Cartea Profetului Naum
- I -
Henri Rossier
1 Introducere
Naum se deosebește de Iona si de Mica (2 Împărați 14:25; Ieremia 26:18) prin aceea că el nu este menționat în nici o altă carte decât în cartea propriei sale profeții. Tot ce știm despre el este că era din Elcoș. Mărturia lui Ieronim, care se bazează pe o asemănare de nume pentru a plasa această localitate în Galileea, este singulară și nu a fost verificată de alții. O tradiție spune că Iona a murit în Asiria și, de asemenea, plasează acolo Elcoșul, locul nașterii lui Naum, dar, ca orice tradiție de acest gen, nu merită multă atenție. Dacă Elcoș ar fi fost situat în Galileea, cuvântul fariseilor catre Nicodim “că nici un profet nu se ridică din Galileea‟ (Ioan 7:52) ar fi fost de două ori greșit, caci Iona era din Gat-Hefer, cetatea lui Zabulon, care facea parte din Galileea. Mai mult, Isaia vestise că de acolo trebuia să se ridice Hristosul, marele Profet, căruia Iudeii necredincioși Ii refuzau chiar și acest titlu (v. Isaia 9:1-2).
În ceea ce privește data profeției lui Naum, cartea lui, dacă nu ne spune anul exact, ne spune epoca: atunci când a profețit el, distrugerea cetății No-Amon (Teba, capitala Egiptului de Sus) era un fapt împlinit (v. 3:8). Acest eveniment a avut, în antichitate, un rasunet semnificativ, caci el consemna pierderea, deja începută, a celei mai importante cetăți a Egiptului și a prevestit, în scurt timp, căderea definitivă a acestei împaratii. Potrivit istoriei, prădarea Tebei a avut loc în anul 663 I.H., în timpul domniei lui Manase, împăratul lui Iuda (698-643).
Este deci evident că Naum, menționandu-l ca un eveniment trecut, nu a putut profeți înaintea acelei epoci, cum au pretins unii de mult timp. Descoperiri asiriene mai recente au confirmat data biblică. Asurbanipal, penultimul împărat al Asiriei, cuceritorul Egiptului și cel care a distrus Teba, menționează, cu ocazia acestei expediții, supunerea lui Manase, împaratul lui Iuda și a altor împarati tributari. Pe de altă parte, știm că Manase, după un început rau al domniei, a fost luat prizonier și dus la Babilon care era, în timpul acela, o cetate importanta a Asiriei, apoi, după ce s-a smerit înaintea lui Dumnezeu, a fost repus pe tronul lui la Ierusalim (2 Cronici 33:1-20). Deși nu cunoaștem data exactă a acestei reinstalari, putem spune că recunoașterea de către Manase a suveranității Asiriei a avut loc la mai puțin de douăzeci de ani înainte de moartea sa, caci Asurbanipal, care s-a suit pe tronul Asiriei în anul 667, a prădat Teba în anul 664, iar Manase a murit în anul 643.
Prin urmare, în jurul anului 660, Naum menționeaza căderea Tebei ca un eveniment trecut si binecunoscut. Cetatea Ninive, dacă este să dăm crezare unor istorici, a fost distrusă în anul 625, iar după alții în 608 sau 606, în timpul domniei lui Ioiachim (610 – 599), adică la aproximativ cincizeci de ani după profeția lui Naum.
Incertitudinea cu privire la căderea cetății Ninive, cel mai important eveniment din toată istoria antică a Orientului, ne arată cât de puțină încredere merită să acordăm studiilor istorice ale antichității, oricat de constiincioase ar fi, atunci când ele nu se sprijină pe Cuvântul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, din experiența noastră am învățat să nu acordăm o valoare mare afirmațiilor criticilor care pretind să judece epoca unei profeții după stilul ei sau după pasajele care, potrivit ideilor lor, un profet ar fi copiat din altul. Fie că este vorba de cărțile lui Moise, de profeți sau de evanghelii, orice afirmație că unul din autorii lor ar fi copiat din alți autori nu se sprijina pe nicio bază solidă; de asemenea, vedem, referitor la acest subiect, că toți criticii se contrazic continuu și nu ajung niciodată să se pună de acord. De fapt, lucrarea lor își trădează involuntar originea, care, dacă este să o cercetăm îndeaproape, se află în dorința de a nega inspirația textuală și autoritatea divină a Sfintelor Scripturi. Referitor la creștin, el știe că Dumenzeu este Acela care a vorbit in Biblie; de asemenea, fie că este vorba de Vechiul sau de Noul Testament, el nu are nici o dificultate să constate într-o carte sau alta, potrivit cu scopul urmărit de Duhul Sfânt, repetari, care uneori sunt foarte întinse, uneori, ca în Psalmi, repetarea aceluiași pasaj de către același scriitor (*), sau două stiluri total diferite la același autor. Credința profită imens de nuanțele pe care le conțin pasajele repetate, căci ele fac să reiasă într-un mod clar planul lui Dumnezeu în diferitele părți care compun Biblia. Faptul că un profet, Daniel, studiază profeția lui Ieremia, lucrul acesta îl umple pe credincios de încredere în revelație și, în acelasi timp, îl face să înțeleagă diferența dintre inspirație și învățătura Duhului. Nu știe el că profeții și-au studiat propriile scrieri? De fapt, Biblia este un tot divin, de care chiar si oamenii inspirați chemați să o completeze, mai mult chiar, de care Cel care era Cuvântul devenit carne, nu s-a putut lipsi. Credinciosul simplu neagă în mod categoric ideea că o profeție sau vreun alt pasaj ar fi o vagă amintire umană a unor scrieri anterioare, produsă de o memorie mai mult sau mai puțin fidelă. Ceea ce criticii ignoră, este că Cuvântul lui Dumnezeu este un tot organic, alcătuit prin Duhul Sfânt și nu o culegere de scrieri fără legătură între ele (**). Dacă Dumnezeu găsește de cuviință să Se repete, de ce nu ar face-o? iar credința înțelege motivul. Ea știe că oameni sfinți ai lui Dumnezeu au vorbit „prin Duhul Sfânt‟ și că nu s-au copiat unii pe alții.
(*) Vedeți, de exemplu, Ps. 14 și 53
(**) Cu privire la acest subiect nu putem face ceva mai bun decât să transcriem aici câteva rânduri ale unui slujitor al lui Dumnezeu, care de multe ori a combătut cu succes necredința modernă : "Obiecțiile formulate împotriva Bibliei de către teologii sceptici germani și imitatorii lor denotă o mizerabilă îngustime a minții care ignoră în mod absolut căile lui Dumneze, în afara unui mic cerc de idei. Acești oameni comentează o carte despre care, practic, ei nu au nicio cunoștință și căreia nici măcar nu i-au studiat scopul și intenția. Niciodată acest teren vast, acest imens sistem de gânduri, la care se alătură toate părțile, depinzând și decurgând una din alta, nu a fost dezvăluit înaintea ochilor lor - sistem care începe în punctul unde trecutul atinge eternitatea și ne conduce, prin descoperirea și soluția la toate chestiunile morale, la scopul în care viitorul se pierde în eternitate, după găndul lui Dumnezeu. Găsim acolo, urmărite și desfășurate istoric, arătate totodată în realizarea lor morală și individuală, toate formele de relații dintre Dumnezeu și om. Fiecare parte se potrivește în alta precum piesele unei hărți geografice dintr-un puzzle. Când piesele sunt asamblate, devine un tot complet la care nu mai lipsește nimic. Tot acest sistem care alcătuiște un ansamblu, o unitate absolută a tot ceea ce a fost scris (căci cele mai bune mărturii dovedesc că a fost scris) de-a lungul timpului, într-o perioadă de aproape 1500 de ani; acest sistem a fost urmărit prin toate condițiile de ignoranță, de întuneric sau lumină în care se afla omul, și sub acțiunea unor principii puse în mod intenționat în contrast unele cu altele, precum Legea și Evanghelia. În mijlocul tuturor acestor diverse condiții, acest sistem nu și-a pierdut niciodată unitatea sa perfectă și absolută, nici relația diverselor sale părți între ele. Pentru sceptici, aceste lucruri sunt irelevante; ei nici măcar nu sunt conștienți de existența lor; ei au cam la fel de multă cunoștință despre Biblie asemenea unui copil care ar alege pentru a asambla, în harta geografică a unui puzzle, două piese situate la antipozi, deoarece culoarea lor este roșie și că ele au un aspect plăcut".
Țefania, care a profețit în timpul domniei lui Iosia, a vestit, precum Naum, căderea cetății Ninive și a prezis nimicirea Asiriei care a urmat acesteia, eveniment iminent, caci el a avut loc, potrivit celor mai probabile ipoteze istorice, la începutul domniei lui Ioiachim (Țefania 2:10-15).
În final, Ezechiel, care a profețit în timpul captivității, aproximativ în anul 589 I.H., reamintește lui Faraon prăbușirea completă a Asiriei care a avut loc cu mulți ani înainte și care avea să fie urmată în curând de cea a Egiptului (Ezechiel 31).
Să notăm, încheind această introducere, o particularitate a profetului Naum. In timp ce am văzut în Mica diferiți interlocutori care se succed uneori atât de rapid încât trecerea de la unul la altul necesită o atenție deosebită, în Naum auzim doar o singură voce, cea a Domnului, care Se adresează prin profetul Sau, când unei persoane, când alteia, și aceasta într-un mod atât de neașteptat, chiar brusc, încât numai contextul ne poate spune cărui personaj i se adresează. Așa este, de exemplu, Asirianul (1:14; 2:11), ultimul împărat al Asiriei (Asur-Edililane, potrivit istoriei) (3:18); Manase (1:12); Iuda (1:15); Ninive (2:13; 3:5; 6:8, 11). Alteori profetul vorbește, fără să-i numească, despre Domnul (2:3); despre Ninive (1:8; 2:7; 3:1); despre împăratul și despre împărăția Asiriei (1:15; 2:13; 1:13). În acest fel, atenția este menținută în permanența trează, în vederea judecăților iminente.
2 Capitolul 1 : Mânia lui Dumnezeu împotriva Asirianului. Eliberarea lui Iuda. Domnia păcii.
Acest capitol constituie un întreg și merge până la restaurarea finală a lui Israel. Această restaurare este unul dintre subiectele principale ale profeției, după cum aflăm din cuvântarea lui Petru din capitolul 3 din Fapte. Apostolul anunță, de fapt, că Dumnezeu a prezis prin gura tuturor profeților că Hristosul Său trebuia să sufere, și că El a vorbit, prin gura sfinților Săi profeți din toate timpurile despre restabilirea tuturor lucrurilor (Fapte 3:18-21). Dar să reținem, de la început, că scrierea lui Naum este „profeție despre Ninive‟ (v. 1). Acest subiect este în aparență limitat, dar reprezintă, în realitate, judecata națiunilor, devenite instrumente ale lui Dumnezeu pentru a pedepsi pe poporul Său, dar care, din implinirea atribuțiilor lor, nu au tras niciun folos pentru ele însele. În loc să se judece pe ele însele, în timp ce executau judecata, ele au persistat în a-L nesocoti pe Dumnezeu și în ura lor împotriva Lui, în idolatria lor criminală, în răutate, violență, abuz de putere, în revărsările necurățiilor lor. Ar fi putut Dumnezeu să nu țină cont? După mai multe avertismente, El a hotărât, în final, să de curs liber mâniei Sale.
Să ne amintim că această cădere a cetății Ninive a însemnat prăbușirea întregului sistem politic, religios și comercial, a întregii civilizații de atunci, care a fost îngropată sub ruinele cetății, astfel încât o armată de zece mii de oameni a putut două sute de ani mai tarziu să-și așeze tabăra pe ruinele marii cetăți, fără măcar să bănuiască că, sub acest praf, era îngropat un popor imens, cu artele sale, cultura lui rafinată, viața lui intelectuală, care le-a depașit pe toate celelalte din răsărit și chiar a egalat pe cea a Egiptului.
Ceea ce s-a întâmplat odinioară se va întâmpla din nou în timpurile profetice, înca viitoare, dar astăzi atât de aproape de noi. O cetate simbolică, nu Ninive asiriana, nici Babilonul caldean, care a avut aceeași soartă, ci Babilonul cel mare, creștinătatea apostată care va stăpâni peste împaratii pământului, va fi amintită înaintea lui Dumnezeu și va primi „paharul… furiei mâniei Sale‟ (Apocalipsa 16:19). Și ea va fi doborâtă într-un singur ceas (v. Apocalipsa 18:10, 16, 19) și se va prăbuși cu toată puterea ei religioasă blasfemiatoare, cu toată organizarea ei civilă, militară și comercială, astfel încât „nicidecum nu se va mai găsi‟ (Apocalipsa 18:21). Această nimicire va fi contemporană cu cea a imperiului roman reînviat, ultima formă imperială a Babilonului caldeean. Vedem deci că profeția lui Naum este departe de a avea o semnificație limitată, așa cum am fi înclinați să-i acordăm la prima vedere.
Judecata cetății Ninive, din versetele de la 2 la 5, dă loc la expunerea caracterelor lui Dumnezeu. Nu este vorba aici, nici de esența Ființei divine, care este dragoste și lumină, nici de ceea ce Se bucură în Sine Insusi, căci El este Dumnezeul suveran “preafericit”, și aceste trăsături de caracter rămân pentru eternitate adevarate și nu se schimbă niciodată, ci este vorba despre modul în care El Se revelează în guvernarea Lui. Dacă odinioară El a revelat principiile acestei guvernări poporului pe care l-a ales, nu le-ar face El cunoscute și națiunilor, El, Creatorul și Stăpânitorul suveran al oamenilor? Toți sunt responsabili înaintea Lui. Fără îndoială, responsabilitatea lor diferă după măsura cunostinței lor și a privilegiilor de care ei se bucură, dar ea nu se micșorează cu nimic. Prin urmare, referitor la Ninive, cât și la Israel, „Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul este răzbunător şi plin de furie; Domnul Se răzbună pe potrivnicii Săi şi păstrează mânie pentru vrăjmaşii Săi‟ (v. 2).
Dumnezeu a declarat în aceleași cuvinte poporului Său, când le-a dat legea în Sinai, și aceasta, de la primele cuvinte cuprinse în cele zece porunci: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos‟ (Exod 20:5). El nu poate suporta idolatria care are îndrăzneala de a-și înălța dumnezeii falși punându-i alături de El; El este maniat; să nu Se răzbune El pe toti cei care o practică? Căci națiunile nu au nici o scuză, ele care „au schimbat gloria nepieritorului Dumnezeu în asemănarea imaginii omului pieritor şi a păsărilor şi a patrupedelor şi a reptilelor‟ ( Romani 1:20-23). Fără îndoială Israel, căruia Dumnezeu i S-a revelat ca Domnul, era de o mie de ori mai vinovat pentru că a făcut aceleași lucruri ca și națiunile, dedându-se la idolatria lor (v. Exod 20:4), dar și națiunile trebuiau, la rândul lor, să fie lovite de răzbunarea și mânia lui Dumnezeu, după ce El se va fi folosit de ele (în Naum, Asirianul) pentru a-Și vărsa mânia asupra poporului Său vinovat.
Așa sunt căile lui Dumnezeu în guvernare față de toți oamenii. Ele nu se schimbă și se aplică tuturor. Idolatria atrage răzbunarea Lui și nici una dintre națiuni nu va putea justifica ignoranța sa atunci când va fi înaintea lui Dumnezeu la judecată.
Dar acest pasaj ne mai prezintă un alt caracter al guvernării Sale. El nu este numai Dumnezeul gelos, care păstrează mânia Sa împotriva vrăjmașilor Săi, ci și că „Domnul este încet la mânie şi mare în putere; şi nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel rău‟ (v. 3). Aici găsim din nou revelatia caracterului guvernării Sale față de națiuni.
Această revelație nu are întinderea celei făcute lui Israel, când, după vițelul de aur, Moise a mijlocit pentru popor și Domnul S-a făcut cunoscut ca: „Domnul Dumnezeu, binevoitor şi milos, încet la mânie şi bogat în îndurare şi adevăr, păstrând îndurare pentru mii, iertând nelegiuirea şi răzvrătirea şi păcatul, şi care nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel vinovat, care cercetează nelegiuirea părinţilor în copii şi în copiii copiilor, în cea de-a treia şi a patra generaţie!‟ (Exod 34:6-7). Cu toate acestea, Naum arată aici trei caractere ale acestei guvernării foarte importante pentru națiuni.
1° „Este încet la mânie‟. Ce ușurare pentru o conștiință convinsă de păcat! Dumnezeul care păstrează mânia Sa pentru vrăjmașii Săi este încet la mânie. Niciodată omul, indiferent cât de provocatoare ar fi atitudinea lui, nu reușește să-L angajeze pe Dumnezeu la o acțiune prematura sau la o explozie de furie. Ninive putea să-și amintească. La primul semn de pocăință, Domnul a suspendat judecata asupra ei. Iona, la rândul lui, s-a mâniat și a zis: „Bine fac eu că mă mânii, până la moarte‟ (Iona 4:9) atunci când Domnul „S-a întors de la răul pe care zisese că li-l va face şi nu l-a făcut‟ (Iona 3:10). Da, El este încet la mânie și 2°, „mare în putere‟ pentru a opri cu un singur cuvânt judecățile hotărâte sau pentru a le da curs. Dar, 3°, niciodată guvernarea Lui „nu socotește nicidecum nevinovat pe cel rău‟. Aceasta este valabil întotdeauna, caci, după cum am spus, aici este vorba despre caracterul lui Dumnezeu în guvernare și de sfințenia Sa în căile Sale, dar nu de lucrarea harului, care, în virtutea jertfei, îi îndreptățește pe cei vinovați. Justiția omenească ar putea comite eroarea de a declara nevinovat pe un vinovat, dar Dumnezeu niciodată. În marea Lui răbdare, El nu a dat curs mâniei Sale față de Ninive, dar ce au făcut atunci acești împărați – Salmanaser, Tiglat-Pileser și Sanherib – decât să-L provoace pe Dumnezeu la mânie prin orgoliul lor nestăpanit, prin ura lor nepotolită împotriva Domnului și a poporului Său, și prin blestemele lor? Într-adevar, Dumnezeu nu putea nicidecum să-l socotească nevinovat pe cel vinovat. Ultimul dintre toti, Asurbanipal, a fost mai rău, mai violent, mai crud decât toți predecesorii săi, pe care i-a depășit în măreție și putere, și Naum a profețit în timpul domniei lui.
În versetele de la 3 la 6 avem descrierea căilor acestui Dumnezeu care guvernează potrivit sfințeniei, dreptății și puterii Sale: „calea Lui este în vârtej şi în furtună şi norii sunt ţărâna picioarelor Lui. El mustră marea şi o usucă şi seacă toate râurile. Basanul şi Carmelul se veştejesc, de asemenea floarea Libanului se veştejeşte. Munţii se clatină înaintea Lui şi dealurile se topesc; şi pământul se ridică înaintea feţei Lui, şi lumea şi toţi locuitorii ei. Cine va sta înaintea indignării Lui şi cine va rămâne înaintea mâniei Lui aprinse? Furia Lui se varsă ca focul şi stâncile crapă înaintea Lui‟.
Aici nu este vorba de persoana Lui, ci de atributele prin care Se manifestă El când dă curs judecăților Sale. Așa Se revelase El odinioară lui Ilie la Horeb. El nu era în vântul puternic ce despica munții și sfărâma stâncile, nici în cutremurul de pământ, nici în foc (1 Împărați 19:11), dar aceste judecăți grozave trebuiau să preceadă manifestarea Lui în har pentru Ilie. La fel și aici. Când este vorba de a croi o cale pentru a-i aduce pe preaiubiții Săi față în față cu El, nici un obstacol nu-I poate rezista. Marea însași și toate râurile ei nu se pot opune Lui. Norul nu-I poate ascunde acel scop spre care tinde, îl calcă sub picioare Sale și nu-I poate ascunde vederea capătului drumului Sau. Lumea conține lucruri bogate și prospere, plăcute sau înalte, dar toate acestea se veștejesc și dispar înaintea desfășurarii căilor Sale. Puterile cele mai mari și autoritățile subordonate lor tremură și se prăbușesc. Aceasta amintește foarte bine de cartea Amos în întregime și de cap. 1:4 din cartea Mica. Cele mai vechi împărății - și nici una, în afară de cea a Egiptului, nu se putea lăuda cu o existentă mai mare decat Asiria – nu pot rezista înaintea aprinderii mâniei Sale. La aproximativ cincizeci de ani după această profeție a avut loc prăbușirea prezisă.
În v. 7 descoperim un cu totul alt punct de vedere: „Domnul este bun, un loc întărit în ziua necazului; şi El cunoaşte pe cei care se încred în El‟. Cât de diferit este acest caracter de cele precedente! Aici este vorba despre ceea ce este El pentru ai Săi chiar în mijlocul judecăților, de ceea ce este El pentru toți credincioșii și în special pentru rămășița lui Israel, obiectul oricărei profeții din Vechiul Testament. El este bun; nu Și-a schimbat niciodată caracterul pentru ai Săi, în orice calamitate s-ar afla. Când sunt copleșiți sub povara judecăților, El îi înviorează spunându-le ceea ce este El, ceea ce a fost El dintotdeauna. Atunci când, iesiti din necaz, se vor bucura în final de eliberare, ei vor putea intona frumoasa cântare milenară: „Lăudaţi pe Domnul, căci este bun, căci bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna!‟ (Ps. 107:1). Pe tot parcursul Psalmilor auzim acest cuvânt, repetat de o sută de ori în urechile rămășiței, pentru a o întari în mijlocul necazurilor sale: „Domnul este bun!‟ La fel este și pentru noi: în mijlocul durerilor din prezent, dragostea Tatălui și a Fiului este ceea ce ne susține inima și o împiedică să fie cuprinsă de îndoială si descurajare.
„Un loc întărit în ziua necazului‟. Vrăjmașul triumfă; cei credincioși trec prin ziua cea mare și grozavă a stramtorării finale numită necaz, necazul (sau “tsarah” : țipăt, ebr.) lui Iacov. Nu există nici un refugiu în lumea în care furia lui Satan urmărește fără încetare sărmana rămășiță, dar Domnul este în templul (sau “palatul”) sfințeniei Sale (Ps. 11:4; Mica 1:2; Hab. 2:20) ; El Însuși este „locul întărit‟: „În ziua cea rea”, este spus, “El mă va ascunde în coliba Sa, mă va păstra ascuns în taina cortului Său, El mă va înălţa pe o stâncă‟ (Ps. 27:5).
„El cunoaşte pe cei care se încred în El‟. Nu ne este suficient ? Aceasta Îi era suficient lui Hristos atunci când oamenii Îl batjocoreau și ziceau despre El : „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea!‟ (Matei 27:43), dar va veni o zi când oamenii neevlavioși care i-au batjocorit pe sfinți vor fi nimiciți.
În v. 8 vedem ce se va întâmpla cu Ninive și cu toți vrăjmașii Domnului : „Dar cu o revărsare de ape va mistui deplin locul ei, şi întunericul va urmări pe vrăjmaşii Săi‟. Acest verset conține doi termeni ebraici foarte caracteristici: termenul a revarsa (shataph, sheteph) și cuvântul distrugere completă (kalah, killayon), care în alte pasaje este tradus prin a nimici, nimicire, nimicire hotărâtă.
Cuvintele revărsare, inundație nestăvilită, se aplică în mod constantAsirianului istoric sau profetic, sau „împăratului de la nord‟ (la nord de Palestina) care, dupa cum am văzut atât de des în studiul profeților, este conducătorul, probabil militar, al confederației asiriene. Dar, va veni un moment, după cum vedem aici (1:8) și în alte pasaje, cănd cel care se revarsă, Asirianul, va fi copleșit la rândul lui, iar “locul său”, Ninive, va fi distrus (*). Revărsarea nestăvilită va fi întoarsă de Domnul împotriva lui. Cuvântul : a nimici deplin, nimicire hotărâtă, este „o expresie tehnică folosită pentru a desemna ultimele judecăți care preced domnia lui Mesia‟ (**). Nimicirea hotărâtă are loc asupra Ierusalimului de catre pustiitor (Asirianul profetic), dar ea va atinge la sfărșit, nu doar pe el și țara lui (Isaia 10:22-23; Naum 1:8), dar și toate națiunile care s-au adunat împotriva Ierusalimului, și în final “pământul”, țara lui Israel și poporul apostat care locuiește acolo, peste care va domni Antihristul. Numai rămășița credincioasă va trece prin această situație fără să fie nimicită complet, fără ca nimicirea hotărâtă s-o atinga (***).
(*) A se vedea, de exemplu, pentru acest cuvânt și aplicația sa : Isaia 8:8 ; 10:22 ; 28:17 ; Dan. 9:26 ; 11:10, 22, 26, 40 ; Naum 1:8.
(**) A se vedea versiunea Darby. Note la Isaia 10:23 ; Ier. 4:27 ; Naum 1:8.
(***) A se vedea pentru Asirian : Isaia 10:22, 23 ; Naum 1:8 ; pentru națiuni : Ier. 30:11 ; 46:28 ; Naum 1:8 (vrăjmașii săi); pentru poporul apostat și țara sa: Dan. 9:27 ; Isaia 28:22 ; Țef. 1:18 ; în final pentru Rămășiță, păzită de o distrugere completă : Ier. 4:27 ; 5:10, 18 ; Ez. 11:13.
Am citat toate aceste pasaje pentru a face să reiasă următorul adevăr care ar putea fi pierdut din vedere citind cartea Naum, și anume că, dacă este vorba în aceasta carte de nimicirea istorică apropiată a cetății Ninive, Duhul lui Dumnezeu merge cu mult dincolo de acest fapt; cum, de fapt, face în oricare altă profeție. În legătură cu o judecată apropiată, ea își proiecteaza lumina asupra evenimentelor de la sfârșit. Căderea cetații Ninive devine precursorul prăbușirii viitoare a puterii Asirianului profetic, în același timp cu cea a tuturor vrăjmașilor Domnului care au luat ei înșiși parte la această catastrofă : “și întunericul va urmări pe vrăjmasii Săi”. Nu doar țara Ninive va fi cea care va fi distrusă, înaintea venirii Domnului ca Mesia, ci vrăjmașii Săi, în același timp cu cei din Ninive, vor fi îngropați în întuneric. Istoric, lucrul acesta a avut loc pentru Babilon și Mezi; profetic lucrul acesta va avea loc pentru fiara romană și cei zece împărați, vrăjmașii Asirianului. Pentru că nu au cercetat aceste lucruri, raționaliștii moderni neagă, cu multă ușurință, semnificația viitoare a evenimentelor profetice care și-au avut împlinirea istorică în trecut.
„Ce plănuiți împotriva Domnului?‟ Cui i se adresează deci aceste cuvinte? Vrăjmașilor actuali ai cetății Ninive? Dar Dumnezeu i-a ridicat împotriva capitalei Asirianului. Nu ; profetul vede în viitor ; el prezice că vrăjmașii Asirianului, ca și Asirianul însuși, care este avut în vedere în principal aici, urzesc planuri împotriva lui Hristos. Aceasta este ce vedem foarte clar în Psalmul 2:1-3: „Pentru ce se agită naţiunile şi cugetă popoarele deşertăciune? Împăraţii pământului se ridică şi conducătorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său: «Să Le rupem legăturile şi să aruncăm departe de noi funiile Lor!»‟. Pasajul din Fapte 4:24-25, care citează din acest psalm, ne furnizează una dintre dovezile constante că acest pasaj al profeției ne este dat ca unul care conține mai multe împliniri diferite: una apropiată, alta pentru timpul de la sfărșit. Vedeți, de asemenea, Fapte 13:41 și comparați cu Habacuc 1;5.
„El va mistui deplin: necazul nu se va ridica de două ori‟ (v. 9). Acest pasaj ar putea fi înțeles în sensul că necazul cetății Ninive nu va mai avea ocazia să revină, fiindcă el este definitiv, dar cuvântul „necaz‟, atât de caracteristic pentru „necazul cel mare‟ din zilele de la urmă, ne îndreaptă gândurile dincolo de acest eveniment apropiat și ne aduce la timpurile de la sfărșit, înainte de domnia lui Hristos. Necazul nu numai că îi va afecta doar pe cei care, sub impulsul lui Satan, l-au provocat, dar el va fi definitiv și nu va mai veni a doua oară. Așa a fost cu Ninive și așa va fi și cu Asirianul și cu națiunile de la sfârșit. Dar acest cuvânt va fi valabil și pentru rămășița credincioasă. Necazul nu va veni de două ori pentru ucenicii din timpul de la urmă, numai că ei vor trece prin el ca prin cuptorul lui Daniel, fără a fi mistuiți, sau ca apele judecății, fără a fi înecați (Isaia 43:2) sau ca nimicirea hotărâtă, fără să fie în întregime distruși (Ieremia 5:18).
„Deşi vor fi încurcaţi ca spinii şi vor fi ca beţi de vinul lor, vor fi mistuiţi ca miriştea uscată, cu totul‟ (v. 10). Aceste expresii sunt aplicate la poporul iudeu necredincios din Mica 7:4 și la Asirian din Isaia 10:17. În pasajul nostru este vorba în special despre Ninive și Asirian, dar națiunile și poporul apostat vor fi lovite de aceeași judecată finală. Ea nu se va mai repeta, deoarece, asemeni focului în miriște, ei vor fi mistuiți toti deodată și complet.
„Din tine a ieşit unul care plănuieşte răul împotriva Domnului, un sfătuitor al lui Belial‟ (v. 11). Acest Asur care a iesit odinioară din țara Șinear pentru a zidi Ninive (Geneza 10:10, 11), a ieșit din Ninive, centrul puterii asiriene, pentru a plănui, într-un duh de mândrie satanică, răul împotriva Domnului. Toți împărații Asiriei, de la Pul la Asurbanipal, au avut acest caracter, și ura lor orgolioasă împotriva lui Dumnezeu și împotriva poporului Său atinsese deja ultimile sale limite în persoana lui Sanherib. În acest pasaj este vorba numai despre puterea asiriană. În versetul 9, profetul a spus: „Ce plănuiți împotriva Domnului?‟ În acest cuvant înțelegem că este vorba despre toate puterile adunate la sfârșit împotriva lui Hristos. Unul din acești vrăjmași, cel care a ieșit din Ninive, subiectul principal al profeției lui Naum, este scos în evidență aici, fiind însuflețit de aceleași sentimente ca și ceilalți. El este un „sfătuitor al lui Belial‟, viclenia este caracterul lui dominant, viclenie revelată deja astăzi la atâtea națiuni destinate să joace mai târziu rolul Asirianului. Acest om de la sfârșit este același împărat viclean care este descris în capitolul 8 din Daniel (v. 23-25).
Ce contrast între el și adevăratul Împărat! Cel care trebuie să domnească în Israel și să poarte sceptrul stăpânirii universale a ieșit, nu din imensa cetate Ninive, ci din Betleemul Efrata, cea mai mică dintre miile lui Iuda, El a cărui origine este din zilele eternității și asupra Căruia Se va odihni Duhul Domnului (v. Mica 5:2; Isaia 11:2). Cel care a ieșit din Ninive a alergat în trecut și va alerga în viitor spre nimicire; Cel ieșit din Betleem va vedea tronul Său stabilit pentru totdeauna (Ps. 45:6). Cel care a ieșit din Ninive va fi “înjosit” ; Cel care a ieșit din Betleem va fi înălțat foarte sus, va avea un Nume (sau “Numele”) mai presus de orice nume și va vedea orice genunchi plecându-se înaintea Lui (v. Filipeni 2:9).
„Aşa zice Domnul: «Deşi vor fi în număr complet şi oricât de mulţi vor fi, chiar şi aşa, ei vor fi doborâţi şi vor trece. Şi, deşi te-am întristat, nu te voi mai întrista»‟ (v. 12). Poporul din Ninive era încă în număr complet, intact și numeros, în acele zile ale lui Naum, cănd soarta Asiriei se pregătea deja în ascuns. Babilonul, una dintre cetațile cele mai importante ale Asiriei, nu se revoltase încă definitiv, iar Mezii nu porniseră încă războiul pentru a asedia Ninive. Trebuia să mai treacă încă niște ani până la distrugerea acestei capitale a lumii. Dar profeția merge mult mai departe: Nu numai Ninive, nici doar ultimul ei împarat, vor disparea în incendiul palatului său, ci intreaga putere militară a acestei națiuni, care nu va mai fi. Profeția ne spune că odată cu înfrângerea istorică a Asiriei, ultimul cuvant al istoriei sale nu a fost spus. Această putere formidabilă va reintra din nou în scenă la sfarsitul timpului. După cum am văzut, ea va fi urgia care copleșește (sau “care se revarsă”), dar acest „popor neînfricat‟ va fi nimicit brusc (Isaia 28:18; 30:31-33). Numai atunci se va împlini deplin acest cuvânt: „vor fi doborâţi şi vor trece‟.
„Şi, deşi te-am întristat, nu te voi mai întrista. Şi acum voi sfărâma jugul lui de pe tine şi-ţi voi rupe legăturile‟ (v. 12-13).
După ce a luat în parte pe Ninive, națiunile și poporul necredincios, Domnul Se îndreaptă acum, la fel de brusc și neașteptat, spre rămășița întristata. Dacă ne raportăm la domnia împăratului lui Iuda, in timpul căruia a profețit Naum, vom descoperi aici, după cum am văzut în studiul nostru asupra profeției lui Mica (1:1), asemănări izbitoare cu conținutul acestei profeții. Domnia lui Manase este împărțita în două părți. În prima parte el a făcut mai mult rău decât predecesorii săi, restabilind la Ierusalim idolatria în toată urâciunea ei, până acolo încat i-a jertfit pe fiii săi lui Moloh; a practicat descântece și magie; a umplut Ierusalimul de sânge nevinovat; a pus, culmea profanării, un idol în templu lui Dumnezeu. Nu recunoaștem în acest tablou toate trăsăturile Antihristului? Astfel ca locuitorii Ierusalimului sunt induși să facă mai mult rău decât națiunile însele (2 Cronici 33:1-10; 2 Împărați 21).
Aceasta stare de lucruri a sfărșit printr-o judecată fără mila asupra poporului apostat și a împăratului său profan care, pus în lanțuri, a fost adus la Babilon de împăratul Asiriei. Sub presiunea necazului, caracterul lui Manase s-a schimbat complet. El devine înaintea ochilor noștri imaginea rămășiței pocăite care iese din mijlocul poporului lepădat și se separă de ei. Necazul i-a deschis ochii asupra stării sale și, judecând-o complet, el a recurs la Dumnezeu și la harul Său : „Şi, când era în strâmtorare, s-a rugat Domnului Dumnezeului său şi s-a smerit mult înaintea Dumnezeului părinţilor săi. Şi s-a rugat Lui. Şi El a fost înduplecat de el şi a auzit cererea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim în împărăţia sa. Şi Manase a cunoscut că Domnul, El este Dumnezeu‟ (2 Cronici 33:12-13). Aici avem o imagine izbitoare a rămășiței, adusă la Dumnezeu prin necaz și regăsind restaurarea finala prin lucrarea harului în conștiința ei. Profeții i-au vorbit lui Manase atunci când L-a părăsit pe Domnul pentru a se deda apostaziei (1 Împărați 21:10-15) ; acum, un alt profet, Naum, îi vorbește despre eliberare și de favoarea lui Dumnezeu, dupa ce s-a întors la Domnul. La fel va fi și cu rămășița, pe care toți profeții o menționeaza și căreia îi prezic restaurarea. Necazul nu va mai veni a doua oară asupra ei. Domnul îi vorbește, în persoana împăratului său, pentru a o mângâia: „Şi, deşi te-am întristat, nu te voi mai întrista‟; „Mângâiați, mângâiați pe poporul Meu‟, a spus Dumnezeu prin gura lui Isaia. „Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi către el, că suferinţa lui s-a împlinit, că nelegiuirea lui a fost iertată; pentru că a primit din mâna Domnului dublu pentru toate păcatele lui‟ (Isaia 40:1, 2).
„Şi acum voi sfărâma jugul lui de pe tine şi-ţi voi rupe legăturile‟ (v. 13). Aceasta i s-a întâmplat momentan lui Manase, dar numai într-o oarecare măsură, căci toată viața lui el a continuat să fie sub jugul asirianului, plătind tribut. Nu la fel a fost pentru Iuda, căci a trecut imediat de la jugul Ninivei la cel, mult mai greu, al Babilonului.
Dar, să remarcăm, profeția nu face decât să întrevadă aici, în evenimentele apropiate, pe cele, mult mai decisive, ale viitorului.
„Şi Domnul a dat poruncă despre tine: «Nu vei mai avea urmaşi care să-ţi poarte numele; voi nimici din casa dumnezeilor tăi chipul cioplit şi chipul turnat; îţi voi pregăti mormântul, pentru că eşti josnic»‟ (v. 14).
Aici Domnul Se întoarce spre Asirian la fel de brusc cum tocmai Se întorsese spre poporul Său. Acest pasaj este într-un contrast absolut cu eliberarea care i-a fost vestită lui Iuda. Asirianul va fi nimicit, urmașii săi exterminati, idolii lui dărâmați, mormântul său pregătit. Toate acestea au avut loc, fără îndoială, la căderea cetății Ninive, dar profetul Isaia ne spune că în timpurile de la sfârșit, cu ocazia restabilirii lui Israel, Tofetul (conf. 2 Împărați 23:10), pregătit demult pentru Asirian, va fi aprins pentru a-l mistui definitiv și că acelasi rug este pregătit și pentru „împăratul‟ (termen de care cuvântul profetic se folosește pentru a-l desemna pe Antihrist; v. Isaia 57:9; Daniel 11:36), cât și pentru poporul necredincios (Ieremia 7:31-34). Nimicirea celor două puteri vrajmașe de la sfarșit va avea loc în același timp. Antihristul, omul păcatului, falsul Mesia, nu a apărut încă, deși duhul lui lucrează peste tot în zilele noastre, și acest personaj nu se va descoperi decat după ce Biserica, Mireasa lui Hristos, va fi luată din scenă. La fel va fi cu imperiul roman reînviat și cu cei zece împarati ai lui, și cu care Antihristul se va alia ; la fel va fi din nou cu Asirianul care, reapărând sub forma sa finala, ca împăratul din nord și Gog, își va afla judecata în Tofet. Din Ezechiel 39 știm că, timp de șapte ani, tot ce va mai rămâne din el, după ce armata lui va cădea pe munții lui Israel, va fi mistuit prin foc.
„Căci ești josnic‟, este ultimul cuvânt al Domnului împotriva acestui om extrem de măndru, care a gândit să se măsoare cu Dumnezeul cel tare și să înălțe idolii săi, Asur și Iștar, înaintea Domnului. Ești josnic! Toate pretențiile celor mai favorizați dintre oameni, numele lor, pe care ei le consideră a fi nepieritoare, puterea lor ambițioasă, mândria lor neînduplecata, înălțarea de sine, totul va fi călcat ca noroiul de pe străzi sub picioarele adevăratului Împărat, care nu va fi nevoie să facă decât un gest pentru a lua în mână stăpânirea universală și a-i nimici pe vrăjmașii Săi precum șarpelui cel josnic căruia omul îi zdrobește capul sub călcâiul lui.
„Iată pe munţi picioarele celui care aduce vestea bună, care vesteşte pacea! Ţine-ţi sărbătorile, Iudo, împlineşte-ţi promisiunile: pentru că Belial nu va mai trece prin tine, este nimicit cu desăvârşire‟ (v. 15).
Printr-o lipsă de întelegere a cuvântului profetic, acest pasaj a fost atribuit căderii cetății Ninive, atunci când el a fost vestit Ierusalimului. Unde este dovada? Ninive a fost distrusă la începutul domniei lui Ioiachim (610 – 599 I.H.), probabil la doi ani după începutul domniei lui. Găsim noi în istoria acestui împărat vreo aluzie la acest eveniment? Ioiachim a fost pus de faraonul Neco în locul lui Ioahaz, și a fost supus unui jug aspru și obligat să plătească un tribut greu. Apoi, timp de trei ani, el a căzut sub stăpânirea lui Nebucadnețar, împăratul Babilonului și, răzvrătindu-se, a fost jefuit de cete de caldeeni, sirieni, moabiți și amoniți. Prin urmare, el nu ar fi putut decat să se bucure văzând Ninive supraviețuind și imperiul asirian deținand puterea (Ieremia 2:18). La sfârșitul celor unsprezece ani de domnie, Nebucadnețar l-a luat, l-a legat cu lanțuri de aramă și l-a dus la Babilon (2 Cronici 36:6). Deci nimic nu i-a putut fi politic mai fatal acestui împărat, ca și Ierusalimului și lui Iuda, decât ruina cetății Ninive. Pe de altă parte, nimic nu este mai clar ca acest pasaj, aplicat evenimentelor profetice. Rămășița vinovată dar pocăită nu va mai fi necajita într-o zi viitoare. Iuda va fi eliberat de jugul Asirianului când acest vrăjmaș al poporului lui Dumnezeu va fi nimicit pe munții lui Israel. Despre acest eveniment profetic ne vorbește capitolul 52 din Isaia și nu despre căderea istorică a cetății Ninive, ai cărei termeni corespund atât de bine cu cei din versetul 15. Și acolo este vorba de Asirianul care l-a asuprit fara motiv pe Israel. Dar, în acel moment al zilei viitoare, Domnul Se descoperă si spune poporului Său: „Iată-Mă‟ (Isaia 52:4, 6). Imediat este anunțată vestea bună a Împărăției; războiul s-a sfârșit și începe domnia păcii: „Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea, care aduce vestea bună, care vesteşte salvarea, care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»‟ (Isaia 52:7). Este momentul când Dumnezeu restabilește Sionul și mângâie pe poporul Său. La fel, în Mica 5:5, pacea este stabilită prin arătarea lui Hristos și înfrângerea Asirianului.
În Naum, căderea cetății Ninive este ca un tablou anticipat a ceea ce va fi la sfârșitul zilelor. Veștile bune nu sunt aici, după cum nu sunt nici în Isaia, căderea acestei capitale, ci venirea lui Mesia sau Salvatorul lui Israel, Biruitorul vrajmașilor sai. Sub domnia Lui de pace, Iuda va putea ține marile lui sărbători și înainte de toate cea a corturilor, care va urma după judecata vrăjmașilor, „secerișul‟ și “culesul viei” ( Zah. 14:16-19; Ez. 45). De acum înainte, nimic nu va mai tulbura aceste solemnități fericite. Cel rău, Belial, această creatură a lui Satan, nu va mai trece peste teritoriul lui Israel ca ‟un potop care se revarsă”, asa cum a făcut în trecut, și o va face în viitor.
S-ar putea ca profetul să facă aluzie, simbolic, la domnia lui Iosia, sub care Iuda a putut sărbători din nou Paștele și sărbătoarea azimelor (2 Cronici 25), dar această domnie a luat sfârșit înainte de căderea cetății Ninive. Tot ce am spus ne duce cu gândurile, fără ezitare, la timpurile din urmă.
Cine vor fi purtătorii de vești bune de care este vorba aici? Cuvântul ne spune că această mărturie va fi dată de ucenici iudei. Aceștia sunt cei care, în zilele când Domnul era pe pământ, au fost trimiși în misiune în cetățile lui Israel, dar a căror mărturie va continua în timpul de la sfârșit. Aceștia sunt cei care vor predica națiunilor Evanghelia Impărăției în perioada necazului cel mare. In final, ei sunt cei care, pe munții lui Israel, vor fi mesagerii, văzuți și auziți de toți, ai acestui mare fapt: inaugurarea domniei glorioase a lui Mesia!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu