie sa faca totul "in Numele Domnului Isus, multumind lui Dumnezeu Tatal prin El" (Coloseni 3:17). In consecinta, el nu poate pierde cu usurinta ocazia pe care Dumnezeu i-a dat-o sa se adune impreuna cu fratii sai, si pentru a lucra in mod activ in slujba Evangheliei, lucrare care, in multe privinte, se face mai usor duminica decat in celelalte zile.

     Daca lucreaza numai pentru sine insusi, cautand propriile sale interese, nu face altceva decat sa se asemene cu lumea. Noi suntem chemati sa traim permanent pentru Acela care a murit pentru noi. Pentru inima care-L iubeste pe Isus, harul si dragostea lui Dumnezeu au mai multa importanta si efect decat cerintele legii si a unui cod formal.