A fi cu adevărat liber - sau : eliberare

     Michael Hard

     Ce înseamnă "eliberarea" ? Astăzi, pentru mulți credincioși, semnificația acestui termen este dificil de definit, sau chiar o nebuloasă. Am auzit spunându-se, poate, că eliberarea este necesară pentru viața și bucuria creștină, și că ea constitue o mare binecuvântare. Dar rămân încă multe întrebări : care este problema exactă la care poate răspunde eliberarea ? Ce înțelegem prin acest termen ? Și cum se ajunge la o eliberare conștientă ? 

     1     Care este problema ? - O ilustrare

     Pentru a înțelege problema la care răspunde eliberarea, să luăm o imagine :

     Ilustrare :

     Să ne imaginăm un miel care a fost spălat în întregime și care stă înaintea noastră absolut curat. Acestui miel îi place să fie curat, dar el știe totuși că, în orice clipă, poate cădea înapoi în noroi, și chiar că este inevitabil. Deci, el știe că se va afla permanent în situații total contrarii naturii sale (în contrast cu un porc care îi place să se tăvălească în noroi, a se vedea 2 Petru 2:22).

     Mielul, pentru a fi cu adevărat mulțumit, ar avea nevoie nu doar de această curățire inițială, ci de a fi eliberat de orice constrângere de a cădea înapoi în noroi, adică în ceea ce întinează.

     Pentru noi, credincioșii, Dumnezeu a rezolvat într-un mod minunat atât problema păcatelor noastre, (faptele comise), cât și problema puterii păcatului :

     - Am fost îndreptății de păcatele noastre, odată pentru totdeauna (Rom. 5:1, 9 ; conf. Ev. 10:10, 14). Această chestiune este tratată în detaliu în Romani 1 la 5:11.

     - Păcatul nu mai stăpânește asupra noastră (Rom. 6:14). Nu mai trebuie "să trăim în păcat" (Rom. 6:1, 2). Această chestiune este tratată în detaliu în Romani 5:12 la 8:4.

     2     Doctrina și practica eliberării

     Acest pasaj (Rom. 5:12 la 8:4). poate părea, la prima vedere, puțin dificil de înțeles. Dar el este fundamental pentru viața noastră de credință. Fără această învățătură, este imposibil de a trăi fericit și de a înainta în alte domenii ale adevărului. Căci un creștin care nu a înțeles eliberarea sa și care, prin urmare, caută să-I placă Domnului prin propriile sale puteri, este prea concentrat pe sine însuși pentru a se preocupa mai profund cu Hristos sau cu adevărul.         Înțelegerea acestui pasaj va fi cu siguranță ușoară dacă acordăm atenție structurii sale : prezentarea doctrinei eliberării este întreruptă de prezentarea practicii eliberării.

          1 - Romani 5:12-21   -   Doctrină

          2 - Romani 6             -   Doctrină

          3 - Romani 7:1-6       -   Doctrină

          4 - Romani 7:7-25     -   Practică

          5 - Romani 8:1-4       -   Doctrină

     Vom vedea că doctrina eliberării este simplă. Dificultatea constă în punerea ei în practică în viața noastră. Doctrina constată în faptul că păcatul nu mai stăpânește asupra noastră, dar viața noastră pare uneori să contrazică doctrina. Vom vedea că Dumnezeu a pregătit o cale : El ne-a dat o putere care ne oferă tot ceea ce este necesar pentru a trăi în libertate.

     3     Partea I : Doctrina eliberării

     Pentru a înțelege mai bine doctrina eliberării, este necesar să discernem câteva etape - de fapt, concluzii logice de tras - care ne sunt descrise în Romani 5 la 8.

     3.1     Etapa 1 : Ceea ce s-a întâmplat cu Hristos ne privește și pe noi (Romani 5)

     În a doua parte a capitolului 5 (de la versetul 12), apostolul Pavel arată că lucrarea Domnului Isus de la cruce are consecințe importante pentru fiecare credincios. Dovada pe care o dă este atât uimitoare, cât și simplă : ceea ce Adam a făcut (încălcând porunca lui Dumnezeu) a avut efect asupra tuturor descendenților săi. Toți au moștenit păcatul, toți au comis păcate în mod individual, și toți au murit sau trebuie să moară. În același fel, ceea ce Hristos a făcut pe cruce are efect asupra celor care Îi aparțin : I-a făcut pe toți drepți.

     Niciunul din aceste două fapte nu pot fi tăgăduite : că toți descendenții lui Adam trebuie să moară, toată lumea o știe. Și că toți care aparțin lui Hristos sunt îndreptățiți. Pavel arată acest lucru în detaliu în primele cinci capitole din epistola sa (conf. 5:1).

     Prin urmare, este cert că acțiunile capului rasei (de oameni, n.t.) au avut efect asupra tuturor descendenților săi (sau "familiei sale"). Adam a păcătuit și toți urmașii săi au devenit păcătoși. Hristos a murit și toți cei din familia Sa sunt socotiți drepți.

     3.2     Etapa 2 : Noi am murit (Romani 6:2, 11)

     Etapa a doua este o consecință a celei dintâi. Dacă Hristos a murit, și eu, de asemenea, am murit ! Dacă Hristos a murit "față de păcat" (6:10), atunci și noi suntem (6:2, 11) ! Dacă El nu mai are de-a face cu păcatul, atunci aceasta se aplică și la noi (*).

     (*) Domnul nu a avut niciodată păcatul în El Însuși, în timp ce noi, îl avem încă permanent în noi ; dar faptul că Hristos a murit "față de păcat" semnifică faptul că El nu mai are niciodată de-a face cu păcatul după moartea Sa. Nu mai trebuie să se ocupe de el, nici să țină cont de el - a se vedea Evrei 9:28.

     3.3     Etapa 3 - Cel care a murit este liber

     Acest punct este atât evident, cât și confirmat în mod expres de către Pavel : "Căci cine a murit a fost îndreptățit (sau "eliberat") față de păcat" (6:7). Un rob trebuie să asculte, atât timp cât trăiește, față de stăpânul său. Dar după ce a murit, stăpânul său nu mai are autoritate asupra lui. Ar fi aberant să gândim că un rob mort trebuie să asculte încă față de stăpânul lui.

     Deoarece credinciosul, după cum am văzut, este socotit mort împreună cu Hristos, păcatul, ca un vechi stăpân, nu mai are autoritate asupra lui, nici asupra tuturor celor care aparțin familiei lui Hristos.

     3.4     Etapa 4 : Cel care a murit trebuie, de asemenea, să se socotească ca mort

     Ilustrare :

     Un tânăr este chemat la război. Guvernul țării sale i-a dat să aleagă, fie merge el însuși la război, fie plătește un înlocuitor ca să meargă în locul lui. El alege această ultimă opțiune. După câteva luni, guvernul îl informează că înlocuitorul său a fost ucis pe front. Tânărul răspunde : "Nu pot să merg la război, căci eu am murit !". El a înțeles că are dreptul de a se socoti ca mort deoarece înlocuitorul lui a murit în locul său. 

     Dumnezeu ne-a spus că noi am murit. El ne socotește ca morți deoarece noi suntem identificați cu Hristos care a murit. Fiindcă Dumnezeu ne vede astfel, putem și trebuie să acționăm în conformitate cu aceasta. Putem și trebuie să ne socotim ca morți față de păcat, adică nu mai trebuie, nu mai suntem forțați să ascultăm de el, ci putem pur și simplu să-I mulțumim Domnului că nu mai suntem obligați la această ispită. Și avem nu doar dreptul, dar și datoria și responsabilitatea de a ne "considera" (*) ca morți, adică de a ne socoti ca morți față de păcat (vezi cap. 6:11).

     (*) Nu se pune problema să ne considerăm ceva ceea ce nu suntem, ci, dimpotrivă, să ne considerăm ceea ce suntem. Suntem morți și, prin urmare, trebuie să ne socotim ca morți. 

     3.5     Etapa 5 : Trebuie deci ca să țin legea ca să nu mai păcătuiesc ? (Romani 7:1-6)

     Cum ar putea să trăiască un creștin ca să-I placă Domnului ? Primul răspuns al multor persoane - inclusiv credincioși - este adesea că ei vor să urmeze regulile și că ei gândesc că o pot face prin ei înșiși. Aceasta ridică următoarea întrebare : trebuie să mă străduiesc să țin legea ca să nu mai păcătuiesc ?

     Absolut nu ! Acesta ar fi cel mai sigur mijloc de a eșua. Noi nu avem putere să ținem legea lui Moise, nici o altă lege sau listă de reguli. Nu mai suntem "sub lege, ci sub har" (Rom. 6:14). Da, noi suntem chiar morți "față de lege". Motivul este din nou același ca mai sus : prin moartea lui Hristos, noi suntem morți față de lege ; "ați fost făcuți morți față de lege, prin trupul lui Hristos" (Rom. 7:4).

     3.6     Etapa 6 : Dar unde pot găsi puterea de a trăi într-un mod consecvent ? (Romani 8:1-4)

     Este clar pentru credincios că el are nevoie de putere pentru a fi plăcut lui Dumnezeu în viața lui. Dar această putere nu o vom găsi în noi, nici chiar în natura noastră nouă. Natura cea nouă are, cu siguranță, calități bune și dorințe bune, dar ea nu are putere în sine însăși. Dumnezeu este cel care ne oferă capacitatea, dându-ne Duhul Sfânt. Acesta ni-L prezintă pe Hristos, ne umple de bucurie și ne călăuzește.

     Aceasta vrea să spună că nu mai putem să păcătuim ? Categoric nu. Noi nu mai suntem obligați să păcătuim (Rom. 6:10, 11, 14), nu mai trebuie să păcătuim (1 Ioan 2:1a), dar noi suntem încă în stare să păcătuim (1 Ioan 2:1b) deoarece avem încă în noi natura veche, carnea (1 Ioan 1:8 ; Rom. 7:20).

     Ilustrare :

     Iată o corabie cu un căpitan rău. Acesta nu dă decăt ordine rele și forțează echipajul să asculte. Într-o zi, mateloții reușesc să-l învingă pe căpitan și să-l închidă în cală. Acum, ei sunt liberi. Nu mai trebuie să asculte de vechiul lor stăpân. El este închis, nu mai este șeful lor. Chiar dacă el strigă ordinele sale rele din cală, ei aud glasul lui dar nu mai ascultă de ordinele sale. Aceasta este o stare normală. 

     Dar să presupunem că într-o zi ei greșesc și încep din nou să asculte de vechiul lor căpitan, deși el este închis. Vor vedea foarte repede că aceasta este o mare nebunie. Nu ar fi trebuit să asculte de vechiul lor stăpân.

     Creștinul are un nou stăpân. El a murit față de păcat. Nu mai este obligat să asculte de el, de a urma impulsurile sau instrucțiunile păcatului. Și dacă umblă potrivit Duhului (Rom. 8:4), el nu va mai urma pe vechiul lui stăpân (nici ordinele sau ispitele sale). Dar dacă, într-o zi, el o face, va remarca foarte repede că aceasta a fost o mare greșeală, o mare nebunie. Ce este de făcut ? Asta înseamnă că el are nevoie de o experiență specială, de exerciții sau de hotărâri pentru a ajunge într-o stare în care să nu mai păcătuiască ? Nu ! Aceasta nu duce la nimic în afară de preocuparea cu sine însuși - care va duce direct la eșec ! Nu, el trebuie să-și mărturisească greșeala, trebuie să se judece pe sine însuși înaintea Domnului. În acel moment, Duhul Sfânt poate, din nou, să-l facă să se preocupe cu Hristos. El ne arată că Dumnezeu ne vede acum "în Hristos" și nu găsește în noi nimic care poate fi condamnat (Rom. 8:1). El ne arată, de asemenea, cât de îngrozitor este păcatul, și că Dumnezeu l-a judecat în Hristos (8:3). Și rezultatul ? Atunci este posibil ca să "umblăm prin Duhul", adică să trăim în puterea Duhului (8:4). Împlinirea cerințelor drepte ale legii este atunci o consecință, un produs secundar, ca să zicem așa. De fapt, atunci când umblăm prin Duhul, vom face chiar mai mult decât cere legea.

     3.7     Rezumatul doctrinei

     Hristos a murit. Noi suntem identificați cu Hristos. Deci, am murit împreună cu El. Prin urmare noi suntem liberi : eliberați de puterea păcatului și liberi față de lege. Dumnezeu ne-a dat Duhul Sfânt ca putere pentru a trăi spre gloria Sa.

     4     Partea II : Practica eliberării

     Doctrina eliberării este simplă în sine : noi am murit. Motivul ? Hristos a murit - iar noi suntem identificați cu El. Cum știm aceasta ? Pentru că Dumnezeu o spune. Iar ca morți, noi suntem liberi - atât de puterea păcatului cât și de lege. 

     Adevărata noastră problemă constă în practica eliberării. Adesea, experiența noastră pare să contrazică doctrina. Dumnezeu spune că noi am murit, dar noi nu o simțim, iar experiența noastră este adesea mult diferită : reacționăm la provocări, la ispite, etc. Dacă încercăm să spargem acest ciclu prin propriile noastre eforturi, vom eșua. Iar aceasta continuă până când vom învăța - adesea printr-o experiență amară - lecția din Romani 7.

     4.1     Etapa 7 : Și dacă experiența mea pare să contrazică doctrina ? (Rom. 7:7-25)

     În acest pasaj, Pavel întrerupe - după cum am menționat deja - prezentarea doctrinei eliberării pentru a menționa piedicile pe care le întâmpină mulți credincioși înainte de a realiza cu adevărat eliberarea lor.

     Pentru a spune lucrurile mai simplu, principala dificultate rezultă din faptul că noi nu putem să-I fim plăcuți Domnului prin propriile noastre puteri. Cu cât vom încerca mai mult, cu atât vom avea mai puțin succes.

     4.1.1     Situație

     Un nou convertit își începe viața sa cu Domnul. El Îl iubește pe Mântuitorul său. El știe că toate faptele sale rele au fost iertate. Dintr-o dată, într-o situație neașteptată, el se lasă provocat și comite un păcat. Devastat și dezamăgit, se întreabă cum a putut să i se întâmpe acest lucru acum că s-a convertit. Își propune, în inima sa, să fie mai atent, să-L urmeze pe Domnul cu toată voința și energia sa, pentru a evita o astfel de cădere, dar, la puțin timp după aceasta, el cade... Ce este de făcut ?

     4.1.2     Căile propuse

     Au fost propuse diferite căi pentru a răspunde la această problemă :

          -     "Sfințenia progresivă" : unii găndesc că este vorba despre o problemă bine cunoscută de creștinii începători. "Nu trebuie să se îngrijoreze", spun ei, "aceasta vine cu experiența". Natura cea nouă va crește, cea veche se va diminua și, cu timpul, va avea biruință ;

        -     "Dispariția naturii vechi" : o versiune chiar mai extremă proclamă că, datorită sfințeniei progresive, se va ajunge la o stare făra păcat, fără nicio urmă a naturii vechi. Dar, aceasta nu se va întâmpla atât timp cât noi suntem pe pământ (Ioan 1:8) ; 

         -     "Mai multe eforturi" : alții spun că trebuie încercat din nou, cu mai multă energie, mai multă voință, mai multă "dedicare", mai multă rugăciune, mai multă... etc.

          -     "Lucrul acesta este normal", mai zic alții. "Aceasta se întâmplă la toți, până la urmă, noi nu suntem decât oameni...

     Atitudinea celor din ultima grupă este, poate, cea mai răspândită astăzi. Riscăm de a nu mai lua în serios păcatul, uităm cât a suferit Hristos, ne lăsăm influențați de atitudinea oamenilor din jurul nostru, conștiința începe să se împietrească, și sfârșim prin a concluziona că "lucrul acesta este normal".

     Aceasta este probabil explicația de ce astăzi, noi avem nu doar dificultatea de a înțelege eliberarea în sine, dar că avem chiar dificultatea de a înțelege de ce este ea importantă și la ce folosește. Fie ca Domnul să trezească conștiințele noastre și ca El să ne facă sensibili la această problemă și la soluționarea minunată pe care ne-o oferă harul.

     4.1.3     Descoperirile din Romani 7 

    

     În acest pasaj (Romani 7, de la v. 7), Pavel scrie adesea la persoana întâi singular ("eu"), nu pentru că este vorba despre el însuși, ci pentru că acest pasaj se referă la o experiență personală. "Eul" reprezintă o persoană născută din nou care caută să-I placă Domnului prin propriile sale puteri. Prin urmare, nu este vorba nici despre un necredincios, nici despre un credincios ca reprezentant al unei stări normale a creștinului. Această persoană este serioasă, dorește din toată inima să facă ceea ce este bine, dar trebuie să constate că ea cade, din nou și din nou, în lucrurile pe care nu vrea să le facă.

     Pe parcursul acestei experiențe, această persoană face o serie de descoperiri importante, care o conduce, în final, la o eliberare conștientă și fericită.

     Iată descoperirile :

     1.  Legea, legalismul sau o atitudine legalistă nu mă pot ajuta să-I fiu plăcut lui Dumnezeu.                     Aceasta nu poate decât să mă condamne (Rom. 7:7 și următoarele) ;

     2.  Atunci când încerc să-I plac lui Dumnezeu prin propriile mele eforturi, eșuez continuu (7:15,             16, 19) ;

     3.  Dumnezeu are dreptate cănd condamnă păcatul (7:12) ;

     4.  Nu eu sunt cel care comite păcatul, ci păcatul care locuiește în mine, acest motor care nu                 poate și nici nu vrea să facă nimic altceva decât să păcătuiască (7:17) ;

     5.  În carnea mea, adică în ceea ce sunt prin natură, nu locuiește nimic bun (7:18) ;

     6.  Nu am putere să mă eliberez singur, ci am nevoie de un eliberator din afară (7:24) ;

     7.  Eu sunt într-o poziție complet nouă înaintea lui Dumnezeu : "în Isus Hristos". Deci, nu mai                sunt sub condamnare (8:1). Dumnezeu mă iubește - chiar și când am păcătuit, și chiar dacă            păcatul locuiește în mine ; El nu mă va judeca pentru aceasta, căci El a judecat deja această            natură păcătoasă în Fiul Său la cruce (8:3) !

     Unii rămân ani de zile în această situație, alții învață mai repede lecția acestei experiențe. Se întâmplă, de asemenea, ca unele persoane auzind evanghelia mântuirii în mod deplin - inclusiv eliberarea de sub puterea păcatului - și acceptând-o aproape imediat prin credință, să nu rămână deci mult timp în această stare descrisă în Romani 7.

     Punctul esențial, însă, nu este timpul necesar pentru a învăța această lecție, ci faptul de a ajunge cu adevărat în Romani 8, adică la a renunța de a mai încerca prin propriile puteri, ci, dimpotrivă, de a trăi în puterea Duhului (8:4).

     4.1.4     O putere superioară

     Eliberarea de sub puterea păcatului în sens practic este, de fapt, foarte simplă : o putere se înclină în fața unei puteri superioare. Avem întotdeauna în noi carnea, natura păcătoasă. Dar nu mai suntem în situația de a asculta de impulsurile ei. Noi nu putem să ne împotrivim ei prin propriile noastre puteri. Dar dacă trăim în comuniune cu Domnul și dacă permitem Duhului Sfânt să ne preocupe cu Hristos, atunci vom putea să trăim în bucuria creștină. Și dacă se întâmplă vreodată să cădem, atunci să mărturisim, pentru a putea să trăim din nou în puterea Duhului.

     Astfel, ispitele sau impulsurile naturii vechi sunt învinse prin puterea superioară a Duhului Sfânt. Știm cu toții, din experiență, că o forță care este reală, care există, poate fi neutralizată și chiar învinsă printr-o forță mai mare.

     Exemplul 1 :  Există bucăți metalice pe biroul meu. Ele vor rămâne mult timp acolo datorită forței de gravitație. Dar dacă un magnet este apropiat de bucățile metalice, ele sunt atrase spre magnet. Forța lui este superioară celei de gravitație.

     Exemplul 2 : Un elicopter se înalță de la sol și rămâne în aer mai multe ore. Aceasta vrea să zică că forța de gravitație nu mai există ? Bineînțeles că nu ! Dar există, de asemenea, în această situație o forță superioară : de la o anumită viteză de rotație, rotorul exercită o forță ascendentă permițând elicopterului să rămână în aer fără să se prăbușească la sol.

     La fel, păcatul (carnea, natura veche) este încă în noi (1 Ioan 1:8 ; Rom. 7:20), dar Dumnezeu ne-a dat o forță superioară, Duhul Sfânt care este o Persoană, dar și o putere. "Căci legea (sau aici : puterea) Duhului de viață (Duhul Sfânt ca putere pentru viața cea nouă în noi) în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții (puterea cărnii)" (Rom. 8:2).

     5     Rezumat

     Creștinii aparțin lui Hristos. De aceea Dumnezeu i-a identificat cu Hristos mort și înviat. Poziția Lui este poziția lor. Credința acceptă pur și simplu, pentru că Dumnezeu o spune. Dacă am murit împreună cu Hristos, noi nu mai suntem sub puterea păcatului, nici sub autoritatea legii. Nu mai suntem obligați ca să slujim păcatului, ci putem (și trebuie) să ducem o viață cu totul nouă. Nu avem în noi înșine această putere, ci prin Duhul Sfânt.

     Ilustrare :

     Un camion încărcat greu este staționat. Muncitorul care tocmai a terminat de încărcat decide să-l mute. Îl împinge cu toate puterile sale. În final, camionul se mișcă, pentru a se opri zece centrimetri mai departe.

     Acum, vine un alt om. El se suie la volan, sucește cheia în contact și pune motorul în mișcare. Camionul se mișcă, înaintează, parcurge sute de kilometri cu viteză mare. De ce ? Deoarece conducătorul a fost mai puternic decât muncitorul ? Fiindcă el a depus un efort mai mare ? A avut el o hotărâre sau o determinare mai mare ? Bineînțeles că nu. Dar el a sucit cheia ! El a restabilit contactul care era întrerupt, deconectat. Prin urmare, puterea motorului este acum la dispoziția sa.

     Creștinul trebuie să restabilească contactul dacă acesta este întrerupt (prin mărturisire, prin judecata de sine). Dacă o face, toată puterea Duhului Sfânt este la dispoziția sa. Duhul Sfânt îi prezintă pe Domnul, îi dă bucurie, îl face să înainteze.

     "Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel deci eu însumi, slujesc legii lui Dumnezeu, dar, cu carnea (sau "firea") legii păcatului" (Rom. 7:25).

     Realitatea eliberării vine deci de la altcineva decât mine, de la Isus Hristos, chiar dacă în mine sunt două legi (sau : puteri) : cea a lui Dumnezeu (Duhul) și cea a păcatului, - puterea Duhului care face să fim preocupați cu Hristos fiind mai puternică decât cea a păcatului.

                                    ....................................................................................             

 

                                                     

                                           Cartea Profetului Habacuc

                                                                          - III-

     Henri Rossier (1916)

     3     Capitolul 3 : Rugăciunea lui Habacuc

     „O rugăciune a profetului Habacuc, pe şighionot‟ (v. 1).

 Concluzia față de tot ce a auzit profetul din gura Domnului se rezumă la o rugăciune care este, în același timp, cerere, mulțumire și laudă, produse de o credință deplin asigurate de credincioșia Domnului față de promisiunile Sale (*). Aceasta este compusă din patru părți.

     (*)  Cuvântul „șighionot‟, pluralul pentru „șigaion‟, „strigăt mare‟ (Psalm 7) pare să indice, potrivit unui critic recent, o serie de strigăte și de laude înălțate care compun ceea ce aici se numește “o rugăciune”. Această interpretare mi se pare foarte plauzibilă având în vedere diviziunile naturale pe care le întâlnim în rugăciunea lui Habacuc. 

     3.1     Prima parte – v. 2

     Prima parte cuprinde versetul 2:

     „Doamne, am auzit ce ai spus Tu şi, m-am temut. Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta în mijlocul anilor! În mijlocul anilor, fă-o cunoscut! În mânie, aminteşte-Ţi de îndurare!‟

     În cap. 1:2, profetul a spus : „Până când voi striga şi Tu nu vei auzi? Strig către Tine …‟. Cum a putut el să rostească un asemenea cuvânt : “Tu nu vei auzi”? În tot ceea ce urmează, Domnul, în învățăturile Sale, îi arată că a auzit și că El aude întotdeauna. El ii explica, cu o condescendență aproape paternală, dreptatea judecăților pe care le-a făcut să cadă asupra poporului Său și asupra vrăjmașilor poporului Său, dar i-a arătat, în același timp, că cel drept nu este fără resurse când trece prin judecăți, caci el va trăi prin credința sa. El i-a spus în final că Dumnezeu va fi glorificat și înălțat personal într-un timp viitor și că lumea întreagă va fi umplută de cunoștința gloriei Lui.

     Acum profetul poate spune: „Am auzit‟ și nu: „Tu ai auzit‟, căci prima mea întrebare nu a fost  decât rezultatul slabei mele credințe , dar acum am cunoștința gândurilor Tale; căci Tu mi-ai dat-o; nu mai trebuie să aștept domnia Ta pentru a le înțelege; credința m-a făcut să mi le însușiesc.

     Dar în fața anunțului judecăților Tale „m-am temut‟. Într-adevar, ce groaznice sunt judecățile Tale, făcute să umple inima de o teamă aducătoare de mântuire! Dar acum am să-Ți cer un lucru, și cât de mult îl doresc : „Însuflețește lucrarea Ta în mijlocul anilor! În mijlocul anilor, fă-o cunoscut‟, înainte de timpul de la sfârșit despre care ai vorbit (2:3), lucrează în har printre noi! Eliberarea din Egipt a deschis „începutul anilor‟ în care Domnul a manifestat lucrarea Sa în favoarea poporului Său și profetul dorește ca Dumnezeu s-o însuflețeasca acum, înainte de a introduce, la sfârșitul anilor, eliberarea milenară. El știa că atunci era timpul mâniei: un motiv în plus pentru a face apel la îndurarea lui Dumnezeu, căci tocmai atunci când judecatile Lui se dezlănțuie asupra lumii, suntem chemați să ne bazam, acum ca și atunci, pe lucrarea harului Sau. Rugăciune profetică a lui Habacuc va primi răspuns când Israel va fi readus la viață, aceasta având ca rezultat alcatuirea unei rămășițe credincioase, pentru care profetul este o imagine înaintea ochilor noștri.

     3.2      A doua parte - v. 3-15

     A doua parte cuprinde versetele de la 3 la 15. Ea descrie eliberările lucrate de Domnul în trecut și intervenția lui viitoare în favoarea poporului Său.

     3.2.1     Prima diviziune – v. 3-6

     Această diviziune descrie ieșirea din Egipt.

     „Dumnezeu a venit din Teman şi Cel Sfânt de pe muntele Paran. Oprire. Gloria Lui acoperă cerurile şi pământul este plin de lauda Sa. Şi strălucirea Lui era ca lumina. Raze ieşeau din mâna Lui; şi acolo era ascunsă puterea Lui. Înaintea Lui mergea ciuma şi o flacără arzătoare ieşea la picioarele Lui‟ (v. 3-5).

     Aceste versete ni-L prezintă pe Domnul ieșind de la răsărit, din Teman și din muntele Paran care domină pustiul ce poartă acest nume; într-un cuvânt, din teritoriul Edomului, pentru a veni în ajutorul poporului Său și a-l elibera de robia Egiptului nimicind națiunile care îl asupreau și erau împotriva lui (*).

     (*)  În Deut. 33:2, Domnul a venit din Sinai, din Seir și Paran pentru a elibera pe poporul Său și a-i da legea. În Judecatori 5:4, cântarea Deborei celebrează, ca și cea a lui Habacuc, intervenția Domnului venind din Seir pentru a nimici pe vrăjmașii poporului Său. Psamul 18:7-19 celebrează aceeași intervenție, dar are în vedere în mod special pe vrăjmașii de la sfârșit. Psalmul 68 asimilează eliberarea din Egipt cu cea de la sfârșitul timpului. Psalmul 77, scoate din eliberarea din Egipt asigurarea că Domnul va izbavi pe poporul Său din necazul cel mare de la sfârșit. Toate aceste pasaje deci, ca și rugăciunea lui Habacuc, celebrează intervenția lui Dumnezeu în trecut, pentru a răscumpăra poporul din Egipt, ca o garanție a intervenției viitoare în zilele de la urmă.

     „El a stat şi a măsurat pământul; El a privit şi a tulburat naţiunile; şi munţii cei de veacuri s-au risipit, dealurile străvechi s-au afundat; căile Lui sunt eterne‟ (v. 6). Națiunile care au incercat să se opună lui Israel au fost risipite, puterea Egiptului antic a fost zdrobită dintr-odată; dealurile eterne, autoritățile întărite de Dumnezeu Însuși și care, datorită acestui fapt,  ar fi trebuit să aibă o durată nelimitată, „s-au afundat‟ odinioară înaintea Celui care a venit de pe muntele Său sfânt pentru a elibera pe poporul Său. 

     Profetul adaugă: „căile Lui sunt eterne‟. Ce siguranță dă acest gând pentru credința! Ceea ce a făcut în trecut va face și în viitor; la El nu există modificare, nici umbră de schimbare. Fie ca este vorba de judecată sau de eliberare, căile sfințeniei și ale iubirii se repetă și se desfasoara, întotdeauna la fel până la marginea dealurilor eterne (Geneza 49:26).

     3.2.2     A doua diviziune – v. 7-15

     În această diviziune găsim asemănarea dintre eliberarea profetică viitoare și cea din Egipt, care nu este decât o imagine slabă.

     „Am văzut corturile Cuşanului în durere; covoarele ţării Madianului au tremurat‟ (v. 7). Profetul contemplează acum evenimente care nu au avut loc încă, dar pe care el le privește în viziune ca fiind trecute, și se raportează la lucruri viitoare pe care credința lui le consideră absolut sigure. Ținuturile lui Cuș la vest și la nord, Arabia la răsărit și la sud, vor tremura înaintea Domnului. Eliberarea din trecut, când Israel a ieșit din Egipt, este departe de a fi atât de mare ca aceasta eliberare viitoare. - „S-a mâniat Domnul pe râuri? Era mânia Ta împotriva râurilor? Era vuietul Tău împotriva mării, de ai călărit pe caii Tăi şi Te-ai suit în carele Tale de biruinţă?‟ (v. 8). Dacă El desființează hotarele națiunilor și lovește El Însuși mulțimea dezorientată a popoarelor, scopul Lui, făcând astfel, este nu numai judecata, caci carele Sale de luptă sunt care ale mântuirii. Va trebui, fără îndoială, ca judecățile să-și urmeze cursul până la capăt, ca loviturile vestite prin Cuvântul lui Dumnezeu să se abată asupra popoarelor și ca hotarele națiunilor să fie răsturnate; ca autoritățile care guvernează să fie cuprinse de spaimă; ca lumea întreagă să scoată strigăte de disperare, ridicându-și în zadar mâinile rugătoare în mijlocul potopului care se va revărsa asupra lor (v. 10); nimic nu va putea opri lupta dusă de Domnul împotriva celor răi până la nimicirea lor totală. Va fi ca în zilele lui Iosua, când „soarele s-a oprit şi luna a stat până ce naţiunea s-a răzbunat asupra vrăjmaşilor săi‟ (v. 11; Iosua 10:12). Dar, mai mult, mânia divină nu va cruța țara Lui Însusi, țara lui Israel. Poporul necredincios și apostat va primi, ca și celelalte națiuni, loviturile mâniei Domnului (v. 12).

     Rezultatul la toată această revărsare imensă de calamități va fi mântuirea lui Israel. „Ai ieşit pentru salvarea poporului Tău, pentru salvarea unsului Tău, ai zdrobit capul din casa celui rău, ai dezvelit temelia până la gât‟ (v. 13). Nu este acesta un lucru minunat? Acest popor mic, care, pe deasupra, este și reprezentat printr-o rămășiță aparent neînsemnată, este totuși obiectul grijii Dumnezeului atotputernic, care va răsturna lumea întreaga pentru a-l salva. Aceasta pentru că Israel este unsul Lui, pe care El l-a însemnat cu pecetea Duhului Său, pe care l-a dobândit cu prețul propriei Sale vieți și pe care dorește să-l aibă ca tovarăș al gloria Sale, să fie aproape de El, în centrul unei guvernări unde va domni dreptatea eternă. Dacă adevaratul Israel este lipsit de importanță în ochii oamenilor, el va fi „comoara deosebită‟ a lui Hristos în ziua puterii Lui. Nu vorbim aici despre Biserică, de soția Mielului, ale cărei binecuvântări sunt mai presus decât cele ale lui Israel, după cum cerul este mai presus de pământ. Vechiul Testament nu ne vorbește niciodată de această soție, dar inimile noastre se interesează de „femeia iudaică‟ deoarece Hristos, Domnul, Mesia și Împăratul ei Se interesează de ea, o privește cu plăcere, ca fiind bijuteria Lui prețioasă și va împlini față de ea toate promisiunile din vechime, de care nu I-a părut rău niciodată. Oricare ar fi fost necredinciosia națiunii, niciodată inima Împăratului ei nu s-a schimbat față de ea. Dacă a trebuit să o alunge pentru un timp, ca pe o femeie infidelă, într-un viitor apropiat, El o va primi din nou, după ce o va curăți prin focul judecății, prin acel necaz care, înainte să vina,  făcea să tremure de teama inima profetului nostru. Găsim acest gând exprimat în versetul 13, din pasajul minunat din Isaia unde Domnul este văzut venind din Edom, din Boțra, umblând în măreția puterii Sale. El singur a călcat în teasc și a zdrobit popoarele în furia Lui,caci El spune: „Pentru că ziua răzbunării era în inima Mea şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei‟ (Isaia 63:1-6). 

     Atunci va fi „zdrobit capul din casa celui rău‟, dezvelind temelia până la gât (v. 13), pasaj ce face aluzie, fara îndoială, la Caldeean care și-a zidit casa pe nedreptate (2:9), dar care ne îndreapta gândurile spre“cel rău” de la sfârșit, a cărui casă va fi distrusă, de la cap până la temelie. La fel este și în versetul 14, în care se desfășoară conflictul final. Toate națiunile „au ieșit ca un vârtej‟ pentru  a risipi aceasta sărmana rămășiță întristată și fără putere și ca s-o înghită  în ascuns, căci am remarcat în mai multe rânduri, pe parcursul studiilor noastre profetice, că națiunile de la sfârșit nu-și vor arăta deschis planurile lor, ci vor hrani în ascuns intenția de a le smulge prada aliaților lor de o zi. Dar, când Se va arăta Hristos, va fi suficient să se arate caii acestui războinic puternic, pentru a călca și a nimici puterea formidabilă asmuțită de Satan împotriva Lui și a poporului Său. Capitolul 19 din Apocalipsa (v. 11-16) ne prezintă tabloul sublim al acestei scene razboinice, arătându-ne să-l vedem sub aspectul său ceresc, ceea ce profeția din Vechiul Testament nu a facut niciodată.

     3.3     Partea a treia – v. 16

     

     A treia parte cuprinde versetul 16.

      „Am auzit şi lăuntrul mi s-a cutremurat; buzele mele tremurau la acest glas; mi-a intrat putrezirea în oase şi am tremurat înăuntrul meu, ca să mă odihnesc în ziua strâmtorării, când invadatorul lor se va sui împotriva poporului‟.

     Acest verset este concluzia și rezumatul celor de mai înainte. După cum spusese profetul în versetul 2, el auzise și se temea de perspectiva mâniei divine, dar el a mijlocit pentru popor, pentru ca Domnul să-Și amintească de îndurarea Lui față de el. Acum, toată scena sfârșitului a trecut prin fata ochilor săi. El și-a amintit de judecățile executate odinioară asupra țării Egiptului și asupra tuturor vrăjmașilor lui Israel, atunci când Dumnezeu a vrut să răscumpere pe poporul Său. Privirile sale profetice s-au îndreptat apoi spre judecățile de la sfârșit și a înțeles că ele nu puteau să aibă în vedere, precum cele de odinioară, decât salvarea poporului lui Dumnezeu. El a văzut și a realizat toate acestea, însă lucrul acesta nu l-a împiedicat, și chiar mai mult decât la începutul cântării sale, să nu tremure până în străfundul ființei lui și să nu simtă putreziciunea intrându-i în oase, ca Daniel, când a văzut “viziunea cea mare”, când “culoarea feței i s-a schimbat, stricându-se, și a pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8); această pregătire a fost necesară pentru a putea primi comunicările profetice, și a pătrunde în gândurile lui Dumnezeu. Așa că îngerul l-a liniștit pe Daniel: „Nu te teme, om preaiubit; pace ţie, fii tare, da, fii tare!‟ (v. 19). La fel este și aici, în această scurtă scenă pe care ne-o prezintă Cuvântul. Profetul tremura și trece printr-o completă judecată de sine, dar aceasta a fost pentru a se putea “odihni în ziua strâmtorării”. Această lucrare de conștiință, acest sentiment al neputinței totale,  această convingere cu privire la stricăciunea naturii noastre, sunt necesare pentru a putea găsi odihnă, fie că este vorba de istoria trecută, prezentă sau viitoare a omului. Aici, această odihnă este viitoare. Profetul o dorește pentru ziua necazului care este, după cum am văzut de atâtea ori pe parcursul acestor studii, ziua necazului cel mare pentru Israel, ziua când vrăjmașul „se va sui împotriva poporului‟. Din mai multe pasaje din profeți, știm cine va fi acel vrăjmaș și care vor fi armatele care vor ataca Ierusalimul. Profetul este asigurat de eliberarea finală și de odihna definitivă, dar Cuvântul ne prezintă aici o odihnă anticipată, și anume odihna sufletului în mijlocul celor mai crunte încercări, o odihnă pe care o poate da numai judecata completă de sine și cunoașterea dragostei și îndurării lui Dumnezeu, pe care numai El le poate da.

     3.4      A patra parte – v. 17 - 19

     A patra parte cuprinde versetele 17 la 19 

     „Pentru că, deşi smochinul nu va înmuguri şi rod nu va fi în viţe, rodul măslinului va lipsi şi ogoarele nu vor da hrană, turma va fi nimicită din staul şi nu va fi nici o cireadă în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele. Dumnezeu, Domnul este tăria mea; şi El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor şi mă va face să umblu pe înălţimile mele‟.

     În această a patra parte a Cântării avem expresia minunată a credinței profetului, credință care a crescut de la începutul discuțiilor sale cu Domnul. Dacă, în versetul 16, el aștepta o eliberare viitoare, aceasta nu înseamnă că ea nu putea întârzia. Si credința lui răspunde la cuvântul: „Chiar dacă va întârzia, aşteapt-o‟ (3:3). El o aștepta deci, cu certitudinea că ea va fi precedată de necaz, dar în mijlocul acestei furtuni dezlănțuite el are un adapost asigurat, un mic cort unde va putea găsi odihnă în prezența lui Dumnezeu.

     Acum, această  speranță îi este suficientă. El știe că odihna va veni după ce va trece necazul. Și ce să facă el acum? Timpul prezent este un timp de secetă totală. El corespunde perioadei actuale prin care trece poporul evreu. Smochinul, vița, măslinul, atâtea simboluri ale acestui popor, sunt fără rod, nu produc nimic pentru Dumnezeu. Lipsește grâul, oile, boii, totul lipsește; nu mai există nici măcar o jertfă care să-l readucă pe Israel în relație cu Dumnezeu!

     Nu aceasta ar trebui să simtă și sufletul nostru în ziua de azi? Secetă și foamete spirituală; slăbiciune extremă a mărturiei creștine; mărturie fără viață și fără relație cu Dumnezeu… „Dar eu‟, adaugă profetul. - Acest drept care trăiește prin credință lui și-a însușit mântuirea promisă, ca un lucru actual. Dar el se bucura nu în odihna, la care înca nu a ajuns, nici chiar în mântuire. El are o bucuria mult mai excelentă decât aceasta; el Il are pe Domnul Însusi, Dumnezeul mântuirii sale. Acest Dumnezeu care nu îi ascunde nimic, care îl tratează ca prieten, care îi revelează gândurile Sale cele mai tainice, pe a cărui îndurare poate conta când toate lipsesc, acest Dumnezeu ale cărui binecuvântări sunt eterne, Domnul lui, este Cel în care el se bucură și se va bucura întotdeauna: „Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine‟ spunea Sulamita; „Ne vom aminti de iubirea ta mai mult decât de vin‟ (Cântarea 1:4). Astfel, Dumnezeu dă „cântări de bucurie noaptea‟ (Iov 35:10). Profetul este de acum înainte în comuniune deplină cu Domnul. El a înțeles, încă de la început, că “Domnul, Dumnezeul său și Sfântul său” este lumină și că ochii Lui sunt „prea curați ca să privească răul‟ (v. 1:12-13), dar acum el se bucură în El, gustă perfecțiunile Persoanei Sale și înțelege dragostea Sa, dragostea “Dumnezeului mântuirii lui” (Ps. 24:5).

     Dar Domnul nu este numai bucuria lui; ci și tăria lui (v. 19), atunci când el, profetul, nu are nicio putere. „Ferice de omul a cărui putere este în Tine!‟ (Psalm 84:5). Datorită Lui, într-un timp de slăbiciune extremă, când nici una dintre lucrurile promise nu s-a realizat, picioarele noastre sunt făcute ca ale cerboaicelor; noi putem urca pe înălțimile noastre, pe care le putem străbate cu pași ușori, fericiți, repezi și liberi. Locurile cerești ne aparțin, sunt ale noastre, domeniul care ne-a fost atribuit. Ce contează seceta pentru cei care Îl au pe Domnul și puterea Lui, bucuria Lui, pentru cei care se bucură de toate binecuvântările spirituale în locurile cerești?

     „Către mai-marele muzicii. Pe Neghinot (instrumentele cu coarde)‟.

     Cum să te mai miri apoi că, în acele timpuri dezastruoase, Habacuc a regăsit închinarea, ca în zilele bune ale lui David și ale lui Solomon? El își încredințează cântarea mai-marelui muzicii pentru a fi cântată cu viori și harfe. El realizează dinainte  lauda viitoare pe care Israel o va aduce în templul său restaurat.

     Dar noi, preaiubiților, nu avem și noi același privilegiu? Nesiguranța absolută a lucrurile de pe pământ ne împing spre Domnul și, atunci cand gustăm bogățiile de nepătruns ale lui Hristos, un singur gând pune stăpânire pe întreaga noastră ființă: să ne aruncăm la picioarele Lui și să-L adorăm! Închinarea copiilor lui Dumnezeu poate fi regăsită în mijlocul ruinelor creștinătății.

     Încheiem această expunere prin cuvintele pe care le-a spus cineva, cu privire la profetul nostru: „Nimic nu este mai frumos decât această desfășurare a gândurilor Duhului lui Dumnezeu: În mijlocul întristărilor și frământarilor lucrate de Duhul, Dumnezeu răspunde pentru a da cunoștință și a întări credința, pentru ca inima să fie în comuniune cu El‟.

     4     Recapitulare

     Habacuc ocupă un loc cu totul aparte printre profeți, deși Ieremia, în timp ce cuprinde un orizont mult mai vast, se aseamănă într-un anume fel cu el în ce privește experiențele personale. În primul rând profetul s-a revoltat împotriva domniei violenței în mijlocul poporului; el strigă: „Până când?‟ Dar, de îndată ce Domnul îi anunță judecata lui Israel de către caldeeni, sufletul omului lui Dumnezeu este profund întristat pentru națiunea lui. Asemenea lui Moise, el preia în mâini, ca mijlocitor, cauza lui Israel înaintea Domnului. Dumnezeu îi răspunde că va judeca națiunile pe care le-a folosit ca pe nuiaua Lui. Dar Habacuc însuși învață o lecție personală valabilă în toate timpurile și în toate împrejurările: „Cel drept va trăi prin credință‟. Principiul credinței este singurul pe care trebuie să se bazeze în zilele cele mai rele. Acest verset este nodul central al întregii profeții a lui Habacuc. Din acel moment credința lui cercetează motivele judecăților, meditează la eliberările din trecut, înțelege eliberările care vor veni, trece prin nenorocirile din prezent, cu o bucurie neamestecată, care se leagă de persoana Domnului, cu puterea lui Dumnezeu Însuși și cu bucuria libera și fericită a binecuvântărilor cerești și eterne. Îmbogățit cu asemenea binecuvântări, omul credinței a găsit calea spre Locul prea sfânt, și intră acolo pentru a se închina lui Dumnezeu.

     Calea credinței este minunată, deoarece ea ne înalță deasupra tuturor obstacolelor, mai presus chiar de experiențe noastre, și fixează privirile noastre asupra lucrurilor care nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt pentru un timp, dar cele care nu se văd sunt eterne!

 

                                          

                                                 Cartea Profetului Habacuc

                                                                              - II -

     Henri Rossier (1916)

     2     Cap. 2 : Răspunsul Domnului la întrebarea pusă în capitolul 1:13-17

     2.1 – 2:1-5: Judecata îl va lovi cu siguranță pe asupritor, dar cel drept va trăi prin credință.

     V. 1 - Acum profetul stă de „strajă‟ în „turn‟ (Matsor) (*), adică, sub aspect profetic locul unde vrăjmașul va asedia poporul său. În loc să stea departe, el realizează în duh judecata gata să vină; dar el  nu se plasează acolo cu intenția de a se opune vrăjmașului, caci el știe că trebuie  să se împlinească cu siguranță Cuvântul Domnului. Stând de strajă, el are două scopuri: să vadă ceea ce îi va spune Domnul înainte de atacul iminent al vrăjmașului, și ceea ce va răspunde el, profetul.

     (*) Matsor este întotdeauna locul rânduit pentru a rezista unui asediu.

     În vederea acelui eveniment apropiat, Habacuc aștepta deci o nouă revelație a gândului lui Dumnezeu. El nu a aflat încă tot ce trebuia să știe. Dacă știe că Dumnezeu nu poate suferi nelegiuirea lui Israel și urma să o judece prin caldeeni (1:6), dacă știe, pe de altă parte, că Dumnezeu nu poate suferi nelegiuirea caldeenilor, el nu știe încă ceea ce intenționează Dumnezeu să facă cu privire la ei; dar, înainte de toate, cum va putea El ca, judecându-i și pe unii și pe alții, să-i salveze pe cei drepți care se încred în El. El se aștepta deci să dea o replică, ca Moise odinioară, atunci când Domnul a dicutat cu el în legătură cu Israel, care făcuse vițelul de aur (v. Exod 32:7-14; 33:12-16). Dar hotărârea lui de a replica va întâmpina un răspuns atât de categoric și fără drept de replică, încât profetul nu va mai putea face nici o remarcă, așa cum avea intenția. Cea de-a doua dorință a inimii sale când el stătea în turn nu s-a putut realiza deoarece el nu a avut de-a face cu un Dumnezeu care să intre într-o controversă cu el. De atunci, în loc să vorbească, el va zice: „Am auzit‟ și va aduce mulțumiri Dumnezeului mântuirii sale (cap. 3:2).

     „Şi Domnul mi-a răspuns şi a zis: «Scrie viziunea şi graveaz-o pe tăbliţe, ca să poată alerga cel care o citeşte»‟ (v. 2).

     Dumnezeu vrea ca viziunea pe care o căuta profetul să fie scrisă, gravată pentru a rămâne, pentru a fi păstra și citită (v. Isaia 30:8), căci este vorba de lucruri apropiate și viitoare care au o însemnatate imensă. De fapt, Habacuc nu a primit doar aici, ca în capitolul 1, învățături cu privire la căile guvernării lui Dumnezeu față de poporul său, ci, ajungând să cunoască judecata finală a națiunilor și nenorocirile care vor veni asupra lor, el găsește că toate aceste lucruri au ca scop gloria lui Dumnezeu, gloria Împărăției eterne a lui Hristos. El a înțeles, în sfârșit, care trebuie să fie atitudinea celor drepti în așteptarea acestei Împărății și care este imensa lucrare de răscumpărare pentru ei. Trebuie ca această viziune nu doar să poată fi citită și înțeleasă bine, dar și transmisă rapid altora, căci timpul este aproape. Acesta considerăm că este sensul cuvântului: „Ca să poată alerga cel care o citește‟ (*). Pătruns de importanța răspunsului divin, el se va simți constrâns să meargă pentru a răspândi cuvântul în lume. Aici nu este vorba, ca în Daniel, de o carte pecetluită până la timpul sfârșitului (Daniel 12:4), ci de o comunicare clară și distinctă a gândurilor lui Dumnezeu, destinată a fi răspândită rapid peste tot. Această viziune, având un caracter evanghelic, cu siguranță nu trebuia să fie pecetluită. Viziunea lui Daniel, odinioară pecetluită, nu mai este acum pecetluită (Apocalipsa 22:10), dar cea a lui Habacuc nu a fost pecetluită niciodată.

     (*) Și nu, cum au tradus mulți: „Ca să fie citită în mod frecvent‟.

     „Pentru că viziunea este încă pentru un timp hotărât, dar se grăbeşte spre sfârşit şi nu va minţi‟ (v. 3). 

Această viziune anunță, fără îndoială, ruina apropiată a puterii caldeene, care era gata să intre în scenă. Timpul acțiunii ei era stabilit dinainte, dar viziunea merge mult mai departe; ea vorbeste despre sfârșit, despre gloria Împărăției și chiar dacă aceste ultime evenimente sunt încă îndepărtate, ele sunt absolut sigure, caci viziunea dată de Dumnezeu Însuși, nu poate să mintă. De aceea, Dumnezeu a avut grija ca să fie gravată pe tăblițe, cum El a gravat altădată  pe tablele de piatră legea, al cărei conținut nu a fost niciodată pecetluit.

     „Chiar dacă va întârzia, aşteapt-o, pentru că va veni negreşit, nu va fi amânată‟ (v. 3). Duhul lui Dumnezeu arată că viziunea, când ea vorbește despre sfarșit poate să mai întârzie. Împlinirea ei istorică, ea fiind azi de douăzeci și cinci de secole, a fost atunci pentru un timp hotărât; referitor la sfârșitul despre care vorbește viziunea, el întârzie, iar credinciosul îl așteaptă și astăzi, contând pe promisiunea lui Dumnezeu. El va veni cu siguranță, iar semnul care îl va anunța nu va fi un semn înșelător. Așa cum știm, acest semn este arătarea Domnului în judecată. De asemenea,  vedem pe apostolul Pavel aplicând acest pasaj, în Evrei 10:37, la arătarea lui Hristos în timpul de la sfarsit, când spune: „Pentru că încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia‟, în timp ce Habacuc îl aplică la judecata asupra Caldeeanului la un timp hotărât. Observați modul nou în care Duhul lui Dumnezeu interpretează El Însusi Cuvântul Sau, cum am văzut deja în capitolul 1 și cum vom vedea înca în continuarea acestui studiu. Noi care am ajuns la „sfârșitul veacului‟, caci el a fost inaugurat prin crucea lui Hristos, primim o interpretare mult mai extinsă a profeției decât profetul însuși, și deși nu am ajuns înca la timpurile profetice, suntem totuși în timpul de la urma. Venirea Fiului lui Dumnezeu (Parusia Sa) va încheia perioada cu noi și va da curs liber timpurilor profetice; arătarea Fiului Omului (Epifania Sa) va pune capăt acestor timpuri și va introduce pe pământ domnia glorioasă a lui Hristos (v. 14). El este întotdeauna scopul, ținta și ultimul cuvânt al profeției. În plus, acest pasaj este extrem de important pentru a ne arăta că, dacă profeția are o împlinire istorică și parțială, niciodată, cum am vazut atât de des pe parcursul acestor studii, această împlinire nu este ultimul cuvânt. Evenimentul istoric nu își află semnificația deplină și definitivă decât în timpul de la sfârșit, iar interpretarea lui nu poate fi cunoscută cu adevarat decât având înaintea ochilor persoana lui Hristos și gloriile care vor urma suferințelor Sale.

     Comparat cu Evrei 10:37, acest pasaj spulberă deci în întregime pretenția unei întregi școli cu privire la interpretarea pur istorică a profeției. De asemenea, demonstrează că Scripturile alcătuiesc un întreg din care nu se poate lua o parte separată, fiecare parte aparținând acestui ansamblu, iar Duhul lui Dumnezeu o interpreteaza diferit, în functțe de faptul dacă vorbim despre evenimente apropiate sau despre timpurile de la sfarșit. Am văzut deja un exemplu în capitolul 1:5, interpretat de apostol în Fapte 13. Numai Duhul lui Dumnezeu ne poate da interpretarea potrivită pentru ceea ce El ne-a revelat. Niciodată duhul omului nu și-ar fi putut imagina semnificația revelației de care ne ocupăm, dacă Duhul lui Dumnezeu nu ar fi comentat astfel. Viziunea întârzie înca și vom vedea  motivul, dar ea se va împlini cu siguranță, iar atitudinea noastră este să așteptăm. Domnul vine. În pasajul din Evrei 10:37 nu este vorba despre venirea Lui, de Parusia Sa, pentru a-i răpi pe sfinți, ci de arătarea Lui, de Epifania Sa, care, în aceeași măsură ca și venirea Lui, este obiectul așteptării noastre, deoarece atunci va fi inaugurată domnia glorioasă a lui Hristos pe pământ, care este subiectul tuturor profețiilor Vechiului Testament, și atunci credincioșii își vor primi cununile lor.    

     „Iată, sufletul său se îngâmfă, nu este drept înăuntrul său‟ (v. 4).

    Promisiunea despre care tocmai se face referire este un adevar cu totul străin celui mândru și nedrept, aluzie, fără îndoiala, la Caldeean, pe  care acest pasaj îl vizează în mod direct, dar care se aplică oricărui suflet care se află  în aceleasi condiții ca el. Mândria omului este incapabilă să înțeleagă gândurile lui Dumnezeu, care sunt revelate numai oamenilor credinței; numai credința face să fie reale lucrurile sperate și este convingerea cu privire la lucrurile care nu se văd, iar Duhul lui Dumnezeu adaugă: „Cel drept va trăi prin credință‟ (v. 4). 

     Acest pasaj de o importanță capitală este substanța întregii cărți a lui Habacuc. El se adresează celor care sunt în aceleași condiții precum profetul, caci profeția nu poate fi înțeleasă decât de către cei drepți, iar lumea nu o ia în seamă. Ea este clară doar dacă cineva trăiește „prin credință‟, și doar cei drepți pot trăi astfel. Eliberarea va veni cu siguranță; domnia glorioasă a lui Hristos va răsări ca soarele atunci când va fi înlăturat obstacolul pe care Satan îl opune înălțând mândria omului împotriva lui Dumnezeu. Credința stă de strajă în turn, vede acest obstacol nimicit și așteaptă pe Domnul gloriei. Până în acest moment, cel drept nu este nici doborât, nici fără resurse. Credința îl susține și ea îi hrănește viața. Acesta este aici sensul acestui cuvânt.

     Dar, în Noul Testament, Duhul lui Dumnezeu depășește cu mult această semnificație și toată învățătura apostolului Pavel este pătrunsă complet de acest pasaj. Pavel îl citează de trei ori și de fiecare dată îi dă o interpretare nouă, după cum am remarcat deseori aceasta. În Romani 1:17, el insistă asupra dreptății, în Galateni 3:11, asupra credinței, iar în Evrei 10:38, asupra vieții. Aceste trei cuvinte sunt în legătura cu învățătura cuprinsă în fiecare dintre epistolele din care am citat. Să cercetăm deci în detaliu aceste pasaje.

     1° Romani 1:16-17: „Pentru că mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede: atât iudeu, întâi, cât şi grec; pentru că în ea se descoperă o dreptate a lui Dumnezeu din credinţă, spre credinţă, după cum este scris: «Dar cel drept va trăi din credinţă»‟. Apostolul începe prin a stabili, la v. 16 al acestei epistole, caracterul Evangheliei: Dumnezeu Însuși intervine cu putere când omul este complet pierdut. Prin Evanghelie, Dumnezeu nu mai cere deci nimic omului și nici nu cere ca aceasta din urma să acționeze pentru a gasi un mijloc de a se îndreptăți față de El. Dumnezeu este Cel care acționează; puterea Lui este cea care lucrează în favoarea omului, nu pentru a-I veni în ajutor, ci pentru a-l salva, caci această putere spre mântuire. Credința este mijlocul de a-și însuși această mântuire, care privește atât pe iudeu, cât și pe grec. Legea, dată iudeului, este deci dată deoparte ca mijloc pentru a fi mântuit, în locul ei fiind pusă credința. Legea nu depășea limitele iudaice, pe când credința le depășește infinit de mult, căci Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire pentru oricine crede. Dar Evanghelia este (v. 17) această putere spre mântuire pentru că în ea este revelată dreptatea lui Dumnezeu (marele subiect al epistolei către Romani). Dreptatea lui Dumnezeu, ceva nou, perfect și absolut, care formează cel mai deplin contrast cu dreptatea omului, este revelată acum în Evanghelie, și nu cerută, așa cum este dreptatea omului. Nu există alt principiu decât credința pentru a dobândi această dreptate care, din moment ce credința a primit-o, dreptatea devine, ca să spunem așa, proprietatea credinței. Credinciosul este de acum drept, având o dreptate divină, nu o dreptate omenească, pe principiul faptelor, căci omul nu poate fi drept decât prin credință. Iar dacă este prin credință, aceasta este numai prin har, căci omul nu crede și nu poate primi revelația dreptății decât prin har.

     Acest pasaj din Romani 1 nu vorbește încă despre lucrarea lui Hristos ca de singurul mijloc prin care această dreptate ne poate aparține, adevăr capital care este dezvoltat în continuarea epistolei - el stabilește doar marele fapt, ca o dreptate cu totul nouă și absolută, aceea a lui Dumnezeu Însuși, este revelată acum și devine partea credinței. Atunci apostolul îl citează pe Habacuc: „Cel drept va trăi prin credință‟ (sau pe principiul credinței), pentru a dovedi revelația unei noi dreptăți, care aparține omului în virtutea unui nou principiu, viața credinței.

     2° Galateni 3:11-12: „Iar că prin lege nimeni nu este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu este lămurit, pentru că «cel drept va trăi din credinţă».Dar legea nu este pe principiul credinţei; ci: «acela care va face aceste lucruri va trăi prin ele»‟.

     Subiectul legii care este atins doar tangențial în Romani 1, pentru a fi pus în lumină deplină în capitolul 7 al aceleiași epistole, este însa dezvoltat în toată amploarea sa în epistola către Galateni. Versetul 10 din capitolul 3  a arătat că toți cei care sunt pe principiul legii sunt sub blestem, potrivit cu adevărul enunțat în Deuteronom 27:26. Pentru Israel, poporul sub lege, nu exista decât Ebal, fiind lipsit de Garizim. Apoi apostolul îl citează pe Habacuc, spunând că este evident că nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin lege, pentru că „cel drept va trăi prin credință‟ (sau pe principiul credinței). Deci, în acest pasaj este scoasă în evidență credința, asupra căreia insistă Pavel, fără a o separa nici de dreptate, nici de viață, ci opunând-o legii, care nu poate asigura nici una, nici alta. El dovedește apoi că legea nu este pe principiul credinței, deoarece legea indică principiul faptelor ca mijloc de a dobândi viața sau dreptatea (Levitic 18:5; Romani 10:5). El încheie arătând cum eliberarea de lege a fost obținută prin Hristos: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (pentru că este scris: «Blestemat este oricine este atârnat pe lemn»‟ (v. 13).

     3° Evrei 10:36-39: „Pentru că aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi făcut voia lui Dumnezeu, să primiţi promisiunea. «Pentru că încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia. Şi cel drept va trăi prin credinţă; şi dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el». Dar noi nu suntem dintre aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului‟.

     Apostolul Pavel citează aici întregul pasaj din profetul nostru. În primul rând, după cum am remarcat mai înainte, cuvintele: „va veni negreşit, nu va fi amânată‟, atribuite de Habacuc viziunii cu privire la caldeeni pentru un timp hotărât, sunt puse de apostol în legătură cu viziunea cu privire la sfârșit, adică la venirea lui Hristos în glorie, fiind deci legate nu de un eveniment ci de o Persoană, de Acela care vine și nu va întârzia. Apoi urmează citatul: „Cel drept‟ (sau „dreptul Meu‟, dreptul lui Dumnezeu), „va trăi prin credință‟.Aceasta înseamnă că cel drept va trăi prin credință până la venirea lui Hristos. Această viață de credință aparține exclusiv celui drept. Ea este subiectul principal al capitolului 11 din această epistolă, unde vedem viața de credință descrisă sub diferitele ei caractere, fie că este vorba, ca la Abel, de a se apropia de Dumnezeu cu jertfa și prin aceasta jertfă să fie declarat drept sau, ca Enoh, de a umbla cu Dumnezeu, ca Noe, de a folosi răbdarea predicând această dreptate în timpul lungilor ani de așteptare când se construia corabia sau, în final, precum patriarhii, așteptând o patrie mai bună. Peste tot apostolul demonstrează că viața celui drept este o viață de credință și că ea sfârșește în glorie.

     In cele trei pasaje, dreptatea, viata si credinta sunt deci inseparabile, dar fiecare pasaj insista asupra unuia din cele trei principii, fara a neglija pe celelalte de care nu poate fi separat.

     Același capitol 10 din Evrei completează citatul din Habacuc într-un mod remarcabil. Profetul spusese: „Iată, sufletul său se îngâmfă, nu este drept înăuntrul său; dar cel drept va trăi prin credinţa lui‟, pe când apostolul Pavel transpune fraza, prezentând-o astfel: „Cel drept va trăi prin credinţă; şi dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el‟. Această a doua parte a frazei, tradusă astfel în Septuaginta, corespunde cuvintelor: „Sufletul său se îngâmfă, nu este drept înăuntrul său‟. Pavel pune aici în contrast pe “cel care dă înapoi” cu cel “care trăiește prin credință”; cel dintâi piere, este pierdut, pe când celălalt rămâne în viață. Habacuc îl prezintă pe cel dintâi ca fiind plin de mândrie și aplică acest caracter la vrăjmașul Caldeean mai mult decat la oricare altul. Folosind versiunea Septuaginta, apostolul îl aplică la evreii cărora le scria, celor dintre ei care erau mărturisitori ai creștinismului și erau în pericol de a da înapoi. El a transpus cele două fraze pentru a nu se presupune că este vorba, ca în cazul profetului, de națiuni orgolioase, ci că este vorba de cei din Israel care, după ce au cunoscut, mărturisit și practicat creștinismul, le lipsea dreptatea, și a căror mândrie iudaică s-a întors la religia faptelor. Avem aici unul dintre numeroasele exemple de utilizare pe care Duhul lui Dumnezeu știe să o faca unei traduceri incompletă, dar nu inexactă, căci textul ebraic lasă în mod deliberat o anumita ambiguitate asupra cuvântului „sufletul lui‟, deși îl aplică în mod evident la Caldeean. Sufletul aceluia care dă înapoi pentru a se întoarce la lege nu este niciodată drept, ci întotdeauna mândria este aceea care îl desparte de Hristos și de har, iar Dumnezeu “nu găsește plăcere în el”, în timp ce Își găsește plăcere în cel drept care trăiește smerit înaintea Lui prin credință.

     Nu se poate repeta destul ce preț capătă pentru noi toate aceste citate prin aplicațiile diferite pe care Duhul Sfânt le dă. „Cel drept va trăi prin credință‟, acesta este deci centrul cărții Habacuc. Credința profetului s-a arătat deja de la capitolul 1, versetul 12, în ceea ce privește relațiile lui cu Dumnezeu. Dar aceasta nu este tot, el trebuie să trăiască viața de credință până la capăt, și Domnul va dezvolta acest adevăr în legătură cu Caldeeanul, vrăjmașul lui Israel.

     „Şi, mai mult, vinul înşală pe bărbatul mândru, încât acesta nu stă liniştit, îşi lărgeşte dorinţa ca Locuinţa morţilor şi este ca moartea şi nu poate fi săturat; şi adună la el toate naţiunile şi strânge la el toate popoarele‟ (v. 5).

     Acest om, Caldeeanul, se îmbată de propria lui importanță și de poftele lui ambițioase. El nu se poate mulțumi cu succesele pe care le-a obținut și nu se satură niciodată (v. Proverbe 20:16; Isaia 5:14). El se face centrul tuturor, al națiunilor și al popoarelor. Oare nu este la fel de la început până la sfârșit, în vremurile de demult ca și în zilele noastre, aceleași gânduri și dorințe, aceeași politică a conducătorilor națiunilor? Egoismul ambițios al acestor oameni se poate împodobi cu titlul  de „măreția națiunii lor‟ și vor să o faca să domine asupra altor popoare, dar în fond nu este decat mândria care sacrifică totul propriei măreții personale. Dumnezeu a dat Babilonului puterea ca urmare a infidelității poporului Său, dar El nu poate admite ca omul să exercite această putere în afara Lui și pentru a-și satisface inima ambițioasă și plină de sine în loc să I se supună lui Dumnezeu. 

     Dumnezeu va judeca, dar mai întâi vom vedea blestemul care vine asupra lui din gura tuturor celor pe care i-a asuprit. Aceștia vor lămuri motivele lui, vor condamna toate tendințele lui și vor blestema nelegiuirea și mândria lui.

     Acest verset 5 servește ca o introducere la cântarea care urmează.

     2.2     2:6-20  Cântarea vaiurior – preludiu pentru gloria viitoare

     Cântarea vaiurilor este un adevărat poem compus din cinci strofe. Fiecare strofă are trei versete și, cu excepția celei de-a cincea strofe, care se îndepărtează puțin de la această regulă, începe cu „vai‟. Cel de-al treilea verset din primele patru strofe începe prin cuvantul „căci‟ și dă impresia unor coruri antice, tragand concluzia pentru „vaiul‟ anunțat în primele versete (conf.Exod 15:20). „Nu vor face toţi aceştia [pe care i-a asuprit] un proverb despre el şi o ghicitoare batjocoritoare împotriva lui?‟ (v. 6) Aici suntem avertizați că ceea ce urmează nu este doar un simplu blestem rostit de cei asupriți împotriva asupritorilor lor. Această cântare rostita împotriva Caldeeanului ne conduce pana la sfârșitul timpului. Monarhul despre care este vorba nu este numit nici măcar o singură dată, caci caracteristicile prin care este stigmatizat nu îi aparțin numai lui. Este un proverb, o fabula care trebuie înțeleasă, o ghicitoare care trebuie descifrată, și care ne conduce până la instaurarea domniei glorioase a lui Hristos. „Vaiurile‟ amintesc în anumite privințe de cele rostite în Isaia 5 și în Mica 2:1-2, dar acelea se adresau poporului Israel, pe când acestea se adresează națiunilor și conducătorului lor. Această cântare asupra Babilonului și a împăratlui său este răspunsul final al Domnului la cel de-al doilea „de ce‟ al profetului, cu privire la asupritorul poporului său (v. 1:13). Dumnezeu a început să-i răspundă slujitorului Său preaiubit, care statea de strajă în turn pentru a vedea ce-i spune Dumnezeul său, că prima condiție pentru cel drept este credința sa. Acesta nu putea spera ca răul să fie reprimat imediat, astfel încât trebuia să trăiască prin credință, cu răbdare și să nu conteze pe împlinirea apropiată a lucrurilor sperate. De fapt, credința este această convingere care durează până cand ea se va transforma în vedere.

2.2.1      Prima strofă

„Vai de cel care adună ce nu este al lui! Până când? Şi de cel care se împovărează cu garanţii! Nu se vor ridica deodată cei care te vor muşca? și nu se vor trezi cei care te vor tulbura, şi vei fi pradă pentru ei? Pentru că ai prădat multe naţiuni, şi pe tine te va prăda toată rămăşiţa popoarelor, pentru sângele oamenilor şi pentru violenţa făcută ţării, cetăţii şi tuturor celor care locuiesc în ea‟ (v. 6-8). 

     Primul „vai‟ este rostit asupra celui care strânge bunurile altora, bunuri care nu îi aparțin. El se încarcă cu o povară de garanții pentru ceea ce dă cu camătă. Aceleași lucruri s-au văzut în Israel (Amos 2:6-8). Jocul de cuvinte „garanții‟ sau „noroi gros‟ arată că jafurile odioase ale Caldeeanului nu puteau avea alt rezultat decât rușine sa,  și că nu va avea alt avantaj decât disprețul pentru josnicia cămătăriei lui. Acele metode sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dacă și-ar fi dat seama de josnicia unor asemenea fapte, câte pedepse asupra lor și asupra popoarelor pe care le conduc nu ar fi putut evitate de conducătorii națiunilor? 

     „Până când?‟-ul pus în gura celor asupriți care cântă, cred că ar corespunde cu cel al profetului referitor la Israel (v. 1:2). Acesta este „până când?‟-ul națiunilor. Prin credință Habacuc a învățat să aibă răbdare și știe că viziunea nu va minți, dar națiunile care vor fi cruțate vor trebui să aștepte și ele realizarea acestei speranțe. Acest om care ia bunurile altora pentru a se îmbogăți va fi atacat dintr-o data de catre aceia pe care i-a jefuit. El va fi mușcat de națiuni ca un hoț atacat de câini și va ajunge să fie prada lor (v. 7). Versetul 8 este concluzia și confirmarea celor precedente. Acest om jefuise; rămășița popoarelor care va fi cruțată pentru a fi martoră la venirea lui Hristos (căci, să nu uităm, căderea Babilonului este doar o alegorie pentru timpurile de la sfârșit) îl va jefui la rândul ei pe uzurpator. Această răzbunare nu va fi doar pentru sângele oamenilor vărsat de această națiune crudă, ci „şi pentru violenţa făcută ţării, cetăţii şi tuturor celor care locuiesc în ea‟. În fața neleguirii poporului său, profetul strigase: „Violență!‟ și „Până când?‟ Dumnezeu i-a răspuns că acea violență urma să fie pedepsită prin ceea ce Caldeeanul urma să execute asupra lui Israel. Dar acum a venit momentul când violența Caldeeanului împotriva lui Israel va fi pedepsită prin intermediul națiunilor. Astfel, în guvernarea lui Dumnezeu, o răsplată urmează alteia. Țara, cetatea și cei care le locuiesc, sunt, fără îndoială, în pofida afirmațiilor unor critici, Palestina, Ierusalimul și locuitorii lor și nu cred că este necesar să aduc nenumărate dovezi. Dumnezeu nu pierde niciodată din vedere pe poporul Său. Dacă neleguirea facută de vrăjmaș, dacă jafurile și crimele de care s-a făcut vinovat față de națiuni îsi vor găsi o dreapta răsplatire, cu cât mai mult va fi pedepsită violența lui asupra lui Israel, pe care Dumnezeu l-a părăsit, fara îndoiala, pentru moment, dar cu care va reînnoi relațiile Sale, după ce vor trece judecățile. Dumnezeu nu-i uită niciodată pe aceia care Îi aparțin și, dacă găsește potrivit să îi disciplineze, vai de cei care caută să profite de disciplinarea lor!

     2.2.2      A doua strofă

     „Vai de cel care strânge câştig nelegiuit pentru casa lui, ca să-şi aşeze cuibul sus, ca să scape din mâna nenorocirii! Ai croit ruşine casei tale, nimicind multe popoare, şi ai păcătuit împotriva sufletului tău! Pentru că piatra din zid va striga şi bârna din acoperiş îi va răspunde‟ (v. 9-11).

     Vrăjmașul este acuzat aici de faptul că obține un câștig nedrept pentru a-și construi o casă sigură, care nu are să se teama de adversitați (v. Ieremia 22:13). El ar fi vrut, în acest fel, să alunge orice nenorocire, dar tocmai atunci îl lovește nenorocirea. Deși se pot aplica la oricine, aceste reproșuri se adreseaza celor puternici. O responsabilitate grea și grozavă apasă asupra  lor, iar acest caracter al majoritătii capetelor încoronate nu se reproduce permanent în istorie ? Încalcarea teritoriului altor națiuni și confiscarea acestuia pentru a fi mare, apoi își întemeiaza măreția casei pe ceea ce a smuls de la alții, așezându-și cuibul sus; și întărirea puterii familiei sale, nu este oare aceasta istoria napoleonilor și a tuturor împăraților? Aceeași mândrie l-a împins pe Edom să-și facă cuibul printre stele (Obadia 4). Toate aceste planuri, atât de laborios concepute, nu ajung, în final, decât să acopere de rușine casa pe care principii doreau să o înalțe atât de sus. Ei descoperă că au păcătuit împotriva propriei lor vieți. Fiecare piatră, fiecare bârnă din acoperișul edificiului zidit pe nelegiuire din ambiție și mândrie va fi o vie mărturie împotriva asupritorului. De cealaltă parte, omul credinței nu visează niciodată să-și înalțe casa, ci fericirea și gloria lui este aceea de a strânge, precum David, materiale pentru zidirea casei Dumnezeului său. Este ceea ce au făcut și Solomon, Ioas și Iosia (1 Împărați 5:18; 2 Împărați 12:12; 22:6) pentru a mări și a consolida templul Domnului.

     2.2.3      A treia strofă

     „Vai de cel care construieşte un oraş cu sânge şi întemeiază o cetate prin nedreptate! Iată, nu este de la Domnul oştirilor că popoarele trudesc pentru foc şi mulţimile se ostenesc pentru nimic? Pentru că pământul se va umple de cunoştinţa gloriei Domnului, cum acoperă apele fundul mării‟ (v. 12-14). 

     Primul vai vorbea despre națiune, al doilea de casă, iar al treilea ne spune despre capitală. Aceasta nu este „cetatea‟ (Ierusalimul), ca în v. 8, ci o cetate, un oras. În aplicația sa imediată la Caldeean, acest pasaj ne vorbește despre Babilon care a fost întemeiat pe măcelul națiunilor și pe sângele oamenilor. La fel a fost și Ninive (Naum 3:1). Toata această lucrare a popoarelor va sfârși în focul judecății, iar eforturile lor nu vor avea ca rezultat decat ruina: nimic nu va rămâne; „se ostenesc pentru nimic‟. Nu este un lucru solemn să gândești că toată gloria, toate bogățiile și frumoasele renume cu care sunt împodobite marile capitale ale împaratiilor, vor dispărea și vor fi înghițite în neant? Dar credința vede și înțelege această enigmă și motivul pentru care au loc toate aceste răsturnări. Împărăția eternă a lui Hristos nu poate fi instaurată decât prin judecarea răului; pentru instaurarea ei trebuie ca nelegiuirea să dispară și tot ce se înalță împotriva Stăpânitorului pământului să fie coborat și umilit. Calea Domnului nu poate fi netezită decât prin nivelarea munților înalți (Isaia 40:3-5). Atunci gloria Domnului va fi cunoscută de întreaga lume și o va umple. Răul va fi înecat în adâncurile mării. Domnul a anunțat dintotdeauna că aceste lucruri au să se întâmple, în ciuda judecăților pe care El a fost constrâns să le pronunțe (Numeri 14:21; Isaia 11:9). Aici avem, într-un singur verset, tabloul domniei glorioase și milenare a lui Hristos, care este descrisă deosebit de detaliat în profetul Isaia. Aceasta va fi acea „restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime‟ (Fapte 3:21).

     2.2.4      A patra strofă

     „Vai de cel care dă băutură aproapelui său - căruia îi torni otrava ta şi-l îmbeţi şi pe el - ca să-i priveşti goliciunea! Eşti plin de ruşine în loc de glorie! Bea şi tu şi descoperă-ţi necircumcizia. Potirul mâinii drepte a Domnului se va întoarce spre tine şi o vărsătură ruşinoasă va fi asupra gloriei tale. Pentru că violenţa făcută Libanului te va acoperi şi nimicirea fiarelor te va înspăimânta, din cauza sângelui oamenilor şi a violenţei făcute ţării, cetăţii şi tuturor celor care locuiesc în ea‟ (v. 15-17). 

     Această strofă descrie desfrânarea ticăloasă și rușinoasă care a caracterizat această mândră națiune caldeeană. Cum! vorbește de gloria sa când corul celebrează gloria  Domnului? „Eşti plin de ruşine în loc de glorie!‟ „O vărsătură ruşinoasă va fi asupra gloriei tale‟ strigă cu o amărăciune ironică în mânia lui răzbunătoare. Toată această corupție este însoțită de violență căci, de la cădere, aceste lucruri s-au sprijinit și s-au completat unul pe altul la oamenii din societate (v. Geneza 6:11-13). Gloria Domnului va acoperi pământul, dar violența omului nu va fi uitată, va cădea asupra lui și-l va acoperi. Violența (de remarcat repetarea acestui cuvânt) va răspunde violenței, după cum am văzut încă din capitolul 1, iar corul adaugă ca un refren,ceea ce Domnul simte cand țara Lui, cetatea Lui și locuitorii ei sunt expusi violenței vrăjmașului (v. 8). Profetul Isaia pune această cântare, asupra împăratului Babilonului, nu în gura națiunilor, ci în cea a lui Israel însuși, care se bucură văzând mândria împăratului Babilonului coborând în Locuința morților, sceptrul lui fiind sfărâmat! Cedrii din Liban se bucură cu privire la el și spun: „De când ai căzut tu, nici un tăietor nu s-a suit împotriva noastră!‟ „Mândria ta a coborât în Locuinţa morţilor, cu sunetul harfelor tale. Viermele s-a aşternut sub tine, şi viermii te acoperă‟ (Isaia 14:8, 11).

     2.2.5     A cincea strofă

     „La ce foloseşte chipul cioplit, pe care l-a cioplit făcătorul lui, chipul turnat şi învăţătorul minciunii? Pentru ca făcătorul lucrării lui să se încreadă în ea, când face idoli muţi? Vai de cel care zice lemnului: «Trezeşte-te!», pietrei mute: «Ridică-te!» Te va învăţa el? Iată, este acoperit cu aur şi argint şi nu este nici o suflare înăuntrul lui. Dar Domnul este în templul Său cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!‟ (v. 18-20).

     După cum am spus, cea de-a cincea strofă diferă de celelalte prin structura ei. Cred că motivul este în faptul că Dumnezeu intra în scena în mod direct. Aceasta nu mai este împotriva națiunilor, nici macar împotriva poporului lui Dumnezeu, față de care s-a ridicat mândria nemăsurată a împaratului Babilonului, ci împotriva Domnului Însuși. El I-a opus adevaratului Dumnezeu imaginile sale mincinoase de lemn și de fier, de aur și de argint. Aceasta este principala cauză a nimicirii lui definitive. Rețineți că pe tot parcursul acestei alegorii Duhul lui Dumnezeu are grijă să nu-l numească pe împăratul Babilonului. Aceasta este o „ghicitoare‟ care, dupa cum am vazut, depășește cu mult judecata istorică a Caldeeanului și merge până la domnia glorioasă a lui Hristos. Apocalipsa ne arată că un alt Babilon va intra în scenă în zilele din urmă ca o ultimă dezvoltare a unei religii idolatre. Cupa ei de aur va fi plină de urâciuni (sau idoli), iar imperiul roman, ultima încarnare a monarhiilor generale, va avea aceleași pretenții idolatre ca și conducatorul primului imperiu cu statuia lui de aur (Apocalipsa 17:4; 13:14-15 ; Daniel 3:1). Această idolatrie este condamnata de toți profeții (v. Isaia 44:9-20; Ieremia 2:27; 3:9, etc.).

     Este foarte remarcabil că „toate națiunile‟ și „toate popoarele‟ (v. 5 și 6) sunt cele care rostesc aici vaiul asupra adeptilor idolilor și proclamă deșertăciunea religiilor păgâne. Cântarea lor este o cântare de sfârșit cand ele vor părăsi păgânismul de altădată pentru a se întoarce la adevăratul Dumnezeul și vor recunoaște Împărăția Lui. Babilonul de la sfârșit este subînțeles în această alegorie, și iată de ce această cântare se încheie cu recunoașterea Domnului ca singurul pe care Îl adoră popoarele. 

     Nu doar, ca în v. 14, când cunoașterea gloriei Sale va umple în întregime pmântul reinnoit, ci cunoașterea Lui Însuși. El va fi „în templul Său cel sfânt‟, în templul Sau la Ierusalim, pentru că acest termen nu se aplică la cer, ci la casa Lui de pe pământ (Mica 1:2; Psalm 11:4). De acum înainte, gloria Domnului care părăsise templul (Ezechiel 11:22) s-a întors acolo (Ezechiel 43:4). Tot pământul tace înaintea Lui. El este acela care stăpânește și de acum nimeni nu va mai îndrăzni să-și ridice glasul în prezența Sa și a măreției Sale. Iată o încheiere demnă de această cântare a popoarelor supuse sub puterea Lui. Cât de frumos este acest sfârșit! Cât de liniștită trebuie să fie inima tulburată a profetului prin această viziune cu privire la viitor! El a văzut dinainte consecința credinței care știe să aștepte cu răbdare rezultatele căilor lui Dumnezeu: mândria omului coborâtă, națiunile eliberate și supuse, poporul Israel restaurat, Domnul glorificat, făcând Ierusalimul și templul său centrul gloriei Sale, toate creaturile tăcând înaintea Lui. Până și profetul uită să mai răspundă (v. 2:1). Și cum ar mai fi putut răspunde el când Dumnezeu, în loc să intre în controversă cu el, a facut să treacă prin naintea ochilor lui dreptatea Sa în judecarea răului, în harul Său față de poporul Său ca și în restaurarea națiunilor și, în final, gloria Sa care acoperă tot pământul, această domnie a dreptății și a păcii, înaintea căreia întreaga lume nu va putea decât să tacă!