Meditații Asupra Cărții Judecători
- XXIV -
Samuel Ridout
15 Stricăciunea morală în Israel și guvernarea ineficace (Jud. 19 la 21)
Am văzut că partea finală a cărții, după relatarea vieții lui Samson, nu este o secvență cronologică a ceea ce s-a întâmplat înainte, ci este o secvență morală. Acest lucru este valabil mai ales pentru ceea ce se află acum înaintea noastră. Scena merge înapoi la primele zile ale ocupației țării de către Israel, pe vremea preotului Fineas, care a venit în țară împreună cu Iosua. Relatarea este în ordine morală și are scopul de a ne arăta sursa întregii stricăciuni, ceea ce a făcut posibil tot răul asupra căruia am stăruit. Apoatazia lui Dan a venit mai întâi în această ordine morală și ne-a arătat ceea ce este rădăcina oricărui declin, fie că este moral sau spiritual. Ceea ce se află la rădăcina tuturor este idolatria, înlocuirea cu altceva pentru revelația deplină a ceea ce este Hristos.
Idolatria introduce întodeauna un preot între suflet și Dumnezeu, într-o formă sau alta, și, pe măsură ce ne-am ocupat de ea, am încredere că am realizat într-o oarecare măsură că noi înșine nu suntem lipsiți de pericolele noastre în această privință. Căci, până la urmă, acesta este punctul la care vrem să ajungem, nu doar să vedem scopul cărții și aplicația ei generală și să vorbim, poate, în termeni critici și duri la adresa altora care poate nu au avut atât de multă lumină; dar ceea ce dorim să auzim este glasul lui Dumnezeu pentru noi înșine, pentru ca propriile noaste conștiințe să fie trezite la pericolele cu care ne confruntăm la fiecare pas al vieții noastre, fiindcă putem fi siguri că există astfel de pericole.
Am văzut rădăcina, iar aici vedem roadele, aceste două aspecte unite împreună. Dumnezeu le aduce împreună în așa fel încât nu putem să nu vedem cum sunt conectate. El le aduce împreună cu un scop divin, de a ne îngrozi sufletele de caracterul răului, pentru ca noi să judecăm rădăcina amară și teribilă care produce un astfel de rău.
15.1 Stricăciunea de nedescris a inimii omului
Nu voi citi aceste capitole. Nu le pot citi înaintea voastră; sunt capitole care ne oferă consemnarea stării deosebit de stricate a posibilităților inimii și a vieții omului. Capitole, dragi frați, care, pe măsură ce le citim, sunt sigur că, dacă vrem să fim folosiți în mod corespunzător de ele, ne vor face să spunem: Este posibil ca aceasta să fie o imagine a inimii mele? Acesta este gândul; nu este vorba despre ceea ce s-a întâmplat în Israel, în zilele în care nu era împărat, ci aici sunt dezvăluite posibilitățile inimii omului, căci după cum ne-a spus Binecuvântatul nostru Domn , toate aceste lucruri ies din inimă : "Pentru că dinăuntru, din inima oamenilor, ies gânduri rele, adultere..." și tot ce îl întinează pe om (Mc. 7:21-23).
Pentru a merge și mai adânc, inima care este îndepărtată de Dumnezeu este cea care produce aceste lucruri; și, prin urmare, idolatria cu care ne-am preocupat este rădăcina care produce această stricăciune îngrozitoare. Ignorarea drepturilor lui Dumnezeu asupra noastră este ceea ce face posibilă ignorarea pretențiilor omului. Pretenții la ceea ce se numește moralitate, decență, onoare și orice altceva, toate acestea dispar atunci când Dumnezeu este dat deoparte.
Este exact ceea ce primul capitol din epistola către Romani pune înaintea noastră. Avem acolo un catalog de fărădelegi care aduce o pată de rușine pe obraz numai citindu-l, și este dat, nu ca un rezultat excepțional al păcatului omului, ci ca rodul legitim al îndepărtării lui de Dumnezeu. Acesta (catalogul) este dat într-un mod care include fiecare persoană nemântuită : "Fiindcă nu au socotit că este bine să-L aibă pe Dumnezeu în cunoștință" ( Rom. 1:28). Cui, care nu este împăcat cu El, îi place să-L aibă pe Dumnezeu în cunoștința lui? Niciunul. Și care este atunci rezultatul? El îi dă pradă răului, asemeni celui care a adus judecata asupra Sodomei și Gomorei; El îi dă pradă răului despre care nici măcar nu se poate vorbi, atât de îngrozitoare este această stricăciune. Astfel, este ca și cum Duhul lui Dumnezeu a pus împreună rădăcina și rodul și le-a spus oamenilor : "Îndepărtați-vă de Dumnezeu și dați frâu liber oricărei forme de rău de care este capabilă carnea.
Ce lecție umilitoare, dragi frați; și să ne amintim, că pe măsură ce ne gândim la acest păcat care este înaintea noastră în această seară, că acesta este un păcat care vine dintr-o inimă stricată pe care tu și eu am avut-o prin carne (natură, firea veche, n.t.), și pe care încă o avem. Aceasta este ceea ce Israel a uitat și, cred, acesta este unul din motivele pentru care avem această relatare prezentată aici.
Răul este de un caracter atât de izbitor, atât de groaznic, încât națiunea însăși este șocată, peste măsură de șocată, și uită că are o lecție de învățat în legătură cu această situație. Sunt sigur că lecția va fi pierdută și pentru noi, dacă, la fel ca Israel, pur și simplu avem mintea ocupată cu o formă oribilă de răutate și uităm că propriile noastre inimi sunt capabile de aceleași răutăți. Să ne gândim la un Dumnezeu sfânt, care măsoară lucrurile din faza lor inițială, de germene, după posibilitățile lor, nu după împlinirea lor reală; să ne amintim de Binecuvântatul nostru Domn, care a spus, de exemplu, că cel care privește săvârșește același păcat ca cea pe care fariseii erau gata să o ucidă cu pietre; când ne amintim că Dumnezeu privește la inimă la fel de mult ca și la viața exterioară, dragi frați, posibilitatea de a gândi rău, posibilitatea de a avea gânduri rele în mintea noastră, este aceasta de nesuportat pentru noi pe cât ar trebui să fie? Sufletul care se află în prezența lui Dumnezeu urăște gândul păcatului la fel de mult cât urăște fapta păcatului. Preaiubiților, voi care care vă temeți de Domnul, urâți răul, Cuvântul Său o spune, și atunci când există o judecată adevărată a păcatului ea privește întotdeauna la rădăcina lui în inimă, la fel de mult ca la rodul lui din viață.
Acum, cu aceasta înaintea noastră, nu trebuie să intrăm în detaliile mizerabile și îngrozitoare, căci nu este un lucru umilitor să credem că tu și eu purtăm cu noi ceea ce, necontrolat de harul divin și de sfințenia divină, ar putea produce același rău? Ne amintim de bătrânul creștin care obișnuia să arate cu degetul la bețivi sau criminali când trecea pe lângă ei, spunând : Acesta eram eu, dacă n-ar fi fost harul lui Dumnezeu. Putem spune cu sinceritate același lucru? Chiar credem că am fi putut avea parte de aceleași lucruri, dacă Dumnezeu, în harul Său suveran, nu ar fi intervenit? Vă spun, dragi frați, că lucrul acesta face ca inimile noastre să tresalte de laudă și bucurie când ne gândind la harul care ne-a smuls dintr-o stricăciune mai rea decât ar putea fi pedeapsa pentru această stricăciune.
Mulțumim lui Dumnezeu pentru eliberarea din robia păcatului, precum și pentru eliberarea de mânie împotriva păcatului. Să-I mulțumim, fraților, pentru că mânia împotriva păcatului este doar îndurarea lui Dumnezeu față de o lume necredincioasă. Este cel mai bun lucru pe care îl vor putea suporta, căci este mai bine pentru ei să aibă parte de mânia Lui decât să aibă parte de păcatul care aduce mânia. Este mai bine să fim închiși în închisoare, unde răul este cel puțin înfrânat, decât să alergăm năvalnic printr-o lume liberă de păcat, liberă să traiască cum vrea, sclavii propriilor noastre pofte îngrozitoare.
15.2 Păcatul din Ghibea
Haideți să privim puțim în liniște la aceste lucruri. Avem în aceste trei capitole trei puncte principale. Primul este răul, al doilea este preocuparea cu răul, iar al treilea este rezultatul preocupării cu răul. Răul apare exact acolo unde ne-am putea aștepta, așa cum am văzut, din acea stare de ușurătate care caracteriza întreg poporul. Aici este un levit, așa cum am avut mai înainte. Ne amintim că Dumnezeu i-a împrăștiat pe leviți printre cele douăsprezece seminții, pentru ca aceștia să poată servi drept legături pentru a menține poporul într-o viață spirituală comună, într-o ascultare comună față de Dumnezeu, față de casa Sa și față de slujirea Sa. Cât de mult au falimentat în misiunea lor am văzut deja în exemplul levitului din capitolul anterior, care a fost slujitorul idolatriei, conducând o întreagă seminție, ca să zicem așa, departe de Dumnezeu în idolatrie și neascultare față de El.
Vedem aici un levit care, în loc să fie angajat în lucrarea binecuvântată de a uni și de a ține poporul împreună, el lucrează la divizare. Cel puțin unul care, într-un mod foarte sugestiv, în loc să slujească altora, este el însuși slujit, propriile sale dorințe rele având control asupra lui. Urmărindu-i întreaga istorie vom vedea că ceea ce îl caracterizează este îngăduința de sine și coapsele (sau mijlocul, n.t.) neîncinse (Efes. 6:14). Până la capăt, vedem o stare sufletească nepăsătoare și indiferentă care face posibilă ocazia care dă naștere la crima îngrozitoare.
Țiitoarea lui îl părăsește, întorcându-se la casa tatălui ei. El se duce să o ia și se dedă plăcerii, petrecând zi după zi mâncând și bând. Apoi, când încep să apară umbrele serii, ca un capriciu, pleacă brusc, pentru a se întoarce la locul său, probabil locul său de slujire. În ciuda insistențelor socrului său de a rămâne încă o zi, el pleacă, umbrele serii căzând deja. Cu siguranță, era într-adevăr seară, pentru ea, pentru el și, de asemenea, pentru națiune. Seara venise.
El a ajuns la Iebus. De ce nu este Ierusalimul, o cetate din Israel, în stăpânirea poporului lui Dumnezeu? Beniamin eșuase. Era o cetate beniamită. Beniamin nu reușise, după cum am văzut în prima parte a cărții, să o ia în stăpânire, și totuși Ierusalimul avea să fie chiar centrul din care trebuia să radieze orice guvernare. Beniamin era seminția care trebuia să-L reprezinte pe Hristos în stăpânirea și guvernarea Sa împărătească asupra poporului și asupra națiunilor. Astfel, el este strâns legat cu guvernarea. Eșecul lui Beniamin reprezintă eșecul guvernării; autoritatea lui Hristos nu a reușit să fie deținută și, în locul unde Beniamin ar fi trebuit să stăpânească, vedem o națiune mizerabilă. Iebusiții, "cei care calcă în picioare", erau acolo călcând în picioare totul despre Dumnezeu și om; dar, din nefericire, iebusiți erau și în Beniamin și găsim aici o călcare în picioare mai gravă din partea lor, decât chiar în această cetate.
Ei merg mai departe la Ghibea unde găsesc, după ce au cerut, o primire bună în casa unui efraimit, și acolo are loc crima îngrozitoare precum cea a Sodomei și Gomorei. După ce s-a săvârșit crima îngrozitoare, levitul alege calea cea mai oribilă de a o face cunoscut întregii națiuni, tăind în bucăți trupul sărmanei femei și trimițându-l, câte o parte, fiecărei seminții.
15.3 Răspunsul la josnicie prin violență
Întreaga națiune a fost șocată de această crimă îngrozitoare care a fost comisă în mijlocul ei. Vreau să observați ce i-a trezit. Comiterea răului este ceea ce i-a trezit pentru care ei se adună ca un singur om, și cu ce scop? Să se răzbune pe răul comis. Răul este cel care i-a trezit; răul este cel care îi aduce împreună; executarea judecății împotriva răului este cea care le înarmează brațul și le unește inimile. Ah, iubiților, răul nu va servi niciodată ca o legătură pentru a ține poporul lui Dumnezeu împreună. Ați văzut vreodată oameni uniți în mod pașnic deoarece se preocupă cu răul? Poate se vor aduna pentru un anumit moment; am putea avea strângeri de umilire din cauza răului, dar acesta nu este modul în care Dumnezeu dorește să adune împreună pe poporul Său, de a se ocupa cu răul.
Am cântat la început : "Tu Cel Sfânt și Adevărat". Cel Sfânt și Adevărat este cel care atrage poporul Său împreună.
"Inimile noastre se încred în Tine,
Și în cercul iubirii Tale
Ca frați, noi rămânem."
Hristos, Cel Sfânt și Adevărat, este cel care ne atrage prin dragostea Sa și care ne ține în cercul iubirii Sale și care face posibilă exercitarea oricărei griji și iubiri ca frați uniți împreună.
Acum, aceasta este prima și cea mai mare lecție, cred, pe care trebuie să o învățăm din următorul capitol. Poporul este adunat și ținut împreună doar de acest lucru (răul din mijlocul lor, n.t.). Răul a fost înfăptuit și până când acest rău nu va fi judecat niciunul dintre ei nu va merge la casa lui. Am citit vreodată despre vreo adunare la Șilo pentru a ține astfel sărbătoarea Paștelui? Am citit despre sărbătoarea Corturilor care a adunat împreună întreaga națiune cu bucurie? Ah, iubiților, Dumnezeu îi invitase în fiecare an în mod tacit să vină și să țină sărbătoarea, să vină și să se bucure de comuniunea sfănta a lucrurilor Sale. Dar ei au preferat să locuiască printre păgâni; au preferat să se așeze lângă vrăjmașii lor, învățând căile și obiceiurile lor. Dar numai atunci când sunt șocați și treziți din letargia lor de această stricăciune de neimaginat, se adună împreună, atrași, nu de har, nici de atractivitatea dragostei și a bunătății sau de plinătatea binecuvântării, așa cum vedem descris în coșul primelor roade din capitolul douăzeci și șase din Deutoronom. Nimic din aceste lucruri nu-i adună împreună, dar a fost săvârșit un rău și ei sunt însuflețiți pentru scurt timp într-o minunată credincioșie față de Dumnezeu.
Acum vreau să observați ceva, dragi frați; nu există nici măcar un singur comentariu asupra faptei care a fost făcută. Nu are nevoie de comentariu. Dumnezeu nu are nevoie să-l caracterizeze. Până și omul natural se revoltă cu privire la detaliile îngrozitoare pe care le avem. Nu este nevoie să-l stigmatizăm ca fiind nespus de rău, îngrozitor de stricat. Dar vedem că Duhul lui Dumnezeu se preocupă de starea sufletească a celorlați din popor care i-a făcut cu totul incapabili de a exercita disciplina divină asupra celor nelegiuiți.
Să privim puțin mai în detaliu la acest lucru. Un rău s-a produs în Ghibea lui Beniamin, una dintre cetățile care aparțin acestei seminții. În cartea Deutoronom existau prevederi pentru a cerceta un rău până la sursa lui și pentru a trata cu el. Totul trebuia făcut în cunoștință de cauză și în liniște, după o cercetare potrivită și, înainte de toate, în prezența lui Dumnezeu. Lucrul acesta trebuia să se facă într-un duh de supunere față de El. În acest caz poporul a luat-o pe scurtătură. Ei nu erau obișnuiți cu prezența lui Dumnezeu, nu erau obișnuiți să locuiască în această Prezență sfântă. Și acum ei cred că problema este destul de simplă. Ei trimit un mesaj scurt lui Beniamin : Predați-i pe acești bărbați ai lui Belial și ne vom ocupa de ei.
Acesta este un mesaj scurt și tăios și are efectul la care ne-am putea aștepta. Acest mesaj îl înfurie pe Beniamin împotriva fraților săi. Întreaga seminție este convocată înaintea lui Israel; aceasta este o chestiune de mândrie națională, iar Beniamin s-a ridicat împotriva întregului Israel. Nu se mai ține cont de oamenii lui Belial, nu mai auzim vorbindu-se de răutatea făcută. Nu trebuia să fi fost atât de multă conștiință în Beniamin cât a fost în toate celelalte seminții? Nu credem că, dacă problema ar fi fost tratată cu teamă de Dumnezeu și în dependență de El, Beniamin ar fi fost la fel de gata să se curețe de rușinea îngrozitoare precum era gata restul lui Israel? Dar, ah, această brutalitate, această asprime, mai presus de toate această mândrie ascunsă, care ar spune : Un astfel de rău nu s-ar putea întâmpla în Isahar; Efraim nu ar putea avea o astfel de stare în mijlocul lui; dar Beniamin o îngăduie. Ah, lucrul acesta stârnește cele mai rele patimi din inima omului, a mândriei, și îndată Beniamin uită cu totul de stricăciunea din mijlocul lui, și spune : Vom sta înaintea întregului Israel și nu ne vom lăsa călcați în picioare.
Ei bine, cu siguranță, au greșit. Vom admite imediat că au greșit. Nu aveau dreptul să se manifeste în acest fel; ar fi trebuit să se unească cu frații lor în condamnarea acestui lucru oribil. Dar apoi pașii care au fost făcuți pentru a rezolva rapid problema și auto-îndreptățirea au făcut ca preocuparea cu cei nelegiuți să fie lăsată deoparte. Nu mai era vorba de a avea de-a face cu ei, ci acum devenise o chestiune de a avea de-a face cu Beniamin însuși. Lucrând în acest fel, stârnind mândria și răzvrătirea inimii naturale, este cel mai sigur mod de a produce aceleași roade din punct de vedere spiritual, așa cum vedem aici în mod literal. Se poate ajunge până acolo ca oamenii să fie luați de gât și să fie scuturați pentru a scoate răul din ei. Se poate întâmpla ca să lovești (sau să pisezi, n.t) un om pentru un păcat, păcat cu care el poate fi în legătură, nu personal, ci în mod responsabil, în așa fel încât să-i fie atinsă mândria și să se trezească în el antagonismul naturii sale, mai degrabă decât să i se arate răul pe care ar trebui să-l judece și să-l urască. Să învățăm această lecție. Să nu facem ca Israel, încercând pur și simplu să stârnim împotrivire, ci să-i conducem pe oameni în teamă de Dumnezeu să judece răul cu care sunt asociați în mod responsabil. Nu trebuie să aplicăm acest lucru; sunt sigur că aplicația este destul de simplă și, în mintea noastră, o vom aplica foarte ușor la lucrurile pe care le-am văzut, din nefericire, prea des printre sfinții Domnului.
Ei bine, tot Israelul se adună; în sfârșit sunt uniți, după cum am spus. Ceea ce harul nu a făcut, pare să facă judecata, sau dorința pentru aceasta. Vom observa un lucru. Acești oameni erau însetați de sânge. Lucrul acesta îi marchează. Nu vedem nicio oroare față de păcat. Nu vedem în această stare un duh zdrobit de posibilitatea ca un astfel de rău să aibă loc în Israel. De fapt, dacă l-au pus pe Beniamin în fața responsabilității, atât de categoric, de ce nu ar putea face lucrul acesta pentru întreaga națiune? Dacă ei ar putea spune, de exemplu, că este un lucru îngrozitor că un astfel de rău este posibil în Beniamin, de ce să nu spunem că este un lucru îngrozitor că un astfel de rău este posibil și în Israel? Ah, aceasta era o cursă. În inimile lor era mândrie și îndreptățire proprie.
Să privim un moment în capitolul cinci din prima epistolă către Corinteni, unde avem echivalentul acestui rău în Noul Testament, într-o anumită măsură. Exista o stricăciune morală cu un caracter degradant, după cum ne spune apostolul, așa cum nici măcar printre națiuni nu era. Care era starea sfinților? Al doilea verset ne arată : "Și voi v-ați îngâmfat și nu v-ați mâhnit, mai degrabă, pentru ca acela care a făcut lucrul acesta să fie dat afără din mijlocul vostru" (1 Cor. 5:2). S-au îngâmfat, nu de păcat, dar, fără îndoială, s-au îngâmfat că nu au făcut acel lucru, îngâmfați că au putut să-I mulțumească lui Dumnezeu că nu au fost ca acela care a căzut în acest păcat. Cu alte cuvinte, în loc să fie mâhniți și zdrobiți pe fețele lor înaintea lui Dumnezeu, strigând către El, mărturisindu-I propria lor stare morală care a făcut posibilă un asemenea rău, ei se îngâmfă și merg înainte cu darurile lor și cu tot ceea ce țin de ele și, în felul acesta, sunt incapabili să facă față răului.
Poate spunem că Israelul din Judecători era într-o stare mai bună decât aceasta. Ei, cel puțin, s-au străduit să se ocupe de rău, nu au cochetat (nu au tărăgănat în condamnarea lui, n.t) nicio clipă. Ah, dar ei erau îngâmfați de poziția lor față de acesta; ei și-au arătat râvna pentru Domnul și, pe măsură ce se adună, sunt marcați, mai degrabă, de o sete de sânge, decât de o râvnă pentru onoarea Domnului.
Ei bine, Dumnezeu îi lasă în pace; El nu verifică ceea ce era atât de evident, El nu împiedică acest lucru, iar ei Îl implică pe Dumnezeu în aceasta; dar observăm că prima întrebare pe care ei o pun nu este nicidecum "Să ne suim?"; ci primul lucru pe care ei îl spun este : "Cine se va sui primul?" Ei au decis că se vor sui împotriva lui Beniamin, urmând să se răzbune împotriva întregii seminții și singurul lucru pe care vor ca Domnul să le spună este cine se va sui primul. El ține cont de dorința lor și îl lasă pe Iuda să plece primul. Erau în jur de 26000 de războinici beniamiți și vreo 400000 de războinici israeliți, și știm că Beniamin a ucis aproape același număr. Au ucis 22000 de războinici din Israel, aproape om pentru om!
15.4 Disciplina
Este Dumnezeu de partea păcatului? Este El de partea nepăsării în a judeca păcatul? Ah, nu, El este un Dumnezeu sfânt, dar sfințenia Lui merge mult mai departe decât a noastră. Sfințenia Sa va cerceta profund inimile unui popor în aparență nevinovat și îi va aduce la sentimentul propriei vinovății, asemenea semințiiei în cauză și a celor care au făcut răul în mod individual; și astfel El îi lasă să cadă înaintea celor care se ridicaseră cu mândrie împotriva lor.
Cât de des este confuz (sau derutat, n.t.) poporul lui Dumnezeu, chiar și cei care sunt de partea corectă. Există o parte bună și una greșită și, uneori, auzim spunându-se : Nu este această părere greșită? Nu este aleasă o parte greșită? Chiar așa; omul acesta nu ar îndrăzni nicio clipă să ia partea greșită. De fapt, nu este aceasta partea corectă? Nu este corect să respingem acest rău și altele asemănătoare? Nu chiar atât de repede. Există trei aspecte ale unui lucru, mult mai des decât două. Oamenii spun uneori că există două părți; dacă A are dreptate, atunci B este greșit. Iar dacă A este greșit, atunci B are dreptate. Dar mai există o altă parte? Să presupunem că ambele sunt greșite. Ah, preaiubiților, aceasta este ideea. Există partea unuia și există partea celuilalt, dar există și partea lui Dumnezeu; iar ideea este să alegem partea Lui, chiar dacă la început pare mai lentă decât judecata dură și categorică a răului, care prin însăși duritatea ei diminuiază sentimentul păcatului în suflet.
Acum, acest lucru trebuie să-l învețe Dumnezeu pe popor. El trebuie să le arate propriul lor păcat și să le aducă la cunoștință faptul că ei se află sub judecata Lui pentru această stare de lucruri, la fel de adevărat ca și pentru Beniamin care se afla sub judecata Lui pentru îngăduirea acestei stări în mijlocul lor. Deci, ei cad înaintea beniamiților și în felul acesta sunt măcelăriți de ei.
Ei se suie din nou a doua zi, încurajându-se (v. 22). Aveau nevoie de încurajare. Dar este cu mult mai bine cum a făcut David atunci când poporul a vorbit să-l ucidă cu pietre. David s-a întărit în Domnul (1 Sam. 30:6). Aici citim că poporul s-a îmbărbătat pe sine însuși și s-a așezat din nou în linie de bătaie în locul în care se așezaseră în prima zi. Acum este spusă această afirmație, că ei s-au îmbărbătat și s-au așezat pentru luptă; apoi, în paranteză, ca un fel de postscriptum, arătand locul minor și secundar pe care îl avea lucrul acesta în inimile lor, - "Fiii lui Israel s-au suit" - am putea spune, au crescut, - "și au plâns înaintea Domnului până seara; și L-au întrebat pe Domnul, zicând: Să mă mai sui la luptă cu fiii lui Beniamin, fratele meu?" (v. 23).
Acum există o înmuire evidentă aici, o recunoaștere evidentă a faptului că trebuie să-I permită Domnului să intervină. La început nu au avut deloc nevoie de Domnul. De ce trebuie să te rogi pentru această situație, nu este nevoie, spun unii oameni. Nu este o situație clară? Tot ce trebuie să ceri este ca Domnul să te îndrume în privința unor detalii minore; cine va face lucrarea, cine va scrie scrisoarea, și așa mai departe. Ah, nu realizăm nevoia noastră de Dumnezeu; atunci El ne va învăța nevoia noastră de El. Vom descoperi că fugim dinaintea celor nelegiuiți și nu avem putere să judecăm răul. Răul își va ridica în continuare capul, în ciuda indignării noastre împotriva lui.
Lucrul acesta îi coboară și aici ei plâng înaintea Domnului, pentru pierderea lor, plâng, fără îndoială, pentru umilința lor, căci mândria smerită aduce lacrimi mai repede decât durerea și compasiunea. Cu toate acestea, există atinsă o coardă. Acesta cu care s-au luptat este fratele lor. El merită judecata, dar este fratele nostru. "Să mă mai sui la luptă cu fiii lui Beniamin, fratele meu?" (v. 23). Și ei plâng, și în timp ce plâng încep să-și dea seama că au de-a face cu fratele lor. Dumnezeu spune, suie-te din nou. El nu este un Dumnezeu crud. Cu siguranță, El este dragostea infinită, dar, din nou, poporul care plânsese și s-a rugat, poporul care părea că are dreptate este înfrânt, fug din nou și încă 18000 de oameni cad la pământ.
A uitat Dumnezeu? Este El din nou de partea răului? Să fim dezamăgiți, să fim nepăsători și indiferenți față de rău? Nu, preaiubiților. Dar nu ne spune cu glas puternic că ceea ce dorește Dumnezeu mai mult decât să judecăm răul în altul este să-l judecăm în noi înșine și că ceea ce vrea El, dacă vrem să fim pregătiți, fie că este vorba în mod individual, pentru a judeca răul, fie că este vorba de o colectivitate a poporului Său, pentru a executa propria Sa disciplină, trebuie să existe acea judecată de sine mai presus de orice altceva care ne va da discernământ și putere spirituală? Lucru acesta ne vorbește într-un mod în care, cu siguranță, trebuie să luăm seama.
Dacă există un lucru care este caracteristic zilei în care trăim, în creștinătate, acesta este că fiecare face ceea ce este drept în ochii săi. Răul este nejudecat. S-ar putea să nu fie această stricăciune flagrantă pe care o avem aici, deși nu știm ce se întâmplă în întuneric și nu putem pune nicio limită pentru răul care este săvârșit chiar și în numele sfânt al lui Hristos. Să privim la stricăciunea oribilă a Romei și putem vedea posibilitățile ca inima omenească să își găsească expresie într-un astfel de comportament. Dar noi trăim în timpul când nu există putere de a judeca păcatul. Fiecare umblă și face așa cum îi place. Nu există nicio putere de a întâlni și judeca păcatul în teamă de Dumnezeu, și de a-L vedea pe El Însuși acționând împreună cu noi față de acesta. Foarte puțină putere pentru disciplină. Să luăm o grupare obișnuită de creștini, ce loc are disciplina în mijlocul lor? Dacă un om ar face ceva pentru care ar fi dat afară din clubul său (de care aparține, ca membru, n.t.), el ar fi fost exclus din biserică; dar nu mai mult. Lucrul care l-ar scoate afară din societatea politică, l-ar scoate afară și din părtășia bisericii. Dar nu mai rău de atât. El ar putea face multe alte lucruri care nu sunt făcute publice. Există tot felul de rele pe care le fac creștinii care mărturisesc că sunt într-o poziție bună și în regulă în bisericile lor și nu există nicio putere de a interveni. Cu siguranță, aceasta este o stare îngrozitoare.
Ar trebui să fie la fel de multă disciplină în Biserica lui Dumnezeu astăzi precum în zilele apostolilor. Judecata lui Dumnezeu asupra lui Anania și Safira nu a fost un caz excepțional. Dumnezeu nu a vrut, ca să zicem așa, să scoată afară pe aceste două persoane ca singurii păcatoși care ar exista în Biserica Sa din toate timpurile. El a vrut să dea un exemplu în ce privește judecata Sa asupra răului. Și, dacă ne uităm la păcatul lui Anania și al Safirei, nu vedem în el ceea ce se face în fiecare zi de către creștinii mărturisitori și, poate, chiar de către creștinii adevărați? Nu vedem astăzi oameni care își doresc o reputație de donatori pe care nu o au? Nu întâlnim oameni, ca să zicem așa, care mărturisesc că își predau întreaga viață lui Dumnezeu, dar care opresc o parte pentru ei? Dacă aceasta este impresia pe care vor să o transmită, nu este acesta păcatul lui Anania și Safira? Și totuși, unde întâlnim vreo judecată a răului de acest caracter, de un astfel de rău, atunci ar necesita cea mai spirituală judecată.
Să luăm alte lucruri; să luăm starea lumească, locomia, pofta, blasfemia și falsitatea, - nesinceritatea în relații; unde găsim printre poporul lui Dumnezeu puterea de a se ocupa de aceste lucruri? Dorește Dumnezeu ca în Biserica Sa să fie tratat un astfel de rău? Cu siguranță, El dorește; dar care este motivul pentru care nu există puterea de a trata un astfel de lucru? Acesta este că, în primul rând, trebuie să existe cea mai profundă judecată de sine, trebuie să existe simțământul propriului meu păcat, al eșecurilor mele, și cea mai categorică judecată cu privire la mine însumi, dacă vreau să execut vreo disciplină asupra fratelui meu. Domnul zice : "Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău" - indiferent ce este, dacă este in ochiul meu este o grindă, și indiferent ce este în ochiul fratelui meu, acesta este un pai, și de aceea trebuie să mă judec pe mine - "și atunci vei vedea limpede să scoți paiul din ochiul fratelui tău" (Mat. 7:5).
Aceasta era lecția pe care Dumnezeu voia să-l învețe acum pe Israel, și aceasta printr-o pierdere și întristare amară. Optsprezece mii cad la pământ și efectul acestei lecții începe să se simtă. Observăm că se suie din nou înaintea Domnului, dar haideți să vedem în ce stare se află (v. 26). "Și toți fiii lui Israel și ( parcă pentru a accentua) tot poporul". Lucrul acesta este universal, este serios. Nu este suficient ca un anumit număr de persoane să fie exersat cu privire la rău. Sa vedem, de exemplu, într-o adunare; nu este de ajuns ca doar câțiva frați să se ocupe de rău cu discreție; întreaga adunare, toți sfinții trebuie să fie exersați în conștiință cu privire la faptul pentru care sunt adunați. Nu vorbesc despre un păcat secret, care poate fi cunoscut doar de câțiva, și ei caută să-i facă față cu teamă de Dumnezeu; ci vorbesc despre ceea ce este vizibil și cunoscut. Motivul pentru care există atât de puțină putere este pentru că tot poporul, toți copiii lui Israel nu sunt exersați înaintea lui Dumnezeu cu privire la rău.
"Tot poporul s-a suit și a venit la Betel", în prezența lui Dumnezeu, la casa Lui. Dumnezeu, Dumnezeul casei Sale, așa cum L-a întâlnit Iacov, nu doar Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul care m-a binecuvântat, ci Dumnezeu care este peste casa Lui ca Domn și Conducător și care impune voia Sa. "Au plâns și au rămas acolo înaintea Domnului, și au postit în ziua aceea până seara, și au adus arderi-de-tot și jertfe de pace înaintea Domnului. Și fiii lui Israel L-au întrebat pe Domnul (și chivotul legământului lui Dumnezeu era acolo în zilele acelea; și Fineas, fiul lui Eleazar, fiul lui Aaron, stătea înaintea lui în zilele acelea), zicând: Să mai ies încă la lupta împotriva fiilor lui Beniamin, fratele meu, sau să încetez?" Și acum ei primesc de la Domnul răspunsul pe care l-ar fi putut avea la început dacă ar fi întrebat corect. "Și Domnul a zis: Suiți-vă, căci mâine îi voi da în mâna ta".
Observați prin ce exerciții trec ei. Se suie la casa lui Dumnezeu, la Betel, în prezența Sa. Ah, fraților, în prezența lui Dumnezeu nu putem sta doar revoltați împotriva păcatului. Și ce face întotdeauna prezența lui Dumnezeu? Ne va face să judecăm păcatul în noi înșine; acesta este primul lucru. Astfel, ei se suie în această prezență sfântă și plâng. Ah, izvoarele inimii lor au fost atinse și pot să plângă înaintea Domnului. Mai mult decât atât, ei postesc. Lucrul acesta nu este ceva ușor. Ei vor nega orice altceva, nu vor accepta nici un refuz din partea lui Dumnezeu, inimile lor sunt atât de absorbite încât neglijează să-și ia hrana necesară; ei sunt marcați de o sinceritate disperată ca să-I înțeleagă voia.
Următorul lucru este că ei stau acolo. Ei nu pleacă și nici nu se ridică, ca și cum ar spune: Trebuie să ne ocupăm de această problemă și ea trebuie rezolvată; pentru aceasta ne trebuie un răspuns, dar dacă nu putem obține răspunsul, trebuie să mergem înainte să o rezolvăm. Poporul trebuie să învețe și această lecție, că trebuie să mergem înaintea Domnului, nu numai să plângem și să postim, ci să stăm înaintea Lui și să așteptăm până când El consideră de cuviință să răspundă dorinței inimii noastre.
Toate acestea ne privesc și pe noi astăzi. Sunt convins că ar exista mai multă putere în disciplină în mijlocul sfinților dacă ar exista această stare de inimă pe care o vedem aici. Cât de mult ne lipsește această ședere înaintea Domnului. Să nu stăm, dragi frați, pentru a înțelege răul. Ei au înțeles acest lucru de la început, dar stăteau pentru a primi gândul Domnului, pentru că Domnul are gândul Său. El nu numai că are gândul Său descoperit în Cuvântul Său, dar are acel gând care este potrivit fiecărui caz în parte. Pentru a primi acest gând trebuie să-L așteptăm pe Domnul. O grabă nepotrivită nu este niciodată calea de a-I înțelege gândul.
15.5 Refacerea poporului după întâmplarea cu Ghibea
Acum sunt într-o stare potrivită ca Dumnezeu să le vorbească, dar aceasta nu este tot. Ei nu doar că plâng, postesc și așteaptă înaintea Domnului, dar aduc și arderi-de-tot și jertfe de pace. Cât de potrivit. Probabil că ne-am fi gândit că trebuia să aducă jertfe pentru păcat. Cu siguranță, într-un anumit sens părea un caz care necesita o jerfă pentru păcat. Întregul popor al lui Israel păcatuise, și totuși tot poporul lui Israel și-a dat seama de păcatul său. Dacă toată adunarea a păcatuit, ar fi trebuit să aducă un vițel pentru jertfa de ispășire, dar ei nu par să fie la înălțime, la mărturisirea păcatului național. Dar ei, până la urmă, sunt siguri de un lucru, că dacă există vreo legătură cu Dumnezeu, atunci, aceasta trebuie să fie în legătura cu jertfa pe care El a rânduit-o ca bază a părtășiei cu Sine. Au adus arderi-de-tot și jertfe de pace. Arderile-de-tot, știm, vorbesc despre valoarea infinită a lui Hristos și despre moartea Lui, pentru Dumnezeu, iar jertfele de pace vorbesc despre părtășie, despre participarea la această valoare. Astfel încât, în jertfa de pace o parte era oferită lui Dumnezeu, iar cealaltă parte îi revenea închinătorului. Ei I-au oferit lui Dumnezeu, în mod tipic, valoarea morții lui Hristos.
A fost o zi când Aaron a stat între cei vii și cei morți, când preotul a mijlocit luând tămâietoarea, ceea ce vorbește despre valoarea lui Hristos, și a legănat-o între cei vii și cei morți, ca și cum ar fi mijlocit înaintea lui Dumnezeu pe baza valorii lui Hristos. Și sunt sigur că în această ardere-de-tot avem o referire la acest aspect. Ei se oferă lui Dumnezeu. Este ca și cum ar fi spus: "Suntem neputincioși, am ajuns la capăt, suntem la capătul înțelepciunii și al puterii noastre". Nu știm ce să facem. Acest rău se conturează în toată grozăvia lui. În orice caz, iată ceva pe care Dumnezeu îl apreciază. El ne judecă, El ne pedepsește. Ah, iată ceva care are întotdeauna un gust plăcut pentru El. Acesta este Hristos. Și, dragi frați, dacă poporul Domnului merge, cu umilință, acolo unde poate să-I ofere lui Dumnezeu parfumul plăcut a ceea ce este Hristos, ei vor avea comuniune cu El, despre care ne vorbește jertfa de pace, și vor primi răspuns din partea Sa, după cum vedem aici. Ei vor primi răspunsul Lui și acesta este un răspuns de pace. El îi va ajuta și, în cele din urmă, va fi cu ei. Căci Beniamin, să ne amintim, nu și-a învățat lecția. Beniamin avea de învățat lecția lui. Dumnezeu trebuie să-l învețe, și El Își va folosi poporul ca să-l învețe. El va arăta că nu este de partea greșită, că El nu este de partea acelei stricăciuni îngrozitoare, ci mai întâi, așa cum spuneam, El trebuie să învețe poporul să se judece pe ei înșiși.
Acum ei se suie și îl biruiesc pe Beniamin, dar trebuie să o facă într-un mod care să scoată în evidență lecția pe care tocmai au învățat-o. Ei trebuie să o facă prin slăbiciunea lor. Trebuie să facă așa cum au făcut la Ai. S-au retras dinaintea lui Beniamin, așa cum au făcut-o dinaintea bărbaților din Ai. Au făcut o ambuscadă și au venit prin spate și au ars cetatea în care erau adăpostiți beniamiții. Astfel, toată seminția lui Beniamin este la dispoziția lor. Nu cred că Dumnezeu voia să șteargă o seminție în acest fel. Lucrul acesta depindea de ei, și era încă suficientă dorință de răzbunare pentru a-l duce până la capăt.
Acum ce înseamnă această ambuscadă și retragere, retragere dinaintea beniamiților? Eu cred că duhul de rugăciune este cel care realizează slăbiciunea și neputința noastră totală. Tocmai această lecție o întâlnim de-a lungul întregii cărți Judecători. Dacă trebuie să avem de-a face cu disciplina, atunci este nevoie să avem un simțământ al neputinței noastre totale. Oricine va acționa ca judecător în mijlocul poporului lui Dumnezeu nu va avea putere spirituală. Pentru a avea putere spirituală trebuie să existe acel duh de rugăciune care arată ca o fugă în ochii vrăjmașului. Să-l facem pe cel rău să creadă că are prea multă putere ca noi să ne ocupăm de el. Dacă slăbiciunea noastră este arătată prin faptul de fi în genunchi și în rugăciune, vom descoperi în curând că Dumnezeu ne va da ocazia să executăm disciplina și guvernarea pe care El ar vrea să le împlinim.
Acum din toate acestea nu aș vrea să las impresia că exercitarea disciplinei este o imposibilitate în aceste zile. Sunt sigur că nu este imposibil. Nu aș vrea să las impresia că critic orice efort serios și onest de a judeca răul. Să ne ferească Dumnezeu de așa ceva. Mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare părticică de credincioșie și pentru toți cei care vor să-I fie credincioși. Dar dacă trebuie să ne ghidăm după aceste capitole, dacă trebuie să fim călăuziți de lecția care ne vorbește atât de elocvent din aceste capitole, dacă vrem să luăm aminte la satele arse ale lui Beniamin și la casele îndoliate ale lui Israel, sunt sigur că lecția pe care trebuie să o învățăm este lecția, înainte de toate, a umilinței personale înaintea lui Dumnezeu.
Nu este adevărat acest lucru, nu l-am experimentat noi în mod personal? Ce îi dă putere unui părinte de a se ocupa de copiii săi? Nu este aceasta puterea pe care o primește din judecata de sine în prezența lui Dumnezeu? Ce anume dă putere unei adunări de a judeca răul din mijlocul ei? Nu este oare ceea ce îi coboară cu fețele la pământ strigând la Dumnezeu în neputința lor, cu o mărturisire a eșecului lor și a propriilor păcate? Ah, iubiților, Dumnezeu vorbește prin acel simțământ de neputință. El ne vorbește și, parcă, ne poruncește să ne ridicăm din țărână dinaintea Lui și El va merge înaintea noastră, în timp ce căutăm să ascultăm de voia Lui sfântă.
Dar să fim siguri de un lucru. El nu va dori să tolerăm vreodată păcatul. El nu a vrut niciodată să îngăduim păcatul în mijlocul nostru; Nu va îngădui niciodată să fim îndiferenți cu privire la onoarea Numelui Său sfânt. Avem Numele lui Hristos peste noi. Nu îndrăznim, atât cât depinde de noi, să fim indiferenți cu privire la existența răului. Dar, oh, dacă vrem să avem putere asupra răului, dacă vrem să avem putere spirituală care îi va curăți pe sfinții lui Dumnezeu de ceea ce îi ține într-o stare joasă, și care Îl dezonorează pe Hristos, aceasta este puterea pe care o găsim în casa lui Dumnezeu, în post și în jertfele plăcute lui Dumnezeu. Cu cât acest loc este ocupat mai repede, cu atât mai repede vom găsi puterea.
Acesta este un lucru care ne preocupă pe toți, ceea ce lipsește atât de mult astăzi peste tot. Lucrul care este caracteristic creștinătății de astăzi este această absență a guvernării. Aceasta ar trebui să caracterizeze orice mărturie pentru Dumnezeu. Oamenii spun uneori: Trebuie să fim caracterizați de marea noastră cunoaștere a adevărului. Este o foarte mare binecuvăntare să fie așa. Sunt sigur că este un har atunci când Dumnezeu ne folosește ca vase pentru ca adevărul Său să fie transmis altora. Dar eu cred că singurul lucru care este o mărturie pentru Dumnezeu în aceste zile de ruină, este o mărturie despre guvernarea și auroritatea Domnului Isus Hristos în mijlocul poporului Său. Să privim la Filadelfia; ce vedem acolo? Prin ce este remarcată Filadelfia? Prin credincioșia față de Hristos și supunerea față de Cuvântul Său. Aceasta nu este o mare putere; dimpotrivă, este chiar opusul; este puțină putere. Nu este o explozie strălucitoare a adevărului care strălucește și îi orbește pe oameni - cu aceasta se lăuda Laodiceea; cu cunoștințele, bogățiile și darurile ei. Dar ceea ce o caracterizează pe Filadelfia este acea zdrobire și supunere față de autoritatea lui Hristos și, cu toate riscurile, ascultarea de El. Filadelfia, după cum știm, înseamnă dragoste frățească. Dragostea frățească adevărată, așa cum ne spune apostolul iubirii, este atunci când Îl iubim pe Dumnezeu și păzim poruncile Lui. Așa îmi iubesc fratele, prin supunerea față de Dumnezeu Însuși.
Voi spune foarte puțin despre recuperare, al treilea și ultimul capitol. Aici sunt foarte puține de spus. Lucrul acesta arată că recuperarea, despre care avem o scurtă privire, a fost doar parțială. Nu cred, așa cum am spus, că Dumnezeu ar fi cerut o astfel de acțiune precum nimicirea completă a seminției. Nu cred că era necesar acest lucru. Dacă ei ar fi procedat în mod corect, nu ar fi existat niciun motiv pentru aceasta.
Deci, când au terminat, se așează și plâng din nou; ei plâng pentru ceea ce au făcut; au șters o seminție din Israel. Mândria lor este zdrobită; integritatea lor națională a dispărut. În loc de douăsprezece seminții sunt doar unsprezece, și doar câțiva fugari care se ascund la stânca Rimon au rămas să spună că Beniamin nu mai există. Și acum ei vor să refacă totul. Cum? Cu dreptate? Ei se găndesc să-l restaureze pe Beniamin. Ei spun, ca să zicem așa, : Aici este un nucleu pentru o nouă seminție, 600, dar de unde vor lua ei soții? De unde să luăm soții pentru ei? Noi am jurat înaintea lui Dumnezeu că niciunul dintre noi nu va permite nici uneia dintre fiicele noastre să se căsătorească cu Beniamin. Acesta a fost jurământul lor. Aceasta este o procedură foarte ciudată. Acesta este un mod ciudat de a raționa într-un cerc. Ei au jurat să nu le dea soții, și primul lucru pe care îl fac este să meargă la Iabes-Galaad și să omoare pe toți din acel loc, cu excepția acelora pe care le vor da ca soții lui Beniamin, și totuși ei spuseseră că nu le vor da soții! Aceasta a fost o încălcare a jurământului lor. Totuși, nu erau suficiente soții pentru toți. Ei au o sărbătoare pentru Domnul și, în timp ce ei sunt preocupați cu sărbătoarea, îi invită pe bărbații din Beniamin - nu o vor face ei înșiși - să meargă și să-și răpească soții pentru ei înșiși. Și astfel ei ocolesc jurământul în acest fel.
Lucrul acesta ne arată doar că ei nu au ajuns încă până în partea cea mai de jos a păcatului și, de aceea, ne putem aștepta la alte manifestări asemănătoare, care să arate prin aceasta că ei nu au stat cu adevărat înaintea lui Dumnezeu. De aceea cred că nu a fost de la Dumnezeu ca întreaga seminție să fie nimicită. Beniamin, cu siguranță, se aranjase de luptă în acest fel, dar, la fel ca în cazul lui Iefta, ei nu aveau dreptul să distrugă un numar atât de mare dintre frații lor; deci, pare foarte clar că nu a existat încă putere spirituală deplină pentru a exercita guvernarea lui Dumnezeu asupra acestor oameni. Această stare de nepăsare morală, care se arată prin modul în care au restaurat pe acești câțiva care scăpaseră din această seminție, nu ar fi existat, dacă poporul ar fi mers până la capăt în realația cu Dumnezeu.
Există un verset la sfârșit, același verset pe care l-am avut la începutul acestei secțiuni. Acesta este foarte izbitor : "În zilele acelea nu era împărat în Israel". Adică, la începutul capitolului al nouăsprezecilea și aici, la sfârșitul cărții, versetul 25 din ultimul capitol, "În zilele acelea nu era împărat în Israel : fiecare făcea ce era drept în ochii săi". Și ce confuzie îngrozitoare și ce haos total a produs faptul că fiecare om făcea ceea ce era drept în ochii lui.
Dar, iubiților, ce dorință lăuntrică este în această expresie : "nu era împărat în Israel". Cât de mult spune această expresie despre singura speranță care ar putea fi pentru poporul lui Dumnezeu. Să aibă pe Împăratul lor. Cu siguranță, Dumnezeu Însuși a vrut să fie Împăratul lor, dar ei L-au refuzat. Nu vedem nicio supunere față de El. Mai târziu au dorit un împărat ca toate națiunile, iar El le-a dat un împărat după inima lor, pe împăratul Saul; și ei nu găsesc în el nicidecum un eliberator. Dar, în cele din urmă, Dumnezeu le dă, în imagine, omul după propria Sa inimă, un împărat după propria Sa inimă, iar David, în acest fel, este, cu siguranță, o imagine a Împăratului care va veni pentru Israel, Împăratul pe care națiunea încă Îl așteaptă, deși nu în mod conștient. Într-un anumit sens El este Împăratul pe care poporul lui Dumnezeu de pretutindeni Îl așteaptă, și după care, chiar dacă nu-L cunoaște, această lume sărmană geme și suspină astăzi.
Ce înseamnă toată durerea, toată nelegiuirea și nedreptatea care fac ca inima să ardă de indignare; despre ce vorbesc toate acestea? În ultimele câteva săptămâni, ochii întregii lumi au fost îndreptați către o singură națiune, în speranța că dreptatea va fi în sfârșit administrată într-un caz grav de încălcare a ei, și a privit și a așteptat, doar pentru a fi dezamăgiți. Acum vă asigur că nu vom reuși să învățăm singurul lucru pe care Dumnezeu ni-l spune în toate acestea, dacă pur și simplu ne indignăm împotriva acestui popor, a oricărui om din această națiune. Sunt sigur că ceea ce El vrea să ne spună este că guvernarea acestei lumi va falimenta întotdeauna până când nu va veni Împăratul al cărui drept este să domnească. Ceea ce vedem în Franța, strigătul de dorință, strigătul de dor care se ridică în mod nearticulat din Franța este strigătul (care, din nefericire, nu-l pot exprima deschis), după venirea adevăratului Conducător, Acela care va domni în dreptate și care va proteja din belșug pe cei smeriți, blânzi, săraci și pe cei asupriți de cei mari ai acestei lumi (cred că se referă la frământările sociale și politice care au avut loc în Franța în sec. XIX). Pentru aceasta suspină lumea, numai de ar realiza acest fapt. Pentru ce geme toată creația, și nu va fi satisfăcută niciodată până când nu o va obține, este venirea Împăratului care va călca răul în picioare, dar care va ridica în har pe poporul sărac și întristat și care va extinde pacea și binecuvântarea până la marginile cele mai îndepărtate ale pământului, și care singur poate să facă aceasta.
Cât despre noi, preaiubiților, vorbind despre responsabilitatea noastră cu privire la disciplină și la tot ce implică ea, și cum trebuie executată aceasta, nu avem sentimentul în inimile noastre că, la urma urmei, căutăm doar să păstrăm împreună o mică rămășiță pentru o perioadă scurtă de timp? Dar ce mai așteptăm noi? Așteptăm oare restabilirea Bisericii așa cum a fost la Cincizecime? Nu vom mai vedea niciodată acest lucru în această lume. Așteptăm, dragi frați, să vedem fragmentele împrăștiate ale creștinătății reuninindu-se toate într-un întreg armonios, supunându-se împreună Cuvântului lui Dumnezeu și mergând împreună spre lauda lui Hristos în această lume? Nu vom vedea niciodată aceasta. Ce mai așteptăm? Ah, iubiților, nu în neputință, nu în disperare. Nu, mai degrabă, Cine este cel pe care Îl așteptăm noi? Nu este aceasta venirea fericitului nostru Domn să scoată Biserica Sa, Mireasa inimii Sale, din această scenă murdară, în care ea este străină și călătoare, și să o ia cu veșminte neîntinate ca să fie împreună cu El Însuși în lumină? Atunci El va veni să-Și întindă sceptrul asupra unei lumi care va trebui să recunoască faptul că singura guvernare, singurul sceptru este sceptrul dreptății, iar singura mână care poate ține acel sceptru este mâna Hristosului lui Dumnezeu. El este Acela pe care L-a făcut Împărat în Sion ca să domnească până la marginile pământului.
Deci, pe măsură ce închidem cartea Judecători, aceasta este ceea ce stă înaintea noastră, dorința după venirea Domnului. A fost o carte tristă, așa cum spuneam la început, o carte sumbră, o carte a eșecurilor, din ce în ce mai întunecată și care se sfârșește cu această imagine atât de dezamăgitoare, când ne gândim la om. Aceasta este o carte despre care oamenii ar spune că este foarte pesimistă, ceva care să ne descurajezeze. Nicidecum. Ea este ceva care să ne elibereze de tot ce este în această lume, ceva care ne face să nu ne încredem în noi înșine, nici în fratele nostru, nici în spiritul de progres despre care vorbește lumea. Este ceva care ne ține legați de un singur lucru, și anume, să privim, să tânjim, să așteptăm venirea Domnului nostru Isus. Dar, mai mult, în timp ce privim, așteptăm și tânjim după venirea Lui, aceasta este o carte care ne arată că acum trebuie să învățăm să ne judecăm pe noi înșine și că trebuie să învățăm, prin ascultarea credinței, să umblăm aici ca și cum întreaga Biserică ar fi unită. Să fim la fel de ascultători, ca o mică rămășiță, precum am fi dacă toată creștinătatea ar fi una, și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ziua lucrurilor mici, care dă posibilitatea ca credința și ascultarea să se arate la fel de mult ca în zilele luminoase din istoria Bisericii, când mulțimea era toată cu o singură inimă și un singur suflet.
Așadar, dragi frați, avem aceste două gânduri cu care să încheiem. În primul rând, dorința pentru venirea Domnului nostru, ca singurul lucru care poate aduce vreodată pace și sfințenie și binecuvântare; și în al doilea rând, dorința de a-L asculta în slăbiciune și neputință, dar de a-L asculta și a-L onora.
Binecuvântat este acel slujitor pe care, atunci când Domnul va veni, El îl va găsi făcând așa.
