Cartea Profetului Habacuc
- II -
Henri Rossier (1916)
2 Cap. 2 : Răspunsul Domnului la întrebarea pusă în capitolul 1:13-17
2.1 – 2:1-5: Judecata îl va lovi cu siguranță pe asupritor, dar cel drept va trăi prin credință.
V. 1 - Acum profetul stă de „strajă‟ în „turn‟ (Matsor) (*), adică, sub aspect profetic locul unde vrăjmașul va asedia poporul său. În loc să stea departe, el realizează în duh judecata gata să vină; dar el nu se plasează acolo cu intenția de a se opune vrăjmașului, caci el știe că trebuie să se împlinească cu siguranță Cuvântul Domnului. Stând de strajă, el are două scopuri: să vadă ceea ce îi va spune Domnul înainte de atacul iminent al vrăjmașului, și ceea ce va răspunde el, profetul.
(*) Matsor este întotdeauna locul rânduit pentru a rezista unui asediu.
În vederea acelui eveniment apropiat, Habacuc aștepta deci o nouă revelație a gândului lui Dumnezeu. El nu a aflat încă tot ce trebuia să știe. Dacă știe că Dumnezeu nu poate suferi nelegiuirea lui Israel și urma să o judece prin caldeeni (1:6), dacă știe, pe de altă parte, că Dumnezeu nu poate suferi nelegiuirea caldeenilor, el nu știe încă ceea ce intenționează Dumnezeu să facă cu privire la ei; dar, înainte de toate, cum va putea El ca, judecându-i și pe unii și pe alții, să-i salveze pe cei drepți care se încred în El. El se aștepta deci să dea o replică, ca Moise odinioară, atunci când Domnul a dicutat cu el în legătură cu Israel, care făcuse vițelul de aur (v. Exod 32:7-14; 33:12-16). Dar hotărârea lui de a replica va întâmpina un răspuns atât de categoric și fără drept de replică, încât profetul nu va mai putea face nici o remarcă, așa cum avea intenția. Cea de-a doua dorință a inimii sale când el stătea în turn nu s-a putut realiza deoarece el nu a avut de-a face cu un Dumnezeu care să intre într-o controversă cu el. De atunci, în loc să vorbească, el va zice: „Am auzit‟ și va aduce mulțumiri Dumnezeului mântuirii sale (cap. 3:2).
„Şi Domnul mi-a răspuns şi a zis: «Scrie viziunea şi graveaz-o pe tăbliţe, ca să poată alerga cel care o citeşte»‟ (v. 2).
Dumnezeu vrea ca viziunea pe care o căuta profetul să fie scrisă, gravată pentru a rămâne, pentru a fi păstra și citită (v. Isaia 30:8), căci este vorba de lucruri apropiate și viitoare care au o însemnatate imensă. De fapt, Habacuc nu a primit doar aici, ca în capitolul 1, învățături cu privire la căile guvernării lui Dumnezeu față de poporul său, ci, ajungând să cunoască judecata finală a națiunilor și nenorocirile care vor veni asupra lor, el găsește că toate aceste lucruri au ca scop gloria lui Dumnezeu, gloria Împărăției eterne a lui Hristos. El a înțeles, în sfârșit, care trebuie să fie atitudinea celor drepti în așteptarea acestei Împărății și care este imensa lucrare de răscumpărare pentru ei. Trebuie ca această viziune nu doar să poată fi citită și înțeleasă bine, dar și transmisă rapid altora, căci timpul este aproape. Acesta considerăm că este sensul cuvântului: „Ca să poată alerga cel care o citește‟ (*). Pătruns de importanța răspunsului divin, el se va simți constrâns să meargă pentru a răspândi cuvântul în lume. Aici nu este vorba, ca în Daniel, de o carte pecetluită până la timpul sfârșitului (Daniel 12:4), ci de o comunicare clară și distinctă a gândurilor lui Dumnezeu, destinată a fi răspândită rapid peste tot. Această viziune, având un caracter evanghelic, cu siguranță nu trebuia să fie pecetluită. Viziunea lui Daniel, odinioară pecetluită, nu mai este acum pecetluită (Apocalipsa 22:10), dar cea a lui Habacuc nu a fost pecetluită niciodată.
(*) Și nu, cum au tradus mulți: „Ca să fie citită în mod frecvent‟.
„Pentru că viziunea este încă pentru un timp hotărât, dar se grăbeşte spre sfârşit şi nu va minţi‟ (v. 3).
Această viziune anunță, fără îndoială, ruina apropiată a puterii caldeene, care era gata să intre în scenă. Timpul acțiunii ei era stabilit dinainte, dar viziunea merge mult mai departe; ea vorbeste despre sfârșit, despre gloria Împărăției și chiar dacă aceste ultime evenimente sunt încă îndepărtate, ele sunt absolut sigure, caci viziunea dată de Dumnezeu Însuși, nu poate să mintă. De aceea, Dumnezeu a avut grija ca să fie gravată pe tăblițe, cum El a gravat altădată pe tablele de piatră legea, al cărei conținut nu a fost niciodată pecetluit.
„Chiar dacă va întârzia, aşteapt-o, pentru că va veni negreşit, nu va fi amânată‟ (v. 3). Duhul lui Dumnezeu arată că viziunea, când ea vorbește despre sfarșit poate să mai întârzie. Împlinirea ei istorică, ea fiind azi de douăzeci și cinci de secole, a fost atunci pentru un timp hotărât; referitor la sfârșitul despre care vorbește viziunea, el întârzie, iar credinciosul îl așteaptă și astăzi, contând pe promisiunea lui Dumnezeu. El va veni cu siguranță, iar semnul care îl va anunța nu va fi un semn înșelător. Așa cum știm, acest semn este arătarea Domnului în judecată. De asemenea, vedem pe apostolul Pavel aplicând acest pasaj, în Evrei 10:37, la arătarea lui Hristos în timpul de la sfarsit, când spune: „Pentru că încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia‟, în timp ce Habacuc îl aplică la judecata asupra Caldeeanului la un timp hotărât. Observați modul nou în care Duhul lui Dumnezeu interpretează El Însusi Cuvântul Sau, cum am văzut deja în capitolul 1 și cum vom vedea înca în continuarea acestui studiu. Noi care am ajuns la „sfârșitul veacului‟, caci el a fost inaugurat prin crucea lui Hristos, primim o interpretare mult mai extinsă a profeției decât profetul însuși, și deși nu am ajuns înca la timpurile profetice, suntem totuși în timpul de la urma. Venirea Fiului lui Dumnezeu (Parusia Sa) va încheia perioada cu noi și va da curs liber timpurilor profetice; arătarea Fiului Omului (Epifania Sa) va pune capăt acestor timpuri și va introduce pe pământ domnia glorioasă a lui Hristos (v. 14). El este întotdeauna scopul, ținta și ultimul cuvânt al profeției. În plus, acest pasaj este extrem de important pentru a ne arăta că, dacă profeția are o împlinire istorică și parțială, niciodată, cum am vazut atât de des pe parcursul acestor studii, această împlinire nu este ultimul cuvânt. Evenimentul istoric nu își află semnificația deplină și definitivă decât în timpul de la sfârșit, iar interpretarea lui nu poate fi cunoscută cu adevarat decât având înaintea ochilor persoana lui Hristos și gloriile care vor urma suferințelor Sale.
Comparat cu Evrei 10:37, acest pasaj spulberă deci în întregime pretenția unei întregi școli cu privire la interpretarea pur istorică a profeției. De asemenea, demonstrează că Scripturile alcătuiesc un întreg din care nu se poate lua o parte separată, fiecare parte aparținând acestui ansamblu, iar Duhul lui Dumnezeu o interpreteaza diferit, în functțe de faptul dacă vorbim despre evenimente apropiate sau despre timpurile de la sfarșit. Am văzut deja un exemplu în capitolul 1:5, interpretat de apostol în Fapte 13. Numai Duhul lui Dumnezeu ne poate da interpretarea potrivită pentru ceea ce El ne-a revelat. Niciodată duhul omului nu și-ar fi putut imagina semnificația revelației de care ne ocupăm, dacă Duhul lui Dumnezeu nu ar fi comentat astfel. Viziunea întârzie înca și vom vedea motivul, dar ea se va împlini cu siguranță, iar atitudinea noastră este să așteptăm. Domnul vine. În pasajul din Evrei 10:37 nu este vorba despre venirea Lui, de Parusia Sa, pentru a-i răpi pe sfinți, ci de arătarea Lui, de Epifania Sa, care, în aceeași măsură ca și venirea Lui, este obiectul așteptării noastre, deoarece atunci va fi inaugurată domnia glorioasă a lui Hristos pe pământ, care este subiectul tuturor profețiilor Vechiului Testament, și atunci credincioșii își vor primi cununile lor.
„Iată, sufletul său se îngâmfă, nu este drept înăuntrul său‟ (v. 4).
Promisiunea despre care tocmai se face referire este un adevar cu totul străin celui mândru și nedrept, aluzie, fără îndoiala, la Caldeean, pe care acest pasaj îl vizează în mod direct, dar care se aplică oricărui suflet care se află în aceleasi condiții ca el. Mândria omului este incapabilă să înțeleagă gândurile lui Dumnezeu, care sunt revelate numai oamenilor credinței; numai credința face să fie reale lucrurile sperate și este convingerea cu privire la lucrurile care nu se văd, iar Duhul lui Dumnezeu adaugă: „Cel drept va trăi prin credință‟ (v. 4).
Acest pasaj de o importanță capitală este substanța întregii cărți a lui Habacuc. El se adresează celor care sunt în aceleași condiții precum profetul, caci profeția nu poate fi înțeleasă decât de către cei drepți, iar lumea nu o ia în seamă. Ea este clară doar dacă cineva trăiește „prin credință‟, și doar cei drepți pot trăi astfel. Eliberarea va veni cu siguranță; domnia glorioasă a lui Hristos va răsări ca soarele atunci când va fi înlăturat obstacolul pe care Satan îl opune înălțând mândria omului împotriva lui Dumnezeu. Credința stă de strajă în turn, vede acest obstacol nimicit și așteaptă pe Domnul gloriei. Până în acest moment, cel drept nu este nici doborât, nici fără resurse. Credința îl susține și ea îi hrănește viața. Acesta este aici sensul acestui cuvânt.
Dar, în Noul Testament, Duhul lui Dumnezeu depășește cu mult această semnificație și toată învățătura apostolului Pavel este pătrunsă complet de acest pasaj. Pavel îl citează de trei ori și de fiecare dată îi dă o interpretare nouă, după cum am remarcat deseori aceasta. În Romani 1:17, el insistă asupra dreptății, în Galateni 3:11, asupra credinței, iar în Evrei 10:38, asupra vieții. Aceste trei cuvinte sunt în legătura cu învățătura cuprinsă în fiecare dintre epistolele din care am citat. Să cercetăm deci în detaliu aceste pasaje.
1° Romani 1:16-17: „Pentru că mie nu-mi este ruşine de Evanghelie; pentru că ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede: atât iudeu, întâi, cât şi grec; pentru că în ea se descoperă o dreptate a lui Dumnezeu din credinţă, spre credinţă, după cum este scris: «Dar cel drept va trăi din credinţă»‟. Apostolul începe prin a stabili, la v. 16 al acestei epistole, caracterul Evangheliei: Dumnezeu Însuși intervine cu putere când omul este complet pierdut. Prin Evanghelie, Dumnezeu nu mai cere deci nimic omului și nici nu cere ca aceasta din urma să acționeze pentru a gasi un mijloc de a se îndreptăți față de El. Dumnezeu este Cel care acționează; puterea Lui este cea care lucrează în favoarea omului, nu pentru a-I veni în ajutor, ci pentru a-l salva, caci această putere spre mântuire. Credința este mijlocul de a-și însuși această mântuire, care privește atât pe iudeu, cât și pe grec. Legea, dată iudeului, este deci dată deoparte ca mijloc pentru a fi mântuit, în locul ei fiind pusă credința. Legea nu depășea limitele iudaice, pe când credința le depășește infinit de mult, căci Evanghelia este puterea lui Dumnezeu spre mântuire pentru oricine crede. Dar Evanghelia este (v. 17) această putere spre mântuire pentru că în ea este revelată dreptatea lui Dumnezeu (marele subiect al epistolei către Romani). Dreptatea lui Dumnezeu, ceva nou, perfect și absolut, care formează cel mai deplin contrast cu dreptatea omului, este revelată acum în Evanghelie, și nu cerută, așa cum este dreptatea omului. Nu există alt principiu decât credința pentru a dobândi această dreptate care, din moment ce credința a primit-o, dreptatea devine, ca să spunem așa, proprietatea credinței. Credinciosul este de acum drept, având o dreptate divină, nu o dreptate omenească, pe principiul faptelor, căci omul nu poate fi drept decât prin credință. Iar dacă este prin credință, aceasta este numai prin har, căci omul nu crede și nu poate primi revelația dreptății decât prin har.
Acest pasaj din Romani 1 nu vorbește încă despre lucrarea lui Hristos ca de singurul mijloc prin care această dreptate ne poate aparține, adevăr capital care este dezvoltat în continuarea epistolei - el stabilește doar marele fapt, ca o dreptate cu totul nouă și absolută, aceea a lui Dumnezeu Însuși, este revelată acum și devine partea credinței. Atunci apostolul îl citează pe Habacuc: „Cel drept va trăi prin credință‟ (sau pe principiul credinței), pentru a dovedi revelația unei noi dreptăți, care aparține omului în virtutea unui nou principiu, viața credinței.
2° Galateni 3:11-12: „Iar că prin lege nimeni nu este îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu este lămurit, pentru că «cel drept va trăi din credinţă».Dar legea nu este pe principiul credinţei; ci: «acela care va face aceste lucruri va trăi prin ele»‟.
Subiectul legii care este atins doar tangențial în Romani 1, pentru a fi pus în lumină deplină în capitolul 7 al aceleiași epistole, este însa dezvoltat în toată amploarea sa în epistola către Galateni. Versetul 10 din capitolul 3 a arătat că toți cei care sunt pe principiul legii sunt sub blestem, potrivit cu adevărul enunțat în Deuteronom 27:26. Pentru Israel, poporul sub lege, nu exista decât Ebal, fiind lipsit de Garizim. Apoi apostolul îl citează pe Habacuc, spunând că este evident că nimeni nu este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu prin lege, pentru că „cel drept va trăi prin credință‟ (sau pe principiul credinței). Deci, în acest pasaj este scoasă în evidență credința, asupra căreia insistă Pavel, fără a o separa nici de dreptate, nici de viață, ci opunând-o legii, care nu poate asigura nici una, nici alta. El dovedește apoi că legea nu este pe principiul credinței, deoarece legea indică principiul faptelor ca mijloc de a dobândi viața sau dreptatea (Levitic 18:5; Romani 10:5). El încheie arătând cum eliberarea de lege a fost obținută prin Hristos: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se blestem pentru noi (pentru că este scris: «Blestemat este oricine este atârnat pe lemn»‟ (v. 13).
3° Evrei 10:36-39: „Pentru că aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi făcut voia lui Dumnezeu, să primiţi promisiunea. «Pentru că încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia. Şi cel drept va trăi prin credinţă; şi dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el». Dar noi nu suntem dintre aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului‟.
Apostolul Pavel citează aici întregul pasaj din profetul nostru. În primul rând, după cum am remarcat mai înainte, cuvintele: „va veni negreşit, nu va fi amânată‟, atribuite de Habacuc viziunii cu privire la caldeeni pentru un timp hotărât, sunt puse de apostol în legătură cu viziunea cu privire la sfârșit, adică la venirea lui Hristos în glorie, fiind deci legate nu de un eveniment ci de o Persoană, de Acela care vine și nu va întârzia. Apoi urmează citatul: „Cel drept‟ (sau „dreptul Meu‟, dreptul lui Dumnezeu), „va trăi prin credință‟.Aceasta înseamnă că cel drept va trăi prin credință până la venirea lui Hristos. Această viață de credință aparține exclusiv celui drept. Ea este subiectul principal al capitolului 11 din această epistolă, unde vedem viața de credință descrisă sub diferitele ei caractere, fie că este vorba, ca la Abel, de a se apropia de Dumnezeu cu jertfa și prin aceasta jertfă să fie declarat drept sau, ca Enoh, de a umbla cu Dumnezeu, ca Noe, de a folosi răbdarea predicând această dreptate în timpul lungilor ani de așteptare când se construia corabia sau, în final, precum patriarhii, așteptând o patrie mai bună. Peste tot apostolul demonstrează că viața celui drept este o viață de credință și că ea sfârșește în glorie.
In cele trei pasaje, dreptatea, viata si credinta sunt deci inseparabile, dar fiecare pasaj insista asupra unuia din cele trei principii, fara a neglija pe celelalte de care nu poate fi separat.
Același capitol 10 din Evrei completează citatul din Habacuc într-un mod remarcabil. Profetul spusese: „Iată, sufletul său se îngâmfă, nu este drept înăuntrul său; dar cel drept va trăi prin credinţa lui‟, pe când apostolul Pavel transpune fraza, prezentând-o astfel: „Cel drept va trăi prin credinţă; şi dacă cineva dă înapoi, sufletul Meu nu găseşte plăcere în el‟. Această a doua parte a frazei, tradusă astfel în Septuaginta, corespunde cuvintelor: „Sufletul său se îngâmfă, nu este drept înăuntrul său‟. Pavel pune aici în contrast pe “cel care dă înapoi” cu cel “care trăiește prin credință”; cel dintâi piere, este pierdut, pe când celălalt rămâne în viață. Habacuc îl prezintă pe cel dintâi ca fiind plin de mândrie și aplică acest caracter la vrăjmașul Caldeean mai mult decat la oricare altul. Folosind versiunea Septuaginta, apostolul îl aplică la evreii cărora le scria, celor dintre ei care erau mărturisitori ai creștinismului și erau în pericol de a da înapoi. El a transpus cele două fraze pentru a nu se presupune că este vorba, ca în cazul profetului, de națiuni orgolioase, ci că este vorba de cei din Israel care, după ce au cunoscut, mărturisit și practicat creștinismul, le lipsea dreptatea, și a căror mândrie iudaică s-a întors la religia faptelor. Avem aici unul dintre numeroasele exemple de utilizare pe care Duhul lui Dumnezeu știe să o faca unei traduceri incompletă, dar nu inexactă, căci textul ebraic lasă în mod deliberat o anumita ambiguitate asupra cuvântului „sufletul lui‟, deși îl aplică în mod evident la Caldeean. Sufletul aceluia care dă înapoi pentru a se întoarce la lege nu este niciodată drept, ci întotdeauna mândria este aceea care îl desparte de Hristos și de har, iar Dumnezeu “nu găsește plăcere în el”, în timp ce Își găsește plăcere în cel drept care trăiește smerit înaintea Lui prin credință.
Nu se poate repeta destul ce preț capătă pentru noi toate aceste citate prin aplicațiile diferite pe care Duhul Sfânt le dă. „Cel drept va trăi prin credință‟, acesta este deci centrul cărții Habacuc. Credința profetului s-a arătat deja de la capitolul 1, versetul 12, în ceea ce privește relațiile lui cu Dumnezeu. Dar aceasta nu este tot, el trebuie să trăiască viața de credință până la capăt, și Domnul va dezvolta acest adevăr în legătură cu Caldeeanul, vrăjmașul lui Israel.
„Şi, mai mult, vinul înşală pe bărbatul mândru, încât acesta nu stă liniştit, îşi lărgeşte dorinţa ca Locuinţa morţilor şi este ca moartea şi nu poate fi săturat; şi adună la el toate naţiunile şi strânge la el toate popoarele‟ (v. 5).
Acest om, Caldeeanul, se îmbată de propria lui importanță și de poftele lui ambițioase. El nu se poate mulțumi cu succesele pe care le-a obținut și nu se satură niciodată (v. Proverbe 20:16; Isaia 5:14). El se face centrul tuturor, al națiunilor și al popoarelor. Oare nu este la fel de la început până la sfârșit, în vremurile de demult ca și în zilele noastre, aceleași gânduri și dorințe, aceeași politică a conducătorilor națiunilor? Egoismul ambițios al acestor oameni se poate împodobi cu titlul de „măreția națiunii lor‟ și vor să o faca să domine asupra altor popoare, dar în fond nu este decat mândria care sacrifică totul propriei măreții personale. Dumnezeu a dat Babilonului puterea ca urmare a infidelității poporului Său, dar El nu poate admite ca omul să exercite această putere în afara Lui și pentru a-și satisface inima ambițioasă și plină de sine în loc să I se supună lui Dumnezeu.
Dumnezeu va judeca, dar mai întâi vom vedea blestemul care vine asupra lui din gura tuturor celor pe care i-a asuprit. Aceștia vor lămuri motivele lui, vor condamna toate tendințele lui și vor blestema nelegiuirea și mândria lui.
Acest verset 5 servește ca o introducere la cântarea care urmează.
2.2 2:6-20 Cântarea vaiurior – preludiu pentru gloria viitoare
Cântarea vaiurilor este un adevărat poem compus din cinci strofe. Fiecare strofă are trei versete și, cu excepția celei de-a cincea strofe, care se îndepărtează puțin de la această regulă, începe cu „vai‟. Cel de-al treilea verset din primele patru strofe începe prin cuvantul „căci‟ și dă impresia unor coruri antice, tragand concluzia pentru „vaiul‟ anunțat în primele versete (conf.Exod 15:20). „Nu vor face toţi aceştia [pe care i-a asuprit] un proverb despre el şi o ghicitoare batjocoritoare împotriva lui?‟ (v. 6) Aici suntem avertizați că ceea ce urmează nu este doar un simplu blestem rostit de cei asupriți împotriva asupritorilor lor. Această cântare rostita împotriva Caldeeanului ne conduce pana la sfârșitul timpului. Monarhul despre care este vorba nu este numit nici măcar o singură dată, caci caracteristicile prin care este stigmatizat nu îi aparțin numai lui. Este un proverb, o fabula care trebuie înțeleasă, o ghicitoare care trebuie descifrată, și care ne conduce până la instaurarea domniei glorioase a lui Hristos. „Vaiurile‟ amintesc în anumite privințe de cele rostite în Isaia 5 și în Mica 2:1-2, dar acelea se adresau poporului Israel, pe când acestea se adresează națiunilor și conducătorului lor. Această cântare asupra Babilonului și a împăratlui său este răspunsul final al Domnului la cel de-al doilea „de ce‟ al profetului, cu privire la asupritorul poporului său (v. 1:13). Dumnezeu a început să-i răspundă slujitorului Său preaiubit, care statea de strajă în turn pentru a vedea ce-i spune Dumnezeul său, că prima condiție pentru cel drept este credința sa. Acesta nu putea spera ca răul să fie reprimat imediat, astfel încât trebuia să trăiască prin credință, cu răbdare și să nu conteze pe împlinirea apropiată a lucrurilor sperate. De fapt, credința este această convingere care durează până cand ea se va transforma în vedere.
2.2.1 Prima strofă
„Vai de cel care adună ce nu este al lui! Până când? Şi de cel care se împovărează cu garanţii! Nu se vor ridica deodată cei care te vor muşca? și nu se vor trezi cei care te vor tulbura, şi vei fi pradă pentru ei? Pentru că ai prădat multe naţiuni, şi pe tine te va prăda toată rămăşiţa popoarelor, pentru sângele oamenilor şi pentru violenţa făcută ţării, cetăţii şi tuturor celor care locuiesc în ea‟ (v. 6-8).
Primul „vai‟ este rostit asupra celui care strânge bunurile altora, bunuri care nu îi aparțin. El se încarcă cu o povară de garanții pentru ceea ce dă cu camătă. Aceleași lucruri s-au văzut în Israel (Amos 2:6-8). Jocul de cuvinte „garanții‟ sau „noroi gros‟ arată că jafurile odioase ale Caldeeanului nu puteau avea alt rezultat decât rușine sa, și că nu va avea alt avantaj decât disprețul pentru josnicia cămătăriei lui. Acele metode sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Dacă și-ar fi dat seama de josnicia unor asemenea fapte, câte pedepse asupra lor și asupra popoarelor pe care le conduc nu ar fi putut evitate de conducătorii națiunilor?
„Până când?‟-ul pus în gura celor asupriți care cântă, cred că ar corespunde cu cel al profetului referitor la Israel (v. 1:2). Acesta este „până când?‟-ul națiunilor. Prin credință Habacuc a învățat să aibă răbdare și știe că viziunea nu va minți, dar națiunile care vor fi cruțate vor trebui să aștepte și ele realizarea acestei speranțe. Acest om care ia bunurile altora pentru a se îmbogăți va fi atacat dintr-o data de catre aceia pe care i-a jefuit. El va fi mușcat de națiuni ca un hoț atacat de câini și va ajunge să fie prada lor (v. 7). Versetul 8 este concluzia și confirmarea celor precedente. Acest om jefuise; rămășița popoarelor care va fi cruțată pentru a fi martoră la venirea lui Hristos (căci, să nu uităm, căderea Babilonului este doar o alegorie pentru timpurile de la sfârșit) îl va jefui la rândul ei pe uzurpator. Această răzbunare nu va fi doar pentru sângele oamenilor vărsat de această națiune crudă, ci „şi pentru violenţa făcută ţării, cetăţii şi tuturor celor care locuiesc în ea‟. În fața neleguirii poporului său, profetul strigase: „Violență!‟ și „Până când?‟ Dumnezeu i-a răspuns că acea violență urma să fie pedepsită prin ceea ce Caldeeanul urma să execute asupra lui Israel. Dar acum a venit momentul când violența Caldeeanului împotriva lui Israel va fi pedepsită prin intermediul națiunilor. Astfel, în guvernarea lui Dumnezeu, o răsplată urmează alteia. Țara, cetatea și cei care le locuiesc, sunt, fără îndoială, în pofida afirmațiilor unor critici, Palestina, Ierusalimul și locuitorii lor și nu cred că este necesar să aduc nenumărate dovezi. Dumnezeu nu pierde niciodată din vedere pe poporul Său. Dacă neleguirea facută de vrăjmaș, dacă jafurile și crimele de care s-a făcut vinovat față de națiuni îsi vor găsi o dreapta răsplatire, cu cât mai mult va fi pedepsită violența lui asupra lui Israel, pe care Dumnezeu l-a părăsit, fara îndoiala, pentru moment, dar cu care va reînnoi relațiile Sale, după ce vor trece judecățile. Dumnezeu nu-i uită niciodată pe aceia care Îi aparțin și, dacă găsește potrivit să îi disciplineze, vai de cei care caută să profite de disciplinarea lor!
2.2.2 A doua strofă
„Vai de cel care strânge câştig nelegiuit pentru casa lui, ca să-şi aşeze cuibul sus, ca să scape din mâna nenorocirii! Ai croit ruşine casei tale, nimicind multe popoare, şi ai păcătuit împotriva sufletului tău! Pentru că piatra din zid va striga şi bârna din acoperiş îi va răspunde‟ (v. 9-11).
Vrăjmașul este acuzat aici de faptul că obține un câștig nedrept pentru a-și construi o casă sigură, care nu are să se teama de adversitați (v. Ieremia 22:13). El ar fi vrut, în acest fel, să alunge orice nenorocire, dar tocmai atunci îl lovește nenorocirea. Deși se pot aplica la oricine, aceste reproșuri se adreseaza celor puternici. O responsabilitate grea și grozavă apasă asupra lor, iar acest caracter al majoritătii capetelor încoronate nu se reproduce permanent în istorie ? Încalcarea teritoriului altor națiuni și confiscarea acestuia pentru a fi mare, apoi își întemeiaza măreția casei pe ceea ce a smuls de la alții, așezându-și cuibul sus; și întărirea puterii familiei sale, nu este oare aceasta istoria napoleonilor și a tuturor împăraților? Aceeași mândrie l-a împins pe Edom să-și facă cuibul printre stele (Obadia 4). Toate aceste planuri, atât de laborios concepute, nu ajung, în final, decât să acopere de rușine casa pe care principii doreau să o înalțe atât de sus. Ei descoperă că au păcătuit împotriva propriei lor vieți. Fiecare piatră, fiecare bârnă din acoperișul edificiului zidit pe nelegiuire din ambiție și mândrie va fi o vie mărturie împotriva asupritorului. De cealaltă parte, omul credinței nu visează niciodată să-și înalțe casa, ci fericirea și gloria lui este aceea de a strânge, precum David, materiale pentru zidirea casei Dumnezeului său. Este ceea ce au făcut și Solomon, Ioas și Iosia (1 Împărați 5:18; 2 Împărați 12:12; 22:6) pentru a mări și a consolida templul Domnului.
2.2.3 A treia strofă
„Vai de cel care construieşte un oraş cu sânge şi întemeiază o cetate prin nedreptate! Iată, nu este de la Domnul oştirilor că popoarele trudesc pentru foc şi mulţimile se ostenesc pentru nimic? Pentru că pământul se va umple de cunoştinţa gloriei Domnului, cum acoperă apele fundul mării‟ (v. 12-14).
Primul vai vorbea despre națiune, al doilea de casă, iar al treilea ne spune despre capitală. Aceasta nu este „cetatea‟ (Ierusalimul), ca în v. 8, ci o cetate, un oras. În aplicația sa imediată la Caldeean, acest pasaj ne vorbește despre Babilon care a fost întemeiat pe măcelul națiunilor și pe sângele oamenilor. La fel a fost și Ninive (Naum 3:1). Toata această lucrare a popoarelor va sfârși în focul judecății, iar eforturile lor nu vor avea ca rezultat decat ruina: nimic nu va rămâne; „se ostenesc pentru nimic‟. Nu este un lucru solemn să gândești că toată gloria, toate bogățiile și frumoasele renume cu care sunt împodobite marile capitale ale împaratiilor, vor dispărea și vor fi înghițite în neant? Dar credința vede și înțelege această enigmă și motivul pentru care au loc toate aceste răsturnări. Împărăția eternă a lui Hristos nu poate fi instaurată decât prin judecarea răului; pentru instaurarea ei trebuie ca nelegiuirea să dispară și tot ce se înalță împotriva Stăpânitorului pământului să fie coborat și umilit. Calea Domnului nu poate fi netezită decât prin nivelarea munților înalți (Isaia 40:3-5). Atunci gloria Domnului va fi cunoscută de întreaga lume și o va umple. Răul va fi înecat în adâncurile mării. Domnul a anunțat dintotdeauna că aceste lucruri au să se întâmple, în ciuda judecăților pe care El a fost constrâns să le pronunțe (Numeri 14:21; Isaia 11:9). Aici avem, într-un singur verset, tabloul domniei glorioase și milenare a lui Hristos, care este descrisă deosebit de detaliat în profetul Isaia. Aceasta va fi acea „restabilire a tuturor lucrurilor, despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi profeţi din vechime‟ (Fapte 3:21).
2.2.4 A patra strofă
„Vai de cel care dă băutură aproapelui său - căruia îi torni otrava ta şi-l îmbeţi şi pe el - ca să-i priveşti goliciunea! Eşti plin de ruşine în loc de glorie! Bea şi tu şi descoperă-ţi necircumcizia. Potirul mâinii drepte a Domnului se va întoarce spre tine şi o vărsătură ruşinoasă va fi asupra gloriei tale. Pentru că violenţa făcută Libanului te va acoperi şi nimicirea fiarelor te va înspăimânta, din cauza sângelui oamenilor şi a violenţei făcute ţării, cetăţii şi tuturor celor care locuiesc în ea‟ (v. 15-17).
Această strofă descrie desfrânarea ticăloasă și rușinoasă care a caracterizat această mândră națiune caldeeană. Cum! vorbește de gloria sa când corul celebrează gloria Domnului? „Eşti plin de ruşine în loc de glorie!‟ „O vărsătură ruşinoasă va fi asupra gloriei tale‟ strigă cu o amărăciune ironică în mânia lui răzbunătoare. Toată această corupție este însoțită de violență căci, de la cădere, aceste lucruri s-au sprijinit și s-au completat unul pe altul la oamenii din societate (v. Geneza 6:11-13). Gloria Domnului va acoperi pământul, dar violența omului nu va fi uitată, va cădea asupra lui și-l va acoperi. Violența (de remarcat repetarea acestui cuvânt) va răspunde violenței, după cum am văzut încă din capitolul 1, iar corul adaugă ca un refren,ceea ce Domnul simte cand țara Lui, cetatea Lui și locuitorii ei sunt expusi violenței vrăjmașului (v. 8). Profetul Isaia pune această cântare, asupra împăratului Babilonului, nu în gura națiunilor, ci în cea a lui Israel însuși, care se bucură văzând mândria împăratului Babilonului coborând în Locuința morților, sceptrul lui fiind sfărâmat! Cedrii din Liban se bucură cu privire la el și spun: „De când ai căzut tu, nici un tăietor nu s-a suit împotriva noastră!‟ „Mândria ta a coborât în Locuinţa morţilor, cu sunetul harfelor tale. Viermele s-a aşternut sub tine, şi viermii te acoperă‟ (Isaia 14:8, 11).
2.2.5 A cincea strofă
„La ce foloseşte chipul cioplit, pe care l-a cioplit făcătorul lui, chipul turnat şi învăţătorul minciunii? Pentru ca făcătorul lucrării lui să se încreadă în ea, când face idoli muţi? Vai de cel care zice lemnului: «Trezeşte-te!», pietrei mute: «Ridică-te!» Te va învăţa el? Iată, este acoperit cu aur şi argint şi nu este nici o suflare înăuntrul lui. Dar Domnul este în templul Său cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!‟ (v. 18-20).
După cum am spus, cea de-a cincea strofă diferă de celelalte prin structura ei. Cred că motivul este în faptul că Dumnezeu intra în scena în mod direct. Aceasta nu mai este împotriva națiunilor, nici macar împotriva poporului lui Dumnezeu, față de care s-a ridicat mândria nemăsurată a împaratului Babilonului, ci împotriva Domnului Însuși. El I-a opus adevaratului Dumnezeu imaginile sale mincinoase de lemn și de fier, de aur și de argint. Aceasta este principala cauză a nimicirii lui definitive. Rețineți că pe tot parcursul acestei alegorii Duhul lui Dumnezeu are grijă să nu-l numească pe împăratul Babilonului. Aceasta este o „ghicitoare‟ care, dupa cum am vazut, depășește cu mult judecata istorică a Caldeeanului și merge până la domnia glorioasă a lui Hristos. Apocalipsa ne arată că un alt Babilon va intra în scenă în zilele din urmă ca o ultimă dezvoltare a unei religii idolatre. Cupa ei de aur va fi plină de urâciuni (sau idoli), iar imperiul roman, ultima încarnare a monarhiilor generale, va avea aceleași pretenții idolatre ca și conducatorul primului imperiu cu statuia lui de aur (Apocalipsa 17:4; 13:14-15 ; Daniel 3:1). Această idolatrie este condamnata de toți profeții (v. Isaia 44:9-20; Ieremia 2:27; 3:9, etc.).
Este foarte remarcabil că „toate națiunile‟ și „toate popoarele‟ (v. 5 și 6) sunt cele care rostesc aici vaiul asupra adeptilor idolilor și proclamă deșertăciunea religiilor păgâne. Cântarea lor este o cântare de sfârșit cand ele vor părăsi păgânismul de altădată pentru a se întoarce la adevăratul Dumnezeul și vor recunoaște Împărăția Lui. Babilonul de la sfârșit este subînțeles în această alegorie, și iată de ce această cântare se încheie cu recunoașterea Domnului ca singurul pe care Îl adoră popoarele.
Nu doar, ca în v. 14, când cunoașterea gloriei Sale va umple în întregime pmântul reinnoit, ci cunoașterea Lui Însuși. El va fi „în templul Său cel sfânt‟, în templul Sau la Ierusalim, pentru că acest termen nu se aplică la cer, ci la casa Lui de pe pământ (Mica 1:2; Psalm 11:4). De acum înainte, gloria Domnului care părăsise templul (Ezechiel 11:22) s-a întors acolo (Ezechiel 43:4). Tot pământul tace înaintea Lui. El este acela care stăpânește și de acum nimeni nu va mai îndrăzni să-și ridice glasul în prezența Sa și a măreției Sale. Iată o încheiere demnă de această cântare a popoarelor supuse sub puterea Lui. Cât de frumos este acest sfârșit! Cât de liniștită trebuie să fie inima tulburată a profetului prin această viziune cu privire la viitor! El a văzut dinainte consecința credinței care știe să aștepte cu răbdare rezultatele căilor lui Dumnezeu: mândria omului coborâtă, națiunile eliberate și supuse, poporul Israel restaurat, Domnul glorificat, făcând Ierusalimul și templul său centrul gloriei Sale, toate creaturile tăcând înaintea Lui. Până și profetul uită să mai răspundă (v. 2:1). Și cum ar mai fi putut răspunde el când Dumnezeu, în loc să intre în controversă cu el, a facut să treacă prin naintea ochilor lui dreptatea Sa în judecarea răului, în harul Său față de poporul Său ca și în restaurarea națiunilor și, în final, gloria Sa care acoperă tot pământul, această domnie a dreptății și a păcii, înaintea căreia întreaga lume nu va putea decât să tacă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu