temelia si adevarul

 

                                   Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                              - XII -

     Samuel Ridout

     9     Efodul lui Ghedeon - Abimelec (Jud. 8:22 la 9:57)

     9.1     Lingusirea barbatilor lui Israel

     Aceasta ultima parte din viata lui Ghedeon este una trista. "Si barbatii lui Israel au zis lui Ghedeon : Stapaneste peste noi, tu si fiul tau si fiul fiului tau, caci ne-ai salvat din mana lui Madian. Si Ghedeon le-a zis : Nu eu voi stapani peste voi, nici fiul meu nu va stapani peste voi : Domnul va stapani peste voi" (8:22-23). A existat o tendinta constanta in Israel de a avea un conducator vizibil, cineva ca in toate natiunile, care sa-i conduca la lupta si sa stapaneasca peste ei in timpuri de pace. Aceasta dorinta a fost in cele din urma satisfacuta cand Saul a fost pus peste ei. Aici avem inceputurile acelei dorinte de a-l vedea pe Ghedeon stapanind, dar el invatase prea mult despre autoritatea lui Dumnezeu pentru a-I uzurpa autoritatea pentru sine; si este frumos sa vedem ca omul care s-a umilit tot timpul pe sine continua sa faca acest lucru si refuza sa ia tronul care a fost eliberat de Zebah si de Talmuna. Caci, fratilor, daca cineva vrea sa fie imparat, el va lua locul imparatului lumii. Daca cineva va stapani peste poporul lui Dumnezeu, el nu va lua locul lui Hristos, ca sa fie reprezentantul lui Hristos, ci va lua locul lui Satan si va fi reprezantantul lui. Si cred ca Ghedeon, intr-un anumit sens, si-a dat seama ca singurul tron pe care il putea ocupa era tronul eliberat de catre Zebah si Talmuna, imparatii Madianului, iar el nu voia sa fie un imparat al Madianului peste poporul lui Dumnezeu, un conducator lumesc. Dumnezeu va fi Imparatul lor, spune el.

     Daca Israel si-ar fi amintit intotdeauna ca Dumnezeu este suficient si ca numai El ar fi trebuit sa fie Imparatul lor, de cate lectii amare i-ar fi salvat. Dar ei nu si-au amintit si astfel au vrut ca Ghedeon si fiul sau si fiul fiului sau sa fie conducatorii lor pentru totdeauna. Ghedeon are credinta sa refuze si refuza sa-i conduca, atat pentru el cat si pentru fiul sau. Cu toate acestea, aceasta cerere revine putin mai tarziu, si poporul va obtine ceea ce si-a dorit.

     Dar ajungem la altceva pe care Ghedeon nu l-a putut respinge. Cred ca una din cele mai mari ispite ale omului este dorinta de putere. Exista un lucru mai mare, si anume dorinta sau privilegiul de a fi aproape de Dumnezeu. Este ceva total diferit de orice altceva. Ghedeon cere aurul care fusese luat ca prada de la vrajmasul invins, si din el face, nu tocmai un vitel de aur, precum a facut Aaron din aurul care fusese luat din Egipt, ci un efod preotesc.

     Efodul avea sa fie o marturie ca el se afla intr-un loc de apropiere exclusiva si speciala de Dumnezeu. Reluand istoria lui, intelegem ca insusi faptul ca Dumnezeu S-a purtat cu el atat de intim i-a dat un sentiment de apropiere deosebita fata de El, un fel de pozitie preoteasca. El avea deja altarul sau si Dumnezeu ii spusese deja sa aduca o jertfa pe el. Mai mult decat atat, el a adus, chiar de la inceput, o jertfa speciala pe care Dumnezeu o primise. Nu erau acestea indicii ca Dumnezeu dorea ca el sa fie preot pentru popor ?

     La urma urmei, putea spune el, apostazia nu era cel mai mare pacat al poporului fata de Dumnezeu ? Prin urmare, ei nu aveau nevoie atat de mult de un conducator civil, ci mai degraba de un conducator religios care sa-i tina in relatie cu Dumnezeu. Astfel, Ghedeon putea sa se insele si sa creada ca ceea ce facea era voia lui Dumnezeu, pentru a tine poporul mai strans de El, de catre un preot vizibil. Astfel, pe de-o parte, el uita ca Dumnezeu avea deja o preotie vizibila, si pe de alta parte, ca atractia subtila a idolatriei prin acel efod de aur era chiar mai puternica decat dorinta de preotie din partea poporului.

     Poate ca am experimentat vreodata ca am fost zdrobiti de Dumnezeu, care ne-a facut sa ne dam seama de nimicnicia noastra, facandu-ne in acelasi timp sa ne bucuram de prezenta Lui, pe care altii o privesc cu uimire. Ei spun : "El a avut un timp minunat cu Dumnezeu, a fost singur cu Dumnezeu. Trebuie sa fie un om minunat". Ah, fratilor, iata cursa - sa credem ca ocupam un loc privileagiat fata de Dumnezeu si sa vrem acum, intr-un anumit fel, sa fim intermediari intre cei care poate ca i-am condus spre biruinta si Dumnezeu, care este Imparatul lor. Sa refuzam sa stapanim, dar sa dorim preotia.

     Sunt convins ca ascensiunea spiritului clerical - distinctia dintre cler si laici in poporul lui Dumnezeu - este mai mult o chestiune de preotie spirituala decat de autoritate spirituala. In clerul de astazi, pe care il intalnim peste tot in jurul nostru, vedem mai mult slujba preotului, in ciuda refuzului numelui, decat o autoritate si o regula spirituala.

     Dati-mi voie s-o ilustrez in cel mai simplu fel. Sa luam, de exemplu, Masa Domnului cu semnele trupului si a sangelui lui Hristos. Multi crestini simpli neinstruiti ar fi ingroziti la gandul ca un laic sa franga painea si s-o imparta poporului. Aceasta este lucrarea preotului, lucrarea clericului, si niciun om nehirotonit nu ar trebui sa o atinga. Acest gand, cu privire la preotie, este cel din Biserica catolica unde doar preotul consacra ostia (*) si o imparte poporului.

     (*) Paine nedospita pe care preotul catolic o imparte poporului, si care cred ca prin binecuvantarea preotului se transforma in trupul Domnului (teoria "transubstantierii"), n.t.

     Aceasta marcheaza ascensiunea si cresterea preotiei (clerul, ca sistem, n.t.). Este o conducere spirituala pe care oamenii sunt dispusi sa o recunoasca, si o apropiere speciala de Dumnezeu, care elimina  nevoia ca toti sa fie atat de aproape. Aceasta este marea capcana, care a schimbat intregul caracter al Bisericii, cu privire la inchinare si slujire. Tot Israelul a curvit dupa efod (v. 27). Asa se intampla cand oamenii sunt recunoscuti ca avand o mare credinta sau ca fiind folositi in mod special de Dumnezeu, pericolul este mare de a face din ei o clasa preoteasca, cu pretentia ca stau aproape pentru a ne reprezenta. Aceasta sa fie o lectie pentru noi insine, fratilor. Slujirea, darul de slujire, darul de a predica Evanghelia, sau orice altceva de acest fel, nu are absolut nimic de-a face cu efodul. Sa nu uitam niciodata acest lucru. Sa nu uitam ca darul nu are nicio legatura cu functiile preotesti, care apartin fie numai lui Hristos, Marele nostru Preot, unic si fara egal, care slujeste neincetat pentru noi inaintea lui Dumnezeu, fie tuturor credinciosilor ca adoratori, fara deosebire. "(El) ne-a facut o imparatie, preoti pentru Dumnezeul si Tatal Sau" (Apoc. 1:6).

     9.2     Sfarsitul vietii lui Ghedeon

     Un verset spre sfarsitul acestui capitol (8:28) spune cat de complet a fost invins Madian : "Si Madian a fost supus inaintea fiilor lui Israel si nu si-a mai ridicat capul. Si tara a avut odihna patruzeci de ani in zilele lui Ghedeon". Evident, era lucrarea lui Dumnezeu, cu efecte vaste, chiar si dupa ce energia credintei care i-a marcat inceputul incetase. Familia sa numeroasa si multele lui sotii nu sugereaza acea vigoare spirituala pe care o vedem la barbatii credintei - chiar si in zilele patriarhale - ci mai degraba la o viata de placeri egoiste, sursa a multor rele care vor da roade mai tarziu si, cu siguranta Abimelec, fiul tiitoarei sale, este un exemplu frapant pentru a ne permite sa trecem cu vederea lectia sugerata.

     Ajungem acum la sfarsitul vietii lui Ghedeon. De asemenea, este important sa observam ca, desi se pare ca a rezolvat problema regalitatii, ridicand problema preotiei, dar de fapt a ridicat din nou problema regalitatii, dupa cum vom vedea imediat in cele ce urmeaza. Cat de solemn este sa vedem aceste origini ale raului. Gasim, de exemplu, ca nicolaismul (Apoc. 2:16), care inseamna "cucerirea poporului", este practic rezultatul acelei parasiri a dragostei dintai care marcheaza pierderea, de catre sfinti, a sensului preotiei lor inaintea lui Dumnezeu. Cucerirea sau conducerea poporului este clericalism, dar aceasta conducere a poporului vine din pierderea de catre sfinti a accesului lor in prezenta sfanta a lui Dumnezeu.

     Ghedeon moare, si citim in versetul 33 ceea ce intalnim atat de des, incat aproape ca oboseste repetarea lui : "Si a fost asa: dupa ce a murit Ghedeon, fiii lui Israel s-au intors din nou si au curvit dupa baali si si-au facut dumnezeu pe Baal-Berit. Si fiii lui Israel nu si-au amintit de Domnul Dumnezeul lor, care ii scapase din mana vrajmasilor lor, de jur-imprejur" (8:33-34). Indepartarea de Dumnezeu inseamna, cu siguranta, continuarea acelor roade nenorocite, robie si degradare. Dar aici se pare ca nu avem robie din partea niciunei puteri din afara, ci este vorba mai degraba de starea interioara.

     9.3     Abimelec asezat ca imparat

     Preotia care a fost randuita nu a fost dupa porunca lui Dumnezeu; de fapt, cu totul in afara acestei porunci. Neascultarea isi produce roade ei si il vedem acum pe Abimelec, fiul lui Ghedeon, ridicandu-se pentru a lua locul tatalui sau. Nu ca preot, pentru ca poporul s-a intors spre Baal si se pare ca nu este nicio dorinta pentru preotie, astfel incat oamenii s-au indepartat repede de Dumnezeu. Dar el se aseaza ca imparat si chiar numele lui : "Tatal meu a fost imparat", care i-a fost dat de cineva (poate de mama lui pentru a arata relatia lui cu marele barbat al lui Israel, si pentru a acoperii rusinea nasterii lui), arata, prin urmare, cum duhul subtil a fost la lucru, indiferent daca a gasit expresie sau nu. Exact asa ceva nu a fost tatal sau. Tatal sau a refuzat sa fie imparat si a spus ca numai Dumnezeu ar trebui sa fie Imparatul lor. Si totusi, iata fiul tatalui sau care zice ca tatal sau a fost imparat, si, in plus, in cel mai categoric mod declara ca si fiul sau va fi imparat. El isi propune sa exercite autoritate asupra poporului lui Dumnezeu si, pentru a face acest lucru, isi asaza tronul prin violenta. Trebuie sa existe violenta daca se urmareste o astfel de regula; daca se manifesta stapanirea omului, aceasta trebuie sa fie prin violenta. Prin urmare, el ii ucide pe toti fratii sai, pe toti fiii cei multi ai lui Ghedeon, cu o singura exceptie. Dupa ce a ucis astfel pe toti rivalii sai, se duce la Sihem, cetatea mamei sale, cetatea naturala, care se afla in mod semnificativ chiar in teritoriul semintiei lui Efraim, semintie care a cautat intotdeauna sa stapaneasca, si ii convinge pe locuitorii din Sihem sa-l sustina si sa-l recunoasca ca imparat. Atunci fratele sau Iotam, cel care scapase, le spune parabola sa, care este foarte izbitoare, si care infatiseaza intreaga lectie a acestui capitol. Aceasta parabola cu privire la modul de a stapani explica tot ce s-a intamplat si arata raul pe care il face stapanirea omului in casa lui Dumnezeu (Jud. 9:7-21).

     9.4     Parabola lui Iotam

     Avem in aceasta parabola o imagine a ceea ce inseamna guvernarea sau stapanirea. Copacul in sine este o imagine a guvernarii. Ne amintim ca Nebucadnetar a fost un copac mare, capul imparatiei natiunilor (Daniel 4). Samanta de mustar a crescut si s-a facut un copac (Luca 13:19). Copacii padurii cer un conducator si se indreapta in mod natural spre cei care aduc roade. Mai intai vine maslinul; ei ii cer sa fie imparat peste ei, iar raspunsul maslinului este ca cel al tuturor celorlalti copaci : "Sa-mi las eu grasimea mea cu care, prin mine, Dumnezeu si omul sunt onorati si sa ma duc sa ma clatin peste copaci?" (v. 9). Cu alte cuvinte, maslinul spune ca rodirea este lucrarea sa, si nu de a stapani. Smochinul si vita dau acelasi raspuns. Cand aplicam parabola la guvernarea poporului lui Dumnezeu, este minunat de simplu.

     Cine trebuie sa stapaneasca peste poporul lui Dumnezeu ? Desigur, sfintii se indreapta, in mod natural, catre cei care aduc rod pentru Dumnezeu. De exemplu, spre cineva care reprezinta maslinul. Maslinele cu uleiul lor sugereaza energia si iluminarea, puterea si roadele Duhului Sfant. Ei spun celor care manifesta roadele Duhului in vietile lor : "Fratilor, fiti voi conducatori". Sau, vazand un anumit frate, care este plin de credinta si de Duhul Sfant, ei spun : "Fii tu conducator peste poporul lui Dumnezeu". El va spune : "Ah, fratilor, eu sunt implicat prea mult in lucrurile lui Dumnezeu, ca sa fiu conducatorul poporului Sau. Sunt prea implicat in comuniunea binecuvantata a Duhului Sfant, in ceea ce invioreaza poporul lui Dumnezeu, ceea ce este o onoare pentru Dumnezeu (caci Dumnezeu este onorat si glorificat prin roadele Duhului in poporul Sau); eu sunt angajat prea mult in a aduce rod pentru a fi un conducator".

     Smochinul reprezinta in special toata acea hrana plina de har si vindecare adusa lui Dumnezeu prin slujire. Smochinul care rodeste fructe dulci si sanatoase, spune : "Daca trebuie sa conduc , atunci va trebui sa incetez sa mai rodesc, si mai degraba sunt gata sa ofer hrana poporului lui Dumnezeu decat sa-l conduc". Si daca Duhul lui Dumnezeu a dat cuiva putere sa aduca rod care hraneste si invioreaza, vindeca si sustine poporul lui Dumnezeu,  -  reprezentat prin pastor si invatator - cine ar schimba un asemenea loc cu orice pozitie de intaietatea ca sa stapaneasca peste ei ?

     Raspunsul vitei nu este decat o alta lectie de acelasi fel. Vita, poate, ne aminteste in mod special de slujirea Evangheliei, acea slujire care pune accent pe sangele pretios al lui Hristos, al carui tip este vinul. Iata un evanghelist, a carui placere este sa prezinte crucea lui Hristos, si lucrarea ei incheiata, iar oamenii spun : "El este potrivit sa conduca; dati-ne un evanghelist bun care sa stapaneasca peste noi si sa ne conduca, sa se ocupe de sfinti". Ah! spune el, sa las eu ceea ce invioreaza pe Dumnezeu si pe om ? Sa las eu ceea ce invioreaza inima slabita a unui sarman muribund, care aduce pace constiintei si glorie harului lui Dumnezeu ? Sa renunt la slujirea Evangheliei harului Sau pentru o glorie desarta de a conduce poporul lui Dumnezeu ?

     Cine, deci, sa conduca peste ei ? Daca cei care aduc roade pentru Dumnezeu nu vor sa fie conducatori peste poporul Sau, atunci cine sa fie conducatorul ? Ah, lectia, dragi prieteni, a guvernarii, este lectia slujirii, si cel care guverneaza cel mai bine este cel care slujeste. Acela este cu adevarat, in mod practic, un conducator al poporului, care sta la picioarele lor, slujindu-le; cei care le aduc roadele pretioase ale harului lui Dumnezeu, maslinul, smochinul, vita, acestea sunt, si doar ele, prin slujirea lor, cele care conduc pe sfintii lui Dumnezeu.

     Duhul de conducere este duhul de slujire. In momentul cand conducerea va trece pe primul loc, atunci slujirea si rodirea vor avea de suferit. In momentul cand incetezi de a mai aduce rod, devii gol, si aceasta vedem aici. O tufa de spini este ales pentru a fi conducatorul copacilor, iar raspunsul spinului este foarte semnificativ : "Daca intr-adevar ma ungeti imparat peste voi, veniti, puneti-va increderea in umbra mea; iar de nu, sa iasa un foc din spin si sa mistuie cedrii Libanului" (v. 15). Aceasta este stapanire sau ruina.

     Un maracine nu este decat un simplu lucru neroditor care, in loc sa dea energie, seva si vigoare pentru a aduce rod, se ghemuieste (sau se inchide in sine, n.t.) si se ofileste. La fel ca spinul, el este un blestem al pamantului, o planta nefolositoare. Daca s-ar fi deschis si nu s-ar fi concentrat pe sine insusi ar fi devenit o planta care ar fi adus mult rod. Asa ca spinul, nimic altceva decat un tufis de spini, imaginea unui om care cauta interesele sale, devine acum un conducator. Aceasta regula are aceasta caracteristica : Trebuie sa va plecati inaintea mea sau sa fiti arsi, oricine ati fi.

     Ce lectie cu privire la aceasta regula care poate exista in mijlocul poporului lui Dumnezeu ! Cat de mult ne cerceteaza inimile, cand ne gandim la ea, cum ne face sa ne dam seama cat de usor este sa devenim simpli maracini, cautand un loc, nu la picioarele sfintilor, ci peste capetele lor! Iubiti frati, cel care conduce este cel care slujeste fratilor sai, cum a facut Hristos. "Cine este mai mare, cel care sta la masa, sau cel care slujeste? Iar Eu sunt in mijlocul vostru ca Cel care slujeste" (Luca 22:27). Vrei ca sfintii sa priveasca la tine ? Ah, esti un maracine, daca vrei acest lucru. Cei care sunt vazuti ca fiind intr-o pozitie inalta sunt cei care nu cauta aceasta pozitie, ci ei cauta sa aduca roade pretioase pentru Dumnezeu si pentru binecuvantarea sfintilor. Sa fim preocupati cu acea rodire din sufletele noastre.

     Sa nu cautam o astfel de pozitie. Sa nu fim ca Abimelec, dorind sa ne asezam pe scaunul gol al vreunui predecesor, pe care tatal sau chiar il refuzase. Sa nu cautam sa fim un Abimelec in niciun sens al cuvantului. Fie ca este vorba de unul sau de mai multi, nu conteaza; principiul este acelasi : oriunde exista un duh de succesiune, oriunde exista gandul ca exista anumiti conducatori, si care vor fi conducatori in ciuda a ce poate fi in ei insisi sau in sfinti, fiti siguri ca este vorba de maracini, - pur si simplu ceva care nu aduce rod pentru Dumnezeu.

     Un adevarat conducator nu vorbeste despre sine, despre propria sa demnitate si autoritate. El are sentimentul propriei sale slabiciuni si conteaza pe Dumnezeu in toate circumstantele, caci Dumnezeu Se foloseste de aceasta slabiciune. Aceasta este o lectie pe care niciunul dintre noi nu isi poate permite s-o treaca cu vederea. Este o lectie pe care Biserica lui Hristos nu a reusit s-o invete si, din acest motiv, a fost rupta in bucati. Este marea lectie a clericalismului sub orice stare si forma, care a ajuns sa distruga pacea poporului lui Dumnezeu.

     Daca vom citi istoria poporului lui Dumnezeu inca de la inceput, vom descoperi ca cei care au fost numiti de oameni in functii de conducere sunt cei care au creat necazuri, - cei care au intrat in locul de conducere, nu de a aduce roade, ci de a conduce. Ei sunt cei care au adus necazul si dezonoarea lui Dumneze si, din nefericire, coruptia care a patat istoria Bisericii inca de pe vremea apostolilor.

     Nu este surprinzator ca Abimelec poarta numele imparatilor filisteni ? El poarta numele pe care l-au purtat imparatii filistenilor, transmitand acest titlu din tata in fiu, ca si Faraon in Egipt. Acesta este duhul Romei, religia carnala, lumeasca, care trebuie sa aiba conducatorul numit dupa predecesorul sau. Daca nu exista succesiune, nu exista nicio regula; si chiar capetenia filistenilor s-a numit Abimelec - "Tatal meu a fost imparat, si eu sunt imparat dupa el". Acesta este duhul de succesiune cu care se lauda Roma; ea o numeste succesiune apostolica. Din nefericire, in Protestantism, astazi, cat de mult pretind oamenii din aceasta succesiune, care, la urma urmei, nu este altceva decat spinul care vine sa pretinda un loc de autoritate.

     De ce un astfel de duh apare din cand in cand printre sfintii lui Dumnezeu ? Nu din cauza ca uitam pozitia noastra preoteasca ? Nu pentru ca uitam ca toti suntem preoti, si uitand aceasta, trecem atat de usor la aceasta distinctie de clerici si laici, pana cand o avem pe deplin, asa cum vedem in acest caz ? 

     9.5     Judecata si moartea lui Abimelec

     Nu voi intra in detalii, desi sunt o lectura foarte interesanta si folositoare si ne arata cum s-a implinit in totul aceasta profetie a lui Iotam. Un foc a iesit din locuitorii Sihemului si a mistuit pe Abimelec, si un foc a iesit din Abimelec si a mistuit pe locuitorii Sihemului. Locuitorii din Sihem au primit pe un rival al lui Abimelec. Ei l-au primit cu inima indoita, apoi l-au trimis impotriva lui Abimelec, care l-a pus pe fuga. Barbatii din Sihem raman inca in vrajmasie cu Abimelec, iar el se lupta cu ei si in invinge. Cand ei fug in turnul lor, el aduce ramuri din copaci si, dupa parabola fratelui sau, ca sa zicem asa, da foc la poarta turnului, si-i arde pe cei care se asociasera cu rivalul sau.

     Dupa aceea, Abimelec merge dupa alti oameni in alta cetate, si acolo incearca sa faca acelasi lucru, sa-i arda pe cei care si-au gasit refugiul in turn, cand mana unei femei cu o bucata de piatra de moara - expresia slabiciunii care foloseste cel mai simplu instrument din munca ei zilnica - ii pune capat. Ea ia piatra de moara si o arunca de pe zid, zdrobindu-l pe Abimelec si toata puterea lui impreuna cu el, prin mana unei femei.

     Acum vedem contrastul in ce il priveste pe Iotam. El nu s-a putut asocia cu toate aceste conflicte si certuri, asa ca fuge la Beer si locuieste acolo (9:21). Beer inseamna "fantana", si el locuieste langa fantana, in timp ce poporul lui Dumnezeu se lupta intre ei pentru autoritate. El bea din fantana Cuvantului lui Dumnezeu, de unde vine sprijinul si inviorarea.

     Deci, de exemplu, in timp ce episcopii se luptau cu episcopii, si papii cu papii, cu privire la cine sa aiba autoritate, sfintii lui Dumnezeu s-au bucurat sa se indrepte spre Cuvantul lui Dumnezeu, si acolo sa poata bea un suvoi de viata si iubire infinit superior tuturor abimelecilor din lume. Ca un pom roditor langa o fantana, si ale carui ramuri trec peste zid (Gen. 49:22), facand ca roadele sale sa fie de folos celor care au nevoie.

     9.6     O lectie de conduita printre poporul lui Dumnezeu

     Am vorbit despre guvernare si conducerea umana. Daca este ceva respingator pentru Dumnezeu, ei bine, este acel duh al conducere umane. Dar oare nu exista guvernare in casa lui Dumnezeu ? Oare nu exista o autoritate, sau gandul autoritatii este atat respingator pentru poporul lui Dumnezeu ? Daca este vorba despre autoritata altcuiva impotriva mea - infruntarea a doua vointe omenesti, una impotriva celeilalte - daca asta este tot, atunci putem fi deschisi, la fel de bine, autoritatii omenesti. Dar daca este vorba despre ordinea si guvernarea casei lui Dumnezeu, exercitata in puterea Duhului Sfant, dupa Cuvantul lui Dumnezeu, vai de cei care dispretuiesc aceasta autoritate.

     De ce ar trebui sa fim atat de gelosi pe orice patrundere omeneasca in locul de autoritate si de guvernare ? Deoarece aceasta inlocuieste autoritatea lui Hristos. Pentru ca, daca un om ocupa locul de conducere, de intaietate, de control, in poporul lui Dumnezeu, el uzurpa locul lui Hristos, la fel de adevarat cum a uzurpat Ghedeon locul preotului, sau Abimelec locul conducatorului.

     Hristos este conducatorul poporului Sau. Cum il conduce El ? Prin Cuvantul Sau, prin Duhul Sau, potrivit adevarului Sau. Cum ne aratam noi supunerea fata de Hristos si fata de guvernarea Lui ? Iubiti frati, o aratam prin supunere fata de Cuvantul Sau. Oamenii pot vorbi despre ascultarea de Hristos, dar ascultarea de El se arata prin ascultarea de Cuvantul Sau. Ei ar putea vorbi despre recunoastrea conducerii Sale aici. Avem Cuvantul Sau pretios, si tot adevarul pe care acest Cuvant ni-l dezvaluie este porunca Conducatorului nostru si a Domnului nostru. Trebuie sa ma supun acestui cuvant, oricine mi-l aduce, indiferent daca este ca in cazul acelui micut mesager care duce un mesaj care transmite un ordin de la presedinte la un general de pe campul de lupta. Acest baiat mesager nu este nimic, dar el aduce mesajul, iar daca generalul l-ar dispretui atat de mult pe baiat incat sa nu-i citeasca mesajul, atunci l-ar dispretui pe cel care l-a trimis. Asa este si in casa lui Dumnezeu. Oricine imi aduce cuvantul, voia lui Hristos, un mesaj de la El, Capul si Domnul poporului Sau, trebuie sa-l resping pentru ca dispretuiesc instrumentul ? Ah, daca fac aceasta Il dispretuiesc pe Hristos! Nu, dragi frati, adevarata guvernare inseamna guvernarea lui Hristos, iar El guverneaza prin Cuvantul Sau, si ne aduce Cuvantul Sau prin orice instrument pe care El considera potrivit sa-l foloseasca.

     Domnul onoreaza adevarata guvernare din casa Sa si, in acest fel, El ii onoreaza si pe cei pe care ii poate folosi, care cunosc cel mai bine gandul Lui, cei care sunt in cea mai mica contradictie cu ceea ce este ordinea stabilita de Dumnezeu. 

     Iertati-ma daca vreau sa mai spun ceva. Ma refer la conducerea poporului lui Dumnezeu. Nu exista nicio indoiala ca conducerea lui Hristos va fi exercitata cel mai frecvent prin fratii mai in varsta dintre sfinti. Aceasta pentru ca este in concordanta cu randuiala lui Dumnezeu. Natura insasi invata ascultarea si respectul fata de cei mai in varsta, in special fata de parinti. Si in familia lui Dumnezeu este drept si potrivit ca ordinea lui Dumnezeu sa fie recunoscuta pe cat posibil.

     Dar aceasta inseamna, cu siguranta, ca fratii mai in varsta raman in comuniune cu Hristos si pot fi folositi ca instrumente pentru ca El sa trimita mesajele Sale poporului Sau. Nu datorita a ceea ce sunt prin ei insisi, ci pur simplu pentru ca El foloseste ceea ce este conform ordinii Sale, chiar si in natura insasi, pentru a conduce si indruma poporul Sau. Dar daca vezi pe sfintii mai in varsta din poporul lui Dumnezeu neramanand in Hristos, nefiind plini de Cuvantul Sau, neumbland despartiti de lume, ne putem astepta ca Domnul sa-i foloseasca ca instrumente ale Sale ? Din nefericire, cat de des se intampla acest lucru, ca El sa fie obligat sa foloseasca ceea ce este mai putin potrivit cu ceea ce ar prefera El - tineri in loc de batrani - pentru ca cei in varsta nu sunt pregatiti.

     Acesta este un cuvant pentru constiinta noastra. Vorbesc pur simplu despre ceea ce este abstract si general, dar este si ramane un principiu de cea mai mare importanta. Daca vom fi folositi de Domnul ca sa ducem adevarul Sau poporului Sau, potrivit cu ordinea casei Sale, atunci trebuie sa fim in comuniune cu El Insusi. Atunci va fi in mod necesar acea ascultare si acea ascultare a Cuvantului si a autoritatii lui Hristos; si, de asemenea, respect pentru cel care ni-l aduce, nu datorita persoanei in sine, ci pentru ca ii recunoastem ca cei care trebuie sa dea socoteala cu privire la veghearea asupra sufletelor noastre. Ii putem recunoaste pe cei care raman in Hristos; ei ne transmit nu vointa umana, ci vointa Domnului Isus.

     Recomand acest capitol 9 din cartea Judecatori ca studiu pentru rugaciune. In  acest capitol guvernarea, conducerea, este sfaramata in bucati. Vom vedea confirmarea acestui adevar, cu o mana mult mai puternica, prin Iefta, pe care il vom vedea in continuare. Vom descoperi ca esueaza si mai dezastruos sub Samson si, in cele din urma, se va prabusi in totalitate la sfarsitul acestei carti. In acest capitol 9 din cartea Judecatori am vazut cum duhul succesiunii vine din cel al preotiei, si cum acest duh de succesiune trebuie sa conduca sau sa ruineze. El (duhul succesiunii, n.t.) vrea sa conduca cu orice pret. Aceasta este vointa proprie in lucrurile lui Dumnezeu care duce la anarhie, cearta si confuzie. Sa luam aminte la aceasta lectie - ca trebuie sa ne plecam inaintea Domnului Isus Hristos, Domnul Bisericii Sale, Capul ei, Domn peste noi toti. Si daca suntem aproape de El pentru a primi Cuvantul Lui, sa ne plecam inaintea acestuia si sa recunoastem autoritatea lui Hristos peste casa Sa. Dar pentru aceasta trebuie sa umblam cu Dumnezeu. Nimic nu poate inlocui acest lucru, si acolo unde este aceasta umblare, va fi cea mai potrivita conducere, cel mai liber exercitiu de supraveghere; iar Hristos va fi totul.