El a starnit un vant furtunos
                                                         
                                                         Psalmul 107:23-32


          Bremicker E.A.

          Viata credinciosului nu este o plimbare linistita. Dumnezeu nu ne-a promis o viata lipsita de greutati si incercari.

          Autorul Psalmului 107 spune aceasta. Vorbind despre "cei care coboara pe mare,... care fac comert pe ape mari", el arata ca Dumnezeu socoteste sa le trimita uneori: "El a vorbit si a starnit vant furtunos, care ridica valurile marii" (v. 25). Si pentru noi se poate intampla aceasta. Un vant furtunos sufla impotriva noastra, astfel ca ne este foarte greu sa inaintam. Imprejurarile vietii, asemeni valurilor amenintatoare, par ca vor sa ne inghita. Dumnezeu ingaduie astfel de lucruri in viata noastra. Dar nu numai aceasta, ci cateodata, Dumnezeu actioneaza direct pentru a ne face sa trecem prin astfel de situatii. Aceasta poate sa atinga toate domeniile existentei noastre - viata noastra personala, familiala, profesionala, si de asemenea viata noastra de adunare.

          De ce ne trimite Dumnezeu astfel de furtuni? Cu ajutorul a doua exemple, vom vedea doua motive, foarte diferite, care pot sa-L faca pe Dumnezeu sa starneasca un vant furtunos si valuri mari.

          1     Primul motiv: O umblare nepotrivita - Iona

          Sa ne amintim de istoria profetului Iona. La inceputul cartii, Dumnezeu i-a dat o misiune clara si directa. El trebuia sa mearga la Ninive si sa vesteasca locuitorilor un mesaj din partea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Iona nu a vrut sa execute aceasta misiune pe care a primit-o. El are un cu totul alt gand, si se scoala pentru a fugi departe de fata Domnului. Cunoastem imprejurarea. El a "coborat" de trei ori, si in final il gasim culcat in partea de jos a corabiei, dormind linistit.

          Dar Dumnezeu nu l-a pierdut din vedere pe slujitorul Sau. Iona trebuia sa invete ca este imposibil de a iesi din campul vizual al Celui care l-a trimis. In plus, Dumnezeu dorea sa-l readuca pe Iona pentru a implini totusi aceeasi misiune fata de Ninive. Si El a actionat pentru acest scop. "Dar Domnul a trimis un vant tare pe mare si a fost o furtuna puternica pe mare si corabia era amenintata sa fie sfaramata" (Iona 1:4).

          Furtuna era deci o consecinta a neascultarii lui Iona. Dumnezeu "a poruncit-o" pentru a-l readuce pe slujitorul Sau de pe drumul neascultarii lui. Era un vant "tare" si o furtuna "puternica". Dumnezeu voia sa-i arate clar lui Iona ca el se afla pe un drum gresit si ca era neaparat ca el sa se intoarca.

          Nu ne asemanam si noi de multe ori cu acest om a lui Dumnezeu din vechime? Poate noi nu am primit misiuni asemanatoare ca a lui Iona. Poate nu am incercat sa fugim intr-un mod direct de Domnul nostru, dar principiul este acelasi. Dumnezeu trebuie sa intervina in viata noastra, si starneste un vant furtunos, pentru ca nu ne purtam cum ar trebui, pentru ca vrem sa mergem pe drumuri care sunt impotriva gandurilor Sale. Dumnezeu ne lasa cateodata sa inaintam putin, dar apoi ne opreste. Si aceasta o face intotdeauna cu intelepciune.

          Si aceasta se intampla in toate domeniile vietii noastre, personale sau colective, in care suntem expusi a ne angaja pe drumuri nepotrivite. Ele sunt asociate adesea cu neascultarea. Constient sau nu, ne razvratim impotriva voiei sau gandurilor lui Dumnezeu. Timpul in care traim se aseamana cu cel din Judecatori, unde "fiecare facea ce era drept in ochii sai" (21:25). Lumea actuala actioneaza deschis dupa acest principiu si pericolul este mare ca noi sa ne lasam contaminati de el.

          Multe principii ale Cuvantului lui Dumnezeu care erau inca recunoscute oficial in lume cu cativa ani in urma, astazi sunt considerate fara valoare. Asa este, de exemplu, in ce priveste casatoria si familia. Atunci cand lasam sa intre principiile lumii in viata noastra, in familia noastra si chiar in adunarea locala, nu ar trebui sa ne surprinda ca El ne trimite un vant furtunos, si ca incercarile apar. Acesta este un mijloc de a ne readuce la El.

          Dar cum a reactionat Iona la disciplina lui Dumnezeu? In primul rand, el nu a remarcat deloc mana Sa. S-a dus sa se odihneasca si a cazut intr-un somn adanc. Doar atunci cand este trezit de mai-marele vaslasilor recunoaste ca mana lui Dumnezeu era acolo. Aici vedem si imaginea noastra. Cat de greu ne este de multe ori - si cat timp pierdut uneori! - pana ne dam seama ca Domnul este gata sa intervina in viata noastra, pentru a ne face sa meditam si sa ne intoarcem inapoi!

          2     Al doilea motiv: Incercarea credintei - Ucenicii in corabie  Matei 14

          Al doilea exemplu scoate in evidenta ceva cu totul diferit. Ne gandim la episodul relatat in evanghelii, unde ucenicii traversau furtuna pe lacul Ghenezaret. Aceasta relatare ne este bine cunoascuta. Ucenicii sunt acolo unde Domnul ii vrea. El le-a poruncit sa mearga singuri pe celalalt tarm. Ar fi vrut fara indoiala sa-L ia pe Domnul cu ei, dar au ascultat si au facut intocmai ce le-a poruncit. Si totusi, in acea noapte o furtuna puternica s-a ridicat pe lac. Unii dintre ucenici erau marinari experimentati, care, cu siguranta, nu se speriau imediat. Dar, in acea noapte, le-a fost cu adevarat teama. .

          Ne intrebam: Cum este posibil ca Domnul sa ne treaca prin dificultati, desi ne aflam pe drumul dorit de El? Vedem ca o umblare potrivita nu este o garantie ca totul merge bine si nu se ridica nicio furtuna. Asa a fost si cu Avraam cand se afla pe varful vietii sale de credinta, si cand Dumnezeu i-a cerut sa-l aduca jerfa pe singurul si preaiubitul sau fiu. Dumnezeu ingaduie uneori intristari pentru a incerca credinta noastra. Asa a fost cu Avraam si la fel a fost cu ucenicii.

          Apostolul Petru, care a trait el insusi acest episod pe lacul Ghenezaret, vorbeste de acest fel de incercari: "In ea va bucurati mult, desi, pentru putin, acum, daca trebuie, sunteti intristati prin felurite incercari, pentru ca incercarea credintei voastre, mult mai pretioasa decat aurul care piere, desi incercat prin foc, sa fie gasita spre lauda si glorie si onoare, la descoperirea lui Isus Hristos" (1 Pet. 1:6-7). Dumnezeu incearca credinta noastra, si El nu o face fara motiv. Scopul Sau este ca Domnul nostru sa fie glorificat prin aceasta incercare. Daca suntem constienti, vom putea intelege putin acest dificil verset din epistola lui Iacov: "Socotiti ca o mare bucurie, fratii mei, cand treceti prin felurite ispite (sau "incercari)" (1:2). Ispitele sunt incercarile pe care Dumnezeu le ingaduie. El trimite un vant furtunos in viata noastra, astfel, ca prin el sa rezulte ceva pentru Sine. Cat de mult a fost glorificat Dumnezeu prin purtarea lui Avraam! In acelasi timp, acesta din urma a reflectat prin fapta sa, ceva din ceea ce Dumnezeu Insusi a facut atunci cand L-a dat pe singurul Sau Fiu la moarte pe cruce.

          I-a pierdut Domnul din vedere pe ucenici atunci cand ei se luptau cu vantul si valurile? Cu siguranta ca nu. Ei nu-L vedeau, dar El ii vedea. Si chiar, atunci cand El intervine la momentul potrivit, ei nu-L recunosc. De cate ori nu se intampla sa nu-L mai vedem pe Domnul nostru, si sa nu-L mai recunoastem in mijlocul elementelor dezlantuite! Dar aceasta nu schimba nimic din faptul ca Domnul nostru, El, ne vede intotdeauna si ca intervine la momentul in care El stie ca este oportun.

          3     Cautarea de motive

          In diferite imprejurari din viata noastra, de intrebam de ce ingaduie Dumnezeu astfel de incercari si de ce nu merge totul bine. De ce o boala, de ce o problema la locul de munca, de ce ingrijorari in adunare? Motivele pot fi foarte diferite, dupa cum avem sa vedem. Ne aflam poate pe un drum nepotrivit, si atunci este momentul de a ne opri si de a-L lasa pe Dumnezeu sa ne corecteze si sa ne intoarca inapoi. In ce ne priveste in mod personal, ar trebui sa ne cercetam de o maniera foarte critica in lumina Cuvantului lui Dumnezeu si in rugaciune, pentru a vedea daca exista poate in noi "un gand de amaraciune", daca ne-am abatut la dreapta sau la stanga de calea cea buna.

          Din nefericire, este propriu naturii umane de a judeca pe altii cu un ochi mai critic decat pe sine insusi. Un avertisment cu privire la aceasta poate fi oportun. Daca Dumnezeu ingaduie o incercare la un frate sau la o sora, trebuie sa fim extrem de rezervati si sa nu tragem concluzia pripita ca Dumnezeu  a actionat din cauza unei greseli sau a unui drum nepotrivt. Dimpotriva, este potrivit sa presupunem mai degraba ca este vorba de o incercare a credintei. Nu ne este permis sa-i judecam pe altii in aceasta privinta. trebuie sa ne judecam pe noi insine, si motivele noastre, dar nu pe fratii si surorile noastre si motivele lor. Pot fi situatii cand lucrurile par foarte clare, dar chiar si atunci, este de recomandat o prudenta deosebita.

          4     El schimba furtuna in liniste

          "Nu v-a ajuns nicio ispita care sa nu fie omeneasca; si credincios este Dumnezeu, care nu va ingadui sa fiti ispititi peste ce puteti, ci, impreuna cu ispita, va pregati si scaparea, ca voi sa o puteti rabda" (1 Cor. 10:13). Atunci cand Dumnezeu ingaduie o furtuna, El stie de asemenea cu ce forta trebuie sa sufle si la ce inaltime trebuie sa se ridice valurile. Totul este in mana sa, intensitatea incercarii cat si durata sa. El ingaduie furtuna, dar are grija sa trimita de asemenea linistea dupa furtuna. Autorul Psalmului 107, sub calauzirea Duhului, exprima aceasta astfel: "El i-a scos din necazurile lor. El opreste furtuna, schimband-o in liniste, si valurile se potolesc. Si ei se bucura ca s-au linistit si El ii conduce in portul pe care-l doreau" (v. 28-30). Fericita experienta! La momentul potrivit, Dumnezeu aduce izbavirea.

          "El ii conduce in portul pe care-l doreau". Un lucru este sigur: noi avem un pilot care ne conduce cu siguranta pana ce vom ajunge in portul dorit. Acolo, nu vor mai fi furtuni, nici vanturi care sa sufle impotriva noastra. Putem sa ne bucuram deja de acel moment, si sa avem curaj in mijlocul intristarilor si dificultatilor de pe acest pamant. Sa privim la Domnul nostru. El nu ne scapa niciodata din ochi.

                                                     --------------------------------------    

                                           Rugaciunea "Tatal nostru" - Matei 6:9-13

                                                                      - III -


          Bremicker E.A


          4          Cererile speciale din rugaciunea "Tatal nostru"

          Rugaciunea "Tatal nostru" contine in total sapte cereri:

          -     sfinteasca-se Numele Tau,

          -     vie Imparatia Ta,

          -     faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant,

          -     painea noastra zilnica da-ne noua astazi,

          -     ne iarta greselile noastre,

          -     nu ne duce in ispita,

          -     scapa-ne de rau.

          Aceste sapte cereri pot fi impartite in doua grupe. Primele trei au de a face cu Dumnezeu si onoarea Sa; ultimele patru privesc nevoile celui care se roaga. Acestea sunt suficiente deja pentru a vorbi inimii noastre. Exista un principiu, de o maniera cu totul generala, pentru vietile noastre de crestini: "Cautati dar intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui" (Mat. 6:33). Interesele si drepturile lui Dumnezeu trebuie sa aiba primul loc in vietile noastre. Daca este asa, aceasta se va reflecta in viata noastra de rugaciune. Deci, sa incercam putin! Cu ce incep rugaciunile noastre? Nu punem de multe ori nevoile noastre pe primul plan? Bineintele, putem si trebuie sa-I spunem lui Dumnezeu tot ce apasa pe inima noastra; este ceea ce El asteapta. Dar nu trebuie niciodata sa uitam ca primul loc apartine lui Dumnezeu si intereselor Sale - inclusiv in rugaciunile noastre.

          Privind acum putin mai de-aproape cererile speciale din rugaciunea "Tatal nostru", ne intrebam mai intai care este insemnatatea fiecarei cereri pentru ramasita credincioasa din zilele viitoare (a), apoi vom vedea ce folos practic are pentru noi (b).

          4.1     Sfinteasca-se Numele Tau

          a) Ca o regula generala a Bibliei, numele tine loc persoanei care are acest nume. Aici, este vorba deci ca Dumnezeu Insusi sa fie sfintit. Deja in Vechiul Testament, Dumnezeu adreseaza acest indemn poporului Sau prin profetul Isaia (8:13): "Pe Domnul ostirilor, pe El sa-L sfintiti". A fost dat acest indemn pentru ca Numele Domnului era dezonorat de poporul Sau. Dumnezeu a trebuit sa se planga de mai multe ori prin profetul Ezechiel (36:19-23). De aceea aceasta cerere va fi pe inima ramasitei inaintea asezarii Imparatiei pe pamant, atunci cand iudeii credinciosi isi vor recunoaste vinovatia de care poporul este responsabil. Sfintirea Numelui lui Dumnezeu este conditia prealabila a binecuvantarii lui Mesia, de care este legata Imparatia viitoare.

          b) Cuvantul lui Dumnezeu vorbeste in multe pasaje de sfintenia credinciosilor. Pavel scrie tesalonicenilor (4:3): "Pentru ca aceasta este voia lui Dumnezeu: sfintirea voastra". Dumnezeu nu vrea ca Numele Sau sa fie legat de necuratie sau pacat; acesta este motivul pentru care El ne indeamna la sfintenie. Cu toate acestea, trebuie sa fim atenti asupra faptului ca aceasta sfintenie are doua parti, una de pozitie, si alta de practica.

          Sfintenia este in primul rand o pozitie in care Dumnezeu ne-a asezat, atunci cand am venit la Domnul Isus. Noi suntem sfintiti prin voia lui Dumnezeu (Ev. 10:10). In al doilea rand, sfintenia este o stare practica. Dumnezeu doreste ca, in viata noastra, sa corespundem la ceea ce suntem potrivit pozitiei noastre. Aceasta este ceea ce spune Petru: "Dupa cum Cel care v-a chemat este sfant, fiti si voi sfinti in toata purtarea; pentru ca este scris: Fiti sfinti, pentru ca Eu sunt sfant" (1 Pet. 1:15-16).

          Aceasta este sfintenia practica despre care este vorba in rugaciunea "Tatal nostru". Nu am simtit noi toti cat de mult ni se potriveste aceasta cerere: "sfinteasca-se Numele Tau"? Cat de multe lucruri sunt in viata noastra care nu sunt in acord cu sfintenia lui Dumnezeu! O viata care-L onoreaza pe Dumnezeu nu poate sa fie decat o viata despartita de orice rau. Cinstirea lui Dumnezeu nu ar trebui sa aiba primul loc in vietile noatre? De aceea este bine sa ne rugam in fiecare zi pentru ca sa avem aceasta sfintenie practica. Satan se va stradui sa ne atraga spre legaturi care nu sunt sfinte. De aceea cererea unei sfintenii practice ne este atat de necesara.

          4.2     Vie Imparatia Ta

          a) Imparatia lui Dumnezeu, intemeiata in putere si glorie pe acest pamant, este marea nadejde a iudeilor. Aceasta Imparatie este vestita in Vechiul Testament, si multe profetii vorbesc despre ea. Pentru iudei, aceasta Imparatie semnifica eliberarea finala de dusmanii lor si de orice stapanire straina. De aceea Petru vorbeste in Fapte 3:19 de "timpurile de inviorare" care trebuie sa vina de la fata Domnului. Petru arata totusi destul de clar ca aceasta Imparatie nu poate veni decat prin pocainta prealabila a celor care vor sa intre in ea.

          Aceasta era cu adevarat piedica pentru stabilirea Imparatiei. Poporul, in ansamblul sau, nu voia sa se pocaiasca; dimpotriva ei L-au lepadat pe Imparat. Cu toate acestea, dorinta dupa o Imparatie a lui Dumnezeu a ramas. Ramasita credincioasa din zilele viitoare, care va fi in necaz mare si in prigonire, va dori fierbinte Imparatia lui Dumnezeu, si va fi, de asemenea, dispusa sa se pocaiasca. Marea sa dorinta va fi "vie Imparatia Ta".

          b) Putem noi, ca si crestini, sa cerem: "vie Imparatia Ta"? Aceasta Imparatie nu a venit ea deja de mult timp? nu suntem noi in Imparatia lui Dumnezeu? bineinteles - dar noi suntem in faza imparatiei cand Imparatul este lepadat si cand Imparatia a luat o forma ascunsa. Timpul cand Imparatia va fi publica si vizibila in glorie, este inca viitor pentru noi. Putem sa asteptam acel moment asa cum, de asemenea, si Domnul nostru il asteapta.

          Acum, Satan este inca stapanitorul acestei lumi. Onoarea Domnului nostru este calcata in picioare. In aceasta lume, se aude din ce in ce mai mult: "nu vrem ca Acesta sa imparateasca peste noi". Aceasta ne lasa indiferenti? Nicidecum; noi ne vom bucura de momentul cand El nu va mai fi Cel lepadat, si cand drepturile Sale vor fi recunoscute pe pamant, si cand El va imparati cu dreptate.

          Evident, nadejdea noastra crestina depaseste aceasta asteptare a Imparatiei. Noi nu-L asteptam pe Imparatul care vine sa imparateasca, ci noi Il asteptam pe Mire care vine sa-Si ia mireasa Sa. Noi ne vom bucura de nunta Mielului si de casa Tatalui unde vom fi uniti cu El pentru toata eternitatea. De aceea rugaciunea noastra nu este in primul rand "vie Imparatia Ta", ci "vino, Doamne Isuse". Duhul Sfant Insusi este Cel care trezeste in noi aceasta dorinta si acest strigat (Apoc. 22:18,20). Dar aceasta nu vrea sa spuna ca noi nu avem nicio parte in Imparatia viitoare, dimpotriva. Cu siguranta, noi nu vom intra in aceasta Imparatie ca subiecte sau ca frati ai Imparatului, asa cum va fi cazul pentru natiuni sau pentru iudeii care vor trece prin necazul cel mare, ci noi vom avea un loc cu totul deosebit in aceasta Imparatie. Petru vorbeste astfel: "Pentru ca astfel vi se va da din belsug intrarea in Imparatia eterna a Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos" (2 Pet. 1:11). Pavel, de asemenea, zice si el: "Domnul... ma va pastra pentru Imparatia Sa cereasca" (2 Tim. 4:18).

          Imparatia viitoare va avea o parte pamanteasca si o parte cereasca. Partea noastra, ca si a celor credinciosi din Vechiul Testament, va fi cereasca, pe care Petru o defineste ca "Imparatia eterna" si Pavel ca "Imparatia cereasca" (a nu se confunda cu casa Tatalui). Domnul Isus vorbind, o denumeste de asemenea "Imparatia Tatalui" (Mat. 13:43). "Imparatia Fiului Omului" este partea pamanteasca, in timp ce "Imparatia Tatalui" este partea cereasca. Noi ne vom bucura de aceasta, caci in cer vom imparati impreuna cu Hristos. De aceea vrem sa fim din cei care "iubesc aratarea Sa" (2 Tim. 4:8).

          4.3     Faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant

          a) Marea diferenta intre cer si pamant consta in faptul ca, in cer, voia lui Dumnezeu este facuta, in timp ce pe pamant este departe de a fi cazul. Orice iudeu evlavios va recunoaste ca poporul, in ansamblul sau, s-a indepartat in mare parte de la a contribui ca aceasta voie a lui Dumneze sa devina realitate. Au pus pe primul plan vointa proprie si nu voia lui Dumnezeu. Satan influenteaza astazi vointa oamenilor, si actiunile sale au totdeauna ca scop impotrivirea fata de voia lui Dumnezeu. Si ce va fi, atunci cand Satan va fi aruncat din cer pe pamant si va influenta in mod direct vointa oamenilor! (Apoc. 12:9).

          Cat de mare va fi suferinta ramasitei aflata in aceste conditii, atunci cand voia lui Dumnezeu nu va mai insemna nimic pe acest pamant. Atunci ei se vor ruga zicand: "faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant". Si, aceasta cerere va fi ascultata. Va veni ziua cand pamantul va fi plin de cunostinta Domnului (Is. 11:9). Totusi, conditia pentru ca aceasta sa aiba loc, va fi ca Dumnezeu va incheia un legamant nou cu poporul Sau. Atunci El va pune legile Sale in inima lor si le va scrie in mintea lor (Ev. 10:16). Este singurul mod prin care poporul va ajunge sa ceara voia lui Dumnezeu si s-o faca.

          b) Ca si crestini, suferim ca atat de putini oameni sunt interesati de voia lui Dumnezeu. Chiar si copiii lui Dumnezeu au facut si fac ce li se pare ca este bine, fara ca sa intrebe ce spune Dumnezeu. Cu siguranta, nu suntem chemati ca sa imbunatatim lumea, dar atunci cand este vorba de propriile noastre vieti sau de vietile altor copii ai lui Dumnezeu, noi putem cere: "faca-se voia Ta". Odata ce Imparatia va fi asezata in putere si in glorie, voia lui Dumnezeu pe pamant va fi facuta. Dar, in vietile noastre, ea trebuie sa fie deja de astazi.

          Recunoastem ca traim intr-un timp ca cel din Judecatori. Caracteristica acelui timp era ca "fiecare facea ce era bine in ochii sai". Noi ce facem? Cerem noi in mod constient voia lui Dumnezeu pentru vietile noastre? Suntem noi dispusi de a asculta de voia lui Dumnezeu? Cu toate acestea, suntem chemati "spre ascultarea lui Isus Hristos" (1 Pet. 1:2). Noi suntem capabili sa facem voia lui Dumnezeu si de a asculta de El, asa cum Domnul Isus a facut-o ca Om pe pamant. Dumnezeu ne arata voia Sa in Cuvantul Sau: ne invata sa cunoastem aceasta voie si s-o facem prin harul Sau. Domnul Isus este modelul nostru desavarsit, de la care avem de invatat. El a zis: "Este desfatarea mea, Dumnezeul meu, sa fac placerea Ta, si legea Ta este inauntrul inimii mele" (Ps. 40:8).

          4.4     Painea noastra zilnica da-ne-o noua astazi

          a) Aceasta cere va indrepta inima ramasitei credinciose spre Dumnezeu, atunci cand va fi in mare necaz. Potrivit cu Apoc. 13:16-17, va veni timpul cand nu va mai fi posibil sa cumperere, si nici sa vanda, fara a avea semnul fiarei pe mana sau pe frunte. Pentru ramasita care-l va refuza pe Anticrist, aceasta va fi o incercare mare. Cine ii va hrani?Dumnezeu nu-i va uita. In Apoc. 12 citim de doua ori ca Dumnezeu Insusi va hrani ramasita care va fugi din tara (Apoc. 12:6,14). Asa cum Ilie altadata isi primea hrana in fiecare zi din partea lui Dumnezeu, la fel si ramasita va astepta de la Dumnezeu zi dupa zi. Intelegem acum motivul pentru care ei se roaga zicand: "painea noastra zilnica da-ne-o noua astazi".

          b) Noi care traim mai mult sau mai putin in indestulare, putem lua aceasta rugaciune ca buna? In ce priveste painea zilnica, foarte putini sunt cei dintre noi care sunt in nevoi. Si totusi, nu sunt o multime de alte nevoi pentru care trebuie sa facem dovada dependentei noastre de Dumnezeu? Fata de tot, inclusiv in lucrurile mici si care merg de la sine in viata de fiecare zi, suntem multumitori Dumnezeului nostru. Agur, omul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, a inteles deja destul de bine, atunci cand zice: "Nu-mi da nici saracie, nici bogatie; hraneste-ma cu painea de care am nevoie zilnic, ca nu cumva, fiind satul, sa Te tagaduiesc si sa zic: Cine este Domnul? Sau ca nu cumva, fiind sarac, sa fur si sa iau in desert Numele Dumnezeului meu" (Prov. 30:8-9).

          Nevoile noastre zilnice pot fi foarte diferite, dar Dumnezeu vrea sa ne dea in fiecare zi din viata noastra ceea ce avem nevoie, si promisiunea Sa este inca valabila astazi. Noi apucam de multe ori lucrurile dinainte, si am vrea sa avem deja astazi ceea ce ne-ar fi necesar maine. Ori acesta nu este modul de a lucra al Dumnezeului nostru. Doreste ca sa invatam sa ne incredem in El "astazi". Nu trebuie sa cerem painea pentru maine, ci "painea noastra zilnica da-ne-o noua astazi".

          Dumnezeu stie de ce avem nevoie, si are placere sa ne dea. Avem de invatat, nu a ne increde in propriile noastre puteri, ci a privi spre El si a astepta totul de la El. Domnul Isus Insusi spunea ucenicilor Sai: "Nu va ingrijorati pentru viata voastra, ce veti manca si ce veti bea; nici pentru trupul vostru, ce veti imbraca. Nu este viata mai mult decat hrana, si trupul mai mult decat imbracamintea?... Dar cine dintre voi, ingrijorandu-se, poate sa adauge un singur cot la statura lui?... Deci nu va ingrijorati" (Mat. 6:25-31).

          4.5     Ne iarta noua greselile noastre, dupa cum si noi iertam celor care ne-au gresit

          a) Pentru un iudeu, era clar ca Unul singur, Dumnezeu, poate sa ierte pacatele (vezi Mc. 2:7). Diferit de noi, ei nu stiau ca iertarea de pacate nu poate avea loc decat pe baza lucrarii Fiului lui Dumnezeu de la cruce. Aici nu se refera la faptul ca un pacatos vine la Dumnezeu cu vinovatia sa pentru a primi iertare, ci se refera la ucenici care cer iertare. Iudeii credinciosi erau cu siguranta nascuti din nou, dar ei nu aveau nicio cunostinta de o iertare deplina de pacate, asa cum cunoastem noi. De aceea ei cereau iertare pentru ei insisi, dar trebuiau in acelasi timp sa fie dispusi sa ierte pe altii. Acest principiu reiese de asemenea din alte pasaje: "Si, cand stati in rugaciune, sa iertati, daca aveti ceva impotriva cuiva, pentru ca si Tatal vostru care este in ceruri sa va ierte greselile voastre. Dar, daca voi nu iertati, nici Tatal vostru care este in ceruri nu va ierta greselile voastre" (Mc. 11:25-26).

          Sa ne gandim putin la ce va fi intr-o zi situatia ramasitei iudaice care va recunoaste marea sa vinovatie, si va auzi atunci Cuvantul lui Dumnezeu: "Vorbiti inimii Ierusalimului si strigati catre el, ca suferinta lui s-a implinit, ca nelegiuirea lui a fost iertata" (Is. 40:2). Atunci israelitii credinciosi, obiectele harului lui Dumnezeu care iarta, vor invata ei insisi sa exercite harul, fata de natiunile din jurul lor, ca si fata de proprii lor compatrioti.

          b) Aceasta poate este cererea care avem cele mai multe probleme de a ne-o aplica. Noi cunoastem lucrarea Domnului Isus de la cruce, si avem dreptul de a ne odihni in siguranta pe aceasta lucrare. Stim ca pacatele noastre sunt iertate, si ca in ce priveste pozitia noastra inaintea lui Dumnezeu, nu mai avem "nicio constienta de pacate" (Ev. 10:2). Stim ca Dumnezeu a vrut sa ne ierte de pacatele noastre si sa ne curateasca de orice intinare, conditia pentru aceasta fiind ca noi ne-am marturisit pacatele inaintea Lui (1 Ioan 1:9).

          Dar nu este vorba aici de situatia pacatosului in legatura cu Dumnezeu, ci de pacatul din viata credinciosului. Stim cu totii, din nefericire, ca aceasta se intampla deseori. Pozitia de copii ai lui Dumnezeu nu este atinsa prin aceasta, caci cel care este nascut din Dumnezeu nu poate inceta sa fie un copil al lui Dumnezeu. Dar aceasta poate influenta mult bucuria comuniunii noastre cu Dumnezeu.

          Comuniunea este ceva cu totul pretios, dar care este foarte usor de intrerupta. Fiecare pacat din viata noastra de crestin se interpune intre Dumnezeu si noi. De aceea este totdeauna necesar de a marturisi lui Dumnezeu ceea ce s-a intamplat, astfel ca bucuria comuniunii sa poata fi restabilita. Noi nu ne rugam in mod evident pentru iertare, ci ne marturisim pacatele, astfel ca ele sa fie iertate. Dar cum am putea noi sa fim siguri ca Dumnezeu ne-a iertat pacatele, daca noi insine nu avem niciun sentiment de iertare fata de fratii nostri?

          Inca ceva: nu este vorba de iertare in legatura cu eternitatea, ci de iertare in legatura cu guvernarea lui Dumnezeu. Daca noi nu vrem sa iertam, atunci si Dumnezeu, in ce priveste viata noastra practica, nu ne va ierta. Consecinta va fi ca nu ne mai putem bucura de comuniunea cu Tatal, si ne vom urma drumul nostru lipsiti de bucurie.

          Domnul ne arata foarte clar importanta de a avea acest sentiment de iertare fata de fratii nostri in versetele care urmeaza rugaciunii "Tatal nostru". Este spus: "Pentru ca, daca iertati oamenilor greselile lor, si voua vi le va ierta Tatal vostru ceresc; dar daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre" (Mt. 6:14-15). In Matei 18:21-35, aceasta este explicat printr-un exemplu. Domnul vorbeste despre un rob a carui datorie mare a fost iertata, dar care nu era el insusi dispus sa ierte o datorie mica la unul din cei care era rob ca si el. Ce-i va spune imparatul? "Rob rau, eu ti-am iertat toata datoria aceea, pentru ca m-ai rugat; n-ar fi trebuit ca si tu sa ai mila de cel impreuna rob cu tine, dupa cum si eu am avut mila de tine?" (Mt. 18:32-33). Daca ne gandim la marea datorie care ne-a fost iertata, nu ar trebui si noi sa fim dispusi a ierta aproapelui nostru?

          Pentru noi, crestinii, exista un motiv in plus mult mai profund de a ierta decat pentru un iudeu. Pavel scria efesenilor ca trebuie sa se ierte unul pe altul "dupa cum si Dumnezeu v-a iertat in Hristos" (Efes. 4:32). Nu este acesta un motiv suficient de a ne ierta unul pe altul?

          4.6    Nu ne duce in ispita

          a) Aceasta cerere va indrepta inima ramasitei credincioase spre Dumnezeu, atunci cand va trece prin necazul cel mare. In scrisoarea catre Filadelfia, Domnul Isus vorbeste de "ceasul incercarii, care va veni peste tot pamantul locuit" (Apoc. 3:10). Ramasita va trece prin aceasta incercare si aceasta va fi un timp de necaz fara asemanare pentru iudeii credinciosi, "asa cum nu a fost de la inceputul lumii pana acum, nici nu va mai fi vreodata" (Mt. 24:21). In plus, va fi ca "se vor ridica falsi Hristosi si falsi profeti... ca sa amageasca, daca este posibil, chiar pe cei alesi" (Mt. 24:24). In acel timp de pericol extrem, ramasita va cere: "Nu ne duce in ispita".

          b) Noul Testament ne invata ca sunt doua feluri de ispitiri care ne pot atinge. Unele vin de la carne, prin faptul ca Satan incearca sa ne abata spre pacat. Iacov scrie referitor la acest subiect: "Nimeni, fiind ispitit, sa nu spuna: sunt ispitit de Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu nu poate fi ispitit de lucruri rele, si El Insusi nu ispiteste pe nimeni" (Iac. 1:13). Nu de acest fel de ispitire este vorba aici, caci este exclus ca Dumnezeu sa ne ispiteasca pentru a ne duce spre pacat sau spre rau. Atunci cand Dumnezeu ne ispiteste, ispita are intotdeauna caracterul de punere la proba sau test. Dumnezeu testeaza credinta noastra, dupa cum a facut cu Avraam, cand a trebuit sa-l aduca jertfa pe fiul sau.

          Dumnezeu se foloseste de diverse mijloace pentru a ne testa. Ingrijorare, boala, persecutie, dificultati la scoala sau la locul de munca pot deveni, in mana lui Dumnezeu, o punere la incercare a credintei noastre. Cum putem sa facem fata la astfel de incercari? Gandim ca le putem depasi prin propriile noastre puteri? Nu, avem nevoie de o profunda constienta de slabiciunea si incapacitatea noastra pentru a sta fermi in incercarea care vine din partea lui Dumnezeu. De aceea este cu totul de inteles ca ne rugam: "nu ne duce in ispita". Cu siguranta, Iacov scrie de asemenea: "Socotiti ca o mare bucurie, fratii mei, cand treceti prin felurite ispite (incercari)" (Iac. 1:2), si Pavel zice: "Ne laudam in necazuri, stiind ca necazul lucreaza rabdare" (Rom. 5:3). Dar, chiar si atunci cand am ajuns la un astfel de nivel al credintei, nu trebuie sa ne incredem in noi insine sau in experientele noastre, ci mai degraba sa fim constienti de slabiciunea noastra. Daca am invatat cat de putin sa ne cunoastem pe noi insine, vom sti ca incercarile care vin de la Dumnezeu sunt necesare, si atunci vom continua sa ne rugam, zicand: "nu ne duce in ispita", si vom cere ajutor si tarie in incercare.

          4.7     Scapa-ne de rau

          a) Ramasita credincioasa va fi in mod deosebit obiectul atacurilor celui rau. Anticrist ii va persecuta pe iudeii credinciosi, si Satan se va indrepta direct impotriva lor. Atunci cand va fi aruncat din cer pentru a-si exercita puterea pe pamant, el va incepe imediat sa persecute ramasita. Este ceea ce citim in Apocalipsa (12:13): "Si, cand a vazut balaurul ca a fost aruncat pe pamant, a persecutat-o pe femeia care nascuse copilul de parte barbateasca" (Apoc. 12:13).

          Vedem cum ultima cerere din rugaciunea "Tatal nostru" este atat necesara pentru ramasita credincioasa din zilele viitoare : "Scapa-ne de rau". Acesti credinciosi nu vor avea Duhul Sfant locuind in ei ca noi, crestinii. Cu toate acestea, cerere aceasta va fi cu totul deosebit de necesara pentru a avea tarie inaintea lui Satan care-i va ataca.

          b) Textul grec lasa deschisa intrebarea daca trebuie sa citim "scapa-ne de rau" sau "scapa-ne de cel rau (diavol)". Ambele dau un sens potrivit, caci este nevoie sa fim paziti de ambele. Numai Dumnezeu ne poate pazi de rau, ca si de Satan care depune toate eforturile pentru a ne abate prin vicleniile sale de pe drumul ascultarii de Domnul.

          Raul a umplut atmosfera care ne inconjoara. De aceea, ca copii ai lui Dumnezeu, noi suntem in pericol de a fi contaminati, si aceasta este ceea ce ne intineaza. Suntem obisnuiti cu atat de multe lucruri, incat constiinta noastra nu mai reactioneaza. Asimilam, poate inconstient, modul de gandire si de purtare al celor din jurul nostru, fara sa ne dam seama ca aceasta este impotriva gandurilor lui Dumnezeu. De aceea cererea zilnica "scapa-ne de rau" este atat de necesara.

          Satan se straduieste mereu sa ne faca rau. Bineinteles, el nu mai are putere directa asupra noastra, dar, cu toate acestea, noi suntem obiectele vicleniilor sale. Intr-un alt context, apostolul vorbeste de vicleniile diavolului, si ne aminteste ca nu putem sa ne impotrivim lui, decat prin taria Domnului (Efes. 6:10-11). Domnul Insusi nu subestimeaza activitatea lui Satan fata de noi. De aceea Se roaga Tatalui Sau, spunand: "Nu cer sa-i iei din lume, ci sa-i pazesti de cel rau" (Ioan 17:15). Satan ne ataca la nivelul duhului, sufletului si trupului. El cunoaste punctele noastre slabe mai bine decat noi. Tactica sa este de a ataca pe mai multe planuri in acelasi timp. Noi singuri, nu ne putem pazi de el. De acea trebuie sa ne indreptam cu toata increderea spre Tatal nostru, si Lui sa-I cerem: "scapa-ne de rau".

          5          Observatii finale

          Rugaciunea pe care Domnul i-a invatat pe ucenicii Sai este divina, desavarsita si buna. Ea este o marturie clara a unei relatii vii cu Tatal din ceruri, in care ne putem increde in toate privintele. Este adevarat ca aceasta rugaciune nu este expresia pozitiei noastre crestine de copii ai lui Dumnezeu. Aceasta pozitie, asa cum o gasim in epistolele Noului Testament, merge mult mai departe de ceea ce intalnim in rugaciunea "Tatal nostru". In epistole, intalnim adoratori care au intrare la Tatal in libertate deplina, si cu constienta ca ei sunt copii ai lui Dumnezeu.

          Comparand rugaciunea "Tatal nostru" cu rugaciunea apostolului Pavel din Coloseni 1, vom vedea clar diferenta mare: "Multumind Tatalui, care ne-a invrednicit sa avem parte de mostenirea sfintilor in lumina, care ne-a eliberat de stapanirea intunericului si ne-a stramutat in Imparatia Fiului dragostei Sale, in care avem rascumpararea, iertarea pacatelor" (Col. 1:12-14). Cu toate acestea, rugaciunea pe care Domnul i-a invatat pe ucenicii Sai, are, de asemenea, o putere morala pe care nu trebuie s-o ignoram. In ce priveste viata noastra practica, ca ucenici ai Imparatiei lui Dumnezeu, avem mult de invatat din aceasta rugaciune. Dar ca rugaciune oficiala, in mod evident, noi nu trebuie sa folosim rugaciunea "Tatal nostru". "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (2 Cor. 3:17). Noi avem libertate deplina fata de Dumnezeu, si acesta este motivul pentru care o rugaciune conceputa dinainte nu-si are locul sau. Dar Duhul lui Dumnezeu care locuieste in noi vrea, de asemenea, sa ne calauzeasca in rugaciune.

                                                  ------------------------------------------  

                                        Rugaciunea "Tatal nostru" - Matei 6:9-13

                                                                      - II -


          Bremicker E.A.


          3          Folosirea rugaciunii "Tatal nostru"

          In primul rand, este necesar de semnalat doua  mari pericole in legatura cu aplicarea rugaciunii "Tatal nostru". Unul din ele consta in faptul de a mari foarte mult importanta sa, si a considera aceasta rugaciune ca o rugaciune oficiala ce se repeta in toate ocaziile posibile. Nu aceasta a fost in intentia Domnului. Alt pericol este cel de a cadea in extrema inversa de a respinge in totalitate rugaciunea "Tatal nostru" ca rugaciune pentru crestin. O astfel de atitudine ar fi de asemenea nepotrivita. Rugaciunea "Tatal nostru" ne vorbeste de asemenea si noua, daca o intelegem intr-un mod potrivit. Vom incerca sa intelegem gandul lui Dumnezeu.

          3.1     Aceasta nu este o rugaciune publica

          Punctul de plecare al invataturilor Domnului cu privire la rugaciunea "Tatal nostru" in Matei 6, este o indicatie generala in legatura cu rugaciunea publica. Domnul Isus ii atentioneaza impotriva celor care se rugau in public sau pe strazi, si care o fac sa fie vazuti de altii. Astfel de oameni sunt numiti fatarnici; rugaciunile lor nefiind placute inaintea lui Dumnezeu. Domnul Isus ii indeamna atunci pe ucenicii Sai sa aiba o viata de rugaciune personala, si le zice: "Dar tu, cand te rogi, intra in camaruta ta si, dupa ce ti-ai inchis usa, roaga-te Tatalui tau care este in ascuns; si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati" (Mat. 6:6). Rugaciunile publice sunt si astazi, de asemenea, in pericolul de a nu se adresa in primul rand lui Dumnezeu, ci inaintea oamenilor. De aceea, atunci cand ne rugam in public, trebuie sa fim scurti, atat cat este posibil, si de a nu transforma rugaciunea intr-un mijloc de a tine o predica.

          Ajungem acum la primul punct. Rugaciunea "Tatal nostru" este practicata pe scara larga ca o rugaciune publica in comun. Ori, Domnul introduce in mod expres indemnurile Sale prin aceste cuvinte: "intra in camaruta ta si, dupa ce ti-ai inchis usa, roaga-te...". Rugaciunea "Tatal nostru" nu a fost niciodata prevazuta pentru utilitate generala si publica. Aceasta reiese clar din context. Cu siguranta, rugaciunea este formulta la persoana intai  plural ("noi"), dar explicatia este simpla: cel care se roaga se vede atasat in rugaciune de altii care il numesc de asemenea pe Dumnezeu ca "Tatal care este in ceruri". De aceea El zice: "Tatal nostru... ".

          Sa retinem deci cu tarie ca rugaciunea "Tatal nostru" nu este nicidecum o rugaciune publica si generala, ci o rugaciune personala.

          3.2     Nu este o rugaciune pentru cei necredinciosi

          Al doilea punct este ca rugaciunea 'Tatal nostru" nu este prevazuta pentru necredinciosi. Domnul Isus Se adreseaza aici ucenicilor. Cum ar putea un necredincios sa spuna: "Tatal nostru care esti in ceruri"? Este imposibil. Un necredincios nu are nimic a face cu aceasta rugaciune. Daca vrea sa intre in legatura cu Dumnezeu, nu trebuie decat sa se indrepte spre El prin cuvintele de pocainta ale vamesului: "Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul!" (Luca 18:13). Aceasta este o rugaciune pe care Dumnezeu o aude si o va auzi. Cat este de trist ca oamenii ar putea gandi ca pot fi placuti lui Dumnezeu repetand de multe ori rugaciunea "Tatal nostru"! Acesta nu a fost niciodata sensul acestei rugaciuni.

         Sa retinem deci cu tarie ca rugaciunea "Tatal nostru" este destinata credinciosilor si nu pentru cei necredinciosi.

          3.3     Nu este o rugaciune de inchinare (in comun)

          Un al treilea punct este de multe ori necunoscut. Rugaciunea "Tatal nostru" nu este nicidecum expresia unei adorari comune. Nu este nicidecum chestiunea de adorare in aceasta rugaciune, nici in comun, nici personala. In multe traduceri ale Bibliei (Textus Receptus, King James, Osterwald, etc.), se gaseste la sfarsitul rugaciunii "Tatal nostru" (Mat. 6:13) o adaugare care se pare ca ar contrazice aceasta. Este vorba de o doxologie (expresie de lauda): "caci a Ta este imparatia si puterea si slava in veci. Amin!" (trad. Cornilescu, n.t.). Cu toate acestea, cercetarile facute asupra textului biblic au dovedit de o maniera incontestabila ca este vorba de o adaugare tarzie, introdusa de copisti pentru un motiv oarecare. Cele mai vechi manuscrise nu au aceasta adaugare (multe taraduceri nu cuprind aceste cuvinte: Darby, TOB, Crampon, Carez; Segond, Semeur, Thompson, Franceza actuala pastreaza aceste cuvinte, dar cu indicatia textului indoielnic). Nu se potriveste la aceasta rugaciune din punct de vedere al structurii de ansamblu. Nu, in rugaciunea "Tatal nostru" nu este vorba de adorare. Se refera la cineva care are pe inima interesele lui Dumnezeu si care vine la Tatal sau ceresc cu greutatile sale.

          Sa retinem deci cu tarie ca rugaciunea "Tatal nostru" nu este data pentru a-L adora pe Dumnezeu, ci pentru a-I cere ceva.

          3.4     Nu este o rugaciune oficiala

          Un al patrulea punct este de a sti daca era, sau nu, intentia Domnului Isus de a transmite rugaciunea "Tatal nostru" ca o rugaciune oficiala spre a fi repetata literal in anumite ocazii. Urmatoarele argumente sunt impotriva acestei idei:

          1. Cu putin timp inainte, Domnul Isus atentioneaza impotriva repetarii fara rost, asa cum fac paganii. El zice: "Cand va rugati, sa nu bolborositi aceleasi vorbe, ca paganii, carora li se pare ca, daca spun o multime de vorbe, vor fi ascultati. Sa nu va asemanati cu ei" (Mat. 6:7-8). Era un obicei pagan de a repeta intruna aceleasi cuvinte, cu gandul ca in final idolii ii vor asculta. Desigur ca este potrivit de a aduce in rugaciune in mod regulat acelesi preocupari. Dar este esential sa se faca in mod constient, si nu pur si simplu din obicei. Nu s-a intamplat de multe ori, in momentele de rugaciune in comun unde se rosteste rugaciunea "Tatal nostru", ca avem impresia ca ne rugam fara a gandi cu adevarat la ce se cere?

          2. Aceasta rugaciune este de asemenea mentionata in Luca 11. O comparare exacta a celor doua texte arata totusi cateva diferente. In Matei ea are sapre cereri, in timp ce in Luca are cinci (ele sunt in acord cu caracterul particular al acestei Evanghelii). Daca intentia lui Dumnezeu ar fi fost sa ne dea o rugaciune oficiala, cele doua texte ar fi trebuit sa fie in mod evident identice. Cum aceasta nu este cazul, ar trebui sa se ridice in mod necesar intrebarea de a sti care din aceste doua rugaciuni se repeta.

          3. Saltul de la v. 13 la v. 14 este destul de remarcabil. De fapt, rugaciunea "Tatal nostru" nu se sfarseste intr-un mod normal, ci la v. 13 se gaseste a sasea si a saptea cerere, dupa care v. 14 vine si da o explicatie in legatura cu a cincea cerere (este posibil ca acesta sa fie motivul ce a condus la a completa prin adaugarea mentionata mai sus). Un astfel de salt nu este in mod evident potrivit la o rugaciune oficiala.

          4. Un cititor al Noului Testament va cauta in zadar vreo aluzie la rugaciunea "Tatal nostru" in Fapte sau in epistole. Daca Domnul ar fi vrut ca noi sa ne rugam astazi rugaciunea "Tatal nostru" astfel (fara nicio modificare), ar fi fost normal sa ne asteptam la anumite aluzii sau indemnuri de a ne ruga in acest mod. Asa cum indemnul de a celebra masa de amintire a mortii Sale este repetat in epistole, si in Fapte unde se arata cum primii crestini l-au practicat. In cazul rugaciunii "Tatal nostru", nu este nicio aluzie ulterioara.

          5. In plus, o rugaciune formulata dinainte ar impiedica lucrarea Duhului Sfant in noi. Ucenicii carora se adresa Domnul Isus nu aveau inca Duhul Sfant. Dar noi, noi Il avem, si El este Cel care ne conduce in rugaciunile noastre (Rom. 8:26). Nu mai este necesar sa fim invatati astazi in acelasi mod asa cum au fost ucenicii atunci (si cum va avea nevoie ramasita iudaica din zilele viitoare),pentru ca avem Duhul Sfant care locuieste in noi. El este Cel care ne conduce in rugaciune.

          Pentru aceste motive, sa retinem cu tarie aceste patru puncte, pentru a sti ca rugaciune "Tatal nostru" nu a fost conceputa ca o rugaciune oficiala pentru noi.

          3.5     Aplicarea rugaciunii "Tatal nostru" la noi

          Dupa ce am stabilit in cele patru puncte ce nu este rugaciunea "Tatal nostru", se pune intrebarea care a fost scopul Domnului atunci cand ne-a dat aceasta rugaciune. Cum ne putem folosi noi, ca crestini, de rugaciunea "Tatal nostru? Ce vrea sa ne spuna?

          Sa retinem mai intai ca rugaciunea unui credincios trebuie sa fie intotdeauna in armonie cu cunostinta pe care el o are despre Dumnezeu, si cu intinderea adevarului care i-a fost descoperit. Aceasta era deja cazul in Vechiul Testament. Credinciosii din acel timp se adresau lui Dumnezeu potrivit cu masura cunoasterii lor despre El. Aici, in Matei 6, ucenicii puteau deja sa se adreseze Tatalui, pentru ca Domnul Isus L-a descoperit. Cu toate acestea, inainte de invierea Domnului Isus, ucenicii nu aveau inca o relatie cunoscuta de copii fata de Dumnezeu. Adevarurile crestine nu le erau inca cunoscute, nici pozitia in care suntem noi astazi. Ucenicii nu aveau inca Duhul Sfant locuind in ei, pentru a le influenta viata lor de rugaciune in acest sens. Influenta Duhului Sfant asupra vietii noastre de rugaciune este ea intr-adevar atat de mare? Domnul Isus Insusi ne-a aratat-o destul de clar. El a vorbit cu ucenicii Sai, in Ioan 16. El le-a vorbit mai intai de venirea Duhului adevarului, apoi le zice: "Pana acum n-ati cerut nimic in Numele Meu: cereti si veti primi, pentru ca bucuria voastra sa fie deplina... In ziua aceea veti cere in Numele Meu; si nu va spun ca Eu Il voi ruga pe Tatal pentru voi, pentru ca Tatal Insusi va iubeste" (Ioan 16:24,26,27). Pana atunci ucenicii nu s-au rugat in Numele Domnului Isus (adica in deplin acord cu voia Domnului). Dar acum, dupa venirea Duhului Sfant, ei puteau sa se roage intr-un mod cu totul nou, pentru ca Duhul Sfant ii conducea sa se roage in Numele Domnului.

          Pentru ucenici, la acel moment, rugaciunea "Tatal nostru" era o expresie de inima care corespundea in totul relatiei lor cu Dumnezeu, caci ei Il cunosteau ca "Tatal vostru care este in ceruri". In ce ne priveste, noi ne rugam lui Dumnezeu, Tatal nostru, in constienta ca putem sa-I spunem "Ava, Tata". Ori, cine este cel care ne face sa spunem aceasta? este Duhul Sfant, dupa cum citim in Romani 8:15,16: "Pentru ca voi nu ati primit un duh de robie, din nou spre frica, ci ati primit un duh de infiere, prin care strigam: "Ava, Tata!" Insusi Duhul marturiseste cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu". Relatia noastra cu Dumnezeu este deci dubla: suntem in primul rand fii, si in al doilea copii ai lui Dumnezeu. In consecinta, rugaciunile noastre trebuie sa fie la un nivel superior celui exprimat in rugaciunea "Tatal nostru". Dar aceasta inseamna ca noi sa ne bucuram in mod practic de pozitia care ne-a fost acordata.

          In contrast cu iudeii de atunci si cu cei din zilele viitoare, noi avem privilegiul de a ne ruga in Numele Domnului si prin Duhul Sfant. De aceea Iuda, in epistola sa, indeamna pe cei carora li se adreseaza spunand: "Dar voi, preaiubitilor... rugandu-va prin Duhul Sfant" (Iuda 20). Pavel scrie efesenilor (6:18): "rugandu-va in orice timp in Duh, prin orice rugaciune si cerere". Rugaciunea "Tatal nostru" nu este nicidecum o rugaciune prin Duhul Sfant, si nici in Numele Domnului.

          Cu toate acestea, ar fi periculos ca, plecand de la ceste fapte, sa tragem concluzia ca rugaciunea "Tatal nostru" ar fi de mica importanta si imperfecta. Dimpotriva, aceasta este o rugaciune perfecta: cum ar putea sa fie altfel deoarece Domnul Isus Insusi i-a invatat pe ucenicii Sai? Cum am indrazni noi sa avem o parere nepotrivita? Dar, rugaciunea "Tatal nostru" nu corespunde pozitiei noastre, pentru ca ea nu este inca bazata pe lucrarea implinita la cruce. Rugaciunile noastre trebuie sa aiba un alt continut, deoarece ca pacatosi rascumparati, stim acum ca mantuirea noastra se sprijineste in siguranta pe lucrarea de la Golgota implinita odata pentru totdeauna. Noi ne rugam acum potrivit pozitiei in care am fost asezati.

          Aceasta vrea sa spuna ca, acum, noi nu ne putem ruga deloc rugaciunea "Tatal nostru"? Aceasta concluzie ar fi de asemenea prematura. Chiar daca aceasta rugaciune este valabila pentru iudei in aplicatia ei directa, ea ne ofera totusi subiecte de rugaciune cu care, ca crestini, noi ne putem identifica. Inca odata: orizontul nostru este mult mai vast, preocuparile noastre fac obiectul rugaciunilor care includ infinit mai mult decat ceea ce este exprimat in rugaciunea "Tatal nostru"; si totusi, aceasta rugaciune contine multe lucruri care ne sunt in totul aplicabile. Aceasta rugaciune, ca intreaga predica de pe munte, ne da indicatii importante pentru viata noastra de ucenici, si pe care trebuie sa le punem la inima.

          Sa rezumam aceste puncte: In aplicatia ei directa, rugaciunea "Tatal nostru" este valabila pentru iudeii credinciosi, care L-au recunoscut pe Domnul Isus ca pe Mesia al lor, si care vor sa-I urmeze exemplu. Ei nu cunosc planurile lui Dumnezeu fata de Adunarea Sa, nu au Duhul Sfant, si nu puteau sa vada lucrarea de rascumparare ca fiind implinita. Este pentru astfel de oameni la care se adreseaza Cuvantul Domnului: "voi deci rugati-va... ". In aplicatia lor directa, aceste cuvinte sunt pentru ucenicii de atunci, dar ele vor fi de asemenea potrivite pentru ramasita iudaica din zilele viitoare. Noi crestinii, avem lucruri mult mai inalte, pentru care putem sa ne rugam si sa inaltam laude. Dar, pe de alta parte, aceasta rugaciune contine multe indicatii importante pe care putem si vrem sa le punem in practica. Nu avem nicio teama sa facem din cererile pe care le gasim in rugaciunea "Tatal nostru" si cererile noastre. Pentru aceasta trebuie totusi sa lasam camp liber Duhului Sfant care locuieste in noi. O repetare directa si literala a textului nu ar fi in acord cu pozitia noastra in Domnul Isus

                                           Rugaciunea "Tatal Nostru" - Matei 6:9-13

                                                                     - I -


          Bremicker E.A.


          1        Ce este rugaciunea "Tatal nostru" - Care este importanta ei?

          Gasim de doua ori in evangelii rugaciunea care se numeste "Tatal nostru", sau "Rugaciunea Domneasca". In Matei 6:9-13 ea constituie o parte din "predica de pe munte". In Luca 11:2-4 ea constituie raspunsul Domnului la cererea ucenicilor Sai: "Doamne, invata-ne sa ne rugam". Matei da textul integral cu cele sapte cereri, in timp ce in Luca nu figureaza decat cinci cereri.

          Singurul fapt ca aceasta rugaciune este mentionata in cele doua locuri diferite subliniaza importanta pe care i-o atribuie Duhul Sfant. Rugaciunea este expresia dependentei noastre de Dumnezeu. Domnul Isus Insusi, ca Om pe pamant, S-a rugat mult, si in aceasta ne este un model desavarsit. De aceea este bine pentru noi sa luam aminte la ceea ce spune Dumnezeu in Cuvantul Sau despre rugaciune.

          Nu exista rugaciune care, in multe cercuri crestine sau biserici, sa fie atat de multe ori rostita ca "Tatal nostru". Nu exista ocazii unde sa nu fie recitata aceasta rugaciune - ca este vorba de inchinare, botezuri, inmormantari, anumite mese, sau alte imprejurari. Aceasta a fost intentia Domnului atunci cand a dat aceasta rugaciune ucenicilor Sai? Sau avea altceva El in vedere? Acestea sunt intrebari la care vrem sa reflectam putin. Vom lua textul din Matei deoarece este cel mai complet [textul din Luca nu cuprinde a treia si a saptea cerere]:

          "Voi deci rugati-va astfel: Tatal nostru care esti in ceruri, sfinteasca-se Numele Tau; vie Imparatia Ta; faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant; painea noastra zilnica da-ne-o noua astazi; si ne iarta noua greselile noastre, dupa cum si noi iertam celor care ne-au gresit; si nu ne duce in ispita, ci scapa-ne de rau" (Mat. 6:9-13).

          Inca o scurta remarca. In cele ce urmeaza, vom utiliza denumirea de rugaciunea "Tatal nostru", caci mi se pare mai potrivita. Denumirea de "Rugaciunea Domneasca" mi se pare nepotrivita, caci este vorba de o rugaciune a Domnului pentru a le da ucenicilor. Nu ne este spus ca Domnul S-a rugat in acest mod. Daca ar fi cu adevarat o rugaciune pe care s-o desemnam ca "Rugaciunea Domneasca" in sens absolut, aceasta ar fi cu siguranta cea din Ioan 17.

          2        "Tatal nostru" ca parte a discursului Domnului din Matei 5 la 7 (sau predica de pe munte)

          Atunci cand vrem sa studiem mai de aproape un pasaj din Cuvantul lui Dumnezeu, este indispensabil sa incepem prin a examina contextul. Un pasaj scos din contextul sau va duce deseori la concluzii gresite, si acesta este cazul si cu rugaciunea "Tatal nostru". Nu vom putea intelege sensul acestei rugaciuni, si a-l expune, decat ca facand parte din predica de pe munte. De aceea este potrvit mai intai de a oferi cateva principii care le gasim in acest discurs al Domnului din Matei 5 la 7.

          Predica de pe munte ne este data in intregime decat in Evanghelia dupa Matei. Aceasta este de inteles, deoarece aceasta Evanghelie este cea care ni-L prezinta pe Domnul Isus ca Mesia, Imparatul, promis de Dumnezeu. El a venit pe pamant pentru a-Si intemeia Imparatia Sa, avand de transmis poporului urmatorul mesaj: "Pocaiti-va, pentru ca s-a apropiat Imparatia cerurilor" (Mat. 4:17).

          In Matei 5 la 7, Domnul Isus prezinta ucenicilor Sai principiile acestei Imparatii (celor care vor sa urmeze exemplul Sau). Este vorba de o imparatie pe pamant, dar condusa din cer (de unde si denumirea de "Imparatia cerurilor"). Aceasta este situatia si astazi. Aceste principii implica faptul ca Imparatul este lepadat.  Este exact ce s-a intamplat. Domnul Isus S-a intors in cer ca Cel lepadat, dand nastere la o perioada de tranzitie in timpul careia Imparatia Sa este acum sub o forma ascunsa (a se vedea "tainele Imparatiei cerurilor" din cap. 13). In predica de pe munte Domnul Isus le arata ucenicilor Sai ce trebuie sa caracterizeze pe cei care fac parte din aceasta Imparatie, si care vor sa faca voia Imparatului si recunosc drepturile Sale.

          Va veni ziua cand aceasta Imparatie va fi asezata in putere si in glorie pe pamant, dar acum Imparatia este sub o forma ascunsa: nu este vizibila ochilor oamenilor. Cu ochii luminati de Dumnezeu, noi putem vedea totusi aceasta Imparatie oriunde oamenii respecta autoritatea Domnului in viata lor. Aceste persoane sunt ucenici ai Imparatiei sau slujitori ai Domnului. Principiile care se aplica in aceasta Imparatie sunt subiectul predicii de pe munte.

          Atunci se pune imediat intrebarea: pentru cine sunt valabile aceste principii? Pentru cine este valabila rugaciunea "Tatal nostru"? Punctele urmatoare trebuie sa dea raspuns la aceste intrebari:

          1. Predica de pe munte (inclusiv rugaciunea "Tatal nostru") se adreseaza ucenicilor Domnului. Este spus in mod deosebit la inceputul capitolului 5 ca ucenicii Sai s-au apropiat de El si ca El ii invata. In plus, este deseori vorba de "Tatal vostru care este in ceruri". Predica de pe munte nu este deci destinata necredinciosilor, si nu este de asemenea o vestirea a Evangheliei, nici un program politic. In Matei 5 la 7, nu este vorba sa stim cum am putea intra in Imparatie (Ioan 3), nici cum se poate deveni crestin. Subiectele despre pocainta, convertire, iertarea de pacate, indreptatire, etc., nu sunt tratate aici. Este de presupus ca cei care ascultau erau ucenici, adica cei care mergeau dupa Domnul Isus, urmand exemplul Sau. In predica de pe munte sunt invataturi date ucenicilor pentru a sti cum trebuie sa se poarte. Atunci cand astazi se interpreteaza predica de pe munte mai ales ca un program de imbunatatire a vietii colective a oamenilor, se pierde complet sensul dat de Dumnezeu acestui pasaj.

          2. In predica de pe munte este vorba de principiile Imparatiei si nu de principiile Adunarii. Amestecul celor doua domenii a facut mult rau. Este vorba de Imparatie in legatura cu un exemplu de urmat pe pamant, si nu in legatura cu chemarea noastra cereasca. Vom vedea ca predica de pe munte are o semnificatie deosebita pentru crestin, dar nu mai mult.

          Predica de pe munte nu este "constitutia" crestinismului, dupa cum a fost numita uneori. Ea are a face in mod exclusiv cu Imparatia. Este vorba de un exemplu de urmat. Nu se gasesc subiecte despre Adunare, Duhul Sfant, viata eterna, etc. Adunarea nu este mentionata decat mai tarziu in aceasta Evanghelie, si invatatura despre ea este dezvoltata in epistole. Se va cauta in zadar in Matei 5 la 7. Daca gandim ca astazi avem in predica de pe munte reguli cu privire la viata noastra, atunci nu am inteles nimic despre pozitia noastra.

          3. Caracterul principal al predicii de pe munte este iudaic. Domnul adreseaza aceste cuvinte credinciosilor dintre iudei. Se poate recunoaste din multe particularitati ale textului. Aceasta reiese in special din expresia care se repeta de mai multe ori "Tatal vostru care este in ceruri". Vom cauta in zadar o astfel de expresie in epistole care dezvolta pozitia noastra crestina. In aceste epistole se vorbeste de "Dumnezeu si Tata", sau simplu de "Tata", dar niciodata de "Tatal din ceruri".

          Chiar daca era un mare privilegiu pentru ucenici de a-L cunoaste pe "Tatal din ceruri", totusi aceasta expresie presupune o anumita distanta, o anumita departare. Tatal este in cer, iar ucenicii pe pamant. Desigur, literalmente este la fel si pentru noi. Dar, in ce priveste pozitia noastra, noi suntem deja asezati "in locurile ceresti", si avem intrare libera la Tatal (Efes. 2:18).

          4. Totusi, a trage concluzia ca predica de pe munte are un caracter exclusiv iudaic ar fi o greseala. Unii crestini sunt ignoranti fata de predica de pe munte, fiind convinsi ca nu are nimic sa ne spuna.  Desigur, ii priveste in primul rand pe ucenicii din poporul Israel, dar nu putem pur si simplu sa limitam domeniul de aplicare al invataturilor Domnului. Fara indoiala, adevarul despre Adunare este infinit de pretios si important, dar aceasta nu vrea sa spuna ca nu mai este nimic altceva care sa fie important. Nu suntem noi ucenici? Nu suntem noi in Imparatia lui Dumnezeu? Nu vrem noi, in viata noastra, sa ne supunem autoritatii Domnului? Predica de pe munte are pentru noi o insemnatate practica. Este important sa cunoastem adevarul cuprins in epistole, dar vrem noi, prin urmare, sa neglijam lectiile practice pe care Domnul Insusi ni le da?

          In concluzie:

          Matei 5 la 7 (ceea ce numim predica de pe munte) trateaza principiile care trebuie respectate pentru a urma exemplul Domnului in Imparatie. Aceste principii sunt valabile:

          -     pentru ucenicii din timpul cand Domnul era pe pamant, si era lepadat de poporul Sau (aplicatie directa).

          -     pentru ramasita iudaica inainte de asezarea Imparatiei in putere si glorie, cand ea va intra in aceasta Imparatie prin necazul cel mare si prin mari suferinte (aplicatie profetica).

          -     pentru noi, in umblarea pe pamant dupa exemplul Domnului. Pozitia noastra este cu siguranta cereasca, dar avem, cu toate acestea, a face cu Imparatia. De aceea putem scoate principii folositoare din Imparatie si aplicatii practice pentru noi (aplicatie practica).    

       

                                                      Meditatii de J. N. Darby

                                                                  - IV -


          4          1 Imparati 19:1-18 - Profetul descurajat

          Vedem cat este de greu pentru om sa ramana la inaltimea bunatatii lui Dumnezeu. Ilie era efectiv singur in fata urii Izabelei, si pierde din vedere harul Domnului. S-ar putea, la un moment dat al alergarii noastre, sa privim inapoi, si vom vedea credinciosia lui Dumnezeu. Dar, pentru viitor trebuie sa alergam zi de zi, si ziua de azi o ascunde pe cea de maine. De departe se poate vedea ca Dumnezeu este acolo. Dar a continua drumul, si a vedea ca Dumnezeu este acolo, este un alt lucru. Pentru Ilie, Dumnezeu in aparenta abandonase poporul. Raul triumfase, si lipsa de credinta a profetului, care vede fara efect slujba sa, il face sa se gandeasca numai la el, si fuge.

          Drumul credintei este intotdeauna dificil, si este cu atat mai mult cu cat este la vedere, pentru ca trebuie sa suportam, pe langa impotrivirea lumii, lipsa de credinta la copiii lui Dumnezeu, si aceasta este mult mai dificil. Slabirea credintei la altii descurajeaza pe cel care este in fata. In timp ce Ionatan se afla in fruntea poporului, el nu a simtit consecintele necredintei lui Saul. Pe acest drum al credintei nu se intalneste numai neincrederea in sine, si aceasta este o suferinta in plus. Pavel zice: "toti m-au parasit"; ei nu mai aveau credinta pentru a ramane la inaltimea unde il asezase credinta pe Pavel; in fata lui Nero, el nu putea sa se sprijine pe credinta altora.

          Ilie este unul din cei doi barbati care erau cu Isus pe muntele transfigurarii. Ori, se vede ca cei doi au esuat in acelasi mod; si unul si altul nu au putut (omul nu poate niciodata!) sa se ridice la inaltimea acestui har care sprijina pe cei care sunt incercati si care se indura de cei care cad. Numai harul ii poate face in stare sa nu se manie. Moise s-a maniat pe popor. "Razvratitilor!" zice el (Num. 20:10). El a vorbit cu usuratate. In fata acestor exemple, am putea spune ca este inutil ca Dumnezeu sa ne binecuvanteze daca inima noastra nu ramane aproape de El; harul Sau ii era strain. Intr-un cuvant, Moise a facut sa se deschida pamantul, si putin dupa aceea, in fata lipsei de apa, credinta sa a esuat.

          La fel este si cu Ilie in acest moment al istoriei sale. El a vazut de o maniera remarcabila raspunsul lui Dumnezeu la credinta sa. Pentru ca s-a rugat, timp de trei ani si jumatate, nu a fost ploaie. Apoi i-a biruit prin credinta pe preotii lui Baal. O marturie miscatoare a fost data, prin aceasta biruinta stralucita, despre puterea lui Dumnezeu, si faptul ca aceasta putere era cu Ilie. Am fi putut spune: Iata ce puternic este Ilie, Domnul a spus ca este de partea lui.

          Nu. Efectul unei biruinte castigate prin credinta, este de a ne aseza in prezenta maniei si a tuturor eforturilor lui Satan. Daca ne sprijinim pe Dumnezeu, si nu pe biruinta precedenta, vom inainta spre o noua biruinta. Dar ceea ce ne priveaza de multe ori de biruinta, este tocmai castigarea unei biruinte: cine se inalta este infrant.

          Este ceea ce s-a intamplat cu Ilie. " Ia-mi sufletul, pentru ca nu sunt mai bun decat parintii mei". Este aici o lectie profunda pentru noi, astfel ca invatam sa ramanem pe drumul credintei aproape de Dumnezeu, cu sentimentul slabiciunii noastre.

          Satan este totdeauna gata sa ne ispiteasca, si cu cat imprejurarile sunt mai importante, cu atat ne gasim, ca si Iosua, in prezenta dusmanilor. Daca pot sa ma sprijin pe Dumnezeu, atunci raman in liniste. Dar daca imprejurarile sunt peste puterile noastre si nu ne aflam in apropierea lui Dumnezeu, atunci ne vom mania impotriva celor care ne fac rau. Este ceea ce a facut Moise fata de Israel, poporul lui Dumnezeu. Intr-un anumit sens, el avea dreptate; dar el nu era destul de aproape de Dumnezeu pentru a intelege intinderea si puterea harului Sau. Ilie se credea singur, si totusi Dumnezeu Isi pastrase sapte mii de barbati. Ar fi putut sa fie in timpul lui Isus sapte mii de barbati pe care El sa nu-i gaseasca? Nu. Harul Sau s-a coborat la nivelul oricarui suflet, chiar celor mai ascunse, dragostea Sa le-a intalnit, si a gasit pe toti cei care aveau urechi de auzit. Atunci cand credinta este la lucru, exista intotdeauna suflete care se fac descoperite, dar ele raman ascunse, atunci cand lipseste credinta pentru a le intalni.

          In loc sa fie constient de puterea si harul lui Dumnezeu, Ilie este constient de propria credinciosie, inaintea necredintei poporului si inaintea lui Dumnezeu. El nu are de zis decat acest trist cuvant: Eu am facut totul, si ei vor sa ma omoare! Ilie nu era destul de ferm pentru a-si pastra credinta in sentimentul harului lui Dumnezeu.

          Cu cat se lasa coplesit de acest duh, cu atat mai mult spune: Vreau sa mor! Este dorinta de a evita lupta credintei. Ori, pentru a spune "a muri este un castig", trebuie sa poti spune mai intai "pentru mine a trai este Hristos". Viata de care se bucura Hristos in cer, este cea care se sprijina pe Hristos pe pamant.

          Pe de alta parte, Ilie pierde sentimentul pozitiei in care Dumnezeu ar putea sa-l binecuvanteze. Esista o astfel de pozitie in care Dumnezeu ne-a asezat si unde trebuie sa ramanem. Daca Pavel ar fi incetat sa fie un apostol, el ar fi fost un om a carui chemare era pierduta, - poate doar un om intelept. Ceea ce s-a intamplat cu Barnaba. In afara pozitiei noastre, noi nu suntem nimic, decat o sursa de ruina: pentru noi, si de asemenea pentru altii.

          Cu toate acestea era o marturie mai mare decat cea a lui Ilie, in mijlocul Israelului vinovat. In toata aceasta istorie se vorbeste putin de imparatii din Iuda: Dumnezeu in bunatataea Sa a pastrat o lumina lui David; dar istoria lui Israel este istoria apostaziei poporului lui Dumnezeu. Prin Ilie, Dumnezeu a dat o marturie remarcabila in mijlocul raului, o marturie unica, dar care depindea in intregime de Dumnezeu, si pe care Dumnezeu a confirmat-o prin minunile care o insoteau. Acum, Dumnezeu il aduce pe Ilie in locul unde a fost data legea; lipsindu-i credinta, trebuia sa se intoarca la Horeb, trebuia ca aceasta marturie a lui Dumnezeu in mijlocul raului sa fie retrasa. Se incheiase. Astfel, marturia lui Isus nu inceteaza datorita rautatii lumii, ci datorita necredintei ucenicilor: "O, generatie necredincioasa si stricata, pana cand voi fi cu voi? pana cand va voi ingadui?".

          Ilie, uitandu-si total pozitia si misiunea sa, se intoarce impotriva lui Israel. "Au daramat altarele Tale si au ucis cu sabia pe profetii Tai...". Ingrozitoare marturie! Intrebarea Domnului: "Ce faci aici, Ilie?", pune in lumina inima profetului. Si cand este vorba sa se deschida inima omului (in loc sa se deschida inima lui Dumnezeu, asa cum Ilie ar fi trebuit sa faca), acolo se gaseste totdeauna necredinta si pacat.

          Ilie se gandea la el insusi (v. 10). Acest nefericit "eu". Ilie intervine, impotriva lui Israel, nu pentru Israel. Il prezinta pe acest popor lui Dumnezeu cu o inima manioasa, din care reiese intreaga sa nemultumire impotriva lui. Aceasta nu era puterea credintei. Aceasta (puterea credintei) ii prezenta poporului resursele care sunt in Dumnezeu, si nu lui Dumnezeu rautatea poporului.

          Versetele 11-13. - Dar iata marturia prezentei lui Dumnezeu. Ilie ar fi fost multumit sa vada puterea lui Dumnezeu intervenind si indreptatind necredinta sa, pedepsind poporul. I-ar fi placut ca Domnul sa fie in cutremurul de pamant, daca acest cutremur l-ar fi lovit pe Israel; in foc, daca focul l-ar fi ars; in vant, daca l-ar fi dus departe. Dar Dumnezeu era in glasul bland si soptit. El este pentru cei care au urechi sa asculte glasul Sau. Fara indoiala, Dumnezeu poate sa lucreze prin lucruri grozave care vin pe pamant si care atrag atentia oamenilor, dar El nu este in aceste lucruri, nu prin acestea se face El cunoscut. El vorbeste cu blandete celor care stiu sa-L asculte. Ilie este miscat, dar fara sa-si faca o judecata de sine. El repeta ce a zis despre sine si despre popor. Atunci Domnul pune in mod categoric slujba sa deoparte. Domnul are lucruri mari de facut, si vrea efectiv sa pedepseasca raul. Dar nu prin Ilie. Marturia acestuia in mujlocul raului a luat sfarsit. El va avea de acum trista datorie de a desemna instrumentele razbunarii. Acesta este Hazael care trebuia sa-l pedepseasca pe Israel, apoi Iehu, si in final un alt profet. Dumnezeu introduce prin Elisei o marturie mai mare decat cea a lui Ilie, pus deoparte.

          Cu toate acestea, Ilie s-a inselat cu privire la Israel. Dumnezeu poate sa exercite judecata atunci cand crede de cuviinta, si profetul invata aici ca El va aduce judecatile Sale peste Israel deoarece credinta nu mai da marturie in mijlocul raului (dureroasa revelatie pentru Ilie!), si ii spune de asemenea: Atunci cand tu nu ai reusit sa gasesti in Israel decat pe tine insuti si sarmana ta inima, cand ochiul credintei tale era inchis, Eu aveam inca sapte mii! Dumnezeu ii stie pe ai Sai. Cat de umilitor trebuie sa fi fost pentru Ilie, care afirma: Am ramas eu singur! Si deoarece Ilie era un slujitor deosebit al lui Dumnezeu, aceasta era mult mai umilitor.

          Astfel, vedem cu claritatea cum viata lui Ilie arata aici, efectul lipsei de credinta in sufletele noastre. Atunci cand cineva zice: Nu mai pot! inseamna ca a pierdut din vedere plinatatea harului si a bunatatii lui Dumnezeu? Din fericire, Dumnezeu ramane ceea ce El este. Atunci cand ucenicii isi arata neputinta lor, Isus ii spune tatalui care il ruga: "Aduceti-l aici la Mine!". Si daca Moise, nu ar fi luat toiagul lui Aaron, ca sa scoata apa, asa cum i-a poruncit, Domnul ar fi dat totusi apa. Harul Sau nu inceteaza niciodata. Trebuie sa fim destul de aproape de El pentru a trece prin toate imprejurarile cu aceasta pretioasa siguranta: "Harul Meu iti este de ajuns". Biruintele trecute nu sunt suficiente, ci doar sentimentul de slabiciune care se sprijina pe Dumnezeu si pe harul Sau deplin. Daca nu, Satan ne poate face sa cadem, daca nu ramanem in dependenta de Domnul.

          Fie ca Dumnezeu sa ne pastreze in constienta pacii care vine de la El, care depaseste orice intelepciune, si care ne " ascunde in adapostul Sau, departe de limbile puse pe cearta" (Ps. 31:20). Nu la Horeb vom gasi aceasta. Preocuparea noastra este de a-L vedea pe Dumnezeu prin credinta in dificultati. Daca Dumnezeu este de partea mea, si daca eu Il vad cu ochii mei, ce ar putea sa-mi faca lumea? Nu voi avea pentru ea decat mila si voi da o marturie mai firbinte, aratand acestor sarmane suflete bunatatea si puterea Celui care le ingaduie si le atrage la El. Fie ca El sa ne pastreze in sentimentul puterii si bunatatii Sale, si la inaltimea harului Sau!

                                                                      -------------------------------

                                                        Meditatii de J. N. Darby

                                                                 - III -


          3          1 Imparati 17

          Remarcati in ce mod introduce Cuvantul lui Dumnezeu persoana lui Ilie in mijlocul ruinei lui Israel. Capitolul anterior nu contine decat lucruri ingrozitoare. Judecata lui Dumnezeu este peste tara, caci ultimul imparat a facut mai mult rau decat toti ceilalti; s-a casatorit cu fiica imparatului din Sidon, si a introdus in Israel idolatria canaanita, idolatrie mult mai ingrozitoare decat cea a vitelului de aur. In acel timp cand, poporul se afla in aceasta stare, Ilie Tisbitul apare deodata pe scena. Astfel, Dumnezeu a ridicat intotdeauna o marturie in mijlocul poporului Sau, marturie cu atat mai puternica, cu cat nelegiurea era mai mare.

          Ilie statea inaintea Domnului, si El era puterea lui. Vreau sa va arat cum l-a intarit Dumnezeu si l-a facut in stare sa mearga inainte. Ilie nu a fost ocupat intotdeauna de a da marturie si de a face lucrari de putere inaintea poporului. Pozitia sa obisnuita era de a sta inaintea Domnului, astfel ca, atunci cand au intervenit imprejurari dificile, el era pregatit pentru orice. O alta remarca: in timpul celor trei ani si jumatate, Ilie a dispus de providenta lui Dumnezeu dupa alegerea sa. Ne-am astepta sa vedem o putere extraordinara la profet, dar Iacov ne spune ca: "Ilie era un om cu aceeasi fire ca noi si s-a rugat cu staruinta sa nu ploua si n-a plouat pe pamant trei ani si sase luni" (Iac. 5:17). Aceasta provenea din faptul ca el statea inaintea lui Dumnezeu, gasind puterea divina in comuniunea cu El. El se ruga si avea totul. Ilie era intristat de starea rea a poporului, si devine instrumentul de pedeapsa, dar participand el insusi la aceasta pedeapsa. Dumnezeu i-a zis sa se ascunda la paraul Cherit, deoarece Ahab il cauta sa-l omoare (18:10). Dumnezeu a avut grija de el acolo, punandu-i in totul credinta la incercare in timpul foametei care era in tara; dar paraul a secat. Dumnezeu vine in ajutorul nevoilor noastre. Credinta ne este astfel incercata pentru ca sa nu ne sprijinim mai mult pe resurse decat pe Dumnezeu care le da.

          Misiunea lui Ilie la Sarepta ne prezinta mai multe puncte importante. Acesta era ultimul loc unde s-ar fi putut presupune ca Dumnezeu l-ar fi trimis pe profetul Sau. Sarepta era in Sidon, tara Izabelei care cauta sa-l omoare pe Ilie. Dar acolo avea sa se manifeste harul suveran al lui Dumnezeu. El zice: "Ridica-te si du-te la Sarepta Sidonului". Isus a spus: "Multe vaduve erau in Israel, in zilele lui Ilie, cand a fost inchis cerul pentru trei ani si sase luni, astfel incat a fost foamete mare peste toata tara; si la niciuna din ele n-a fost trimis Ilie" (Luca 4:25). Dumnezeu a lasat deoparte vaduvele din Israel, si harul Sau suveran la trimis pe profet la o vaduva sidoniana care murea de foame. Cu siguranta, oamenii nu l-ar fi trimis sa hraneasca o vaduva straina care nu avea nimic; era opusul oricarei prudente omenesti, ca si oricarei idei iudaice. In cele mai penibile imprejurari, noi nu suntem mai departe de Dumnezeu decat in imprejurarile cele mai favorabile; mai mult, primele ofera lui Dumnezeu ocazia de a Se manifesta.

          Femeia este plina de bunavointa (v. 11) si Ilie ii expune nevoile sale. Aici, Dumnezeu stie ceva ca profetul nu stia. Aceasta femeie Il cunostea pe Domnul, Dumnezeul lui Israel (v. 12), si Dumnezeu o cunostea bine; El a trimis acest vizitator la sarmana vaduva. Ca si Rahav, ea recunoaste puterea lui Dumnezeu fata de poporul Sau; legatura este astfel facuta. Ilie ii spune ca Dumnezeu va avea grija de tot; ea are o credinta deplina in cuvantul sau si recunoaste cuvantul lui Dumnezeu in gura profetului Sau.

          Gasim aici o miscatoare lectie a harului lui Dumnezeu. Aceasta femeie nu se astepta la venirea lui Ilie si nu stia ca Dumnezeu se gandea la ea. Credinta ei a fost pusa la incercare, dar Dumnezeu a vizitat-o la momentul oportun. Ea nu mai avea decat un pumn de faina, dar Dumnezeu era acolo  pentru a avea grija de aceasta vaduva, straina de legamantul lui Israel. Cand harul lui Dumnezeu lucreaza fata de cineva, el se bazeaza pe Cuvantul lui Dumnezeu; si Dumnezeu raspunde la aceasta credinta. Aceasta femeie invata sa se obisnuiasca cu voia lui Dumnezeu.

          Dar prezenta lui Dumnezeu prin Cuvant conduce intotdeauna sa "aduca aminte de nelegiuirea noastra" (v. 18). Ea face sa vina asupra noastra pedeapsa, astfel ca invatam sa-L cunoastem si sa-L ascultam. Atunci cand Dumnezeu lucreaza cu putere prin Duhul Sau, El curata mladitele, pentru a le face sa aduca mai multa. Fiul vaduvei se imbolnaveste si moare. Atunci cand pedeapsa lui Dumnezeu se manifesta printre ai Sai, acesta este semnul ca El vrea sa-i binecuvanteze. Vedem, in Evrei 4, cum Cuvantul lui Dumnezeu este viu si lucrator, judecand gandurile si intentiile inimii, si ca toate lucrurile sunt goale si descoperite inaintea ochilor Aceluia cu care avem a face. Cuvantul cerceteaza totul si, totul fiind judecat, preotia lui Hristos este acolo, care da viata, restaureaza si binecuvanteaza. Dumnezeu ne binecuvanteaza cercetandu-ne. Prezenta Sa intalneste raul pe care il indeparteaza, dar aceasta lucrare este insotita de indrazneala pentru a ne apropia de tronul harului. Prezenta lui Satan distruge increderea; Cuvantul ne apropie de Dumnezeu si produce incredere. Aceasta femeie nu avea o incredere deplina, recunoscand in acelasi timp cine era ea. Ilie intervine si devine ca instrument, sursa de viata pentru copilul sau. Femeia cunoaste acum ca Dumnezeu, i-a raspuns in har, cuvantul sau este Cuvantul lui Dumnezeu, si ea are certitudinea practica a puterii si a adevarului acestui Cuvant pentru fericire, viata si reabilitare (v. 24).

          Sa nu evitam efectul Cuvantului, care actioneaza asupra constiintei noastre amintindu-ne totul, caci daca Dumnezeu o face, daca El ne cerceteaza, este pentru a ne binecuvanta. Harul deplin introduce Cuvantul care judeca, dar care este nedespartit de har.

          Sa avem incredere. Daca ne lipsete paraul, vom gasi o vaduva la Sarepta. Cine deci, la curtea lui Ahab, s-ar fi putut gandi sa-l caute pe Ilie la Sarepta, in tara Izabelei? Harul suveran ne ocroteste si desfasoara toate resursele sale pentru binecuvantarea noastra. Fie ca Dumnezeu sa ne invete sa ne sprijinim prin credinta pe harul Sau suveran!  

       

                                                         Meditatii de J. N. Darby

                                                                     - II -


          2          1 Imparati 13

          Acest capitol ne invata, de o maniera miscatoare, simplitatea ascultarii de voia lui Dumnezeu, din moment ce aceasta voie ne este cunoscuta. Ascultarea nu trebuie sa ne lipseasca, deoarece judecata a venit peste profetul necredincios. Astazi, Dumnezeu nu mai actioneaza public, cum facea altadata printre israeliti. Guvernarea lui Dumnezeu in Israel era o guvernare publica, si era nevoie ca Domnul sa pedepseasca public pe poporul Sau, de fiecare data cand pacatuia, caci el era, in exterior, un popor in mijlocul lumii. Prin el, Dumnezeu oferea lumii un esantion de guvernare. Trebuie sa ne amintim mereu de aceasta, pentru a intelege istoria lui Israel.

          Din momentul in care idolatria a patruns in lume, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam. Inainte de potop, Enoh a dat marturie, dar nu exista inca un popor ales. Atunci cand Satan a reusit sa se faca adorat prin introducerea idolatriei, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam si Si-a ales un popor. Vedem in Iosua 24:23, ca familia lui Avraam slujea altor dumnezei. Aceasta nu era doar nelegiure, cum era inainte de potop, ci era slujirea la demoni, in locul lui Dumnezeu (1 Cor. 10:20).

          Dar Dumnezeu nu a adus judecata inainte ca nelegiura sa ajunga la culme, deoarece El este plin de ingaduinta si rabdare; El a rostit judecatile Sale cu mult timp inainte de executarea lor, pentru a-i avertiza pe pacatosi. Numai atunci cand nelegiuirea amoritilor a ajuns la culme, pentru ca Israel sa fie introdus in tara Canaan, ii nimiceste pe locuitorii sai ca vrajmasi ai lui Dumnezeu. Este aceeasi situatie in capitolul nostru (v.2).

          Dumnezeu a randuit granite popoarelor dupa numarul fiilor lui Israel (Deut. 32:8), dar acest popor este de asemenea, inainte celorlalte popoare, un esantion al modului in care Dumnezeu lucreaza pentru a pune la proba inima omului. Incercarea ne face sa vedem ca omul, sub legea lui Dumnezeu, incercat de El, nu este in stare de nimic. Aceasta guvernare arata caracterul lui Dumnezeu nu doar adevarata stare a inimii omului. Caracterul Sau este glorificat, in timp ce omul, arborele si seva, este dovedit in intregime rau.

          Atunci cand totul este pierdut, atunci incepe sa lucreze suveranitatea lui Dumnezeu in har. In loc sa-i nimiceasca pe oameni pentru ca L-au lepadat pe singurul Sau Fiu, Dumnezeu le ofera harul. Este important sa stim ca noi suntem sub har, nu sub lege. Asezandu-ne sub lege, vom intra intr-o stare care ne arata ca suntem pierduti.

          Domnul este Dumnezeul lui Israel (Ex. 6:3), dar, pentru noi, Dumnezeu este Tata. El nu ingaduie raul in copiii Sai; El ii pedepseste, dar nu inceteaza prin aceasta sa fie copiii Sai. De aceea, a pus in inimile noastre Duhul Sau, prin care strigam: "Ava, Tata!" Acest Duh ne mustra atunci cand cadem. Dumnezeu i-a zis lui Israel, in Amos: "Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pamantului, de aceea voi cerceta asupra voastra toate nelegiuirile voastre" (Amos 3:2).

          In Biserica, disciplina este mult mai ascunsa, mai interioara, deoarece noi nu suntem un popor exterior, ci un popor randuit sa vesteasca intelepciunea nespus de felurita a lui Dumnezeu, stapanirilor si autoritatilor din locurile ceresti. In Israel, Solomon cazand in idolatrie, Dumnezeu i-a luat o parte din imparatia sa. Ieroboam, actionand dupa intelepciunea omeneasca, face un vitel de aur, sub pretextul de a-L gasi pe Domnul in Dan si la Betel, dar in realitate vrea sa impiedice poporul sa mearga la Ierusalim. El si-a modelat religia dupa planurile si convingerile sale; si de asemenea, in zilele noastre, intelepciunea omeneasca aranjeaza la fel crestinismul in exterior.

          Ieroboam jertfea el insusi, in timp ce doar preotii aveau dreptul s-o faca. Porunca data profetului din Iuda era foarte clara: "Sa nu mananci paine si sa nu bei apa si sa nu te intorci pe cale pe care ai venit" (v. 9). El trebuia sa arate prin aceasta ca Domnul nu voia sa aiba nicio comuniune cu raul. Profetul si-a indeplinit cu credinciosie mesajul sau; imparatul a vrut sa-l prinda, dar Dumnezeu era cu el si l-a scapat. Apoi el mijloceste pentru dusmanul lui, o noua dovada ca Dumnezeu era cu el. Atunci imparatul il invita: "Vino cu mine acasa si racoreste-te si-ti voi da un dar" (v. 7). Este ceea ce face lumea, atunci cand recunoaste prezenta si puterea lui Dumnezeu cu poporul Sau; ar vrea ca poporul lui Dumnezeu sa vina in mijlocul ei, astfel de a-i condamna starea prin prezenta sa; dar inima ei nu se schimba prin aceasta (v. 33). Profetul ramane credincios, refuzand invitatia, si pare ca se indeparteaza de pericol.

          Dar pericolul vine de la un alt profet care locuia la Betel, si care nu simtea starea nelegiuita a lui Ieroboam, deoarece a ramas in mijlocul raului. Acum, el era cel care dorea prezenta profetului credincios, astfel incat ea (prezenta) sa condamne starea lui. Ar fi vrut ca adevaratul profet sa-l recunoasca acolo unde el se afla. La fel este si cu crestinii necredinciosi (*), aliati cu lumea; ei cauta sa-i condamne pe cei credinciosi, atunci cand ii vad binecuvantati de Dumnezeu.

          (*) Nu se refera la faptul ca sunt necredinciosi (nemantuiti), ci la faptul ca sunt necredinciosi (infideli) in marturia lor (n.t.).

          Fara indoiala, nu-l vedem pe batranul profet jertfind pe altar sau condamnand activ nelegiuirea. Dar el locuia in mijlocul acestei nelegiuiri, si voia acolo sa aiba comuniune cu profetul credincios. Acesta din urma se intoarce si condamna prin fapta sa pozitia de necredinciosie a batranului profet. Mai mult, el nu asculta de cuvantul Domnului. El accepta minciuna batranului profet, datorita calitatii sale de profet, datorita binelui care era in el. Oricat de multe lucruri bune ar fi intr-un om, oricat ar fi de deosebit ca slujitor al lui Dumnezeu, cu atat mai mult necredinciosia sa, la fel de usor, ar putea sa faca rau. La fel a fost cu Petru, in Galateni 2, atunci cand a refuzat sa manance cu crestinii dintre natiuni. Starea lumeasca dintr-un crestin este mai rea decat cea de la unul din lume. Aceasta autorizeaza starea lumeasca la sfinti, dar condamna aceeasi stare la lume. La masa, batranul profet este insarcinat sa-i vesteasca el insusi omului lui Dumnezeu, judecata Domnului pentru neascultarea sa!

          Atunci cand Dumnezeu ne arata voia Sa, trebuie sa ramanem in simplitate si in ascultare; altfel, vom fi pedepsiti, si vom avea trista convingere ca am fost necredinciosi. Cel mai rau ar fi ca Dumnezeu sa ne lase in starea noastra rea. Urmand voia lui Dumnezeu, vom gasi intotdeauna binecuvantarea. Pentru a discerne aceasta voie, trebuie sa fim in comuniune cu El. Fie ca Domnul sa ne faca sa fim credinciosi!