temelia si adevarul

                                 Meditații Asupra Cărții Judecători

                                                                      - XIII -

     Samuel Ridout

     10     Iefta : Predecesorii și succesorii săi (Jud. 10 la 12)

     Ultima parte a capitolului 9 ne-a prezentat rezultatul inevitabil al unui drum de voință proprie și autoritară, precum cel pe care l-am văzut în caracterul și calea lui Abimelec. După cum am văzut, înălțarea lui, drumul lui și căderea lui, sunt ilustrate prin domnia mărăcinelui, în contrast cu slujba pomilor care aduc roade. Să privim cu atenție la parabola lui Iotam, căci este o lecție caracteristică a cărții Judecatori, referitor la relațiile din mijlocul poporului. Mai înainte, am văzut în principal relațiile poporului cu vrăjmașii lor; în episodul cu Abimelec este vorba despre relațiile interne, unii față de altii. Nu va putea fi păstrată o mărturie pentru Dumnezeu, decât pe baza principiilor prezentate în parabola lui Iotam.

     10.1     Tola și Iair - un timp de pace pentru Israel

     Începutul capitolului 10 contrastează cu cel precedent. Scurtimea primelor două paragrafe, în care unul prezintă domnia lui Tola, iar celălalt pe cea a lui Iair, pare să indice simplitatea domniei lor. În general, "abimelecii" fac cele mai lungi capitole în Biblie, căci istoria propriei voințe pe care Dumnezeu trebuie s-o zdrobească și s-o smerească, ne dă detalii necesare pentru învățătura noastra. Dar când există binecuvântare divină, o lucrare adevarată după gândul lui Dumnezeu, aceasta este descrisă deseori în câteva cuvinte. După cum spun istoricii, cele mai dificile momente fac paginile istoriei cele mai interesante, în timp ce cele mai bune momente, cum ar fi o perioadă de liniște si prosperitate, fac paginile istoriei plictisitoare și lipsite de interes. În legătură cu acești doi judecatori nu ne este prezentat niciun detaliu deosebit. Totuși, faptul că ei vin imediat după Abimelec, prezintă un contrast. "Și după Abimelec s-a ridicat, ca să salveze pe Israel, Tola, fiul lui Pua, fiul lui Dodo, bărbat din Isahar" (Jud. 10:1). Pe lângă numele său, ne sunt arătate puține lucruri ca să aflăm ceva despre el. Dacă numele lui Abimelec sugera mândria lui prin faptul că își revendica succesiunea : "Tatăl meu a fost împărat" și "Eu voi fi împărat", dimpotrivă, numele lui Tola sugerează un gând opus.

     10.1.1   Tola

 

    Tola înseamnă : un vierme - un vierme ca să judece pe Israel! Ce contrast cu mândria celui care se laudă cu genealogia lui și propria lui valoare, și care nimicește tot ceea ce nu s-ar pleaca în fața propriei sale voințe ?

     Genealogia lui Tola este dată până la a doua generație în urmă. Dodo - "preaiubit" - este primul, apoi vine fiul său Pua - "discurs", "vorbire" -, și, în final, Tola - "un vierme". Astfel, dragostea lui Dumnezeu este sursa din care decurge totul; cel care se bucură de aceasta va vorbi din prisosul inimii sale, și va fi condus la o smerire de sine, ceea ce este sugerată prin "vierme". Pua - discurs sau exprimare - vine dintr-o rădăcină care semnifică "a respira", și prin aceasta ni se amintește de Duhul, care este suflat în fiecare din cei care cred în dragostea lui Dumnezeu așa cum este arătată în Hristos, și de expirare, în puterea aceluiași Duh, spre laudă și mărturisire.

     Tola este un bărbat din Isahar, "răsplată" - care vorbește despre răsplata vieții de credința, atât acum, cât și în viitor. Dar este izbitor că el nu locuiește în niciuna dintre cetățile propriei sale seminiții, ci în Șamir, pe muntele lui Efraim. În smerenie, el nu se gândește la răsplată, slujind nu pentru o plată, ci în rodnicia unei vieți prin dăruire de sine. Un Tola din Efraim nu este în pericol de mândrie la care este expusă în mod deosebit acea seminție.

     El locuia în Șamir, un cuvânt derivat dintr-o rădăcină care înseamnă "a fi rigid" sau "ferm". De aici, derivatul principal este cuvântul "a observa". Aceasta sugerează vegherea necesară a unui conducător, "cel care conduce cu sârguință".

     Este demn de remarcat faptul că Tola a murit și a fost înmormântat în locul în care a trăit. Prin acest fapt sunt arătate stabilitatea și fermitatea. Moartea nu a adus, ca să zicem așa, nici o schimbare în principiile pe care le-a susținut. 

     Am fost uimit de gândul că în Tola, cât și în Iair, și în cățiva judecători care sunt menționați după istoria lui Iefta, avem, probabil, mai clar decât în oricare parte a cărții, tipuri ale lui Hristos Însuși. Sunt multe lucruri la Iefta, de exemplu, la fel cum sunt multe la Ghedeon și în ceilalți, pe care nu le-am putea atribui Domnului nostru; dar aici sunt spuse atât de puține, încât însăși poziția și numele par să-L arate pe El. Ne amintim ca în Psalmul 22 El vorbește despre Sine ca despre un vierme și nu ca despre un om. Luând locul cel mai de jos - El care a avut locul celei mai înalte glorii în ceruri - smerindu-Se 

și renunțând la orice onoare, vedem caracterul Celui care S-a ridicat cu adevărat pentru a salva poporul, fie că este vorba despre Israel, fie despre Biserica Sa. Cel care Își ia locul în umilință este Cel care poate judeca poporul și să-l adune, după cum vedem în acel psalm. După ce Și-a luat locul ca un vierme și nu ca om, și a murit astfel pe cruce, El învie dintre morți, centru de binecuvântare pentru frații Săi, rămășița lui Israel, adunarea cea mare a întregului popor; și, în final, toate națiunile pământului vor auzi și se vor aduna la El pentru binecuvântare. Astfel, de la cruce, ca centru, radiază toată binecuvântarea și prin El, al cărei smerenie L-a dus la cruce, vine toată speranța noastră de eliberare.

     Nu spun că aceasta este un tip al lui Hristos, ci îndreaptă privirile spre El. Dar dacă în felul acesta îndreaptă privirile spre Hristos, ce imagine ne oferă Tola despre adevăratul duh de guvernare și de judecată. În contrast cu acea înălțare de sine care va stăpâni sau va ruina, zdrobind tot ceea nu se supune propriei ambitii, Tola, în liniștea lui, aparent fără niciun conflict, fie cu vrăjmasii din afară, fie în interiorul poporului, judecă însă cu credincioșie, și, de la începutul și până la sfârșitul vieții sale, lungi și pașnice, ni se spune că el a apărat și salvat pe Israel. A fost o lucrare reală și foarte eficientă. Așa va fi mereu.

     10.1.2     Iair

     După Tola avem pe un altul, care la fel se vorbește despre el foarte pe scurt : Iair, galaaditul (și revenim din nou în Galaad). El a judecat pe Israel douăzeci și doi de ani. Ceea ce ni se spune despre Iair este că el a avut urmași care au condus, care au fost cu adevărat urmași. "El a avut treizeci de fii care încălecau pe treizeci de mânji de măgăriță; și ei aveau treizeci de cetăți, care se numesc satele lui Iair (sau : "Havvoth-Iair") până în ziua aceasta" (v. 4). Urmașii lui Iair sunt astfel conducători și observăm că ei nu cer să conducă, ci ei sunt practic conducători; probabil că nu într-un mod foarte larg, ci fiecare în propriul său cerc de influență are un loc de putere și autoritate asupra unei cetăți. Aceste cetăți poartă numele tatălui, - Havvoth-Iair - "viețile lui Iair". Adică ei au dus mai departe viața lui Iair, ca să zicem așa, chiar și după moartea lui; cu alte cuvinte, el a trăit dupa moartea sa. 

     Iair este "dătătorul de lumină", și așa cum am văzut, în Tola, gândul smereniei Domnului nostru până la moarte, tot așa vedem și în Iair gândul că El dă lumina poporului Său, prin care să poată crește. Și în aceste cetăți avem această creștere prin adevărul continuat în urmașii lui.

     Acest lucru este foarte simplu și nu există niciun zgomot de arme aici, dar cât de binecuvântat este să ne amintim că, până la urmă, în mijlocul ruinei și decăderii noastre, dacă va fi vreo masură de recuperare pentru Dumnezeu, dacă va fi vreo restaurare din haosul pe care l-a produs  Abimelec, aceasta trebuie să fie prin regula umilă și pașnică a smereniei, - aceasta regulă care este cu atât mai eficientă cu cât a fost coborâtă până în țărână. Împăratul care domnește, dacă îl putem numi împărat, este cel care domnește din țărână. Puterea care va satisface pe poporul lui Dumnezeu este puterea slabiciunii, care se sprijină pe puterea atotputernică, unde cineva are gânduri smerite despre sine și adesea este disprețuit de ceilalți. Dacă noi, în micimea noastră, ne putem lua locul alături de Omul durerii în umilință, atunci avem cheia guvernării. Cheia unei puteri și autorități în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Când am văzut vreodată pe poporul lui Dumnezeu luându-și locul alături de Tola, într-o stare de smerenie perfectă, așa cum sugerează numele său, și nu am văzut că eliberarea să vină prin aceasta ? Si crescând, din aceasta vine apoi cunoașterea adevarului divin, cu puterea sa transformatoare și administrativă. Acolo unde acest lucru este prezent, are loc o creștere și un progres care este foarte plăcut de văzut. Avem aici un eșantion de autoritate reală, deși poate să nu fie într-un mod foarte proeminent, identificat, de asemenea, cu o creștere reală.

     Este foarte interesant să vedem că acest lucru are loc în Galaad, care este într-un teritoriu care face parte din moștenire, de partea cealaltă a Iordanului. Numele Galaad, știm, înseamnă "martor" sau "mărturie". Astfel, vedem aici poporul lui Dumnezeu care, prin creștere reală, păstrează o mărturie potrivită înaintea lumii. Însuși locul pe unde vine vrajmașul este pe partea Galaadului, partea mărturiei noastre, așa cum vom vedea puțin mai departe; și ce mângâiere este atunci când, prin lumina adevărului, poporul lui Dumnezeu menține o mărturie, și crescând în legătură cu această mărturie, astfel încât lumea însăși să vadă viața lui Iair. 

     Ah, iubiți frați, până la urma viata este adevarata mărturie în ochii lumii. Aceste cetăți ale lui Iair, aceste cetăți ale vieții, sunt stabilite prin lumina adevărului lui Dumnezeu. Lumea nu poate nega comportamentul, nu poate nega creșterea spirituală. Ea poate nega mărturisirea, poate să-și bată joc, dar nu poate nega, nici nu poate disprețui, chiar dacă o afectează aceasta, o creștere spirituală adevarată.

     Vom observa, de asemenea, ca această creștere este în legătură cu guvernarea, căci aluzia la faptul că ei călăreau pe mânji de măgăriță înseamnă aceasta. Domnul nostru a fost salutat ca Împărat când a intrat călare în Ierusalim. În răsărit acesta era semnul guvernatorului sau al conducătorului. Debora face aluzie la acest obicei în cântarea ei (Jud. 5:10).

     Iair moare și este înmormântat la Camon. Acestui cuvânt i s-au dat diferite semnificații, deși derivarea lui din rădăcina "a crește, a se ridica" este evidentă. Unul din ele este foarte semnificativ : "un câmp de cereale", căci astfel de vieți au garanția învierii cu recoltă îmbelșugată. 

     Ce contrast avem aici cu Abimelec. Binecuvântat contrast. Fie ca și noi să învățăm această lecție - smerenie și lumină. Acesta este mai mult decât un contrast; este un remediu. 

     10.2     Un nou declin al poporului Israel

     Ajungem acum la ceva ce este din nou important, o secțiune lungă și, din nefericire, așa cum am spus, când există o porțiune lungă, ne putem aștepta să găsim un conflict între principiile lui Dumnezeu și practicile poporului. Viața lui Iefta ne oferă multă hrană pentru meditație și rugăciune. Mai întâi de toate avem, ceea ce nu găsim în legătură cu Tola sau Iair, relatarea unei noi îndepărtări de Domnul a copiilor lui Israel. Și aici numărul dumnezeilor lor este atât de mare încât include pe toți dumnezeii păgânilor de care erau înconjurați.

"Au slujit baalilor și astarteelor și dumnezeilor Siriei și dumnezeilor Sidonului și dumnezeilor Moabului și dumnezeilor fiilor lui Amon și dumnezeilor filistenilor" (v. 6).

     Este o apostazie care pare chiar mai profundă decât oricare alta la care s-a ajuns, și atât de completă încât doar Dumnezeu este exclus din slujirea lor. Ei vor sluji la tot felul de dumnezei, exceptându-L pe Dumnezeul cel viu, și aceasta va face întotdeauna apostazia. Eroarea este tolerantă; doar adevărul este cel care exclude tot ce nu este adevărat. Carnea are zece mii de moduri de a se manifesta. Ea are, ca să zicem așa, mii și mii de dumnezei pe care îi adoră și îi slujește. Este doar Unul căruia nu I se poate închina, și Acesta este Dumnezeul cel viu. Și așa o vedem aici cu Israel. Cu cât și-a înmulțit mai mult dumnezeii, cu atât s-a îndepărtat mai mult de Cel adevărat. Profeții sunt plini de prezentarea jalnică a acestei situații, și de implorarea răbdării divine.

     Rezultatul este, cu siguranță, simplu și inevitabil. Dacă sentimentul autorității lui Dumnezeu asupra sufletelor noastre este pierdut pentru noi, atunci rezultatul va fi că El trebuie să ne lase în mâna autoritații pe care am urmat-o. Cât de semnificativ este acest lucru. El ne arată - și este foarte mișcător să vedem - că Binecuvântatul nostru Dumnezeu nu Se bucură de judecată, că Lui nu-I face plăcere să pedepsească, El pur și simplu, ca să zicem așa, permite poporului Său să culeagă rezultatul propriei nebunii. Este ca și cum ar spune : "Vedeți, nu Eu vă trimit această pedeapsă"; "Nu Eu vă trimit acest rău, ci, pur și simplu, vă arăt rezultatul propriului vostru rău". Și astfel, în timp ce slujeau dumnezeilor filistenilor și ai amoniților, au fost dați în mâna acelor popoare pentru a fi zdrobiți, după cum spune Cuvântul, sub călcâiul de fier al unei puteri străine. 

     Iubiți frați, să dăm mărturie pentru Dumnezeu. Când am găsit vreodată guvernarea Lui apăsătoare, când am găsit vreodată ceva amar sau greu în slujirea Lui ? Au existat încercări și dificultăți legate de aceasta, a fost de multe ori când s-a arătat carnea. Dar spun din nou : când a simțit inima noastră ceva din apăsarea unui jug care este întotdeauna ușor și a unei poveri care este întotdeauna ușoară ? Apostolul iubirii, apostolul care a fost cel mai aproape de inima lui Hristos, ne-a spus că "poruncile Lui nu sunt grele". Întreb din nou, dacă ar fi să spunem despre stăpânirea raului, sub orice formă ar fi ea, a fost vreodată lumină, a fost vreodată altceva decât o tiranie zdrobitoare ?  Să luăm, de exemplu, slujirea, indiferent ce ar putea fi, indiferent care ar putea fi forma răului, de la o simplă ușurătate la cea mai grosolană imoralitate, de la o simplă indiferență față de Dumnezeu, la cea mai completă necredincioșie, când am realizat vreodată că slujirea răului nu este altceva decât o stare apăsătoare și amară pentru suflet ? Niciodată!

     Și așa a fost și cu Israel aici. Această robie a filistenilor, despre care se vorbește aici, rămâne cu ei pe tot parcursul cărții, și chiar în Samuel, pănă cănd se va ridica David, care îi eliberează complet de puterea lor. Aici nu îi avem încă în vedere pe filisteni, ci avem acele aluzii pe care le-am văzut în relatarea despre Șamgar. Ne amintim ca acesta era un vrăjmaș de la hotarul de vest, dintre Canaan si Egipt, care amenința să vină de îndată ce avea ocazia potrivită. Aici descoperim că poporul și-a deschis brațele pentru orice formă de idolatrie în îndepărtarea lor de Dumnezeu, și, ca rezultat natural, filistenii au preluat aceasta puterea care le-a fost pusă în mâinile lor, răspunseseră parcă la invitație și deveniseră stăpâni.

     Dar în legătură cu Iefta, ceea ce avem aici este puterea fiilor lui Amon, cei care locuiesc în partea de răsărit de Iordan, și despre ei trebuie să vorbim acum. Amon era celălalt fiu al lui Lot. Am văzut deja ce a reprezentat Moab și, învățănd ce este Amon, vom găsi, pur și simplu, lecția lui Moab repetată cu anumite diferențe ale propriului său caracter. Am văzut că Moab era legat de Israel prin natura sa, iar Amon avea aceiași legătură; prin urmare, ne găndim la ceva ce are un fel de asemanare exterioară cu adevărul lui Dumnezeu, sau, cu alte cuvinte, este o mărturisire în contrast cu o diferența deschisă și absolută.

     Moab a reprezentat o simplă mărturisire cu toată goliciunea ei, și, aș putea adăuga, cu toată îngăduința față de carne. Moab era o legătură potrivită cu Amalec, poftele cărnii. În Amon avem mărturisire care poate pretinde un fel înrudire cu Israel; dar, până la urmă, este doar o mărturisire, deși pare să aibă un gând sau două în plus. Nu este o mărturisire care este legată atât de mult de îngăduința cărnii, ci care se află sub puterea unui conducător, care a stăpânit cândva peste Amon. Sihon a fost împăratul amoriților, împăratul Hesbonului, și el a fost practic conducătorul fiilor lui Amon, și în timp ce fiii lui Amon își puteau păstra identitatea naturală, totuși conducătorul lor a fost acest Sihon, împăratul amoriților. Amoriți erau vorbăreți, cei care țineau discursuri, așa cum am văzut seara trecută. Discursurile lor mari nu erau decât deșertăciune. Vorbirea lor avea un nivel foarte înalt. Erau plini de propria lor vorbire și în felul acesta sugerează imediat activitățile minții omenești. Hesbonul, capitala acestui împărat, pare să ne dea cheia caracterului amoniților. Hesbon, "raționament", înseamnă folosirea minții în lucrurile lui Dumnezeu. Rațiunea, introducerea minții omului în lucrurile lui Dumnezeu.

     Ne amintim că am văzut același lucru și cănd am vorbit despre Iabin, împăratul Hațorului, vrăjmașul din nord. Există, fără îndoială, o mare asemănare între Iabin si Amon. Diferența, cred că vom observa, este că în cazul lui Iabin este mai hotărăt; avem aici atacul deschis al necredincioșiei care refuză în totalitate numele și jugul creștinismului; sursele sale de influență se află în afara terenului revelației, chiar dacă mai târziu va aplica raționamentul său la Cuvantul lui Dumnezeu, ca în "Critica superioară", sau să-și formuleze teologia ca bază pentru disputa pe care am văzut-o acolo. În cazul lui Amon avem atacul din interior al marturiei. Există o marturie care pretinde a fi creștină, dar nu este. Păstrează înrudirea exterioară cu poporul lui Dumnezeu, dar caută să-i distrugă credinta. Este folosirea minții în legătură cu adevărul divin, construind sisteme de eroare dintr-o aplicare greșită a Cuvăntului lui Dumnezeu.

     Dacă ar fi posibil, ar fi extrem de interesant să urmărim istoria erorii, istoria ereziei printre poporul lui Dumnezeu. Ea a venit întotdeauna în acest fel, folosindu-se de adevarul divin ca bază pentru a merge mai departe introducănd ceea ce este rău și fals. Aceasta aș vedea ca o diferență dintre stăpânirea lui Iabin și Amon. Iabin intoduce necredincioșia sau filozofia din afară ; Amon folosește adevarul ca să învețe eroarea; dar face un sistem eronat, folosind termenii Scripturii, și, poate, unele doctrine scripturale, dar care duce la ceea ce este absolut nescriptural. Aceasta este erezie. 

     Cei care suntem familiarizați cu istoria doctrinei false în Biserică, ne amintim cum unele din aceste erezii, precum gnosticismul, care au apărut foarte devreme în istoria Bisericii, s-au răspândit încât aproape a cuprins întreaga Biserică mărturisitoare. Acesta a fost un sistem filozofic. A folosit nume divine și, într-o anumită măsură, adevărul divin, dar a distrus în mod absolut puterea adevărului, folosindu-se de el fără puterea și ajutorul Duhului Sfânt, sau fără nicio supunere față de Cuvăntul lui Dumnezeu. Am fost uimit să văd zilele trecute că acest sistem al gnosticismului este încă crezut, și învățăturile sale, într-o anumită măsură, practicate în Europa. Acest sistem este doar una dintre multele forme de erezie pe care le găsim sugerate de această invazie amonită. Ea are loc în partea de răsărit a lui Israel; adică pe teritoriul său. Este un adevăr foarte plăcut că zonele muntoase sunt mai sigure, dar trebuie trecut Iordanul pentru a ne afla cu adevărat acolo, și nu doar formal. Pentru a fi înviat cu Hristos în moartea și în învierea Sa, înseamnă a fi în mod practic în locul sigur unde nicio putere a răului nu ne poate atinge.

     Puterea doctrinei false este o stare de nedescris. Cred că dacă ochii noștri s-ar deschide astăzi asupra stării creștinătății, am fi destul de îngroziți cu privire la urmările oribile ale ereziei asupra adevărului lui Dumnezeu. Ele sunt făcute de amoniți, oameni care poartă numele de creștin, care folosesc limba poporului creștin, care țin Biblia în mâini în timp ce vorbesc. Cănd menționez Adventismul de ziua șaptea, Știința Creștină, Zorii Mileniului (Martorii lui Iehova, n.t.), și multe alte forme ale celor mai mortale și mai oribile erezii, putem vedea că amoniții nu sunt nicidecum morți în timpul prezent. Este o putere îngrozitoare și teribilă. Este puterea omului care preia litera Cuvăntului lui Dumnezeu, pentru a-l sluji pe Satan și nu pe Hristos, și în tot acest timp dănd o mărturie creștină. Ceea ce vedem astăzi nu este doar atacul necredinței din afară, ci este atacul mărturiei din interior, cea care își revendică din nou vechiul teritoriu, ca să zicem așa, teritoriul amoniților, de la credința care îl cucerise altădată.

     Această putere a doctrinei false se întinde peste întreg teritoriu dinspre răsărit. Toți sunt stăpânirea ei în Galaad și la răsărit de Iordan și, de fapt, a intrat chiar în țară, atacând cetățile lui Beniamin, Iuda și Efraim, ceea ce a reprezentat dintotdeauna inima și bastioanele moștenirii lui Dumnezeu. La fel s-a răspândit și erezia, și au existat timpuri în istoria Bisericii cănd o astfel de erezie, precum Arianismul, care neagă divinitatea lui Hristos, pusese stăpânire atât de mult pe poporul mărturisitor al lui Dumnezeu, încât orice martor pentru Hristos avea să fie alungat, și însuși Anastasie, marele mărturisitor al adevarului cu privire la Persoana Domnului nostru, a fost alungat. De fapt, însuși împăratul Constantin a fost arian, și mulți, cu siguranță, l-au urmat pur și simplu pe conducător. Astfel, vedem cum această putere a doctrinei false se strecoară printre poporul lui Dumnezeu prin marturisire.

     10.3 Pocăința poporului și promisiunea unei eliberări

     Asuprirea este atât de apăsătoare și atât de completă că, în cele din urmă, prin harul lui Dumnezeu, fiii lui Israel au trebuit să strige mărturisind păcatul lor, mărturisind că propria lor îndepărtare de El a făcut posibile astfel de lucruri. Nu va exista niciodată vreo putere reală asupra ereziei până nu va exista o mărturisire a modului în care erezia a apărut. De ce ar trebui să intre o doctrină falsă printre poporul lui Dumnezeu ? De ce ar trebui să fim astfel sub puterea răului ? Ah, iubiți frați, dacă Hristos ar ocupa locul pe care ar trebui să-l ocupe în inimile și în mințile noastre, dacă El ar conduce în Biserică așa cum ar trebui, credeți că erezia ar putea să-și mai pună piciorul pe locurile înalte ale moștenirii lui Dumnezeu ? Ar fi imposibil. Lucrul acesta are loc doar atunci cănd inima se răcește, cănd noi înșine, poporul lui Dumnezeu, am slăbit vegherea noastră, atunci acea mărturisire își găsește oportunitatea și sunt introduse doctrinele rele. Repet din nou, ar fi îngrozitor pentru noi dacă în seara aceasta am realiza cum s-a răspândit această formă a răului în Biserica de astăzi. Vedem cum această formă a răului stăpânește pe mulți din bisericile ortodocse, care în trecut au fost martori ai adevărului lui Dumnezeu. Printre ei veți găsi astăzi erezii oribile ca anihilaționismul, restauraționismul, negarea divinitatii lui Hristos, și alte doctrine înrudite. Este solemn și îngrozitor să ne gândim la așa ceva.

     Există mărturisire, dar Dumnezeu este credincios și trebuie să le arate că una este să te îndepărtezi de El și cu totul altceva să te întorci. Este un lucru important că după ce ne-am îndepărtat de El să mărturisim puterea vrăjmașului, dar simpla mărturisire nu va anula îndepărtarea de Dumnezeu. După o pedeapsă lungă, putem deveni conștienți de păcatul nostru și, întorcându-ne la Dumnezeu să-l mărturisim din inima. Aceasta înseamnă că voi recâștiga tot ceea ce am pierdut dintr-o dată ? Ah, nu! Trebuie să bem apa ăn care vițelul de aur a fost presărat pe suprafața ei. Trebuie să culegem ceea ce am semănat, și aceasta a găsit Israel și a fost apăsător pentru ei. Cu o ironie solemnă, Dumnezeu le zice : "Mergeți și strigați la dumnezeii pe care vi i-ați ales: ei să vă salveze în timpul strâmtorării voastre" (v. 14).

     Dar apoi are un efect binecuvântat. Ei se întorc. Însăși nenorocirea lor îi obligă să se întoarcă de la vrăjmașul care i-a asuprit atât de mult. Însăși nenorocirea lor îi face să mărturisească chiar în momentul cănd puterea vrăjmașului era cea mai mare. Ei sunt forțați să-și mărturisească păcatul, să lepede jugul, să îndepărteze dumnezeii falși din mijlocul lor și să slujească Domnului. Ei fac o mărturisire adevărată înaintea lui Dumnezeu și se abandonează în mâinile Lui : "Am păcătuit, fă-ne cum este bine în ochii Tăi; numai, Te rugăm, scapă-ne în ziua aceasta" (v. 15). Cât de infinit de îndurător este Dumnezeul nostru; El nu poate să fie indiferent în fața nenorocirii, chiar și atunci cănd ea este produsă de păcat : "Și sufletul Său a fost îndurerat de nenorocirea lui Israel" (v. 16). Ori de câte ori există o pocăință adevărată, Binecuvântatul nostru Dumnezeu nu va lăsa pe poporul Său fără o anumită măsură de eliberare.