Meditatii Asupra Cartii Judecatori
- XI -
Samuel Ridout
8 Biruinta si dificultatile care urmeaza (Jud. 7:15 la 8:21)
8.1 Pregatirile care il vor conduce pe Ghedeon la biruinta
Am ajuns acum in locul in care gasim toata aceasta pregatire avand ca rezultat o biruinta deplina si minunata din partea lui Ghedeon. Totul pana in acest moment a fost o lucrare lenta si treptata a lui Dumnezeu in sufletul omului in mod individual si apoi a poporului, pe care El il adunase in jurul lui, pentru ca ei sa poata fi pregatiti sa faca o lucrarea reala pentru Dumnezeu. Intotdeauna vom vedea acest lucru. Daca Dumnezeu trebuie sa fie glorificat prin noi, trebuie sa fie prin vase sfintite si potrivite pentru folosul Stapanului. Vasul trebuie sa fie pregatit daca El doreste sa-l foloseasca pentru a-Si arata propria Sa putere. Fiecare pas din istorie este marcat si subliniat de acest lucru. Nu poate exista o slujire adevarata si, cu siguranta, nici o biruinta adevarata acolo unde Dumnezeu nu a pregatit vasul pentru folosul Sau. Am vazut deja cum poporul a fost triat pana cand nu a mai ramas decat cativa. De asemenea, am vazut cum Dumnezeu a incurajat credinta lui Ghedeon, dandu-i semnul final care era o garantie sigura a biruintei. Este mesajul de la Dumnezeu Insusi, dat prin buzele vrajmasului, un mesaj care arata ca aceeasi lectie de slabiciune pe care o invatase in sufletul sau a fost cea care a lovit cu groaza inimile dusmanilor sai. Pana la urma, nu exista nimic care sa provoace o asemenea groaza in inima dusmanului, ca prezenta unui sentiment de slabiciune printre poporul lui Dumnezeu. Exista un vers vechi care, cu anumite modificari, este adevarat : "Satan tremura cand vede / Cel mai slab sfant ingenunchi".
A fi in genunchi ar indica un sentiment de slabiciune, si numai prin slabiciune ar putea exista ceva asemanator cu puterea lui Dumnezeu. Si astfel, aceasta turta de paine de orz, o comparatie neplacuta, asa cum pare a fi, este cea care marturiseste ca Dumnezeu este la lucru si ca neputinta omului este totala. Orzul vorbeste despre cea mai mare saracie, despre cea mai mare slabiciune. Si aici este o paine de orz, rostogolindu-se in tabara, care va distruge intreaga putere a vrajmasului. Nu este de mirare ca Ghedeon a putut sa prinda curaj atunci cand chiar si din gura dusmanilor sai a auzit despre slabiciunea poporului lui Dumnezeu; aceasta slabiciune care i-a aruncat in mana Lui este o garantie a biruintei Sale. Daca eu sunt puternic, atunci Satan trebuie sa se intalneasca cu mine insumi. Daca sunt slab si aruncat in mana lui Dumnezeu, atunci este o alta problema. El stie pe cine are de intalnit, pe Domnul ostirilor; si acesta este un lucru foarte diferit de intalnirea cu oameni increzatori in sine, a caror putere este rusinea lor. Nu este de mirare ca Ghedeon s-a inchinat cand a inteles acest lucru.
Acum ajungem la biruinta, care este usoara, dupa ce s-au facut acesti pasi pregatitori. Este un lucru usor de facut dupa ce inimile noastre lase au fost smerite. Nu este greu sa infruntam lumea, cand ne-am infruntat pe noi insine. Nu-mi este greu sa ies in evidenta in mod public impotriva vrajmasilor spirituali, cand am trecut deja prin conflictul din sufletul meu si sunt inaintea lui Dumnezeu ca si cum m-as fi judecat pe mine insusmi. Atunci sunt gata sa-i judec pe altii.
Dar lectia care ne este familiara este subliniata din nou, dar ea nu trebuie neglijata din aceasta cauza. Ma refer la caracterul real al luptei. Acesti trei sute de oameni au fost impartiti, - de parca si acest numar ar fi prea mare pentru a fi de incredere impreuna - in trei grupuri. Toti sunt inarmati la fel si intr-un mod ciudat. Nu aveau in mana sabie, nici arc, nici sulita; nimic altceva decat ulcioare, vase de pamant, in care era ascunsa o lumina, iar in cealalta mana o trambita care trebuia sa sune biruinta.
8.2 Invatatura morala a luptei lui Ghedeon in lumina 2 Corinteni 4
In ulcioare erau lumini. "Dumnezeul care a spus : Lumina sa straluceasca in intuneric, El a stralucit in inimile noastre, pentru a da lumina cunostintei lui Dumnezeu pe fata lui Isus Hristos" (2 Cor. 4:6). Dumnezeu a stralucit in vasul de pamant; aceasta este lumina. Dumnezeu este lumina, iar harul lui Dumnezeu care ne-a fost facut cunoscut este lumina care a stralucit in inimile noastre. Dar daca ulciorul este intreg, flacara care este inauntru este ascunsa. Singura modalitate de a lasa lumina sa straluceasca este de a sparge ulciorul. Si realizam ca, cu cat ulciorul este mai valoros, cu atat este mai putin probabil sa fie spart. Si cu cat realizam ca este un vas de pamant, in care tinem comoara, cu atat vom fi mai dispusi de a-l sparge, pentru ca comoara sa poata fi expusa.
Iubiti frati, cu totii cunoastem bine aceasta lectie, dar cat de putin o punem in practica. Lectia de a sparge cel mai bun lucru pe care il ai. Luarea vasului nostru, spargerea sinelui in toate formele si excelentele sale, sinele cu toata grija care i-a fost purtata, sinele care este iubit atat de mult. Acest sine a devenit acum destinatarul harului luminii divine. Dumnezeu a stralucit in inima, acum ce trebuie sa facem ? Este o chestiune intre lumina care a stralucit inauntru si vasul care contine lumina si care o poate impiedica sa straluceasca afara. Vasul a primit lumina. Aceasta este ceea ce a facut harul, si harul se manifesta printr-un vas spart.
Atat timp cat nu exista lumina, nu ne miram ca pacatosul isi tine vasul de pamant ca fiind foarte drag. Omul nu vrea sa iroseasca ceea ce are. El se afla intr-o scena (lumea) unde se poate lauda de propria lui excelenta, de tot ceea ce are, de ce sa n-o faca ? Acum iata ca altceva a stralucit in inima. Excelenta cunoasterii lui Dumnezeu a stralucit, in puterea Duhului Sfant. Acest lucru ridica imediat intrebarea : care urmeaza sa fie expus ? Vasul va fi cel care trebuie expus sau gloria lui Dumnezeu ? Si astfel suntem pusi in fata dilemei daca vasul nostru trebuie sa fie sfaramat si gloria divina sa straluceasca prin noi. Ce putem face noi ? Gloria lui Dumnezeu umple sufletul nostru, cu tot sentimentul iubirii si harului Sau, cu tot ceea ce El ne-a dat in Hristos. Ce credem acum despre noi insine ? Daca suntem pe deplin constienti de har, nu putem cruta vasul punandu-l cu grija deoparte pentru a-l refolosi, ci trebuie sa sfarsim cu el si sa-l spargem astfel incat lumina sa straluceasca in afara. Acest lucru il va face credinta. Va sparge vasul de pamant, pentru ca excelenta puterii sa poata fi vazuta ca fiind a lui Dumnezeu si nu a noastra.
Oh, acest "eu"; de ce poporul lui Dumnezeu nu are putere asupra lumii ? Acest nenorocit "eu". Am fost surprins, cu ceva timp in urma, citind capitolul sapte din Romani, sa vad de cate ori se vorbeste despre prima persoana, "eu", "mie", "meu" - de patruzeci de ori ! Cu siguranta ca era un vas deosebit pentru a impiedica lumina sa straluceasca. Nu vedem nicio lumina stralucind in capitolul sapte din Romani. "Eul" intuneca totul. Nu este nimic de facut, asa cum ne arata apostolul, decat sa ne socotim morti. Practic, acesta este finalul, spargerea vasului. Acum se va vedea ca excelenta puterii este a lui Dumnezeu.
Ce eliberare aduce aceasta. Cine ar gandi ca ar putea infrunta un astfel de vrajmas cu propriile sale puteri ? Nu este de mirare ca scumpi copii ai lui Dumnezeu sunt apasati, chiar speriati de aceasta idee. Dar, avand incredere in Dumnezeu, vom intelege ca tot ceea ce El asteapta de la noi este sa fim vase sparte fara nicio putere. Ce inviorare atunci, ce mangaiere ! Iar cand vasul este spart, vom fi gata sa sunam din trambita.
Apostolul, in capitolul 4 din 2 Corinteni, se foloseste in mod evident de aceasta istorie a lui Ghedeon. Am citat deja partea referitoare la lumina; restul capitolului este o ilustrare a modului in care ulciorul este spart, de circumstante exterioare. Mai intai vine estimarea credintei prin care eul este pus deoparte, si apoi toate evenimentele neprevazute, - necaz, persecutie, stramtorari, chiar moarte, - care nu sunt decat spargerea practica a ceea ce credinta a pus deja deoparte : puterea naturii vechi. In consecinta, credinciosul este condus in triumf, in Hristos. Pietrele, temnitele, anii lungi de captivitate servesc doar pentru a face sa straluceasca excelenta puterii lui Dumnezeu, o lumina pe care nicio incercare nu o poate intuneca.
8.3 Sunetul trambitei si strigatul biruintei
Cred ca sunetul trambitei este legat in mod necesar de spargerea vasului. Poporul va suna din trambita marturiei, care este semnul categoric al biruintei lui Dumnezeu. Dar, prima necesitate, insotirea absoluta a unei marturii din trambita este un vas spart. Marturia si spargerea vasului merg impreuna. Dumnezeu nu vrea ca marturia trambitei sa fie insotita de intuneric. El vrea ca marturia sa fie insotita de lumina. El nu vrea doar vorbe, indiferent cat de puternice ar fi acestea, oricat de adevarate si clare ar fi acestea, indiferent de sunetul de biruinta al trambitei care poate fi in cuvinte. El vrea mai mult decat cuvintele. El vrea vasul spart, pentru ca lumina sa iasa in evidenta. Trambita si lumina, marturie si viata, ca la filipeni. "Ca sa fiti fara cusur si curati copii ai lui Dumnezeu fara vina in mijlocul unei generatii strambe si pervertite, in care straluciti ca niste luminatori in lume, tinand sus Cuvantul vietii" (Filip. 2:15, 16); aceasta este marturia trambitei, care insoteste lumina. Lumea nu poate suporta aceasta. Ea nu poate suporta cea mai slaba asociere cu poporul lui Dumnezeu care tine sus Cuvantul vietii, si care stralucesc ca niste lumini in lume.
De aceea, vom vedea ca tot ce trebuia sa faca Ghedeon si tovarasii lui a fost pur si simplu sa iasa in evidenta cu indrazneala cu lumina lor si cu trambita rasunatoare. Ei au strigat : "Sabia Domnului si a lui Ghedeon!" si Madian s-a intors fiecare impotriva tovarasului sau si ostirea s-a risipit. Aceasta ostire puternica a fugit ca o turma de oi inspaimantate in fata puterii irezistibile a lui Dumnezeu. Si noi putem pune pe fuga ostirile straine (Evrei 11:34). Si noi putem fi intariti in slabiciune si viteji in lupta, daca invatam aceasta lectie in adancul sufletelor noastre. Fie ca aceasta sa fie o realitate practica pentru noi.
Ajungem acum la ceea ce, din pacate, este prea comun, pe masura ce inaintam cu cartea noastra, si aceasta este cearta legata de biruinta, si intr-un anumit sens luand nastere din ea. Poporul se aduna pentru biruinta, asa cum vor face, ori de cate ori credinta individuala a deschis calea, si este o mangaiere sa credem ca acesta este motivul. La fel am vazut si in cazul lui Ehud; cand a sunat din trambita Israel s-a adunat la el. Dar mai intai trebuia sa-l omoare, de unul singur, pe imparatul Moabului. Deci aici, cand batalia a fost castigata, si dusmanul a fugit, restul lui Israel se aduna si se alatura in urmarire. De fapt, pentru a le arata ca nu doreste sa-si atribuie biruinta, Ghedeon trimite soli la Efraim, sa coboare si sa ia vadurile Iordanului, astfel incat sa poata nimici in intregime pe inamic.
Acum intervine gelozia. Nu la cei care erau cu Ghedeon, ci la Efraim, care isi arata invidia fata de omul credintei. Ne amintim, inca din cartea Iosua, ca Efraim a inceput sa-si arate aceasta gelozie ca semintie. Iosua era din semintia lui Efraim. Desi, in calitate de conducator al intregului Israel, legatura lui cu semintia din care facea parte nu era una deosebita, totusi, fara indoiala, mandria lui Efraim a fost incurajata de aceasta situatie. Cand semintia si-a primit partea lor, ei au obiectat fata de aceasta. Motivul nemultumirii, spuneau ei, era ca ei erau un popor mare si partea primita nu era suficient de mare pentru ei. Aceasta este lectia pe care Efraim o ofera de-a lungul istoriei sale. El este un popor mare. Dar Ghedeon nu era un om mare, si vom descoperi ca un om care nu isi da seama, care nu simte ca este mare, nu va fi atras in conflict cu un popor mare.
Raspunsul lui Iosua pentru Efraim la momentul la care ne-am referit a fost unul semnificativ : "Daca esti popor mare, suie-te la padure si taie-o pentru tine... Tu esti popor mare si ai putere mare... vei alunga pe canaaniti, desi au care de fier si desi sunt puternici" (Ios. 17:15-18), altfel spus : maretia ta sa se arate in munca, nu in lauda. Acesta a fost raspunsul pentru Efraim atunci; dar din acel moment, semintia lui Efraim a fost mereu geloasa cu privire la pozitia sa in natiunea lui Israel. Intotdeauna i-a invidiat pe cei care faceau ceva pentru Dumnezeu. Ii vedem in acest mod pe tot parcursul cartii Judecatori si in timpul lui David, pana cand gelozia si-a dat roadele potrivite in divizarea imparatiei.
Cu siguranta, semintia primise, ca o parte valoroasa, promisiunea ca Efraim, cel mai tanar, va avea intaietate fata de Manase, care era mai in varsta. Asa ca parea destul de suparator sa vada initiativa luata de semintia mai slaba (Ghedeon era din semintia lui Manase, n.t.). Dar caile lui Dumnezeu sunt diferite de ale noastre si toata excelenta si mandria omului trebuie sa fie smerita. Intaietatea lui Efraim era o ilustrare a acestui lucru, in aceea ca el, cel mai tanar, a fost pus mai presus de fratele sau mai mare, la fel cum Ruben, intaiul nascut, scotand in evidenta suveranitatea lui Dumnezeu, care inalta pe cei smeriti si coboara pe cei care se inalta.
Dar acum acest fapt fiind recunoscut, Efraim socoteste pozitia sa de intaietate ca pe un drept. Manase, pe de alta parte, raspunzand numelui sau, este imaginea celui care "uitand" trecutul, inainteaza prin energia unei credinte prezente.
Daca ne uitam si mai profund, vom vedea lectia spirituala deosebita care trebuie invatata din invidia lui Efraim. El reprezinta pe copilul lui Dumnezeu care aduce roade. Am putea spune, in general, in ce privesc lucrarile. Dar lucrarile (sau faptele, n.t.) nu pot conduce niciodata, (adica nu au intaietate, n.t.), ele urmeaza. Iuda, care inseamna lauda, trebuie sa aiba intotdeauna conducerea - lauda bazata pe adevarul lui Dumnezeu si al Cuvantului Sau.
Dar cat de usor este ca lucrarile sa para mai importante. Vedem disputa dintre Marta si Maria, atat de frecventa in Biserica astazi. Mai ales acolo unde credinta a slabit, lucrarile vor fi considerate primordiale si, astfel, inaltate din locul de slujire la cel de autoritate, pe care nu-l pot ocupa niciodata.
Oriunde eul este pus inainte, exista gelozie, nemultumire si inutilitate. La Ghedeon vedem eul pus deoparte, in schimb la Efraim il vedem pus inainte, astfel incat ei s-au certat cu Ghedeon si l-au intrebat de ce nu au fost chemati sa lupte si sa doboare dusmanul de la inceput. Ghedeon ar fi putut foarte bine sa raspunda : "dusmanul este un dusman comun si a asuprit intreaga tara. De ce nu l-ati doborat ? De ce nu l-ati alungat ? Dumnezeu m-a chemat sa fac aceasta, iar eu am facut-o prin puterea Lui. Dar voi de ce nu ati facut-o in loc sa gasiti vina la cel care a facut-o ?"
Cunoasteti ceva despre duhul nemultumirii, al invidiei si al geloziei, dragi prieteni ? Acest duh nu poate suporta sa vada ca Dumnezeu ii foloseste pe altii. Pavel nu a avut nicio particica din acesta. Cand Evanghelia era predicata, indiferent de cine, Pavel se putea bucura de acest lucru. Iar cand Hristos era predicat, chiar si din cearta, nu din sinceritate, el a putut totusi sa-I multumeasca lui Dumnezeu ca Hristos era cel care era predicat, pentru ca intr-un fel sau altul Dumnezeu avea sa fie glorificat (Filip. 1:12-20). Dar iata-l pe Efraim aici, care este gelos pentru ca Dumnezeu a folosit un instrument mai spiritual decat el. Gelozia este o dovada ca Dumnezeu nu ne poate folosi. Daca suntem gelosi pe altul, daca suntem invidiosi pe starea spirituala, pe puterea spirituala a altuia, este pur si simplu dovada ca Dumnezeu nu ne poate folosi. Nu am fi gelosi pe altul daca Dumnezeu ne-ar putea folosi; iar lucrul pe care gelozia ne invata in primul rand este ca sa mergem cu fata la pamant inaintea lui Dumnezeu si sa-I spunem ca nu suntem un instrument credincios. Omul care isi invidiaza fratii ar trebui mai degraba sa se critice pe sine insusi. Aceasta ar fi trebuit sa invete Efraim, dar nu a facut-o.
Cu toate acestea, il vedem pe Ghedeon vorbind cu ei in har, intr-un mod care arata ca si-a invatat lectia din partea lui Dumnezeu. Cat de bine este sa luam lectia pe care am invatat-o de la Dumnezeu si s-o aplicam in relatiile noastre cu fratii nostri. Ce lucru binecuvantat a fost ca Ghedeon s-a intdreptat spre ei si le-a spus : "Ce am facut eu in comparatie cu voi? Nu este mai buna strangerea boabelor ramase din Efraim decat culesul viei din Abiezer? Dumnezeu a dat in mainile voastre pe capeteniile Madianului, pe Oreb si pe Zeeb, si ce am putut face eu in comparatie cu voi?" (Jud. 8:2-3a). "Atunci duhul lor s-a potolit fata de el, cand a zis cuvantul acesta" (v. 3b). Acesta pare un mod destul de trist de a le calma mania - de a-i lauda; si totusi arata duhul lipsit de gelozie pe care l-a avut Ghedeon. El nu a luptat impotriva vrajmasului, ci doar, in slabiciunea lui, a proclamat puterea lui Dumnezeu; el insusi nu a facut nimic deosebit. El s-a dat deoparte. Efraim a luat vadurile Iordanului si i-a capturat pe printi. Cu siguranta, in ochii lui Dumnezeu lucrarea lui Ghedeon a fost mult mai valoroasa decat cea a lui Efraim, dar in proprii lui ochi, lucrarea sa era mai mica. Invatam o lectie frumoasa de la acest om deosebit pe care Dumnezeu l-a ridicat pentru poporul Sau - un om golit de sine.
Lucrul acesta se pare ca nu a fost o lingusire din partea lui Ghedeon, el a crezut sincer. El a crezut cu sinceritate si a apreciat lucrarea lui Efraim la adevarata ei valoare. Nu spune nimic despre faptul ca el a luat initiativa. Putem presupune ca era atat de aproape de Dumnezeu ca a uitat atat de mult de sine incat nu L-a mai vazut decat pe Dumnezeu. Ce bine este cand eul este eclipsat!
Nici nu este intelept sau corect sa depreciem lucrarea lui Efraim, Oreb si Zeeb - "Corbul" si Lupul" - printii lui Madian cazusera in mainile lui la vadurile Iordanului. Aceste nume sugereaza caracterul distructiv al acestei lumi al carei "print" nu cruta nimic. Dar roadele Duhului biruiesc ostirile acestei lumi precum si "stapanirile si puterile" care le conduc. Cand "faptele" se afla in adevaratul lor loc - la Iordan, raul mortii - atunci ele isi fac lucrarea in cel mai eficient mod.
8.4 O alta incercare : dispretul si respingerea locuitorilor din Sucot si Penuiel
Dar Manasitul nu poate zabovi, ci el inainteaza pentru a obtine o biruinta completa. El trece peste Iordan si urmareste ostirea care fuge, "obositi, totusi urmarind". Care este legatura dintre aceste doua cuvinte "a urmari" si "obositi" ? - "au fost intariti in slabiciune" (Ev. 11:34). Tocmai slabiciunea si neputinta omului il determina sa continue, caci Dumnezeu este cel care lucreaza in el. Ca unul dintre vechii viteji de pe vremea lui David (2 Sam. 23:10), a carui mana s-a lipit de sabie, Ghedeon a pierdut din vedere totul, in afara de Dumnezeu, si nu se va odihni deloc pana nu va nimici intreaga putere a vrajmasului.
In slabiciune trupeasca, el cere hrana locuitorilor din Sucot si din Peniel. Ei erau israeliti si, prin urmare, cei care aveau parte de biruinta, dar oh! ce raspuns rusinos au dat oamenii din Sucot si Peniel. Ce contradictie cu numele lor. Madian, ne amintim, inseamna lumea si puterea ei, iar Sucot inseamna "corturi"; cuvant care face referire la pelerini; si, cu siguranta, oamenii care locuiau in corturi ar fi trebuit sa fie perfect dispusi sa ajute la nimicirea puterii lumii. Iar "Peniel" inseamna "fata lui Dumnezeu". Oamenii, care privesc fata lui Dumnezeu, vor fi cu siguranta gata sa dea tot ajutorul pentru a-i lua captivi pe imparatii Madianului, Zebah si Talmuna. Din nefericire, purtarea lor face de rusine numele lor ! Impreuna au raspuns : "Sunt acesti oameni in mainile tale, ca sa te ajutam".
Ei isi bat joc de Ghedeon, si astfel vedem ca el nu a avut cuvinte blande pentru ei, asa cum a avut pentru barbatii din Efraim. Este un lucru foarte diferit. Efraim luase atitudine impotriva vrajmasului, in timp ce oamenii din Sucot au ramas in spate si erau intr-adevar de partea lui Madian. Nimeni nu poate fi neutru intr-o vreme cand sunt trasate granite intre Hristos si lume. "Cine nu este cu Mine este impotriva Mea", zice Domnul (Mt. 12:30). Prin urmare, acesti oamenii erau intr-adevar la fel de mult dusmanii lui Dumnezeu ca si Madian; chiar mai vrajmasi, pentru ca ei pretindeau ca sunt poporul lui Dumnezeu.
Dar el merge mai departe fara ajutorul lor si Dumnezeu a dat in mainile lui toata ostirea lui Madian, si, de asemenea, pe Zebah si Talmuna, imparatii, si ii judeca.
Lui Ghedeon ii revine onoarea de a nimici nu doar printii, ci si pe imparatii Madianului. Faptul ca erau doi imparati, sugereaza duplicitatea, varietatea care exista in lume si formele variate in care se prezinta Satan.
Zebah, "jertfa", nu sugereaza nicidecum aici calea de apropiere de Dumnezeu, ci mai degraba acel "macel" fara mila pe care lumea se bucura sa-l faca poporului lui Dumnezeu, asa cum sugereaza si Talmuna, "umbra" sau "adapost refuzat". Acesta este si motivul pentru care ei, la randul lor, au fost pedepsiti fara mila : "pentru ca judecata va fi fara mila pentru cel care nu a aratat mila" (Iac. 2:13). Aceasta biruinta asupra lui Madian este luata ca exemplu pentru nimicirea finala a vrajmasilor lui Israel, atat in rugaciunea ramasitei care sufera (Ps. 83:9-12), cat si in implinirea profetiei lui Isaia (9:4).
Dupa aceasta, Ghedeon se intoarce la aceia care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu, care marturiseau ca apartin lui Dumnezeu si totusi erau neutri intr-o zi ca aceea. El a luat spinii si maracinii pustiului si i-a pedepsit pe oamenii din Sucot. Maracinii si spinii vorbesc despre blestemul care a fost adus asupra acestei lumi din cauza pacatului omului.
Cati din poporul lui Dumnezeu sunt batuti cu maracinii si spinii acestei vieti pentru ca sunt neutri in chestiunea dintre Hristos si lume. Ocupam noi un loc neutru intre Dumnezeu si lume ? In acest caz vom fi batuti cu spini pe spate. In aceasta situatie vom fi invatati de spini daca nu vrem sa fim invatati de Cuvantul lui Dumnezeu. Cate vieti nenorocite, cati pelerini care ar trebui sa locuiasca in corturile lor, in realitate trebuie sa fie invatati de spinii si maracinii vietii pe care i-au adus asupra lor. Ce mod amar de a invata in loc de a bate graul si sa fii pregatit ca instrument al Domnului, sa inveti printr-o experienta trista si straina de Dumnezeu. Si astfel, acesti oameni, culeg rezultatul propriei lor nebunii in acest timp de neutralitate.
Vrajmasul este astfel pe deplin nimicit, iar Ghedeon, cel care se coboara, a doborat lucrurile inalte care s-au inaltat impotriva cunostintei lui Hristos. El este un mare biruitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu