Creștinul preocupat cu lucrurile cerești                                          care ne sunt revelate

     F.A.Hughes

     1     O perspectivă cerească

      

     1.1     Îngrijorare pe pamânt

     Noile descoperiri ale omului au eliberat puteri necunoscute până atunci, asupra cărora omul nu are niciun control real, și găsim peste tot în jurul nostru un (început de) răspuns actual la cuvintele Domnului din Luca 21:26 : "oamenii își vor da sufletul de groază, în așteptarea lucrurilor care au să vină pe pământul locuit" (*).

     (*) Împlinirea completă a acestui citat privește o zi viitoare. 

     Putem să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat lumina unei alte scene, o scenă cerească, unde nici mândria, nici frica omului nu se pot amesteca.

   

     1.2     Superioritatea lucrurilor cerești

     În primul verset al Bibliei se gasește expresia "cerurile și pamântul", și această ordine, care dă superioritate "cerurilor", persită de-a lungul Scripturii. Cât de bine ar fi pentru noi să lăsăm ca lucrurile cerești să ocupe primul loc în afecțiunile noastre; atunci strălucirea si aprecierea legată de "lucrurile de pe pământ" (Col. 3:2), ar avea o greutate mai mică pentru noi.

     1.3     Cerurile stăpânesc

     Este o mare mângâiere că, în ciuda pretenției omului și a disprețului său față de drepturile lui Dumnezeu, "cerurile stăpânesc" (Dan. 4:26). Aceasta este lecția pe care a trebuit s-o învețe Nebucadnețar, el a cărui putere și stăpânire a atins cote mai mari decât oamenii de astăzi, și măreția lui s-a ridicat "până la ceruri" și stăpânirea lui s-a întins "până la marginile pământului" (Dan. 4:22) ; în această lecție, mândria lui a fost zdrobită în bucăți. În Matei 11:25, Domnul Isus Se adresează Tatălui Său numindu-L "Domn al cerului și al pământului". În Evrei 8:1, este vorba despre "tronul Măreției în ceruri". În Fapte 7:49, se află un citat al unui profet care zice "cerul este tronul Meu". Lumina și puterea acestor cuvinte au pătruns adânc în duhul lui Pavel, după cum ne arată mărturia sa către atenieni : "Dumnezeu... este Domnul cerului și al pamântului" (Fapte 7:24). (În Vechiul Testament se vorbește mai mult de "ceruri", în timp ce în Noul Testament de "cer").

     1.4     Voia lui Dumnezeu predomină în sfera cerască

     În rugăciunea pe care Domnul Isus i-a învățat pe ucenicii Săi, găsim expresia : "Vie (sau "să vină") Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pamânt"(Matei 6:10). Într-o zi viitoare cănd va fi necaz și persecuție, poporul pământesc al lui Dumnezeu va striga această rugăciune în neliniștea inimilor lor, dar ce binecuvântare dacă noi suntem încă de acum în starea morală bună și adevărată a acestei rugăciuni. În timp ce intrăm în binecuvântările îndurărilor lui Dumnezeu prin Evanghelie, privilegiul și responsabilitatea noastră sunt de a ne supune lui Dumnezeu ; apoi, eliberați de conformarea cu o lume opusă voii Sale, suntem în stare să deosebim "care este voia lui Dumnezeu, cea bună și plăcută și desăvârșită" (Rom. 12:2). Fiind încă aici jos pe pământ, putem avea afecțiuni potrivite cu aceasta scenă cerească unde voia Lui stăpânește. Inimile noastre ar trebui, cu siguranță, mișcate de faptul că Domnul Isus "S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu și Tatăl nostru" (Gal. 1:4). Psalmul 2 vorbește despre agitația oamenilor care se ridică împotriva lui Dumnezeu și împotriva Unsului Său, Hristos, dar Psalmul 1 prezintă binecuvântarea omului care meditează permanent la legea Domnului. Aceste două feluri de persoane sunt văzute din cer : unii, de care Dumnezeu își bate joc așteptând momentul mâniei ; alții, urmând un drum cunoscut de Dumnezeu, unde există roadă și prosperitate.

     1.5     Sursa bucuriei și cercul de interes al credinciosului sunt în cer 

     În Luca 10:17, ucenicii erau plini de bucurie datorită succesului slujirii lor, însăși demonii le erau supuși prin Numele Domnului. Domnul Isus nu a căutat să micșoreze bucuria lor, dar în răspunsul Său, El le arată, de asemenea și nouă, că nicio slujire pe pământ, oricât de prețioasă și productivă ar fi, nu poate fi comparată cu bucuria de nedescris de a avea numele noastre "scrise în ceruri" (Luca 10:18-20), un privilegiu care aparține acestei grupe de care vorbește Evrei 12, "Adunarea celor întâi-născuți, înscriși în ceruri". Dacă citim Evrei 12:22, 23, vom vedea ceva din înălțimea la care noi, credincioșii, am fost deja aduși, la o poziție moral superioară față de tot ce este pe pământ.

     În Filipeni 3:20, ne este spus că "cetățenia noastră este în ceruri". Nu doar numele noastre sunt înregistrate acolo, ci acolo se află privilegiile noastre, cercul nostru de interes. Lucrurile din cer - atmosfera sa, bucuriile sale, gloria care pătrunde în diferitele sale secțiuni, și mai ales binecuvântarea Celui care Se afla acolo pe tron - sunt cele care intereasează cu adevărat pe cel credincios. Afecțiunile noastre nu trebuie să fie "la lucrurile care sunt pe pământ", ci trebuie să căutăm "lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu" (Col. 3:1-2). "Lucrurile de sus" nu sunt nedefinite, ele se găsesc concret și în permanență în Hristos.

     1.6     Resursele noastre sunt în cer

     Toate resursele noastre sunt în cer. Mântuitorul nostru este acolo (Fapte 5:31). De asemenea, El este acolo ca Mare Preot, ca Avocat și Cap. Scopul este acolo : "premiul chemării cerești al lui Dumnezeu în Hristos Isus" (Filip. 3:14) ; acesta este un obiectiv înaintea căruia ambițiile și onorurile pământului se șterg și sunt făcute fără nicio importanță. Speranța noastră este păstrată acolo (Col. 1:5), la fel ca și "moștenirea (noastră) nestricăcioasă și neîntinată" (1 Petru 1:4). În final, din ceruri, "Îl și asteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale" (Filip. 3:20-21). Pământul nu poate oferi nimic asemănător !

     În timp ce traversăm această lume a tristeții, a agitației și a întunericului, fie ca bucuria, pacea și lumina cerului să poată umple inimile noastre, și să putem manifesta întotdeauna caracterele celor care s-au "întors de la idoli la Dumnezeu, ca s-ă slujim unui Dumnezeu viu și adevărat și să așteptăm din ceruri pe Fiul Sau" (Tes. 1:9-10). 

     J.A. Trench     

     2     Cerul ca partea noastră prezentă

     2.1     Duhul cercetează toate lucrurile, chiar și lucrurile adânci ale lui Dumnezeu

     Un lucru este să știm foarte puțin despre lucrurile cerești, încât este dificil să le definim, și cu totul altceva este să spunem că nu știm absolut nimic despre ele. Creștinismul este revelația cerului în inimile noastre acum. Citatul profetului potrivit căruia "ceea ce ochiul nu a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit este ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru aceia care-L iubesc" (1 Cor. 2:9), are ca scop de a scoate în evidență contrastul cu starea de lucruri creștină : "Dar nouă Dumnezeu ni le-a revelat prin Duhul Său" (1 Cor. 2:10). Și este adăugat : "Căci Duhul cercetează toate lucrurile, chiar lucrurile adânci ale lui Dumnezeu". Adâncimile Ființei Sale și a stării Sale fericite fiind revelate, găsim în revelarea lor punctul culminant al lucrurilor pregătite pentru noi în sfaturile eterne ale dragostei Sale; ele sunt revelate acum pentru ca noi să ne putem bucura.

     2.2     Toate binecuvăntările sunt deja revelate celui credincios

     Cred că este de-o importanță practică imensă pentru sufletele noastre să vadă că nu există deci înaintea noastră niciun element nou de binecuvântare sau de bucurie care să nu fie revelat. Va fi mai târziu o putere sporită pentru a ne bucura, în timp ce astăzi Duhul care locuiește în noi, este prea adesea obligat să Se ocupe de a face o lucrare negativă, de a Se opune cărnii ("ca să nu facem ceea ce am vrea" Gal. 5:17) ; mai tărziu, Duhul Sfănt va putea fi doar puterea bucuriei noastre pozitive de binecuvântări, și va fi pentru totdeauna. Inima va fi atunci lărgită pănă la o capacitate deplină de bucurie. "Căci acum vedem ca prin geam, în chip întunecat, dar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște deplin după cum și eu am fost cunoscut deplin" (1 Cor. 13:12). Tot ceea ce pune astăzi hotare și limite bucuriei noastre, va dispărea, căci noi gemem în acest cort, fiind împovărați, precum păsările în cușcă care aspiră să fie libere ca să zboare în aerul lor nativ. Dar acest lucru fiind recunoscut, cu marea diferență care se va face, toate lucrurile în care vom trăi, și în care ne vom găsi bucuria pentru totdeauna, sunt deja revelate pentru ca noi să putem trăi și găsi bucuria în ele încă de acum. "Cetățenia noastra este în ceruri".

     2.3     Revelația Evangheliei lui Ioan cu privire la cer

     2.3.1     Veniți și vedeți

     Pentru început, Evanghelia lui Ioan este revelația locuinței noastre din cer. Ca de multe ori în alte părți, această Evanghelie se deschide printr-o scenă istorică care ilustrează doctrina cărții. În momentul în care mărturia lui Ioan Botezătorul va face să reiasă gloria Persoanei Fiului lui Dumnezeu în legătură cu lucrarea Sa (în cele două părți ale sale, de a îndepărta păcatul din lume și de a boteza cu Duhul Sfânt), inimile celor doi ucenici ai sai sunt atrase spre Isus printr-o dorință pe care El a trezit-o în ei și pe care El vrea să o satisfacă : "Unde locuiești ?". Celelalte evanghelii puteau doar să spună că vulpile aveau vizuini și că păsările cerului aveau cuiburi, dar că Fiul Omului, Creatorul lor și  a toate, nu avea niciun loc unde să-Și odihnească capul în scena pe care totuși El  a creat-o. Dar în Ioan, răspunsul este : "veniți și vedeți" (Ioan 1:39-40). Si această evanghelie este revelația locuinței cerești a Fiului lui Dumnezeu, care este în sânul Tatălui, și care a venit să descopere și să facă cunoscut pe Tatăl potrivit cu dragostea în care El a locuit, pentru ca noi să putem cunoaște pe Tatăl în Fiul, și astfel casa Tatălui.

     2.3.2     Știți unde Mă duc... Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl

     Mult mai târziu, atunci când El le conduce definitiv inimile (Ioan 14), El tratează cerul ca un loc care le este familiar : "Știți unde Mă duc" (Ioan 14:4). Este ca și cum El ar zice : "Voi cunoașteți bine cerul". Atunci Filip zice : "Arată-ni-L pe Tatăl și ne este de ajuns". El gândea că ar cunoaște casa Tatălui doar dacă L-ar cunoaște pe Tatăl. Și răspunsul este simplu : "Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl" (Ioan 14:8-9). Toate trăsăturile caracteristice ale binecuvăntărilor din cer le-au fost prezentate în Persoana și în drumul Fiului lui Dumnezeu. Iar acum, El urma să-Și ia locul ca centru al întregii scene revelate. Astfel, El a pregătit-o și a făcut-o locuință perfectă a inimilor noastre. Mai mult, El ne-a dat Duhul Sfânt ; cănd Acesta avea să vină, Îl va glorifica pe Hristos : "Căci va lua din ce este al Meu și vă va vesti". Și acum, rețineți : "Tot ce are Tatăl este al Meu ; de aceea am spus că va lua din ce este al Meu și vă va vesti" (Ioan 16:14-15).

     2.4     Cerul ca sferă care preocupă pe cei care sunt potrivit Duhului

     2.4.1     O sferă care se potrivește la viața cea nouă

     Astfel că în Romani 8, reiese că, dacă carnea are obiectele sale, domeniul său și elementul care i se potrivește, cei care sunt potrivit Duhului le au pe ale lor (8:5). Al doilea mare aspect al eliberării noastre, ca răspuns la strigătul din Romani 7, nu este doar o eliberare de viață și natură, ci "legea Duhului de viață în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului și a morții" (Rom. 8:2) ; eliberarea este prin obiectivele (scopurile) adaptate la această viață, și prin puterea acestor obiective (scopuri). Altfel, am fi ca peștii scoși din apă, adică cu o viață nouă, afecțiuni și capacități noi, gusturi și dorințe noi, dar fără sfera lucrurilor care li se potrivesc toate acestea.

     2.4.2     Lucrurile Duhului... tot ce are Tatăl

     Ori, lucrurile Duhului (Rom. 8:5) sunt lucrurile lui Hristos, "tot ce are Tatăl" (Ioan 16:15). Aceste lucruri sunt ele mai puțin reale și mai puțin concrete decât lucrurile cărnii (Evrei 11:1)? Ce putem spune despre locuința noastră de sus, cu noile sale relații și bucurii ? Ce putem spune despre comuniunea pe care o avem cu Tatăl în ce privesc gândurile Sale, planurile Sale, sfaturile Sale și lucrarea Sa pentru gloria Fiului ? Pentru aceasta, avem nevoie, într-adevăr, ca Hristos să locuiască în inima noastră, ca să putem înțelege lărgimea, lungimea, adâncimea și înălțimea (Efes. 3:17-18) ; pentru acest scop precis suntem întăriți prin Duhul în omul dinăuntru. Ce putem spune despre noile obiective (scopuri) care ne-au fost astfel prezentate, față de sărmanele lucruri pe care le urmarim dupa carne ? Ce putem spune despre comuniunea cu Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru, la care suntem chemați ? (1 Cor. 1:9)? Este ea, pentru sărmanele noastre inimi, mai puternică sau mai puțin puternică decât asocierea și comuniunea cu oamenii de care aparțineam altădată și cu care aveam un interes atât de înșelător ? Ce putem spune despre înțelepciunea lui Dumnezeu în taină, înțelepciunea ascunsă pe care Dumnezeu a rânduit-o înainte de veacuri pentru gloria noastră - și pe care niciunul din stăpânitorii lumii acesteia nu a cunoscut-o (1 Cor. 2:7-8) ? - ori, această înțelepciune a fost rânduită pentru a înlocui și elimina pentru totdeauna pentru noi înțelepciunea acestei lumi, știința și filozofia ei.

     2.5     A privi la lucrurile care nu se văd

     2.5.1     Ce sunt aceste lucruri cerești care nu se văd

     Ceea ce îl caracterizează pe creștin, după 2 Corinteni 4:18, este faptul ca el privește la lucrurile care nu se văd. Pentru a putea face acest lucru, trebuie ca ele să fie revelate perfect. Așadar avem ceea ce ne-a învățat Hristos (Filip. 3:12), "lucrurile care sunt înaintea noastră", scopul, premiul chemării de sus al lui Dumnezeu (Filip. 3:14). Astfel că, dacă apostolul avea inima zdrobită din cauza celor care, în cercul mărturiei creștine, "aveau gândurile la lucrurile pământești", el putea afirma totusi că creștinul își are "cetățenia" - tot ceea ce alcătuiește viața morală - "în ceruri" (sau cer) (Filip. 3:19-20). Cum ar putea să fie așa dacă noi nu știm absolut nimic de ceea ce se află acolo ! Ce putem spune despre arborele vieții (Apoc. 22:2), despre mana ascunsă (Apoc. 2:17), despre piatra albă (Apoc. 2:17), despre haina albă (Apoc. 4:4), despre noul Ierusalim (Apoc. 21) ? Au ele mai puțină realitate și putere asupra inimilor noastre decât promisiunile făcute părinților, care nu au văzut aceste lucruri cerești decât de departe, dar care le-au salutat și au mărturisit că erau străini și pelerini pe pământ (Evrei 11:13) ?

     2.5.2     Arvuna

     Ce putem spune despre gloria care urmează să ne fie revelată (Rom. 8:18), și de arvuna a tot ceea ce este înaintea nostră în ea - arvuna moștenirii (Efes. 1:14), Duhul Sfânt pe care Il avem deja (2 Cor. 1:22 ; 5:5) ? Ciorchinele de struguri din Eșcol, adus de copiii lui Israel în pustie (Num. 13:24-25), nu este el un antetip pentru noi (= nu este el o imagine a nimicului pentru noi) (*) ?

     (*) Așa cum acel ciorchine de strugure era nimic față de bogățiile imense pe care le oferea țara Canaan, la fel și binecuvântările noastre de acum, chiar dacă sunt atât de mari, sunt socotite aproape ca nimic față de moștenirea deplină care ne așteaptă în cer (n.t.).

     2.5.3     Hristos ne-a legat de ceea ce este în cer

     Cerurile, împreună cu Hristos ca legătură intimă care ne-a legat de tot ce se găseste acolo, sunt scena revelată acum a locuinței noastre, a relațiilor noastre, a obiectivelor (scopurilor) noastre, a speranțelor noastre, a intereselor și bucuriilor noastre ;  și asta pentru ca un popor ceresc să se poată forma ca atare, prin ceea ce este ceresc pe pământ - nearătând nimic altceva decât ceea ce este ceresc. 

     A.J. Pollock

     3     Șnurul albastru

     3.1     O amintire permanentă

     Copiii lui Israel au primit poruncă, în Numeri 15:37-41, de a pune un șnur albastru peste franjurii (sau "ciucuri") de pe marginea veșmintelor lor, pentru a-și aminti permanent de poruncile Domnului și de a nu căuta gândurile propriilor lor inimi, nici de a urma dorințele propriilor lor ochi. Ce amintire permanentă trebuie să fi fost acest șnur albastru ! Il purtau cu ei, oriunde mergeau, fiind permanent înaintea ochilor lor !

     3.2     O amintire necesară

     Nu putem învăța noi o lecție importantă de aici ? Ea poate fi aplicată la toate împrejurările vieții. Ca și creștini, noi nu suntem chemați să purtăm un adevărat șnur albastru, dar putem să ne amintim permanent cine suntem și cui slujim, pentru a ne păstra adevăratul nostru caracter și a nu permite niciodată asocieri îndoielnice. Există o mare nevoie de aceasta. Căci trăim într-un timp de mare nepăsare spirituală, de frecventarea lumii, de acomodare la duhul timpului. Ni se spune peste tot că vremurile s-au schimbat, că Biblia și creștinii trebuie să se adapteze la vremurile care s-au schimbat. Ar fi bine dacă vremurile s-ar fi schimbat pentru a se adapta la Biblie. Avem nevoie mai mult ca niciodata de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne conduce.

     3.3     O amintire cerească

     Șnurul albastru prezintă într-un mod simbolic adevărul umblării cerești a creștinului. Albastrul este simbolul a ceea ce este ceresc. Albastrul este culoarea cerului. Creștinii aparțin cerului și trebuie să manifeste o umblare cerească. După cum Dumnezeu a scos pe copiii lui Israel din Egipt, la fel și noi trebuie să ne amintim că nu suntem din lume, așa cum Hristos nu este din lume. Domnul S-a referit de două ori la aceasta în rugăciunea Lui memorabilă din Ioan 17. El ne amintește din nou că "cetățenia noastră este în ceruri, de unde Il și așteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos" (Filip. 3:20-21).

     3.4     O amintire care are influență asupra vieții

     Dacă purtăm cu noi ceea ce semnifică acest șnur albastru - adică chemarea noastră (sau vocația) și caracterul nostru ceresc - ar trebui să fim foarte atenți unde mergem și ce asocieri ne permitem. Nu ar trebui să ne dorim lumea, nici să vrem ca lumea să ne dorească. 

                                               ----------------------------------------

        

  

         

 

 

 

                                  Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                      - XIV -

 

      Samuel Ridout

     10.4   Iefta, al optulea judecător

     Ajungem acum la persoana care va fi eliberatorul din această erezie, de acest duh îngrozitor al doctrinei false care a pus stăpânire, prin mărturie, pe poporul lui Dumnezeu. Cine este cel care o poate face ? Încă de la început ne amintește de Tola. Este o persoană disprețuită și respinsă care poate să aducă eliberarea. Cu multe rezerve, putem vedea în viața lui Iefta unele lucruri care îndreaptă privirea spre Binecuvântatul nostru Domn. Frații săi l-au alungat. Nu voiau să aibă nimic de-a face cu el. L-au respins ca o rușine pentru ei și, cănd l-au vazut nu au gasit nimic care să-l dorească. În felul acesta, el ne amintește de Acela care a fost respins de frații Săi precum Iosif odinioară, atunci cănd a venit la frații lui și a fost respins și alungat de ei, iar David, mai tărziu, cănd a fost trimis cu un mesaj de dragoste la frații săi în tabără, chiar în fața vrăjmașului, a fost disprețuit și socotit ca nimic de către ei. Deci, Iefta, fiind respins, a trebuit să-și părăsească propria tară. Într-o țară îndepărtată, el adună în jurul lui pe cei care erau disprețuiți ca și el, oameni de nimic, așa cum sunt numiți, precum tovarășii lui David în peștera Adulam. Am spus că viața lui Iefta îndreaptă privirea spre cea a Domnului nostru. Spun aceasta cu multă ezitare. Au existat motive morale pentru respingerea lui Iefta de către frații săi - era "fiul unei femei străine" - ceea ce ne face să ne îndepărtăm de a lega numele său de nepătatul Fiu al lui Dumnezeu. Ținând cont de acest lucru, respingerea lui ne duce cu găndul la Cel care a fost "despărțit de frații Săi".

     10.4.1     Biruința asupra lui Amon

     Prin urmare, singurul eliberator al poporului lui Dumnezeu de puterea răului și a doctrinei sale este acela care a fost respins de frații săi. Așa că, în acest fel, ne arată pe Hristos ca singurul care poate elibera. Luându-l în mod personal, constatăm că ceea ce sugerează numele lui este foarte izbitor. Cum să fiu eliberat de doctrina falsă ? Numele acestui om este "Deschizătorul", cel care ne deschide Cuvăntul lui Dumnezeu. Este precum adevarul, Cuvăntul lui Dumnezeu ni se deschide, suntem luminați de el. Inimile noastre se deschid la acțiunea sa asupra noastră. Ochiul nostru este deschis pentru a vedea lucrurile minunate din legea lui Dumnezeu. Astfel, pe măsură ce exista o deschidere a Cuvăntului, puterea erorii își va lua zborul.

     Cred că acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care nu avem niciun detaliu și strategie a conflictului în legătură cu Amon. În loc de strategiile luptei, avem de citit un capitol din Biblie. Iefta merge la ei și, parcă, le citește un capitol din Scriptură. El le arată istoria căilor lui Dumnezeu prin care Dumnezeu l-a înlăturat pe Sihon, împăratul amoriților, și a adus pe poporul Său în moștenirea pe care o pretindea acum Amon de la ei. Timp de trei sute de ani, ei sau bucurat de ea fără să se certe. În timpul acestei perioade de trei sute de ani, Amon a fost obligat să recunoască drepturile copiilor lui Israel peste moștenirea dată de Dumnezeu. Iefta le deschide Scriptura și, în timp ce face acest lucru, ia atitudine clară împotriva lor.

Aceasta este ceea ce trebuie făcut în fața unei doctrine false. Avem nevoie de un deschizător, avem nevoie de acel duh de credință care să ia Bibliile noastre și să deschidă adevărul în fața oricărei doctrine false, oricare ar fi numele ei. Și este un fapt binecuvăntat că, dacă un eretic ține Biblia în mână sau nu (cu atât mai bine dacă o ține în mână), poți folosi Cuvântul lui Dumnezeu împotriva lui, dacă ești un deschizător. Dacă avem inima deschisă prin Duhul lui Dumnezeu față de adevărul Său, putem să-l întâlnim pe cel care are o doctrină rea, indiferent care ar fi mărturisirea lui, și îl putem combate prin puterea acestui Cuvânt.

     Dar nu vreu să anticipez prea mult. Există anumite lucruri în legătură cu Iefta care prefigurează, din nefericire, eșecul lui, căci a existat un eșec, chiar și în acest om care a acționat pentru Dumnezeu. El a făcut un legământ cu poporul, că, dacă îi va elibera, el să fie conducătorul lor. Fără îndoială, spiritual vorbind, se va spune că este foarte frumos ca Cuvântul lui Dumnezeu să conducă poporul, ca ei să facă un legământ pentru a fi supuși Cuvântului lui Dumnezeu. Dar, cu siguranță, există ceva mai mult de atât. Când ne amintim că Abimelec dorea să devină conducător, și cum a făcut toate eforturile pentru a obține stăpănirea peste Israel, vedem aici urmele aceluiași duh în acest om, deși Iefta este un om superior lui Abimelec. În Abimelec nu vedem nicio urmă de spiritualitate, în timp ce Iefta este un om care este ferm pentru Dumnezeu. Dar el va fi conducător și va fi recunoscut ca atare. Respingerea lui anterioară îl roade în piept. Aceasta nu a fost luată ca din partea lui Dumnezeu, ci ca un tratament rău. Așa că le amintește că altădată l-au disprețuit, iar acum, dacă le este de folos, trebuie să-l recunoască și să-i dea un loc înalt. Cred că în această pretenție de a fi conducător putem vedea, iubiți frați, cel puțin unul dintre motivele care au dus la eșecul trist de mai tărziu.  

Îl întâlnește pe Amon; el adună poporul și merge în întâmpinarea lui Amon, pe baza adevărului lui Dumnezeu. Pur și simplu, așa cum am spus, își deschide titlurile de proprietate asupra acelei părți de moștenire, și le arată cum le dăduseră Dumnezeu în mâinile lor, cum în ciuda tuturor împotrivirilor lui Sihon și Og, și a tuturor puterilor vrăjmașului, ei  le luaseră în stăpânire, și apoi le aruncă în față batjocura, revendicând pentru Dumnezeu dreptul la acea parte. El zice : "Nu stăpânești tu ce ți-a dat în stăpânire Chemoș, dumnezeul tău?"  (Jud. 11:24). Îl batjocorește pe Amon chiar în față, îi aruncă, parcă, mănușa, și apoi în conflictul, despre care nu avem detalii, el dobândește o biruință completă și absolută asupra puterii răului.  Pentru noi, aceasta este biruința asupra ereziei.  Aceasta biruință se poate obține cu Biblia, inima și conștiița deschisa. Primul lucru pe care îl vom descoperi este ca trebuie să trasăm o line de demarcație între noi și doctrina falsă. De aceea este o imposibilitate totală pentru poporul lui Dumnezeu să îngăduie vreo alianță cu cei care dețin doctrine false. Putem îngădui ignoranța; putem suporta orice eșec în înțelegerea adevărului divin. Un creștin poate să nu cunoască adevărurile profeției; sau cu privire la întinderea deplină a răscumpărării în toate rezultatele ei binecuvântate, da, putem merge împreună cu răbdare cu cineva care este doar neștiutor.

     Dar, să presupunem, că un om ridică o întrebare cu privire la divinitatea Fiului lui Dumnezeu, putem să mergem împreuna ? Să presupunem că vine cineva, negând adevarata umanitate și întrupare a Domnului nostru binecuvântat, spunând că El a fost dintotdeauna om. Putem merge chiar și o clipă împreuna ? Nu trebuie să deschid cartea și să spun : Nu, aceastea sunt lucrurile noastre și nu le putem abandona nici măcar o clipă. Dacă cineva neagă valoarea lucrării ispășitoare a lui Hristos, sau orice altceva care atinge temelia credinței noastre prea sfinte, a merge cu el mai departe, a face loc prin supunere, chiar și pentru un ceas, înseamna lipsă de loialitate față de Hristos care ne-a cumparat. Un singur lucru este de făcut, iubiți frați, cănd întâlnim o astfel de doctrină. Să facem așa cum a făcut Iefta; s-o înfruntăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, și s-o respingem împreună cu toata puterea ei. Așa au putut câștiga biruința pentru popor și pentru Dumnezeu, iar moștenirea care fusese a lor atâția ani a rămas în stăpânirea lor.

     10.4.2    Eșecul lui Iefta și războiul civil între popor

     Ajungem acum la ceva care arată eșecul lui Iefta, ceva care ridică o intrebare foarte interesantă. Aceasta o gasim în versetul treizeci și patru din capitolul unsprezece. Iefta făcuse un jurământ că dacă Domnul va da pe copiii lui Amon în mâna lui, va aduce ca ardere de tot Domnului pe oricine va ieși din casa lui. Ar trebui să fie al Domnului. Nu îmi propun să intru mai mult în ceea ce știu că este o întrebare extrem de interesantă și abstractă, cu privire la ceea ce  a făcut Iefta. Trebuie să mărturisesc că, cu tot ce am citit referitor la acest subiect, nu m-am forțat să înteleg de ce a făcut Iefta așa. Nu am fost niciodată în stare, deși m-aș bucura să fac acest lucru, să cred că omul aspru, care se auto-îndreptățește și cu principii ferme - și, iubiți frați, nu există tiranie mai mare ca tirania unei conștiințe care se auto-îndreptățește, nu există suferință mai mare ca suferința provocată cuiva sub influența unei conștiințe legaliste - că un om de calibrul lui Iefta, care puțin mai târziu va putea lua vadurile Iordanului și, cu bună știință, să înjunghie patruzeci și două de mii dintre compatrioții săi israeliți, era un om prea milos pentru a face întocmai ce a spus că va face, fiicei sale, s-o aducă ardere de tot Domnului.

     Voi menționa doar ceea ce este considerat adesea ca explicație, că el și-a dedicat fiica unei virginități perpetue. Dar, după cum am spus, mărturisesc că orice ar putea crede alții, mi se pare că întreg caracterul lui Iefta era de așa natură încât era perfect capabil să împlinească un asemenea jurământ. Se spune că el cunoștea foarte bine Scripturile. Cunoștea foarte bine despre Avraam. Cu o cunoștință deformată putea foarte ușor să folosească greșit porunca lui Dumnezeu dată lui Avraam, putea, de asemenea, să uite că Dumnezeu a oprit mâna lui Avraam, astfel încât el nu a făcut ceea ce i-a spus să facă. Cu o conștiință morbidă, auto-îndreptățită, cineva care a simțit tot timpul caracterul disprețuitor al fraților săi față de el, cineva care era preocupat de sine și individualist într-o bună măsură, nu era departe de a avea o concepție greșită despre așa ceva.

     Și cât de trist este cănd ne gândim că cei care uneori sunt cei mai credincioși în combaterea ereziei, adesea nu reușesc să facă diferența între combaterea adevăratului eretic, și nimicirea a ceea ce este mai aproape și mai drag. Este o chestiune de istorie și o chestiune de experiență că această fermitate neclintită față de vrăjmaș, adesea este urmată de o fermitate la fel de neclintită și, în aceeași măsură, față de frații nostri. Nu este adevărat, preaiubiților, că Iefta, după ce a adus jertfă pe fiica sănului său, a măcelărit pe frații săi ? Nu este adevărat că omul, în aparență, a redus totul la nivelul morții ? El avea sabia scoasă și, așa cum îi ucisese pe amoniți, la fel avea sa-și ucidă fiica, dacă a promis lui Dumnezeu că o va face. După cum și-a ucis fiica, la fel avea să ia vadurile Iordanului și să-i ucidă pe efraimiți. Nu se abătuseră ei, într-un anumit sens, de la adevărul lui Dumnezeu ? Și astfel, vedem aici, că asprimea și duritatea omului îl duce dincolo de simpla credincioșie față de Dumnezeu în lucrarea de nimicire a propriilor săi frați. Ah, iubiți frați, este nevoie să interpretez aceasta pentru noi ? Este nevoie să vorbesc despre acel duh pe care, din nefericire, l-am văzut atât de mult, care nu face nicio deosebire, care, după cum spune epistola lui Iuda, nu face vreo diferență între unii, salvându-i cu teamă ? Nu am văzut noi ceva rău în a-i trata pe vrăjmași și pe prieteni deopotrivă ? Nu am văzut de multe ori acest lucru, de a-l trata pe poporul lui Dumnezeu exact așa cum i-am trata pe vrăjmașii lui Dumnezeu ?

     Acum, cred că aici intervine eșecul lui Iefta. Este o utilizare dură și rapidă a Scripturii, dacă îmi permit să o aplic fără a face nicio deosebire. Iată pe cineva care Îl iubește pe Hristos, a cărui inimă este plină de iubire față de El, cineva care dorește să-I fie pe plac. Să-l tratez eu pe un astfel de om în același fel în care aș face-o cu unul care învață blasfemie, cu unul care aduce tot felul de doctrine false cu privire la Persoana Domnului. Trebuie să fie aceeași judecată atât pentru amonit cât și pentru efraimit ? Cu siguranță nu, iubiți frați. Trebuie să-mi aduc aminte că efraimitul, -  chiar dacă se poartă cu îngâmfare, chiar dacă face ca aici, batjocorindu-i pe galaadiți că sunt fugari din Efraim, și se plâng cu gelozie că Galaad a câștigat o biruință care, de drept, aparținea lui Efraim, este, totusi, un tovarăș israelit și un frate.  

     Pot să mă ocup de Efraim, așa cum, cu siguranță, ar trebui, dar este cu totul altceva pentru mine să iau vadurile Iordanului, și să oblig pe toți cei care trec prin aceste vaduri să spună doar așa. Să-l silesc să spună șibolet, și dacă nu poate să spună clar, să-l ucid. Șibolet, știm, înseamnă "pârâu, șuvoi", cel care desparte. Se referă la ceea ce a despărțit pe Galaad de Efraim. Deci, dacă cei din Efraim nu se pot pronunța cu privire la ceea ce desparte, să-i tratăm pur și simplu cu sabia, atunci aceasta nu are nimic a face cu credincioșia; încetează să mai fie credincioșie și devine distrugere. Și cred, iubiți frați, că așa cum am avem în Abimelec, eșecul stăpânirii omului atunci cănd el caută propria lui înălțare, la fel și în Iefta avem același eșec al stăpânirii omului atunci cănd conștiința este sub puterea legalismului. Este asprime și duritate fără niciun pic de lumină pentru a o ușura. Este pur și simplu pretenția unui pustnic, călugăr. Deoarece este nefericit în sine, va face totul și pe toți nemulțumiți de el; și cu atât mai trist când deschide Scriptura, cu care i-a judecat pe eretici, și aplicând această Scriptură fără milă celor care nu pot vedea ca el.

     Aici, din nou, putem găsi în istoria Bisericii multe lucruri care corespund cu Iefta. Sunt sigur că, atunci cănd vorbim despre persecuțiile romano-catolice asupra poporului lui Dumnezeu și suntem îngroziți de ele, nu trebuie să uităm persecuțiile protestante asupra poporului lui Dumnezeu. Nu trebuie să uităm legile aspre și dure ale celor care au fugit în această țară (America, n.t.) pentru libertate religioasă, fiindcă doreau libertate de conștiință pentru a se închina lui Dumnezeu și care totuși au făcut legi de un asemenea caracter încât unii dintre cei mai de seamă oameni din colonii, precum Roger Williams și alții, au fost alungați,  în temeiul edictului lor, la indieni. Toate aceste lucruri sunt extrem de interesante și semnificative. Acest lucru ne arată, că, dacă vrem să exercităm o anumită autoritate pentru Dumnezeu, nu trebuie să avem o viziune parțială asupra Scripturii, și, cu siguranță, ceva mai mult decât o conștiiță care face un lucru pentru că este neplăcut de făcut. 

     Înțeleg acest gând al lui Iefta, că părea să creadă că Dumnezeu voia ca el să facă ceea ce era neplăcut pentru el să facă, pur și simplu pentru că era neplăcut. Acesta este motivul pentru care și-ar ucide fiica sau ar alunga-o din casa lui; principiul este același - și, odată ce a gustat din sânge, patruzeci și două de mii dintre frații săi nu-i pot stinge gustul. Nu este oare solemn și nu este un fapt că, în istoria Bisericii, cei care au întâlnit și au combătut erezia, sunt cei care au încrucișat apoi săbiile cu frații lor, și au luptat până la cuțite pentru lucruri care nu erau o chestiune vitală a adevărului ? Ne amintim cum Luter, care a eliberat poporul lui Dumnezeu de erorile și ereziile Romei, s-a întors și s-a certat cu frații săi despre prezența reală a Domnului la Cina , nefiind dispus să cedeze nimic (Luter a susținut în continuare teoria transubstanțierii, n.t.). Putem aplica aceste lucruri; da, fraților, le putem aplica astăzi, și dacă vom face mai bine decât Iefta, trebuie să ne ferim doar de această conștiinciozitate morbidă care este de fapt un suflet neeliberat de legăturile legalismului, care apasă asupra poporului lui Dumnezeu cu chestiuni care nu sunt vitale, și care divizează pe copiii lui Dumnezeu între ei, fără să-i despartă de vrăjmașii lor. 

     Să ne întoarcem puțin la această măcelărire a bărbaților lui Efraim. Vedem în ea contrastul evident față de comportamentul lui Ghedeon în circumstanțe foarte asemănătoare. A fost, se pare, un afront și o provocare mult mai mare de această dată; dar duhul în care i-a făcut față a fost cu totul diferit. Ghedeon, în toată umilința și lepădarea de sine, îi recunoaște nu doar ca frați, ci ca fiind mai buni decât el însuși, pe bărbații lui Efraim. "Ce am făcut eu în comparație cu voi?" Ghedeon nu a căutat și nici nu a negociat pentru a prelua conducerea. El nu s-a supărat și nici nu s-a întristat de reproșul pe care i l-au făcut. El s-a lepădat de sine, dar fără a-l aduce jertfă într-un mod imaginar (aluzie la jertfirea fiicei lui Iefta, n.t.) , ca și cum ar fi plăcut lui Dumnezeu. Ne îndoim pentru o clipă că, dacă Iefta ar fi fost mănat de un duh asemănător, ar fi găsit el mijloacele potrivite pentru a-i corecta pe bărbații lui Efraim, ferindu-i de această măcelărire ? Nu pledez pentru indiferență și slăbiciune. Dar trebuie să existe discernământ. Aici a eșuat Iefta, și nu cred că este posibil să vedem că nu a fost râvnă pentru Domnul, ci un afront personal pe care îl răzbună. Pentru că Efraim i-a tratat rău, i-a amenințat și insultat, mânia lor s-a aprins împotriva lor.

     Din nefericire, cănd ne întoarcem la Efraim, nu găsim decât roadele crescânde ale acestei mândrii nejudecate, care a înflorit mai înainte, dar de la care nu s-au abătut niciodata. Era mândria poziției - înălțarea de sine, care își revendică un loc și demnitate. Poate să invoce istoria trecută, dobândirile și darurile actuale, ca temei pentru supremația sa, dar este măndrie și voință proprie.

     Mândria trebuie zdrobită. Dumnezeu nu va avea niciodată nimic de-a face cu aceasta. Dacă nu este judecată, ea va distruge orice mărturie credincioasă pentru Dumnezeu. El o poate suporta, așa cum văzut în cazul lui Ghedeon, dar El are lecții de învățat din duritatea nejustificată a lui Iefta. Dacă Efraim ar fi învățat aceste lectii, divizarea împărăției sub Roboam nu ar fi fost posibilă. Există astfel de lecții de ambele părți, de la Iefta, dar și de la Efraim.

     10.5     Urmașii lui Iefta

     În contrast cu eșecul lui Iefta, ultima parte a capitolului 12 prezintă remediul la aceasta stare tristă. Avem aici pe cei care sunt urmași, și, așa cum am spus mai înainte, scurtimea descrierii ne amintește încă odata că ne putem aștepta la ceea ce scoate în evidență mai mult partea lui Dumnezeu, decât partea omului. După moartea lui Iefta, Ibțan din Betleem a judecat pe Israel. Semnificația numelui lui Ibțan este probabil "puritate", de la o rădăcină care înseamnă "a fi alb". Acesta este remediul pentru asprime și duritate, așa cum s-a manifestat Iefta. Trebuie să fie puritate. Înțelepciunea care vine de sus este mai întâi curată, apoi pașnică. Poate v-ați gândit, vorbind despre asprimea lui Iefta, că am uitat că este nevoie de credincioșie în poporul lui Dumnezeu. Nu am uitat și vreau să arăt cealaltă parte în legătură cu Scriptura care o prezintă. Asprimea lui Iefta trebuie criticată așa cum merită. Nu este bine să luăm vadurile Iordanului și să ucidem pe frații nostri fără discernământ. Haideți atunci, ca să zicem așa, să aruncăm toate disputele despre orice lucru; să nu fim atenți la ceea ce țin frații nostri, sau cum fac ei, sau cât de supuși sunt lui Dumnezeu; haideți să ne deschidem brațele și să-i primim înăuntru. Nu, aceasta este cealaltă parte a greșeli. Înțelepciunea care vine de sus este mai întâi curată, și nu poate exista pace fără curăție. Sacrificând asta, am sacrificat totul.

     Observați că acest judecător, spre deosebire de Iefta, are treizeci de fii și treizeci de fiice. Și acesta este din nou un semn al creșterii și înmulțirii după gândul lui Dumnezeu. Iată un judecător care, în loc să-și ucidă frații, și unica lui fiică, care, în loc să pună capăt oricărei speranțe de creștere potrivit cu principiile pe care le-a susținut, el adună și este capabil în acest fel să-și înmulțească familia. Astfel, el este în stare să ducă la îndeplinire într-o măsură sporită principiile pe care el le reprezintă, iar acestea sunt principiile purității. Nu se menționează nimic despre stăpânirea lui, în afară de aceasta. Dar putem fi siguri că acolo unde domnește puritatea, mândria lui Efraim va fi tratată altfel. Nu va fi ingăduită, dacă este posibil, să ajungă în frunte și să producă dezbinare în poporul lui Dumnezeu, și nici nu va fi tratată cu indiferență.

     10.5.2     Elon

     După el îl avem pe Elon Zabulonitul, care a judecat pe Israel timp de zece ani, și nu se menționeaza nimic decât că el a judecat. Zabulon este seminția care ne vorbește despre rămânerea în comuniune cu Dumnezeu. Iar Elon, "puternicul", arată cum după puritate vine puterea, și în felul acesta prosperitatea.

     Trebuie să existe putere în guvernarea poporului lui Dumnezeu. Este o nebunie să ignori acest lucru. A pleda pentru neglijență sau necredincioșie față de principiile divine ar fi un mare rău. Ordinea casei lui Dumnezeu trebuie menținută cu o mână fermă. Nu ne putem gândi la indiferență față de voia lui Dumnezeu. Acolo unde ea este permisă va dispărea orice mărturie despre Hristos.

     Nici numerele nu pot fi luate în considerare. Dacă nu ne plecăm în fața autorității lui Hristos, de teamă să nu pierdem sau să nu câștigăm persoane, atunci nu acționăm potrivit purității și puterii divine. Cât de solemnă este responsabilitatea celor care vor să slăbească mâinile celor care se străduiesc să mențină ordinea lui Dumnezeu. 

     Să fim clari. Este nevoie absolută de grijă pastorală și de supraveghere printre sfinții lui Dumnezeu. Nu ar trebui să existe nicio întârziere în a mustra și a corecta pe cei care au nevoie. "Vă îndemn dar, fraților, mustrați pe cei în neorânduială, mângâiați pe cei descurajați, sprijiniți pe cei slabi, fiți îndelung-răbdători față de toți" (1 Tes. 5:14 ). Aici avem indicații complete pentru o îngrijire pastorală puternică și fermă, dar iubitoare. Un rău nemustrat se va răspândi până când va trebui judecat cu mai multă vigoare decât dacă ar fi fost judecat cu fidelitate de la început.

     Sau mai mult, nu poate exista o guvernare puternică în casa lui Dumnezeu dacă nu se acordă o atenție deosebită la primirea în comuniune a poporului lui Dumnezeu. Dacă este slăbiciune aici, va fi slăbiciune peste tot. Totul trebuie să se facă în dragoste, dar totul trebuie făcut potrivit adevărului. Nu trebuie să ne surprindă dacă apare o problemă care era inevitabilă datorită neglijării primelor precauții - grija în primire și grija pastorală fidelă. Fie ca lecțiile din trecut să ne învețe pentru viitor, dacă Domnul va zăbovi încă.

     10.5.3     Abdon

     Ultimul judecător menționat în acest capitol este Abdon (a sluji), fiul lui Hilel (laudă) piratonitul, "slujește fiul laudei". Slujire care izvorăște dintr-o inimă plină de laudă. El locuiește într-un loc care vorbește despre răscumpărare și eliberare. El nu este un Iefta. Nu este unul care are doar o singură regulă după care măsoară oamenii. Și dacă nu ajung la această regulă el îi taie. Dar noi avem duhul slujirii, despre care am vorbit deja, duhul de conducere și de slujire în dragoste care curge dintr-o inimă plină de laudă. Și unde este acesta ? acolo unde poporul lui Dumnezeu este plin de laudă, locuind în casa Lui și, deci, lăudându-L, acolo va fi slujire pentru frați și guvernarea casei  lui Dumnezeu, care va fi menținută, nu prin violență, ci în puterea și tăria curăției. Să ne amintim deci, că aceste lucruri sunt un antidot pentru asprimea lui Iefta. Antidotul la duritate nu este indiferența. O, dacă am putea învăța aceasta în sufletele noastre, că reacția la duritate are această triplă caracteristică, - curăție, putere și slujire. Ah, iubiți frați, să rămânem strâns lipiți de curăția adevărului lui Dumnezeu; să fim fermi acolo unde este pus în discuție adevărul Lui, și atunci, în slujba laudei, cu o inimă plină de laudă, vom descoperi că nu este nevoie să fim "un Iefta" pentru a sta tari pentru Dumnezeu. Cât de mult avem nevoie de armele dreptății, în mâna dreaptă și în mâna stângă (2 Cor. 6:7). Cum vom fi feriți în orice direcție de multe greșeli, și, iubiți frați, Domnul să ne imprime această lecție, o lecție care, sunt sigur că avem nevoie la fel de mult ca toți ceilalți. 

     

     

                                 Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                      - XIII -

     Samuel Ridout

     10     Iefta : Predecesorii și succesorii săi (Jud. 10 la 12)

     Ultima parte a capitolului 9 ne-a prezentat rezultatul inevitabil al unui drum de voință proprie și autoritară, precum cel pe care l-am văzut în caracterul și calea lui Abimelec. După cum am văzut, înălțarea lui, drumul lui și căderea lui, sunt ilustrate prin domnia mărăcinelui, în contrast cu slujba pomilor care aduc roade. Să privim cu atenție la parabola lui Iotam, căci este o lecție caracteristică a cărții Judecatori, referitor la relațiile din mijlocul poporului. Mai înainte, am văzut în principal relațiile poporului cu vrăjmașii lor; în episodul cu Abimelec este vorba despre relațiile interne, unii față de altii. Nu va putea fi păstrată o mărturie pentru Dumnezeu, decât pe baza principiilor prezentate în parabola lui Iotam.

     10.1     Tola și Iair - un timp de pace pentru Israel

     Începutul capitolului 10 contrastează cu cel precedent. Scurtimea primelor două paragrafe, în care unul prezintă domnia lui Tola, iar celălalt pe cea a lui Iair, pare să indice simplitatea domniei lor. În general, "abimelecii" fac cele mai lungi capitole în Biblie, căci istoria propriei voințe pe care Dumnezeu trebuie s-o zdrobească și s-o smerească, ne dă detalii necesare pentru învățătura noastra. Dar când există binecuvântare divină, o lucrare adevarată după gândul lui Dumnezeu, aceasta este descrisă deseori în câteva cuvinte. După cum spun istoricii, cele mai dificile momente fac paginile istoriei cele mai interesante, în timp ce cele mai bune momente, cum ar fi o perioadă de liniște si prosperitate, fac paginile istoriei plictisitoare și lipsite de interes. În legătură cu acești doi judecatori nu ne este prezentat niciun detaliu deosebit. Totuși, faptul că ei vin imediat după Abimelec, prezintă un contrast. "Și după Abimelec s-a ridicat, ca să salveze pe Israel, Tola, fiul lui Pua, fiul lui Dodo, bărbat din Isahar" (Jud. 10:1). Pe lângă numele său, ne sunt arătate puține lucruri ca să aflăm ceva despre el. Dacă numele lui Abimelec sugera mândria lui prin faptul că își revendica succesiunea : "Tatăl meu a fost împărat" și "Eu voi fi împărat", dimpotrivă, numele lui Tola sugerează un gând opus.

     10.1.1   Tola

 

    Tola înseamnă : un vierme - un vierme ca să judece pe Israel! Ce contrast cu mândria celui care se laudă cu genealogia lui și propria lui valoare, și care nimicește tot ceea ce nu s-ar pleaca în fața propriei sale voințe ?

     Genealogia lui Tola este dată până la a doua generație în urmă. Dodo - "preaiubit" - este primul, apoi vine fiul său Pua - "discurs", "vorbire" -, și, în final, Tola - "un vierme". Astfel, dragostea lui Dumnezeu este sursa din care decurge totul; cel care se bucură de aceasta va vorbi din prisosul inimii sale, și va fi condus la o smerire de sine, ceea ce este sugerată prin "vierme". Pua - discurs sau exprimare - vine dintr-o rădăcină care semnifică "a respira", și prin aceasta ni se amintește de Duhul, care este suflat în fiecare din cei care cred în dragostea lui Dumnezeu așa cum este arătată în Hristos, și de expirare, în puterea aceluiași Duh, spre laudă și mărturisire.

     Tola este un bărbat din Isahar, "răsplată" - care vorbește despre răsplata vieții de credința, atât acum, cât și în viitor. Dar este izbitor că el nu locuiește în niciuna dintre cetățile propriei sale seminiții, ci în Șamir, pe muntele lui Efraim. În smerenie, el nu se gândește la răsplată, slujind nu pentru o plată, ci în rodnicia unei vieți prin dăruire de sine. Un Tola din Efraim nu este în pericol de mândrie la care este expusă în mod deosebit acea seminție.

     El locuia în Șamir, un cuvânt derivat dintr-o rădăcină care înseamnă "a fi rigid" sau "ferm". De aici, derivatul principal este cuvântul "a observa". Aceasta sugerează vegherea necesară a unui conducător, "cel care conduce cu sârguință".

     Este demn de remarcat faptul că Tola a murit și a fost înmormântat în locul în care a trăit. Prin acest fapt sunt arătate stabilitatea și fermitatea. Moartea nu a adus, ca să zicem așa, nici o schimbare în principiile pe care le-a susținut. 

     Am fost uimit de gândul că în Tola, cât și în Iair, și în cățiva judecători care sunt menționați după istoria lui Iefta, avem, probabil, mai clar decât în oricare parte a cărții, tipuri ale lui Hristos Însuși. Sunt multe lucruri la Iefta, de exemplu, la fel cum sunt multe la Ghedeon și în ceilalți, pe care nu le-am putea atribui Domnului nostru; dar aici sunt spuse atât de puține, încât însăși poziția și numele par să-L arate pe El. Ne amintim ca în Psalmul 22 El vorbește despre Sine ca despre un vierme și nu ca despre un om. Luând locul cel mai de jos - El care a avut locul celei mai înalte glorii în ceruri - smerindu-Se 

și renunțând la orice onoare, vedem caracterul Celui care S-a ridicat cu adevărat pentru a salva poporul, fie că este vorba despre Israel, fie despre Biserica Sa. Cel care Își ia locul în umilință este Cel care poate judeca poporul și să-l adune, după cum vedem în acel psalm. După ce Și-a luat locul ca un vierme și nu ca om, și a murit astfel pe cruce, El învie dintre morți, centru de binecuvântare pentru frații Săi, rămășița lui Israel, adunarea cea mare a întregului popor; și, în final, toate națiunile pământului vor auzi și se vor aduna la El pentru binecuvântare. Astfel, de la cruce, ca centru, radiază toată binecuvântarea și prin El, al cărei smerenie L-a dus la cruce, vine toată speranța noastră de eliberare.

     Nu spun că aceasta este un tip al lui Hristos, ci îndreaptă privirile spre El. Dar dacă în felul acesta îndreaptă privirile spre Hristos, ce imagine ne oferă Tola despre adevăratul duh de guvernare și de judecată. În contrast cu acea înălțare de sine care va stăpâni sau va ruina, zdrobind tot ceea nu se supune propriei ambitii, Tola, în liniștea lui, aparent fără niciun conflict, fie cu vrăjmasii din afară, fie în interiorul poporului, judecă însă cu credincioșie, și, de la începutul și până la sfârșitul vieții sale, lungi și pașnice, ni se spune că el a apărat și salvat pe Israel. A fost o lucrare reală și foarte eficientă. Așa va fi mereu.

     10.1.2     Iair

     După Tola avem pe un altul, care la fel se vorbește despre el foarte pe scurt : Iair, galaaditul (și revenim din nou în Galaad). El a judecat pe Israel douăzeci și doi de ani. Ceea ce ni se spune despre Iair este că el a avut urmași care au condus, care au fost cu adevărat urmași. "El a avut treizeci de fii care încălecau pe treizeci de mânji de măgăriță; și ei aveau treizeci de cetăți, care se numesc satele lui Iair (sau : "Havvoth-Iair") până în ziua aceasta" (v. 4). Urmașii lui Iair sunt astfel conducători și observăm că ei nu cer să conducă, ci ei sunt practic conducători; probabil că nu într-un mod foarte larg, ci fiecare în propriul său cerc de influență are un loc de putere și autoritate asupra unei cetăți. Aceste cetăți poartă numele tatălui, - Havvoth-Iair - "viețile lui Iair". Adică ei au dus mai departe viața lui Iair, ca să zicem așa, chiar și după moartea lui; cu alte cuvinte, el a trăit dupa moartea sa. 

     Iair este "dătătorul de lumină", și așa cum am văzut, în Tola, gândul smereniei Domnului nostru până la moarte, tot așa vedem și în Iair gândul că El dă lumina poporului Său, prin care să poată crește. Și în aceste cetăți avem această creștere prin adevărul continuat în urmașii lui.

     Acest lucru este foarte simplu și nu există niciun zgomot de arme aici, dar cât de binecuvântat este să ne amintim că, până la urmă, în mijlocul ruinei și decăderii noastre, dacă va fi vreo masură de recuperare pentru Dumnezeu, dacă va fi vreo restaurare din haosul pe care l-a produs  Abimelec, aceasta trebuie să fie prin regula umilă și pașnică a smereniei, - aceasta regulă care este cu atât mai eficientă cu cât a fost coborâtă până în țărână. Împăratul care domnește, dacă îl putem numi împărat, este cel care domnește din țărână. Puterea care va satisface pe poporul lui Dumnezeu este puterea slabiciunii, care se sprijină pe puterea atotputernică, unde cineva are gânduri smerite despre sine și adesea este disprețuit de ceilalți. Dacă noi, în micimea noastră, ne putem lua locul alături de Omul durerii în umilință, atunci avem cheia guvernării. Cheia unei puteri și autorități în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Când am văzut vreodată pe poporul lui Dumnezeu luându-și locul alături de Tola, într-o stare de smerenie perfectă, așa cum sugerează numele său, și nu am văzut că eliberarea să vină prin aceasta ? Si crescând, din aceasta vine apoi cunoașterea adevarului divin, cu puterea sa transformatoare și administrativă. Acolo unde acest lucru este prezent, are loc o creștere și un progres care este foarte plăcut de văzut. Avem aici un eșantion de autoritate reală, deși poate să nu fie într-un mod foarte proeminent, identificat, de asemenea, cu o creștere reală.

     Este foarte interesant să vedem că acest lucru are loc în Galaad, care este într-un teritoriu care face parte din moștenire, de partea cealaltă a Iordanului. Numele Galaad, știm, înseamnă "martor" sau "mărturie". Astfel, vedem aici poporul lui Dumnezeu care, prin creștere reală, păstrează o mărturie potrivită înaintea lumii. Însuși locul pe unde vine vrajmașul este pe partea Galaadului, partea mărturiei noastre, așa cum vom vedea puțin mai departe; și ce mângâiere este atunci când, prin lumina adevărului, poporul lui Dumnezeu menține o mărturie, și crescând în legătură cu această mărturie, astfel încât lumea însăși să vadă viața lui Iair. 

     Ah, iubiți frați, până la urma viata este adevarata mărturie în ochii lumii. Aceste cetăți ale lui Iair, aceste cetăți ale vieții, sunt stabilite prin lumina adevărului lui Dumnezeu. Lumea nu poate nega comportamentul, nu poate nega creșterea spirituală. Ea poate nega mărturisirea, poate să-și bată joc, dar nu poate nega, nici nu poate disprețui, chiar dacă o afectează aceasta, o creștere spirituală adevarată.

     Vom observa, de asemenea, ca această creștere este în legătură cu guvernarea, căci aluzia la faptul că ei călăreau pe mânji de măgăriță înseamnă aceasta. Domnul nostru a fost salutat ca Împărat când a intrat călare în Ierusalim. În răsărit acesta era semnul guvernatorului sau al conducătorului. Debora face aluzie la acest obicei în cântarea ei (Jud. 5:10).

     Iair moare și este înmormântat la Camon. Acestui cuvânt i s-au dat diferite semnificații, deși derivarea lui din rădăcina "a crește, a se ridica" este evidentă. Unul din ele este foarte semnificativ : "un câmp de cereale", căci astfel de vieți au garanția învierii cu recoltă îmbelșugată. 

     Ce contrast avem aici cu Abimelec. Binecuvântat contrast. Fie ca și noi să învățăm această lecție - smerenie și lumină. Acesta este mai mult decât un contrast; este un remediu. 

     10.2     Un nou declin al poporului Israel

     Ajungem acum la ceva ce este din nou important, o secțiune lungă și, din nefericire, așa cum am spus, când există o porțiune lungă, ne putem aștepta să găsim un conflict între principiile lui Dumnezeu și practicile poporului. Viața lui Iefta ne oferă multă hrană pentru meditație și rugăciune. Mai întâi de toate avem, ceea ce nu găsim în legătură cu Tola sau Iair, relatarea unei noi îndepărtări de Domnul a copiilor lui Israel. Și aici numărul dumnezeilor lor este atât de mare încât include pe toți dumnezeii păgânilor de care erau înconjurați.

"Au slujit baalilor și astarteelor și dumnezeilor Siriei și dumnezeilor Sidonului și dumnezeilor Moabului și dumnezeilor fiilor lui Amon și dumnezeilor filistenilor" (v. 6).

     Este o apostazie care pare chiar mai profundă decât oricare alta la care s-a ajuns, și atât de completă încât doar Dumnezeu este exclus din slujirea lor. Ei vor sluji la tot felul de dumnezei, exceptându-L pe Dumnezeul cel viu, și aceasta va face întotdeauna apostazia. Eroarea este tolerantă; doar adevărul este cel care exclude tot ce nu este adevărat. Carnea are zece mii de moduri de a se manifesta. Ea are, ca să zicem așa, mii și mii de dumnezei pe care îi adoră și îi slujește. Este doar Unul căruia nu I se poate închina, și Acesta este Dumnezeul cel viu. Și așa o vedem aici cu Israel. Cu cât și-a înmulțit mai mult dumnezeii, cu atât s-a îndepărtat mai mult de Cel adevărat. Profeții sunt plini de prezentarea jalnică a acestei situații, și de implorarea răbdării divine.

     Rezultatul este, cu siguranță, simplu și inevitabil. Dacă sentimentul autorității lui Dumnezeu asupra sufletelor noastre este pierdut pentru noi, atunci rezultatul va fi că El trebuie să ne lase în mâna autoritații pe care am urmat-o. Cât de semnificativ este acest lucru. El ne arată - și este foarte mișcător să vedem - că Binecuvântatul nostru Dumnezeu nu Se bucură de judecată, că Lui nu-I face plăcere să pedepsească, El pur și simplu, ca să zicem așa, permite poporului Său să culeagă rezultatul propriei nebunii. Este ca și cum ar spune : "Vedeți, nu Eu vă trimit această pedeapsă"; "Nu Eu vă trimit acest rău, ci, pur și simplu, vă arăt rezultatul propriului vostru rău". Și astfel, în timp ce slujeau dumnezeilor filistenilor și ai amoniților, au fost dați în mâna acelor popoare pentru a fi zdrobiți, după cum spune Cuvântul, sub călcâiul de fier al unei puteri străine. 

     Iubiți frați, să dăm mărturie pentru Dumnezeu. Când am găsit vreodată guvernarea Lui apăsătoare, când am găsit vreodată ceva amar sau greu în slujirea Lui ? Au existat încercări și dificultăți legate de aceasta, a fost de multe ori când s-a arătat carnea. Dar spun din nou : când a simțit inima noastră ceva din apăsarea unui jug care este întotdeauna ușor și a unei poveri care este întotdeauna ușoară ? Apostolul iubirii, apostolul care a fost cel mai aproape de inima lui Hristos, ne-a spus că "poruncile Lui nu sunt grele". Întreb din nou, dacă ar fi să spunem despre stăpânirea raului, sub orice formă ar fi ea, a fost vreodată lumină, a fost vreodată altceva decât o tiranie zdrobitoare ?  Să luăm, de exemplu, slujirea, indiferent ce ar putea fi, indiferent care ar putea fi forma răului, de la o simplă ușurătate la cea mai grosolană imoralitate, de la o simplă indiferență față de Dumnezeu, la cea mai completă necredincioșie, când am realizat vreodată că slujirea răului nu este altceva decât o stare apăsătoare și amară pentru suflet ? Niciodată!

     Și așa a fost și cu Israel aici. Această robie a filistenilor, despre care se vorbește aici, rămâne cu ei pe tot parcursul cărții, și chiar în Samuel, pănă cănd se va ridica David, care îi eliberează complet de puterea lor. Aici nu îi avem încă în vedere pe filisteni, ci avem acele aluzii pe care le-am văzut în relatarea despre Șamgar. Ne amintim ca acesta era un vrăjmaș de la hotarul de vest, dintre Canaan si Egipt, care amenința să vină de îndată ce avea ocazia potrivită. Aici descoperim că poporul și-a deschis brațele pentru orice formă de idolatrie în îndepărtarea lor de Dumnezeu, și, ca rezultat natural, filistenii au preluat aceasta puterea care le-a fost pusă în mâinile lor, răspunseseră parcă la invitație și deveniseră stăpâni.

     Dar în legătură cu Iefta, ceea ce avem aici este puterea fiilor lui Amon, cei care locuiesc în partea de răsărit de Iordan, și despre ei trebuie să vorbim acum. Amon era celălalt fiu al lui Lot. Am văzut deja ce a reprezentat Moab și, învățănd ce este Amon, vom găsi, pur și simplu, lecția lui Moab repetată cu anumite diferențe ale propriului său caracter. Am văzut că Moab era legat de Israel prin natura sa, iar Amon avea aceiași legătură; prin urmare, ne găndim la ceva ce are un fel de asemanare exterioară cu adevărul lui Dumnezeu, sau, cu alte cuvinte, este o mărturisire în contrast cu o diferența deschisă și absolută.

     Moab a reprezentat o simplă mărturisire cu toată goliciunea ei, și, aș putea adăuga, cu toată îngăduința față de carne. Moab era o legătură potrivită cu Amalec, poftele cărnii. În Amon avem mărturisire care poate pretinde un fel înrudire cu Israel; dar, până la urmă, este doar o mărturisire, deși pare să aibă un gând sau două în plus. Nu este o mărturisire care este legată atât de mult de îngăduința cărnii, ci care se află sub puterea unui conducător, care a stăpânit cândva peste Amon. Sihon a fost împăratul amoriților, împăratul Hesbonului, și el a fost practic conducătorul fiilor lui Amon, și în timp ce fiii lui Amon își puteau păstra identitatea naturală, totuși conducătorul lor a fost acest Sihon, împăratul amoriților. Amoriți erau vorbăreți, cei care țineau discursuri, așa cum am văzut seara trecută. Discursurile lor mari nu erau decât deșertăciune. Vorbirea lor avea un nivel foarte înalt. Erau plini de propria lor vorbire și în felul acesta sugerează imediat activitățile minții omenești. Hesbonul, capitala acestui împărat, pare să ne dea cheia caracterului amoniților. Hesbon, "raționament", înseamnă folosirea minții în lucrurile lui Dumnezeu. Rațiunea, introducerea minții omului în lucrurile lui Dumnezeu.

     Ne amintim că am văzut același lucru și cănd am vorbit despre Iabin, împăratul Hațorului, vrăjmașul din nord. Există, fără îndoială, o mare asemănare între Iabin si Amon. Diferența, cred că vom observa, este că în cazul lui Iabin este mai hotărăt; avem aici atacul deschis al necredincioșiei care refuză în totalitate numele și jugul creștinismului; sursele sale de influență se află în afara terenului revelației, chiar dacă mai târziu va aplica raționamentul său la Cuvantul lui Dumnezeu, ca în "Critica superioară", sau să-și formuleze teologia ca bază pentru disputa pe care am văzut-o acolo. În cazul lui Amon avem atacul din interior al marturiei. Există o marturie care pretinde a fi creștină, dar nu este. Păstrează înrudirea exterioară cu poporul lui Dumnezeu, dar caută să-i distrugă credinta. Este folosirea minții în legătură cu adevărul divin, construind sisteme de eroare dintr-o aplicare greșită a Cuvăntului lui Dumnezeu.

     Dacă ar fi posibil, ar fi extrem de interesant să urmărim istoria erorii, istoria ereziei printre poporul lui Dumnezeu. Ea a venit întotdeauna în acest fel, folosindu-se de adevarul divin ca bază pentru a merge mai departe introducănd ceea ce este rău și fals. Aceasta aș vedea ca o diferență dintre stăpânirea lui Iabin și Amon. Iabin intoduce necredincioșia sau filozofia din afară ; Amon folosește adevarul ca să învețe eroarea; dar face un sistem eronat, folosind termenii Scripturii, și, poate, unele doctrine scripturale, dar care duce la ceea ce este absolut nescriptural. Aceasta este erezie. 

     Cei care suntem familiarizați cu istoria doctrinei false în Biserică, ne amintim cum unele din aceste erezii, precum gnosticismul, care au apărut foarte devreme în istoria Bisericii, s-au răspândit încât aproape a cuprins întreaga Biserică mărturisitoare. Acesta a fost un sistem filozofic. A folosit nume divine și, într-o anumită măsură, adevărul divin, dar a distrus în mod absolut puterea adevărului, folosindu-se de el fără puterea și ajutorul Duhului Sfânt, sau fără nicio supunere față de Cuvăntul lui Dumnezeu. Am fost uimit să văd zilele trecute că acest sistem al gnosticismului este încă crezut, și învățăturile sale, într-o anumită măsură, practicate în Europa. Acest sistem este doar una dintre multele forme de erezie pe care le găsim sugerate de această invazie amonită. Ea are loc în partea de răsărit a lui Israel; adică pe teritoriul său. Este un adevăr foarte plăcut că zonele muntoase sunt mai sigure, dar trebuie trecut Iordanul pentru a ne afla cu adevărat acolo, și nu doar formal. Pentru a fi înviat cu Hristos în moartea și în învierea Sa, înseamnă a fi în mod practic în locul sigur unde nicio putere a răului nu ne poate atinge.

     Puterea doctrinei false este o stare de nedescris. Cred că dacă ochii noștri s-ar deschide astăzi asupra stării creștinătății, am fi destul de îngroziți cu privire la urmările oribile ale ereziei asupra adevărului lui Dumnezeu. Ele sunt făcute de amoniți, oameni care poartă numele de creștin, care folosesc limba poporului creștin, care țin Biblia în mâini în timp ce vorbesc. Cănd menționez Adventismul de ziua șaptea, Știința Creștină, Zorii Mileniului (Martorii lui Iehova, n.t.), și multe alte forme ale celor mai mortale și mai oribile erezii, putem vedea că amoniții nu sunt nicidecum morți în timpul prezent. Este o putere îngrozitoare și teribilă. Este puterea omului care preia litera Cuvăntului lui Dumnezeu, pentru a-l sluji pe Satan și nu pe Hristos, și în tot acest timp dănd o mărturie creștină. Ceea ce vedem astăzi nu este doar atacul necredinței din afară, ci este atacul mărturiei din interior, cea care își revendică din nou vechiul teritoriu, ca să zicem așa, teritoriul amoniților, de la credința care îl cucerise altădată.

     Această putere a doctrinei false se întinde peste întreg teritoriu dinspre răsărit. Toți sunt stăpânirea ei în Galaad și la răsărit de Iordan și, de fapt, a intrat chiar în țară, atacând cetățile lui Beniamin, Iuda și Efraim, ceea ce a reprezentat dintotdeauna inima și bastioanele moștenirii lui Dumnezeu. La fel s-a răspândit și erezia, și au existat timpuri în istoria Bisericii cănd o astfel de erezie, precum Arianismul, care neagă divinitatea lui Hristos, pusese stăpânire atât de mult pe poporul mărturisitor al lui Dumnezeu, încât orice martor pentru Hristos avea să fie alungat, și însuși Anastasie, marele mărturisitor al adevarului cu privire la Persoana Domnului nostru, a fost alungat. De fapt, însuși împăratul Constantin a fost arian, și mulți, cu siguranță, l-au urmat pur și simplu pe conducător. Astfel, vedem cum această putere a doctrinei false se strecoară printre poporul lui Dumnezeu prin marturisire.

     10.3 Pocăința poporului și promisiunea unei eliberări

     Asuprirea este atât de apăsătoare și atât de completă că, în cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, fiii lui Israel au trebuit să strige mărturisind păcatul lor, mărturisind că propria lor îndepărtare de El a făcut posibile astfel de lucruri. Nu va exista niciodată vreo putere reală asupra ereziei până nu va exista o mărturisire a modului în care erezia a apărut. De ce ar trebui să intre o doctrină falsă printre poporul lui Dumnezeu ? De ce ar trebui să fim astfel sub puterea răului ? Ah, iubiți frați, dacă Hristos ar ocupa locul pe care ar trebui să-l ocupe în inimile și în mințile noastre, dacă El ar conduce în Biserică așa cum ar trebui, credeți că erezia ar putea să-și mai pună piciorul pe locurile înalte ale moștenirii lui Dumnezeu ? Ar fi imposibil. Lucrul acesta are loc doar atunci cănd inima se răcește, cănd noi înșine, poporul lui Dumnezeu, am slăbit vegherea noastră, atunci acea mărturisire își găsește oportunitatea și sunt introduse doctrinele rele. Repet din nou, ar fi îngrozitor pentru noi dacă în seara aceasta am realiza cum s-a răspândit această formă a răului în Biserica de astăzi. Vedem cum această formă a răului stăpânește pe mulți din bisericile ortodocse, care în trecut au fost martori ai adevărului lui Dumnezeu. Printre ei veți găsi astăzi erezii oribile ca anihilaționismul, restauraționismul, negarea divinitatii lui Hristos, și alte doctrine înrudite. Este solemn și îngrozitor să ne gândim la așa ceva.

     Există mărturisire, dar Dumnezeu este credincios și trebuie să le arate că una este să te îndepărtezi de El și cu totul altceva să te întorci. Este un lucru important că după ce ne-am îndepărtat de El să mărturisim puterea vrăjmașului, dar simpla mărturisire nu va anula îndepărtarea de Dumnezeu. După o pedeapsă lungă, putem deveni conștienți de păcatul nostru și, întorcându-ne la Dumnezeu să-l mărturisim din inima. Aceasta înseamnă că voi recâștiga tot ceea ce am pierdut dintr-o dată ? Ah, nu! Trebuie să bem apa ăn care vițelul de aur a fost presărat pe suprafața ei. Trebuie să culegem ceea ce am semănat, și aceasta a găsit Israel și a fost apăsător pentru ei. Cu o ironie solemnă, Dumnezeu le zice : "Mergeți și strigați la dumnezeii pe care vi i-ați ales: ei să vă salveze în timpul strâmtorării voastre" (v. 14).

     Dar apoi are un efect binecuvântat. Ei se întorc. Însăși nenorocirea lor îi obligă să se întoarcă de la vrăjmașul care i-a asuprit atât de mult. Însăși nenorocirea lor îi face să mărturisească chiar în momentul cănd puterea vrăjmașului era cea mai mare. Ei sunt forțați să-și mărturisească păcatul, să lepede jugul, să îndepărteze dumnezeii falși din mijlocul lor și să slujească Domnului. Ei fac o mărturisire adevărată înaintea lui Dumnezeu și se abandonează în mâinile Lui : "Am păcătuit, fă-ne cum este bine în ochii Tăi; numai, Te rugăm, scapă-ne în ziua aceasta" (v. 15). Cât de infinit de îndurător este Dumnezeul nostru; El nu poate să fie indiferent în fața nenorocirii, chiar și atunci cănd ea este produsă de păcat : "Și sufletul Său a fost îndurerat de nenorocirea lui Israel" (v. 16). Ori de câte ori există o pocăință adevărată, Binecuvântatul nostru Dumnezeu nu va lăsa pe poporul Său fără o anumită măsură de eliberare.