Meditații Asupra Cărții Judecători
- XXV -
Samuel Ridout
16 Întrezăriri ale lui Hristos - un scurt rezumat
Cartea Judecători este a doua din această serie istorică, prima fiind Iosua. În ordinea corectă și spirituală a lucrurilor, cartea Judecători ar trebui să fie pur și simplu cea a progresului, ducând până la finalizarea completă ceea ce a început Iosua. Iosua a fost cartea binecuvântării, națiunea intrând în binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dat ca moștenire. Ca tip, este cartea care spune despre faptul că suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești în Hristos (Efes. 1:3). Judecători, în mod natural, ar fi trebuit să fie pur și simplu o dezvoltare a acesteia, o carte a progresului, așa cum sugerează numărul ei (a doua carte istorică, n.t.). Și totuși, am constatat, cu siguranță, așa cum nu trebuie să vă reamintesc, că în loc de progres a existat cealaltă parte, regresul.
Când întoarcem foaia unei cărți, fie vom trece la ceva mai bun, ceva mai luminos, fie înapoi la ceva mai întunecat; și, din nefericire, pe măsură ce întoarcem pagina de la Iosua la Judecători, descoperim de fapt, că ne pregătim de sfârșitul cărții anterioare, că ne aflam în zile mai întunecate. Zilele sunt mai întunecate, nu pentru că Dumnezeu S-a schimbat sau că binecuvântarea este diminuată. Este exact opusul acestui lucru; ci există zile mai întunecate pentru simplul motiv că credința a scăzut, și oriunde credința scade și Dumnezeu este pus astfel la distanță, atunci putem fi siguri că totul se va apropia, orice formă a vrăjmașului, tot ceea ce va ataca și răni sufletele poporului lui Dumnezeu se va apropia atunci când El va fi îndepărtat. Așa că întreaga carte, putem spune, este cartea distanțării și a separării de Dumnezeu, în loc de progres în căile lui Dumnezeu. Acesta este rezultatul îndepărtării de Dumnezeu. În loc să adauge la ceea ce au câștigat, ei pierd ceea ce au avut, iar lecția pe care Dumnezeu vrea să ne-o imprime în toată această carte este pericolul și nebunia declinului și rezultatele lui sigure.
16.1 Reamintirea celor trei părți principale ale cărții Judecători
Acum, având în vedere acest lucru, cele trei diviziuni principale ale cărții sunt foarte simple pentru noi și sunt în legătură cu cele despre care vreau să vorbesc în seara aceasta. În primele două capitole, până la versetul cinci din al treilea capitol, avem prima diviziune, care este introductivă. Apoi, în ultimele cinci capitole, avem a treia diviziune. În centrul cărții, de la capitolul al treilea, versetul cinci, până la capitolul șaisprezece, găsim partea principală a cărții, aceea care ne oferă tema ei, care este declinul și cauzele lui.
Apoi, venind, ca să zic așa, aproape într-un fel accidental, vedem ceea ce este inevitabil atunci când îndurarea lui Dumnezeu este la lucru, Dumnezeu venind să restaureze și să recupereze pe poporul Său din propria lui nebunie. Avem, deci, în aceste trei diviziuni principale ale cărții, în primul rând, răzvrătirea poporului față de El, apoi robia lor ca urmare a acestei răzvrătiri și, în a treia diviziune, avem această stare lăuntrică stricată pe deplin manifestată, chiar mai rea decât robia pe care o avem în a doua parte.
16.1.1 Imposibilitatea de a se bucura de moștenire
Acum, în ceea ce privește prima parte, există un lucru care este proeminent în ea. Aici sunt multe, după cum am văzut, care sunt sugestive, dar singurul gând proeminent este că ei nu au răspuns gândului Domnului cu privire la ei, neintrând în stăpânirea pe care El a dat-o în mâinile lor. Acolo era moștenirea lor, și acolo erau vrăjmași care ocupau moștenirea, care îi împiedicau, la propriu, să se bucure de ea. Lucrarea lor consta în energia credinței și a ascultării de Dumnezeu, de a izgoni vrăjmașul și, astfel, totul era gata la dispoziția lor. Case pe care nu le-au construit, vii pe care nu le-au sădit, fântâni pe care nu le-au săpat, - totul era gata la dispoziția lor, doar să intre și să se bucure de ele.
Ce avem de făcut noi în legătură cu moștenirea noastră? Să intrăm în ea, aceasta este tot. Aceasta este una din expresiile noastre preferate, să intrăm. Este, de asemenea, foarte reală, și descrie exact acțiunea - pur și simplu să intrăm în ceea ce ne-a fost pregătit; nici o casă de zidit, nici o vie de plantat, nici o fântână de săpat; totul este pregătit acolo, și tot ceea ce este necesar este pur și simplu ascultarea credinței pentru a ne împotrivi vrăjmașului care ne-ar ține departe de această moștenire. Indiferent de forma pe care o poate lua (vrăjmașul), acesta este lucrul care ne poate ține departe de bucuria practică a moștenirii noastre, așa cum ne-a fost dată în Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum ne-a fost revelată acolo; acest vrăjmaș trebuie alungat prin credință și ascultare, apoi totul este gata să ne bucurăm.
Intrăm acum în prima parte, începând cu o măsură de succes, care, cu siguranță, a fost încurajatoare, dar, ca un lucru general, vom vedea falimentul poporului în a ocupa țara. Există un faliment în a face ceea ce le-a spus Dumnezeu să facă, și făra de care ar fi expuși în mod absolut noilor atacuri ale vrăjmașului. Căci, permite-ți să vă spun, fraților, așa cum știți din experiență, că un dușman pe jumătate învins este un dușman neînvins, și dacă nu există o nimicire completă a puterii răului care ar vrea să ne împingă într-un colț al moștenirii noastre, vom vedea că, mai devreme sau mai târziu, dușmanul va veni din nou. Deși putem să-l supunem pentru un timp, să-l punem să plătească tribut, socotindu-l ca ceva secundar, fără importanță, așa cum zic oamenii uneori despre carne (firea veche), socotind-o ca un lucru secundar asupra căreia au o anumită măsură de control; însă, dacă dușmanul nu este cu adevărat un dușman învins, într-o zi el ne va învinge, să fim siguri de aceasta. Lucrul acesta este ceea ce iese în evidență în această primă diviziune.
Iuda începe bine, continuă cu succes strălucit și, dacă ar fi continuat în felul acesta, și în supunere totală față de Dumnezeu, ar fi câștigat întreg controlul asupra părții care urma să fie a lui. De fapt, nicio seminție nu a obținut o stăpânire atât de deplină a ceea ce le-a fost încredințat așa cum a făcut seminția lui Iuda; aceasta este pe primul loc. Această seminție vorbește despre înțelegerea adevărului care produce duhul de laudă în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Am putea spune că el (Iuda) reprezintă cunoașterea lui Hristos ca parte a poporului Său.
Dar, după Iuda, vedem cum, într-o tristă asemănare, diferitele semințiile, una după alta, nu au făcut ceea ce Dumnezeu a pus înaintea lor. Beniamin nu reușește să stăpânească Ierusalimul și vedem aici pe beniamiți și pe iebusiți care locuiesc împreună. Ce amestec! Beniamin, așa cum am văzut seara trecută, a devenit atât de întinat de vecinătatea lor, încât trebuie tratați ca păgâni, tratați ca vrăjmași ai lui Dumnezeu și sunt aproape nimiciți. Nu este aceasta o consecință a faptului ca au eșuat în luarea în stăpânire a Ierusalimului la început?
De asemenea, marile seminții puternice ale lui Iosif, Efraim și Manase, nu reușesc să alunge dușmanul de pe teritoriul lor, iar dușmanii locuiesc într-o cetate, iar ei în alta. Și așa continuă, una după alta, aceste diferite seminții care nu reușesc să ia în stăpânire ceea ce Dumnezeu le-a dat.
Este foarte simplu să vorbim despre așa ceva; este ușor de spus că Manase, care ar fi trebuit să meargă înainte, stă pe loc și, prin urmare, nu-i alungă pe cei care locuiesc în partea lui; că Efraim a eșuat în același fel, și Zabulon și Așer, și Neftali și Dan, că toți aceștia, unul după altul, fiecare eșuează în locul lui. Dar ce să zicem despre noi înșine? În mod practic, cum este cu fiecare dintre noi în mod individual? Cât din ceea ce este al nostru deținem? Cât de mult împărțim, ca să zicem așa, cu dușmanul? Ne bucurăm de hotarele noastre? Ne bucurăm de tot ce ne-a dat Dumnezeu? Dacă nu, atunci numele noastre pot fi adăugate la acestea : "nici noi nu i-am alungat pe vrăjmașii care a ocupat partea noastră și, ca urmare, ei locuiesc acolo împreună cu noi".
Putem să-i facem, cum am spus, să plătească tribut și să dăm impresia că îi avem sub puterea noastră; dar un dușman care plătește tribut este mai periculos decât unul gata de luptă, pentru simplul motiv că avem legătură cu el, așa cum vedem că a avut Israel. Ei s-au căsătorit cu popoarele țării, iar apoi, odată cu căsătoriile mixte, vine, desigur, rezultatul mai trist și mai îngrozitor al adoptării dumnezeilor lor; și astfel, ca o consecință naturală, îi vedem în robia dușmanilor lor.
Să privim ordinea lucrurilor și vom vedea înaintarea răului : în primul rând este eșecul de a alunga dușmanul; în al doilea rând, îi fac robi și îi pun să plătească tribut; în al treilea rând, sunt căsătoriile mixte, unindu-se cu ei; în al patrulea rând, adoptarea dumnezeilor lor falși și îndepărtarea de Dumnezeu; și, în final, nu poate fi decât un singur rezultat, Dumnezeu îi dă în mâna unui dușman pentru a-i face să guste ce lucru rău și amar este să te îndepărtezi de El.
În ce ne privește, putem să aplicăm aceasta în viața noastră de fiecare zi? Ni se întâmplă să nu mergem până la capăt cu judecata asupra gândurilor noastre rele, și să gândim că le avem sub control făcându-le, ca să zicem așa, dependente de noi? Să credem că le avem sub puterea noastră? Știm ce înseamnă acest lucru? Știm ce înseamnă să avem de-a face cu răul, un principiu rău, care avem impresia că îl stăpânim și, totuși, să nu-l alungăm, să nu îl alungăm complet?
Cum pot oamenii să se folosească de principii care sunt rele în sine? Cum pot ei gândi că le controlează și pot sta departe de ele? Dacă folosim un lucru rău, vom fi legați de acel rău. Și, drept urmare, dacă sunt legat de rău, voi fi adus în robia lui și voi fi condus, din nefericire, în acea idolatrie despre care am văzut deseori multe cazuri. Căci idolatria înseamnă urmărirea propriilor noastre gânduri, în loc să ne plecăm înaintea a ceea ce Dumnezeu a pus înaintea noastră ca voia Sa.
16.1.2 Hristos, moștenirea noastră
Aceasta este prima parte a acestei cărți, prima diviziune. Cred că aceasta este lecția asupra căreia se insistă în toată înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu, așa cum El a pus-o înaintea noastră, exemplu după exemplu. Lecția asupra căreia se insistă este că dacă nu mergem înainte, vom da înapoi; dacă nu facem progrese, mergem înapoi; dacă nu intrăm în ceea ce ne-a dat Dumnezeu în Cuvântul Său, pierdem ceea ce deja avem; sau, așa cum vedem în Noul Testament : "Căci oricui are i se va da din belșug, dar de la cel care nu are, și ceea ce are i se va lua" (Mat. 25:20). Cu siguranță, mulțumiri fie aduse harului lui Dumnezeu, nu în mod absolut și final, dar, în ce privește bucuria noastră, suntem lipsiți de ea. Nu avem noi exemple în propria noastră viață pentru a confirma acest lucru, - când nu am mers înainte, am mers înapoi? Ceea ce se petrece în propriile noastre inimi, în fiecare zi din viața, nu amintește de istoria lui Israel cu progresele și declinurile sale?
Apoi un alt gând. Am vorbit despre binecuvântările noastre și nu vreau să fac acest lucru în mod vag, ci perfect distinct și clar. Ne amintim că în Efeseni ni se spune că suntem binecuvântați cu toate binecuvântările spirituale în locurile cerești în Hristos. Fiecare binecuvântare pe care o avem este în El și este legată cu El și este o imposibilitate totală pentru sfinți să se bucure de binecuvântările lor fără să se bucure de Hristos. Este o imposibilitate totală pentru noi să avem adevărurile lui Dumnezeu ca hrană pentru sufletele noastre, dacă ele nu ne conduc în contact personal și comuniune cu Binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu Însuși. Deci, când privim la acest eșec al lui Israel de a intra în partea lor, trebuie să ne amintim că, în mod spiritual, înseamnă eșecul nostru, eșecul Bisericii lui Dumnezeu în general, nu doar să înțelegem anumite adevăruri, ci să-L cunoaștem pe Hristos în tot ceea ce înseamnă plinătatea Sa.
Ah, fiecare binecuvântare care este în Cuvântul lui Dumnezeu își are viața, frumusețea și valoarea ei deoarece este în Hristos. Dacă am putea concepe un astfel de lucru, ca Dumnezeu care ne-a dat fiecare promisiune în Cuvântul Său, tot ce este pus acolo înaintea noastră, - dacă El ar putea să deschidă chiar cerul pentru noi, cu toată frumusețea lui de nespus, și nu am găsi acolo pe Hristos, atunci, iubiți frați, nu ar fi nici binecuvântare, nici moștenire. Ce ar fi iertarea, dacă nu ar fi o iertare prin Hristos? Ce ar fi pacea cu Dumnezeu? Nici măcar nu ne-am putea gândi la așa ceva, decât numai prin Domnul nostru Isus Hristos. Tot ceea ce știm, tot ceea ce El a pus în Cuvântul Său, pentru binecuvântarea noastră spirituală, își are valoarea în Hristos, și numai în El.
Prin urmare, cât de solemn este să ne amintim că dacă poporul Său nu a reușit să meargă mai departe și să-și ia în stăpânire partea lor, este pentru că ei au eșuat să-L apuce pe Hristos. Și așa îl vedem pe Pavel, în capitolul trei din Filipeni, unde voia să-L apuce deoarece și el a fost apucat de Hristos, că spune, rezumând totul într-un singur cuvânt : "ca să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și comuniunea suferințelor Lui" (Filip.3:10). Părinții sunt caracterizați prin cunoașterea Aceluia care este de la început (1 Ioan 2:13); și să-L cunoaștem pe Hristos, să-L cunoaștem mai bine, să-L cunoaștem în felul în care ne este revelat și pus înaintea noastră în Cuvântul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă să ne cunoaștem moștenirea și binecuvântările care ne sunt date în El.
16.1.3 Consecințele faptului de a nu căuta să-L apucăm pe Hristos
Ajungem acum la următoarea parte, care este diviziunea principală a cărții. Aici vedem rezultatele de a nu merge mai departe să-L apucăm pe Hristos, de a nu înainta și a obține din ce în ce mai mult din ceea ce este al nostru în El. Găsim aici robie după robie. Ca un refren dureros ni se spune că poporul a făcut rău, s-au îndepărtat de Dumnezeu, s-au unit cu popoarele țării și, ca rezultat, Dumnezeu i-a vândut în mâinile dușmanului, unul după altul. Și astfel, ei sunt smeriți și aduși la un sentiment de neputință totală, de eșec absolut și de îndepărtare de Dumnezeu. Când nu mai aveau niciun ajutor, El le ridica un salvator care îi elibera.
Vreau în seara aceasta să încercăm să vedem în fiecare din acești dușmani, în fiecare din aceste robii, ce formă de rău reprezintă, ce nu este al lui Hristos, ce anume a folosit dușmanul din ce nu este al lui Hristos, care este în contradicție cu Hristos, pentru a ne jefui de ceea ce este al nostru în Hristos; și apoi să vedem în salvatorul, pe care îl ridica Dumnezeu, ce caracter din Hristos era în el, care permite cuiva, care l-a înțeles, să câștige biruința asupra puterii care l-a luat în robie. Vedeți cum se completează aceste două gânduri; căci fiecare a simțit, cu siguranță, știm aceasta, puterea vrăjmașului, puterea a ceva ce nu este Hristos. Așa cum spune apostolul : "Voi nu L-ați învățat astfel pe Hristos" (Efes. 4:20). Nu este vorba de răul în sine, ci că nu este Hristos. Este un eșec în diferitele moduri de a înțelege ce este El.
Să privim acum pe scurt la fiecare din acestea, cu acest gând în mintea noastră. Vedem, în primul rînd, în capitolul 3, de la versetul 5 la 11, prima robie. Aceasta are loc prin împăratul Aramului, sau Mesopotamiei. Ei i-au slujit lui. El era împăratul Mesopotamiei și numele lui era Cușan-Rișeataim. Aram, ne amintim, înseamnă "înălțat", iar țara Mesopotamiei era aproape sau legată de Babilon. Câmpia Șinear făcea parte din acesta, unde, în cele din urmă, Israel a fost dus în captivitate. Aici, la început, îi vedem sub puterea unui împărat "înălțat". Primul lucru care pune stăpânire pe poporul lui Dumnezeu, care nu este Hristos, chiar opusul lui Hristos, este această înălțare, al cărei împărat se numește Cușan-Rișeataim. Cușan înseamnă "întuneric", iar "Rișeataim" înseamnă "dublă nelegiure". "Întunericul dublei nelegiuiri", este un nume suficient de întunecat pentru a ne spune cât de odios trebuie să fi fost acest vrăjmaș.
Cât de mult exprimă acesta opusul lui Hristos, dacă are un asemenea nume. Domnul nostru, când era aici pe pământ, era blând și smerit cu inima. El nu a căutat lucruri mari pentru Sine. Să-L urmărim pe Domnul din momentul în care părăsește gloria cerului și până când Se întoarce din nou acolo, iar istoria Sa este una de dăruire și de smerenie până la capăt. S-a smerit pe Sine Însuși, S-a golit, S-a făcut nepopular, și în tot drumul Său de la tronul lui Dumnezeu la cruce a fost coborâre, una după alta, opus cu totul Aramului sau înălțării. În istoria propriilor noastre suflete, și în istoria Bisericii, care este secretul oricărei binecuvântări? Nu este acest duh smerit, duh care a fost în Hristos Isus? Atât timp cât poporul Său rămâne într-o stare smerită, ei vor fugi de puterea vrăjmașului; dar, vai, când ne ridicăm pe noi înșine, când ne înălțăm, pur și simplu facem ceea ce a făcut primul mare răzvrătit, Satan însuși; s-a înălțat împotriva lui Dumnezeu.
Mândria este cel dintâi vrăjmaș, și este întunericul dublei nelegiuiri; este cel mai odios fel de răutate; este ceea ce a făcut căderea lui Satan; s-a întunecat din cauza strălucirii sale. Ce contradicție este faptul că însăși frumusețea lui a fost pătată, deoarece el a căutat să se înalțe pe sine datorită frumuseții sale. Prin urmare, atunci când Biserica lui Hristos, sau un creștin în mod individual, se ridică pe sine însuși și este satisfăcut de sine însuși și este plin de mândrie, avem acolo cea mai odioasă formă de răutate, deoarece aceasta este independență față de Dumnezeu, este înalțarea de sine și, în consecință, chiar opusul lui Hristos. Vedem multe din această stare în Efes și Laodiceea, în Apocalipsa, - începutul și sfârșitul istoriei Bisericii.
Apoi, vedem pe eliberatorul din această stare. Vrăjmașul este ceea ce nu este din Hristos. În eliberator vom vedea ce este din Hristos pentru a elibera poporul Său din această robie, care nu este după gândul Lui. Otniel este eliberatorul, și am văzut că el reprezintă acel duh al credinței care se bazează în totalitate pe Dumnezeu. Numele lui înseamnă "Leul lui Dumnezeu", puterea lui Dumnezeu care intervine. Mândria nu va folosi niciodată vreo putere în afară de a ei; nu va avea nevoie niciodată de o altă putere. Când vine Otniel, avem, cu siguranță, recunoașterea slăbiciunii și a robiei, și apoi, ca rezultat, puterea lui Dumnezeu intervine pentru noi. Care este adevăratul remediu pentru robia mândriei? Care este adevăratul remediu pentru robia față de sine, robia față de toată această nenorocire care pune eul pe primul loc și Îl dă la o parte pe Dumnezeu? Nu este Hristos, Domnul Însuși, Hristos ca putere a lui Dumnezeu, prin care sunt toate lucrurile? Când noi suntem gata, și când Biserica este gata, să recunoască că nu are putere proprie, că nu are nimic de la ea, și este dispusă să-L lase pe Hristos să fie totul, atunci îl avem pe Otniel, eliberatorul care va interveni; și în felul acesta ni-L sugerează el pe Hristos.
Bineînțeles, nu vreau să spun că Otniel este ceea ce numim de obicei un tip al lui Hristos. Pe măsurăm ce mergem mai departe, după cum ne amintim, am constatat că judecătorii nu se aseamănă nicidecum cu Hristos, până acolo, că, în final, vom vedea că sunt chiar opusul lui Hristos. Descoperirea lui Hristos, prin credință, în aceste caractere (ale judecătorilor, n.t.), ne va da, în mod practic, eliberarea pe care o vedem înfăptuită aici ca tip.
Urmează o altă perioadă de declin și un alt eliberator. Am văzut că în Moab avem robia unei rude după carne, dar care nu are nicio relație spirituală cu poporul lui Dumnezeu. Moab a fost unul din fiii lui Lot, și reprezintă în acest fel o relație exterioară fără o realitate interioară, ceea ce știm că este mărturisirea (mărturisirea exterioară a creștinismului, fără realitatea interioară, n.t.). Mărturisirea este un vrăjmaș mare și teribil care poate pătrunde printre poporul lui Dumnezeu. Din nefericire, Biserica a fost de foarte multe ori, de-a lungul timpului, sub coșmarul îngrozitor al unei mărturisiri sterile, goale, fără Hristos. Este posibil să fi fost folosite forme ortodoxe (drepte, corecte, n.t.), destul de conforme cu litera Scripturii, și totuși nu a existat nicio putere, nicio bucurie spirituală, nimic care să răspundă la realitatea vie. Copiii lui Israel, adevăratul popor al lui Dumnezeu, au fost ținuți în robie față de această masă inertă a mărturisirii, care ne răpește orice bucurie pe care o avem. Aceasta nu este Hristos. Hristos, preaiubiților, nu este mărturisire, El este chiar opusul acesteia. A-L cunoaște pe Hristos nu înseamnă nici măcar a fi religios; a-L cunoaște pe Hristos, cu siguranță, nu înseamnă a face o mărturisire (în sensul de a face din aceasta un "crez", n.t.). A-L avea pe Hristos înaintea sufletului este chiar opusul la toate acestea; înseamnă a avea în realitate vie comuniunea cu Tatăl și cu Fiul.
Mărturisirea Îl pune pe Hristos deoparte; ea își poate face un loc confortabil în lume, își poate ridica clădiri religioase, poate avea slujbe religioase; își are lucrarea sa filantropică și, totuși, totul este rece ca gheața, pentru că este mărturisire fără realitatea vie a lui Hristos. Putem fi membri unei biserici, un lucrător, și, cu toate acestea, cu un gol în inimă. Nu o mărturisire, ci Hristos trebuie să fie partea noastră.
Care este remediul pentru o simplă mărturisire? Care este remediul pentru acest coșmar îngrozitor al Moabului? Aceasta nu este Hristos, ci doar mărturisirea lui Hristos. Ehud, eliberatorul de puterea mărturisirii, este "Mărturisitorul", așa cum înseamnă numele său. Cu sabia, care vorbește despre sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, el eliberează pe poporul lui Dumnezeu de simpla marturisire. Să-L mărturisim pe Hristos! Ah, Hristos Însuși este adevăratul Ehud în toată plinătatea Sa. El a fost Martorul credincios, Cel care L-a mărturisit vreodată pe Dumnezeu și, pentru că L-a mărturisit pe Dumnezeu în această lume, a fost scos din ea. El este adevăratul Mărturisitor și, preaiubiți frați, puterea vrăjmașului care ne-ar putea duce la o simplă mărturisire, este doborâtă de mărturisirea a ceea ce este Hristos și de bucuria Domnului Isus în suflet.
Poporul lui Dumnezeu este în pericol de a avea doar o mărturisire. Dacă rămânem la experiențele noastre trecute, în loc să trăim comuniunea prezentă, ne aflăm sub puterea lui Moab, căci, într-un anumit fel, Moabul locuiește în trecut. Trăind experiențele trecute, și astfel devenim mărturisitori pe baza experiențelor trecute. Trebuie să fie bucuria vie a lui Hristos care, ca să zicem așa, forțează ca mărturisirea de astăzi să iasă de pe buzele noastre.
Și nu poate exista o altă sugestie cu privire la numele acestui om? El este mărturisitorul, mărturisește starea reală a lucrurilor. El recunoaște, ca să zicem așa, că această mărturisire nu este nimic, că aceasta este un dușman absolut al lui Dumnezeu; aceasta mărturisește el. Deci, în puterea mărturisirii eșecului nostru, a mărturisirii nimicului și golului acestei "mărturisiri" vom avea parte de puterea lui Hristos care vine să ne elibereze de această simplă mărturisire (crez, mărturisire de credință, goală, fără realitatea interioară, n.t.). Ne îngrozim la gândul că putem fi doar mărturisitori? Să mărturisim acest fapt înaintea lui Dumnezeu; să ne deschidem toată inima, întreaga stare a lucrurilor, și atunci va exista cel puțin realitatea; iar acolo unde este realitatea va fi și Hristos.
Ne amintim că am văzut o asemănare între robia Moabului și starea Bisericii așa cum este descrisă în Pergam.
Apoi ajungem la următorul vrăjmaș, la Iabin, împăratul Hațorului, și la Debora și Barac, cei prin care Dumnezeu l-a nimicit. Am văzut că Iabin era numele unui împărat pe care Iosua îl biruise cu mai mult de o sută de ani înainte, și iată că el reînvie cu toată vechea lui puterea și, dacă nu ar fi intevenit Dumnezeu, toată țara lui Israel ar fi fost sub stăpânirea lui. Numele lui este "Inteligență". El are o inteligență care se înalță împotriva cunoașterii lui Dumnezeu. Este opusul a ceea ce avem în Hristos, care a adus toată cunoștința Sa și orice altceva la picioarele Tatălui Său, și singurul Lui gând a fost să facă voia Tatalui Său. De asemenea, El a spus aceasta și înaintea oamenilor : "Dacă dorește cineva să facă voia Lui, va cunoaște despre învățătura aceasta, dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi" (Ioan 7:17). Hristos este opusul absolut al lui Iabin. Dacă vrem adevărata inteligență, aceasta trebuie să fie așa cum Îl cunoaștem pe Hristos, căci în El sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale cunoștinței (Col. 2:3). Când Biserica s-a îndreptat spre filozofie în locul lui Hristos, s-a pus sub stăpânirea lui Iabin, - a inteligenței (omenești, n.t.).
Există un singur remediu pentru această stare, și aceasta este ceea ce vedem în Debora și Barac. Debora înseamnă "Cuvântul", iar Barac, "Fulger"; putem spune că puterea acelui Cuvânt a fost aplicată. Când slăbiciunea - despre care vorbește femeia - aplică Cuvântul lui Dumnezeu la toată înțelepciunea și inteligența omului, acesta se prăbușește în țărână. Deci, prin slăbiciune se câștigă biruința, - Hristos ne este arătat. După cum s-ar putea spune, Hristos lipsit de puterea pe care lumea o poate aprecia. Lumea disprețuiește Cuvântul lui Dumnezeu. Ea disprețuiește pe cel ce ne arată pe Hristos.
Este slăbiciune și neputință ceea ce întâlnim la Debora și la Iael, și pe care o vedem și la Barac însuși, în reținere și ezitare în neputință, până când credința vasului mai slab, credința femeii, îl presează să facă ceea ce Dumnezeu vrea ca el să facă. În toată această parte este scris despre slăbiciune. Întreaga relatare vorbește despre slăbiciune și, totuși, este cea mai strălucitoare parte din întreaga carte.
Biruința este aici, poate, mai completă decât în orice altă parte. Această biruință a Deborei și a lui Barac asupra lui Iabin este celebrată printr-o cântare de triumf, și totuși, ca să zicem așa, este pur și simplu celebrarea slăbiciunii, o slăbiciune care Îl înalță pe Hristos, după cum spune apostolul (2 Cor. 12:10). Avem aici acea frumoasă cântare de laudă și de triumf pe care Debora și Barac o cântă după terminarea lucrării, singura cântare de laudă pe care o întâlnim în toată cartea Judecători. Ar fi fost mai multe cântări dacă ar fi existat mai multă slăbiciune bazată pe puterea atotputernică. Ar fi fost mai multe triumfuri și mai de durată, dacă ar fi existat mai multe Debore, al cărei nume o ascunde vederii, și L-ar fi arătat în mod simplu pe Hristos, așa cum ne este descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Ah, iubiților, să fim îmbrăcați, ca să zicem așa, cu ceea ce vorbește despre Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât oamenii să nu se poată gândi la noi, ca instrumente pe care le folosește Dumnezeu, ci pur și simplu la Hristos Însuși și la adevărul lui Dumnezeu, așa cum ne este prezentat prin Hristos.
Intelectualismul rece din Sardes - perioada protestantă a istoriei Bisericii - ar corespunde robiei lui Iabin și a lui Amon, în timp ce în "învingători" vedem ceva puțin din duhul Filadelfiei.
După aceea îl întâlnim pe Ghedeon, iar lecțiile din viața lui ne sunt foarte familiare. Aici vedem puterea lui Madian. Madianiții au fost cei care l-au dus pe Iosif în Egip și, astfel, ei reprezintă în acest fel ceea ce duce pe poporul lui Dumnezeu în lume. Ei semnifică ceartă, luptă, așa cum înseamnă numele Midi, luptă care vine prin poftele și mădularele noastre care sunt în lume, după cum ne spune apostolul Iacov (Iac. 4:1). Această invazie madianită este invazia lumii în Biserica mărturisitoare (de nume, n.t.). Și ce invazie este aceasta, dragi frați. O putem vedea atât de larg răspândită și astăzi. Cu siguranță, aceasta nu este Hristos. Nu vom vedea niciodată că lumea Îl reprezintă pe Hristos. Lumea nu ne face să ne gândim la Hristos decât la contrastul dintre ea și El. Ea este chiar opusul lui Hristos. Și oriunde lumea ocupă un loc în inimă, ea Îl înlocuiește atât de mult pe Hristos.
Motivul este unul foarte evident. Ne amintim că apostolul Ioan spune că tot ceea ce nu este de la Tatăl este din lume. Să observăm că, în Evanghelia după Ioan, Domnul are întotdeauna pe buzele Sale un cuvânt, și acesta este Tatăl. Era bucuria Lui să-L mărturisească pe Tatăl; bucuria lumii este să-L înlocuiască pe Tatăl. Și astfel, elementul acesta nu este al lui Hristos, este exact opusul lui Hristos. Așa este lumea, fie că vine din inima noastră, în mod individual, fie că stăpânește întreaga Biserică a lui Dumnezeu, în mod colectiv.
Acum Ghedeon este eliberatorul de sub puterea lui Madian, și aici din nou, după cum ne amintim, așa cum am văzut deja această lecție la Debora și Iael, avem evidențiată slăbiciunea. Abia acum este o slăbiciune care trebuie produsă și care trebuie să fie completă. Poporul trebuie s-o învețe, Ghedeon, la rândul lui, trebuie să realizeze slăbiciunea sa. Cu siguranță, noi nu putem urmari istoria lui. Am făcut deja acest lucru într-o anumită măsură; dar gândul constant este îndepărtarea unui lucru, unul după altul, a unui sprijin, unul după altul, până când el va fi lăsat, și mica oștire care este asociată cu el, în prezența acelei oștiri puternice care acoperă toată fața pământului. El a rămas cu cei 300, și nici măcar o sabie în mâini, doar o sabie pe buze. Ei au trâmbițe, făclii și acel strigăt: "Sabia Domnului și a lui Ghedeon". Aceasta este sabia care vorbește, sabia vorbită, mai degrabă decât o sabie în mâinile lor.
Ei sunt deposedați de toată puterea, deposedați atât de complet încât sunt asemănați cu o turtă de pâine de orz, care se prăbușește în mijlocul taberei și dărâmă un cort. Ei sunt, aproape literal, obiecte ale disprețului total al vrăjmașului; și totuși, cu toată slăbiciunea și neputința lor firavă, ei au sabia pe buzele lor; este sabia Domnului. Dacă sabia Domnului este de partea lor, de ce ar mai dori ei vreo sabie omenească? Și dacă trâmbița cu care ei sună proclamă puterea și conducerea Lui, și dacă lumina pe care o dețin este să "țină sus Cuvântul vieții în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume", ce nevoie mai au ei de un alt ajutor? Astfel, Ghedeon și mica lui companie ne vorbesc despre puterea lui Hristos care se sprijină pe slăbiciune. Așa cum spune apostolul: "Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să locuiască peste mine" (2 Cor. 12:9).
Puterea lumi o vedem, printre altele, în Pergam, Sardes și Laodiceea, în timp ce în Ghedeon îl vedem pe învingătorul din aceste biserici, și în Filadelfia.
Să trecem acum la Iefta. Următorul vrăjmaș este Amon. Știm că Amon a fost fratele lui Moab, și reprezintă mărturisirea așa cum am văzut în Moab, doar că acum nu este latura senzuală a mărturisirii, latura lumească, ci, dupa cum am putea spune, latura intelectuală, strâns legată de Iabin. El sugerează duhul raționalismului care pătrunde în Biserică și se instalează în ea, punându-și mâna de gheață asupra vieții ei. Fiii lui Amon își revendică dreptul asupra moștenirii pe care Israel o deținea de mult timp. Ceea ce am spus despre Iabin s-ar aplica și aici, cu privire la chestiunea Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă oamenii îl vor trata într-un mod pur intelectual, așa cum fac raționaliștii, ca pe ceva ce poate fi criticat și cernut, plin de greșeli, și rămânând doar puțin care poate fi acceptat; dacă este permis acest duh, atunci avem chiar opusul duhului lui Hristos, care a preamărit Cuvântul lui Dumnezeu. El a citat întotdeauna Scriptura ca soluționând fiecare întrebare. Când El cita Scriptura era sfârșitul oricărei probleme. Ce lecție! Fiul lui Dumnezeu încheia orice discuție citând pur și simplu Cuvântul lui Dumnezeu. Raționalismul ar vrea să ne răpească acel element din caracterul lui Hristos, fidelitatea față de Cuvântul lui Dumnezeu. Fiii lui Amon ne-ar spune că putem fi creștini cu numele, putem fi mărturisitori, și totuși negând Cuvântul lui Dumnezeu, care este pecetea noastră pentru creștinism. Oh, cât de mult din stăpânirea amoniților vedem astăzi cu privire la noi, unde intelectul omenesc se implică în Cuvântul lui Dumnezeu, și omul, în loc să fie judecat potrivit Scripturii, stă și judecă Scriptura.
Ce asuprire îngrozitoare este aceasta! Și eliberarea de ea este prin Iefta, care înseamnă "El deschide". El este cel care deschide, așa cum Hristos ne-a deschis prețiosul Cuvânt al lui Dumnezeu, ca să fim eliberați de raționalism, după cum, ne amintim, El a deschis mintea ucenicilor Săi, ca ei să înțeleagă Scripturile. El a deschis cerul pentru noi, ca să cunoaștem locul nostru înaintea lui Dumnezeu. El este Deschizătorul, Descoperitorul (sau Revelatorul n. t.), Cel care ne face luminos Cuvântul lui Dumnezeu. Și pentru că Hristos Însuși este Deschizătorul nostru, noi găsim astfel o eliberare binecuvântată și prețioasă de toate raționamentele cărnii, de toată puterea unei supremații intelectuale, care, până la urmă, nu înseamnă altceva decât o totală robie. Cine este mai nenorocit decât cel care este robul propriului său raționament sărac și slab, și se laudă cu aceasta?
Nu vreau să mă opresc asupra vieții lui Ghedeon, și nici măcar asupra celei a lui Iefta, chiar dacă în ele sunt multe alte gînduri pe care nu avem timp să le menționăm. Încerc pur și simplu să arat cum Hristos este remediul pentru toate aceste rele, și, prin urmare, nu mă voi opri asupra detaliilor așa cum vedem în istoria lui Abimelec, nici asupra eșecului ulterior al lui Iefta, lucruri care, cu siguranță, sunt destul de întunecate.
Putem rezuma totul doar în câteva cuvinte. Ghedeon aspira la preoție, luând astfel locul lui Hristos; Abimelec înclina spre puterea împăratească, prin care ocupa locul pe care numai Hristos îl are, în timp ce în asprimea lui Iefta, vedem absența acelei "bunătăți și blândeți a lui Hristos", care guvernează mult mai eficient pentru că este făcută în dragoste și har.
Apoi, în final, după Iefta, avem invazia sau mai degrabă supramația filisteană, și eliberarea lui Dumnezeu, sau mai degrabă eliberarea gândită de El, prin Samson nazireul. Filistenii reprezintă mărturisirea într-un mod mai intens, deși la început sunt asociați cu Moab. Ne amintim că Șamgar a adus o eliberare de filisteni chiar după biruința lui Ehud asupra moabiților. Filistenii reprezintă mărturisirea, și chiar mai mult decât atât. Ei reprezintă o mărturisire mult mai activă, care își afirmă supremația, care vrea să dea numele său la toată moștenirea poporului lui Dumnezeu și să-și asigure, astfel, controlul complet.
Aceasta ne duce cu gândul la Roma și la toate pretențiile ei de a fi Biserica, de a fi depozitarul întregii revelații a lui Dumnezeu. Ea pretinde că este conducătorul poporului lui Dumnezeu, că poate să spună ce este și ce nu este voia lui Dumnezeu. Toată autoritatea este centrată în papă și administrată prin preoți omenești și celebrată prin ritual omenesc. Întregul duh și sistem al Romei este această putere filisteană care controla odată întreaga Biserică mărturisitoare, și care, în duhul ei, își pune mâinile chiar și acum pe cele mai frumoase părți ale moștenirii lui Dumnezeu. Este aceasta după gândul lui Hristos? Nu ne jefuiește aceasta de Hristos? Cu siguranță că o face. Ea este femeia Izabela, și Tiatira, după cum am văzut când ne-am ocupat de Șamgar.
Roma, care ridică mereu crucifixul, ne fură crucea. Roma, care Îl înalță pe Fiul lui Dumnezeu, parcă ni-L răpește practic pe El punând-o pe cea pe care o numește mama lui Dumnezeu peste Hristos. Prin această manipulare Roma ne fură realitatea; și astfel, oriunde este permis duhul Romei - și este o mare parte din Roma în multe locuri, chiar dacă nu-i poartă numele, există multe lucruri în Protestantism asemănătoare ei - oriunde vedem acest sistem de lucruri, se folosește de lume, de carne, da, de diavolul însuși, pentru a promova planurile ei necurate de a intra în stăpânirea poporului lui Dumnezeu. Cu siguranță, aceasta nu este Hristos. Care este remediul, care este izbăvirea de influența îngrozitoare a femeii îmbrăcate în stacojiu? Cu siguranță, doar Hristos. Dar Hristos așa cum ne este prezentat El, total opusul a ceea ce pretinde Roma. Roma pretinde că stă ca împărăteasă și că nu este văduvă și că nu are parte de nicio durere, iar pe Hristos L-am prezentat ca nazireu, Cel separat, Cel care nu are nimic aici, care este separat de păcătoși, separat de lume, separat de duhul care este în lume. Hristos este adevăratul nazireu, dintre care Samson, departe de a-I fi tipul, a fost, din nefericire, un contrast. Duhul adevăratului nazireat, așa cum îl vedem în Hristos și ca legat de Hristos, este cel care ne poate elibera de toată puterea filistinismului, din ceea ce se ocupă cu închinarea la sfinți, de mărturisire și superstiție, și din tot ceea ce ar înjosi pe sfinții lui Dumnezeu.
Așadar Îl vedem pe Hristos de-a lungul întregii cărți, până la sfârșit. Dacă ne vom face timp să parcurgem toată istoria din cartea Judecători, și vom lua fiecare din aceste eliberări în parte căutând să punem în locul eliberatorului pe Hristos, pe Hristos Însuși, puterea binecuvântată, singura putere adevărată de eliberare din toate aceste situații, vom vedea, cu siguranță, nu doar eliberări parțiale și incomplete pe care le vedem în această carte, ci o biruință reală, adevărată și durabilă prin Hristos. "Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos" (1 Cor. 15:57).
16.1.4 Manifestarea deplină a corupției interioare
Ajungem acum la ultima parte a cărții, a treia. Am trecut deja peste aceasta, dar vreau să vorbesc despre ea doar în legătură cu tema noastră principală de aici. Știm că idolatria, introducerea idolatriei, așa cum am văzut, a fost eșecul poporului de a-L accepta pe Hristos ca chipul Dumnezeului nevăzut, și căutând să-și facă o altă imagine din propria lor minte, o concepție parțială, ca să zicem așa, despre Dumnezeu, dar nu a lui Dumnezeu, așa cum ne este descoperit în Persoana Domnului nostru. Atunci când Dumnezeu este mistificat (de mintea omenească), atunci apare idolatria și omul se strică foarte repede. Și am văzut în acea stricăciune îngrozitoare din Ghibea și în tratarea ei ulterioară, când Dumnezeu este părăsit și când Hristos ca imagine și reprezentant al lui Dumnezeu este dat deoparte, cum omul îl disprețuiește pe aproapele său, ajungând să comită împotriva lui toate urâciunile la care oamenii din Sodoma s-au dedat.
Ce tablou îngrozitor al inimii omenești! Când Israel vine să facă dreptate - în propria sa dreptate - pentru a trata acest rău teribil tolerat de către seminția lui Beniamin unde a fost săvârșit, vedem neputința răzbunării omenești de a realiza dreptatea lui Dumnezeu. Constatăm că acum disciplina merge complet la extrem, aproape, de a nimici o seminție întreagă. Vedem cât de ineficient este brațul cărnii, și Dumnezeu trebuie să-i umilească, să-i zdrobească, și să-i învețe din nou și din nou, această lecție, care este subliniată în toată cartea, lecția slăbiciunii omenești.
Totul este rezumat în aceste cuvinte care încheie această carte: "În zilele acelea nu era împărat în Israel". În aceste cuvinte este exprimat întreg suspinul care străbate întreaga carte; el arată dorința pe care Duhul lui Dumnezeu a pus-o în inima poporului: venirea lui Hristos Însuși, singurul remediu pentru tot răul din mijlocul nostru.
16. 2 A ține cu tărie pentru Hristos în zilele de ruină
Ajungând la finalul studiului nostru, insistăm asupra responsabilității enorme care apasă asupra acelora ale căror ochi au fost deschiși la realitățile asupra cărora ne-am concentrat. Unde sunt acum Ghedeon, Iefta, Barac? Unde sunt apostolii, martirii și martorii Bisericii? Au plecat. Ei nu mai pot sta la spărtură, sau să susțină steagul lui Hristos. Ei se odihnesc de munca lor, așteptând să fie răsplătiți pentru slujirea lor credincioasă (Apoc. 14:13).
Dar vrăjmașul este încă aici, așa cum am văzut din abundență; și Biserica lui Hristos este încă aici cu mărturia adevărului lui Dumnezeu care trebuie menținut în fața răului abundent. Da, din nefericire, robiile spirituale sunt un fapt prezent - dar cine și unde sunt eliberatorii?
Ne uităm aproape sau departe? Ne gândim la cineva de de dincolo de mare, sau dintr-o țară îndepărtată, de al cărui nume și lucrare am auzit? Ah, iubiților, să ne uităm în jurul nostru, în casele noastre. Oftăm și plângem din cauza necazurilor? Ne este foame după Cuvântul lui Dumnezeu? Suntem cu totul zdrobiți și neajutorați? Atunci de ce nu noi? De ce să nu ne folosească Dumnezeu pe noi, în slăbiciune totală, ca pe niște instrumente de ajutor și eliberare pentru poporul Său?
Oh, ce onoare, demnitate și bucurie de a ne fi îngăduit să ținem cu tărie pentru Hristos, pentru Biserica Sa și pentru adevărul Său într-o zi de cercetare și ruină! A ține cu tărie, a mărturisi, da, a muri dacă este nevoie, pentru El. Toți au cedat? Au fost abandonate principiile sau a slăbit preocuparea evlaviosă? Atunci, în Numele lui Hristos, dacă nu există decât unul care să țină cu tărie adevărul, să-l țină. Unul mai puternic decât cel mai puternic va fi alături de el.
Astfel, dragi frați, vom descoperi că încă de la început, și pe măsură ce parcurgem întreaga carte, vom descoperi că singura mare lipsă este - absența lui Hristos, Hristos nu este aici, Binecuvântatul Fiu al lui Dumnezeu nu are întâietatea; domnia Lui, controlul Lui, puterea Lui, lipsesc, lipsesc peste tot. Doar o licărire cu privire la El este tot ce avem - pur și simplu o fulgerare, ca să zicem așa, o licărire cu privire la Hristos care se stinge într-o noapte mai întunecată, pentru că Hristos Însuși nu este aici.
Nu există nicio restaurare pentru Biserica lui Hristos, nu există nicio îmbunătățire pentru poporul lui Dumnezeu, nu există nimic care să ducă la dreptate, sau a fi drept, nu există ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, lipsește singura Persoană care poate controla starea sufletului. Iubiți frați, putem fi destul de riguroși, putem fi corecți din punct de vedere teologic și ecleziastic, putem indica greșelile dintr-un sistem sau altul, inconsecvențele celor care marturisesc că sunt creștini, s-ar putea să ajungem să fim chiar farisei (adică corecți, n.t.) în purtarea noastră, dar nu suntem nimic dacă nu avem permanent acest fapt dominant, - Hristos în Persoana Sa binecuvântată, Hristos în atotsuficiența Lui, Domnul Isus în plinătatea iubirii Sale și în atractivitatea Persoanei Sale, El, singurul care poate controla, conduce și elibera pe poporul Său, Cel pe care dorim atât de mult să-L vedem.
Există o bucurie în conflict, există o bucurie în obținerea adevărului lui Dumnezeu; o bucurie chiar la întâlnirea cu vrăjmașul, dacă îl întâmpinăm în credință; o bucurie de a ne smeri și de a învăța propria noastră slăbiciune; dar ah, toate aceste bucurii până la urmă nu sunt decât anticipări ale acelei mari bucurii pe care inimile noastre o așteaptă, o așteaptă împreună cu El, să-L vedem pe El. Și când Îl vedem, și Biserica Lui Îl vede, când vom fi răpiți pentru a fi împreună cu El, atunci și numai atunci vom fi asemenea chipului Său. Dar aici jos, pe pământ, pentru a fi reprezentanții Săi, ne vom asemăna în mod practic cu El și vom fi o mărturie pentru El, în măsura în care El va avea autoritate asupra gândurilor noastre, motivațiilor noastre, dorințelor noastre, și asupra întregii noastre vieți, astfel că vom putea spune împreună cu Pavel: "Pentru mine a trăi este Hristos" (Filip. 1:21).
Cât de binecuvântată este această stare! În mijlocul confuziei totale în care noi trăim, în mijlocul totalei pustiiri pe care a adus-o mândria și aroganța omului, în mijlocul răutății lui Satan și a atracțiilor lumii, putem spune :
"Am auzit glasul lui Isus,
Nu-mi trebuie nimic mai mult,
Am văzut chipul lui Isus,
Tot sufletul meu este satisfăcut ".
Suntem satisfăcuți cu El, preaiubiților? Ne umple El sufletul? Are El stăpânire asupra noastră, umblăm noi în comuniune cu El? Dacă este așa, în ciuda întregii ruine care ne înconjoară, și în fața întregii sarcini a responsabilității noastre, vom avea o putere care ne va permite să înfruntăm totul, și aceasta este - Hristos și doar Hristos. Nimic altceva în afară de Hristos; El Însuși, Cuvântul Său, voia Sa, conducerea Sa, autoritatea Sa, onoarea Sa; Hristos reflectat într-o viață zdrobită, într-un sine zdrobit. Ne dorim onoarea de a-L reprezenta pe Hristos, de a fi plini de Hristos?
"Pentru mine a trăi este Hristos".
"Amin, vino, Doamne Isuse".
.......................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu