Meditații Asupra Cărții Judecători
- XI -
Samuel Ridout
8 Biruința și dificultățile care urmează (Jud. 7:15 la 8:21)
8.1 Pregătirile care îl vor conduce pe Ghedeon la biruință
Am ajuns acum în locul în care găsim toată această pregătire având ca rezultat o biruință deplină și minunată din partea lui Ghedeon. Totul până în acest moment a fost o lucrare lentă și treptată a lui Dumnezeu în sufletul omului în mod individual și apoi a poporului, pe care El îl adunase în jurul lui, pentru ca ei să poată fi pregătiți să facă o lucrare reală pentru Dumnezeu. Întotdeauna vom vedea acest lucru. Dacă Dumnezeu trebuie să fie glorificat prin noi, trebuie să fie prin vase sfințite și potrivite pentru folosul Stăpânului. Vasul trebuie să fie pregătit dacă El dorește să-l folosească pentru a-Și arăta propria Sa putere. Fiecare pas din istorie este marcat și subliniat de acest lucru. Nu poate exista o slujire adevărată și, cu siguranță, nici o biruință adevărată acolo unde Dumnezeu nu a pregătit vasul pentru folosul Sau. Am văzut deja cum poporul a fost triat până când nu a mai rămas decât câțiva. De asemenea, am văzut cum Dumnezeu a încurajat credința lui Ghedeon, dându-i semnul final care era o garanție sigură a biruinței. Este mesajul de la Dumnezeu Însuși, dat prin buzele vrăjmașului, un mesaj care arată că aceeași lecție de slăbiciune pe care o învățase în sufletul său a fost cea care a lovit cu groază inimile dușmanilor săi. Până la urmă, nu exista nimic care să provoace o asemenea groază în inima dușmanului, ca prezența unui sentiment de slăbiciune printre poporul lui Dumnezeu. Există un vers vechi care, cu anumite modificări, este adevărat : "Satan tremură când vede / Cel mai slab sfânt în
genunchi".
A fi în genunchi ar indica un sentiment de slăbiciune, și numai prin slăbiciune ar putea exista ceva asemănător cu puterea lui Dumnezeu. Și astfel, această turtă de pâine de orz, o comparație neplăcută, așa cum pare a fi, este cea care mărturisește că Dumnezeu este la lucru și că neputința omului este totală. Orzul vorbește despre cea mai mare sărăcie, despre cea mai mare slăbiciune. Și aici este o pâine de orz, rostogolindu-se în tabără, care va distruge întreaga putere a vrăjmașului. Nu este de mirare că Ghedeon a putut să prindă curaj atunci când chiar și din gura dușmanilor săi a auzit despre slăbiciunea poporului lui Dumnezeu; această slăbiciune care i-a aruncat în mâna Lui este o garanție a biruinței Sale. Daca eu sunt puternic, atunci Satan trebuie să se întâlnească cu mine însumi. Dacă sunt slab și aruncat în mâna lui Dumnezeu, atunci este o altă problemă. El știe pe cine are de întâlnit, pe Domnul oștirilor; și acesta este un lucru foarte diferit de întâlnirea cu oameni încrezători în sine, a căror putere este rușinea lor. Nu este de mirare că Ghedeon s-a închinat când a înțeles acest lucru.
Acum ajungem la biruința, care este ușoară, după ce s-au făcut acești pași pregătitori. Este un lucru ușor de făcut după ce inimile noastre lașe au fost smerite. Nu este greu să înfruntăm lumea, când ne-am înfruntat pe noi înșine. Nu-mi este greu să ies în evidență în mod public împotriva vrăjmașilor spirituali, când am trecut deja prin conflictul din sufletul meu și sunt înaintea lui Dumnezeu ca și cum m-aș fi judecat pe mine însumi. Atunci sunt gata sa-i judec pe alții.
Dar lecția care ne este familiară este subliniată din nou, dar ea nu trebuie neglijată din această cauză. Mă refer la caracterul real al luptei. Acești trei sute de oameni au fost împărțiți, - de parcă și acest număr ar fi prea mare pentru a fi de încredere împreună - în trei grupuri. Toți sunt înarmați la fel și într-un mod ciudat. Nu aveau în mână sabie, nici arc, nici suliță; nimic altceva decât ulcioare, vase de pământ, în care era ascunsă o lumină, iar în cealaltă mână o trâmbiță care trebuia să sune biruința.
8.2 Învățătura morală a luptei lui Ghedeon în lumina 2 Corinteni 4
În ulcioare erau lumini. "Dumnezeul care a spus : Lumină să strălucească în întuneric, El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoștinței lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos" (2 Cor. 4:6). Dumnezeu a strălucit în vasul de pământ; aceasta este lumina. Dumnezeu este lumină, iar harul lui Dumnezeu care ne-a fost făcut cunoscut este lumina care a strălucit în inimile noastre. Dar dacă ulciorul este întreg, flacăra care este înăuntru este ascunsă. Singura modalitate de a lasă lumina să strălucească este de a sparge ulciorul. Și realizam că, cu cât ulciorul este mai valoros, cu atât este mai puțin probabil să fie spart. Și cu cât realizam că este un vas de pământ, în care ținem comoara, cu atât vom fi mai dispuși de a-l sparge, pentru ca comoara să poată fi expusă.
Iubiți frați, cu toții cunoaștem bine această lecție, dar cât de puțin o punem în practică. Lecția de a sparge cel mai bun lucru pe care îl ai. Luarea vasului nostru, spargerea sinelui în toate formele și excelențele sale, sinele cu toată grija care i-a fost purtată, sinele care este iubit atât de mult. Acest sine a devenit acum destinatarul harului luminii divine. Dumnezeu a strălucit în inimă, acum ce trebuie să facem ? Este o chestiune între lumina care a strălucit înăuntru și vasul care conține lumina și care o poate împiedica să strălucească afară. Vasul a primit lumina. Aceasta este ceea ce a făcut harul, și harul se manifestă printr-un vas spart.
Atât timp cât nu există lumină, nu ne mirăm că păcătosul își ține vasul de pământ ca fiind foarte drag. Omul nu vrea să irosească ceea ce are. El se află într-o scena (lumea) unde se poate lauda de propria lui excelență, de tot ceea ce are, de ce să n-o facă ? Acum iată că altceva a strălucit în inima. Excelența cunoașterii lui Dumnezeu a strălucit, în puterea Duhului Sfânt. Acest lucru ridică imediat întrebarea : care urmează să fie expus ? Vasul va fi cel care trebuie expus sau gloria lui Dumnezeu ? Și astfel suntem puși în fața dilemei dacă vasul nostru trebuie să fie sfărâmat și gloria divină să strălucească prin noi. Ce putem face noi ? Gloria lui Dumnezeu umple sufletul nostru, cu tot sentimentul iubirii și harului Său, cu tot ceea ce El ne-a dat în Hristos. Ce credem acum despre noi înșine ? Daca suntem pe deplin conștienți de har, nu putem cruța vasul punându-l cu grijă deoparte pentru a-l refolosi, ci trebuie să sfârșim cu el și să-l spargem astfel încât lumina să strălucească în afară. Acest lucru îl va face credința. Va sparge vasul de pământ, pentru ca excelența puterii să poată fi văzută ca fiind a lui Dumnezeu și nu a noastră.
Oh, acest "eu"; de ce poporul lui Dumnezeu nu are putere asupra lumii ? Acest nenorocit "eu". Am fost surprins, cu ceva timp în urmă, citind capitolul șapte din Romani, să văd de câte ori se vorbește despre prima persoană, "eu", "mie", "meu" - de patruzeci de ori ! Cu siguranță că era un vas deosebit pentru a împiedica lumina să strălucească. Nu vedem nicio lumină strălucind în capitolul șapte din Romani. "Eul" întunecă totul. Nu este nimic de făcut, așa cum ne arata apostolul, decât să ne socotim morți. Practic, acesta este finalul, spargerea vasului. Acum se va vedea că excelența puterii este a lui Dumnezeu.
Ce eliberare aduce aceasta. Cine ar gândi că ar putea înfrunta un astfel de vrăjmaș cu propriile sale puteri ? Nu este de mirare că scumpi copii ai lui Dumnezeu sunt apăsați, chiar speriați de aceasta idee. Dar, având încredere în Dumnezeu, vom înțelege că tot ceea ce El așteaptă de la noi este să fim vase sparte fără nicio putere. Ce înviorare atunci, ce mângâiere ! Iar când vasul este spart, vom fi gata să sunăm din trâmbiță.
Apostolul, în capitolul 4 din 2 Corinteni, se folosește în mod evident de această istorie a lui Ghedeon. Am citat deja partea referitoare la lumină ; restul capitolului este o ilustrare a modului în care ulciorul este spart, de circumstanțe exterioare. Mai întâi vine estimarea credinței prin care eul este pus deoparte, și apoi toate evenimentele neprevăzute, - necaz, persecuție, strâmtorări, chiar moarte, - care nu sunt decât spargerea practică a ceea ce credința a pus deja deoparte : puterea naturii vechi. În consecință, credinciosul este condus în triumf, în Hristos. Pietrele, temnițele, anii lungi de captivitate servesc doar pentru a face să strălucească excelența puterii lui Dumnezeu, o lumină pe care nicio încercare nu o poate întuneca.
8.3 Sunetul trâmbiței și strigătul biruinței
Cred ca sunetul trâmbiței este legat în mod necesar de spargerea vasului. Poporul va suna din trâmbița mărturiei, care este semnul categoric al biruinței lui Dumnezeu. Dar, prima necesitate, însoțirea absoluta a unei mărturii din trâmbiță este un vas spart. Mărturia și spargerea vasului merg împreună. Dumnezeu nu vrea ca mărturia trâmbiței să fie însoțita de întuneric. El vrea ca mărturia să fie însoțita de lumină. El nu vrea doar vorbe, indiferent cât de puternice ar fi acestea, oricât de adevărate și clare ar fi acestea, indiferent de sunetul de biruință al trâmbiței care poate fi în cuvinte. El vrea mai mult decât cuvintele. El vrea vasul spart, pentru ca lumina să iasă în evidență. Trâmbiță și lumină, mărturie și viață, ca la filipeni. "Ca să fiți fără cusur și curați copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume, ținând sus Cuvântul vieții" (Filip. 2:15, 16); aceasta este mărturia trâmbiței, care însoțește lumina. Lumea nu poate suporta aceasta. Ea nu poate suporta cea mai slaba asociere cu poporul lui Dumnezeu care ține sus Cuvântul vieții, și care strălucesc ca niște lumini în lume.
De aceea, vom vedea că tot ce trebuia să facă Ghedeon și tovarășii lui a fost pur și simplu să iasă în evidență cu îndrăzneală cu lumina lor și cu trâmbița răsunătoare. Ei au strigat : "Sabia Domnului și a lui Ghedeon!" și Madian s-a întors fiecare împotriva tovarășului său și oștirea s-a risipit. Această oștire puternică a fugit ca o turmă de oi înspăimântate în fața puterii irezistibile a lui Dumnezeu. Și noi putem pune pe fugă oștirile străine (Evrei 11:34). Și noi putem fi întăriți în slăbiciune și viteji în luptă, dacă învățăm această lecție în adâncul sufletelor noastre. Fie ca aceasta să fie o realitate practică pentru noi.
Ajungem acum la ceea ce, din păcate, este prea comun, pe măsură ce înaintăm cu cartea noastră, și aceasta este cearta legată de biruință, și într-un anumit sens luând naștere din ea. Poporul se adună pentru biruință, așa cum vor face, ori de câte ori credința individuală a deschis calea, și este o mângâiere să credem că acesta este motivul. La fel am văzut și în cazul lui Ehud ; când a sunat din trâmbiță Israel s-a adunat la el. Dar mai întâi trebuia să-l omoare, de unul singur, pe împăratul Moabului. Deci aici, când bătălia a fost câștigată, și dușmanul a fugit, restul lui Israel se adună și se alătură în urmărire. De fapt, pentru a le arata că nu dorește să-și atribuie biruința, Ghedeon trimite soli la Efraim, să coboare și să ia vadurile Iordanului, astfel încât să poată nimici în întregime pe inamic.
Acum intervine gelozia. Nu la cei care erau cu Ghedeon, ci la Efraim, care își arată invidia față de omul credinței. Ne amintim, încă din cartea Iosua, că Efraim a început să-și arate această gelozie ca seminție. Iosua era din seminția lui Efraim. Deși, în calitate de conducător al întregului Israel, legătura lui cu seminția din care făcea parte nu era una deosebită, totuși, fără îndoială, mândria lui Efraim a fost încurajată de această situație. Când seminția și-a primit partea lor, ei au obiectat față de aceasta. Motivul nemulțumirii, spuneau ei, era că ei erau un popor mare și partea primită nu era suficient de mare pentru ei. Aceasta este lecția pe care Efraim o oferă de-a lungul istoriei sale. El este un popor mare. Dar Ghedeon nu era un om mare, și vom descoperi că un om care nu își dă seama, care nu simte că este mare, nu va fi atras în conflict cu un popor mare.
Răspunsul lui Iosua pentru Efraim la momentul la care ne-am referit a fost unul semnificativ : "Dacă ești popor mare, suie-te la pădure și taie-o pentru tine... Tu ești popor mare și ai putere mare... vei alunga pe canaaniți, deși au care de fier și deși sunt puternici" (Ios. 17:15-18), altfel spus : măreția ta să se arate în muncă, nu în laudă. Acesta a fost răspunsul pentru Efraim atunci; dar din acel moment, seminția lui Efraim a fost mereu geloasă cu privire la poziția sa în cadrul națiunii lui Israel. Întotdeauna i-a invidiat pe cei care făceau ceva pentru Dumnezeu. Îi vedem în acest mod pe tot parcursul cărții Judecători și în timpul lui David, până când gelozia ți-a dat roadele potrivite în divizarea împărăției.
Cu siguranță, seminția primise, ca o parte valoroasă, promisiunea că Efraim, cel mai tânăr, va avea întâietate față de Manase, care era mai în vârstă. Așa că părea destul de supărător să vadă inițiativa luată de seminția mai slabă (Ghedeon era din seminția lui Manase, n.t.). Dar căile lui Dumnezeu sunt diferite de ale noastre și toată excelența și mândria omului trebuie să fie smerită. Întâietatea lui Efraim era o ilustrare a acestui lucru, în aceea că el, cel mai tânăr, a fost pus mai presus de fratele său mai mare, la fel cum Ruben, întâiul născut, scoțând în evidență suveranitatea lui Dumnezeu, care înalță pe cei smeriți și coboară pe cei care se înalță.
Dar acum acest fapt fiind recunoscut, Efraim socotește poziția sa de întâietate ca pe un drept. Manase, pe de altă parte, răspunzând numelui său, este imaginea celui care "uitând" trecutul, înaintează prin energia unei credințe prezente.
Dacă ne uităm și mai profund, vom vedea lecția spirituală deosebită care trebuie învățată din invidia lui Efraim. El reprezintă pe copilul lui Dumnezeu care aduce roade. Am putea spune, în general, în ce privesc lucrările. Dar lucrările (sau faptele, n.t.) nu pot conduce niciodată, (adică nu au întâietate, n.t.), ele urmează. Iuda, care înseamnă laudă, trebuie să aibă întotdeauna conducerea - lauda bazată pe adevărul lui Dumnezeu și al Cuvântului Sau.
Dar cât de ușor este ca lucrările să pară mai importante. Vedem disputa dintre Marta și Maria, atât de frecventă în Biserică astăzi. Mai ales acolo unde credința a slăbit, lucrările vor fi considerate primordiale și, astfel, înălțate din locul de slujire la cel de autoritate, pe care nu-l pot ocupa niciodată.
Oriunde eul este pus înainte, exista gelozie, nemulțumire și inutilitate. La Ghedeon vedem eul pus deoparte, în schimb la Efraim îl vedem pus înainte, astfel încât ei s-au certat cu Ghedeon și l-au întrebat de ce nu au fost chemați să lupte și să doboare dușmanul de la început. Ghedeon ar fi putut foarte bine să răspundă : "dușmanul este un dușman comun și a asuprit întreaga țară. De ce nu l-ați doborât ? De ce nu l-ați alungat ? Dumnezeu m-a chemat să fac aceasta, iar eu am făcut-o prin puterea Lui. Dar voi de ce nu ați făcut-o în loc să găsiți vină la cel care a făcut-o ?"
Cunoașteți ceva despre duhul nemulțumirii, al invidiei și al geloziei, dragi prieteni ? Acest duh nu poate suporta să vadă că Dumnezeu îi folosește pe alții. Pavel nu a avut nicio părticică din acesta. Când Evanghelia era predicată, indiferent de cine, Pavel se putea bucura de acest lucru. Iar când Hristos era predicat, chiar și din ceartă, nu din sinceritate, el a putut totuși să-I mulțumească lui Dumnezeu că Hristos era cel care era predicat, pentru că într-un fel său altul Dumnezeu avea să fie glorificat (Filip. 1:12-20). Dar iată-l pe Efraim aici, care este gelos pentru că Dumnezeu a folosit un instrument mai spiritual decât el. Gelozia este o dovada ca Dumnezeu nu ne poate folosi. Daca suntem geloși pe altul, dacă suntem invidioși pe starea spirituală, pe puterea spirituală a altuia, este pur și simplu dovada că Dumnezeu nu ne poate folosi. Nu am fi geloși pe altul dacă Dumnezeu ne-ar putea folosi ; iar lucrul pe care gelozia ne învață în primul rând este ca să mergem cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu și să-I spunem că nu suntem un instrument credincios. Omul care își invidiază frații ar trebui mai degrabă să se critice pe sine însuși. Aceasta ar fi trebuit să învețe Efraim, dar nu a făcut-o.
Cu toate acestea, îl vedem pe Ghedeon vorbind cu ei în har, într-un mod care arată că și-a învățat lecția din partea lui Dumnezeu. Cât de bine este să luam lecția pe care am învățat-o de la Dumnezeu și s-o aplicăm în relațiile noastre cu frații noștri. Ce lucru binecuvântat a fost că Ghedeon s-a îndreptat spre ei și le-a spus : "Ce am făcut eu în comparație cu voi? Nu este mai bună strângerea boabelor ramase din Efraim decât culesul viei din Abiezer? Dumnezeu a dat în mâinile voastre pe căpeteniile Madianului, pe Oreb și pe Zeeb, și ce am putut face eu în comparație cu voi?" (Jud. 8:2-3a). "Atunci duhul lor s-a potolit față de el, când a zis cuvântul acesta" (v. 3b). Acesta pare un mod destul de trist de a le calma mânia - de a-i lauda; și totuși arată duhul lipsit de gelozie pe care l-a avut Ghedeon. El nu a luptat împotriva vrăjmașului, ci doar, în slăbiciunea lui, a proclamat puterea lui Dumnezeu; el însuși nu a făcut nimic deosebit. El s-a dat deoparte. Efraim a luat vadurile Iordanului și i-a capturat pe prinți. Cu siguranță, în ochii lui Dumnezeu lucrarea lui Ghedeon a fost mult mai valoroasă decât cea a lui Efraim, dar în proprii lui ochi, lucrarea sa era mai mică. Învățam o lecție frumoasă de la acest om deosebit pe care Dumnezeu l-a ridicat pentru poporul Sau - un om golit de sine.
Lucrul acesta se pare că nu a fost o lingușire din partea lui Ghedeon, el a crezut sincer. El a crezut cu sinceritate și a apreciat lucrarea lui Efraim la adevărata ei valoare. Nu spune nimic despre faptul că el a luat inițiativa. Putem presupune că era atât de aproape de Dumnezeu că a uitat atât de mult de sine încât nu L-a mai văzut decât pe Dumnezeu. Ce bine este când eul este eclipsat!
Nici nu este înțelept sau corect să depreciem lucrarea lui Efraim, Oreb și Zeeb - "Corbul" și Lupul" - prinții lui Madian căzuseră în mâinile lui la vadurile Iordanului. Aceste nume sugerează caracterul distructiv al acestei lumi al cărei "prinț" nu cruță nimic. Dar roadele Duhului biruiesc oștirile acestei lumi precum și "stăpânirile și puterile" care le conduc. Când "faptele" se află în adevăratul lor loc - la Iordan, râul morții - atunci ele își fac lucrarea în cel mai eficient mod.
8.4 O altă încercare : disprețul și respingerea locuitorilor din Sucot și Penuiel
Dar Manasitul nu poate zăbovi, ci el înaintează pentru a obține o biruință completă. El trece peste Iordan și urmărește oștirea care fuge, "obosiți, totuși urmărind". Care este legătura dintre aceste două cuvinte "a urmări" și "obosiți" ? - "au fost întăriți în slăbiciune" (Ev. 11:34). Tocmai slăbiciunea și neputința omului îl determină să continue, căci Dumnezeu este cel care lucrează în el. Ca unul dintre vechii viteji de pe vremea lui David (2 Sam. 23:10), a cărui mână s-a lipit de sabie, Ghedeon a pierdut din vedere totul, în afară de Dumnezeu, și nu se va odihni deloc până nu va nimici întreaga putere a vrăjmașului.
În slăbiciune trupească, el cere hrană locuitorilor din Sucot și din Peniel. Ei erau israeliți și, prin urmare, cei care aveau parte de biruința, dar oh! ce răspuns rușinos au dat oamenii din Sucot și Peniel. Ce contradicție cu numele lor. Madian, ne amintim, înseamnă lumea și puterea ei, iar Sucot înseamnă "corturi"; cuvânt care face referire la pelerini; și, cu siguranță, oamenii care locuiau în corturi ar fi trebuit să fie perfect dispuși să ajute la nimicirea puterii lumii. Iar "Peniel" înseamnă "fața lui Dumnezeu". Oamenii, care privesc fața lui Dumnezeu, vor fi cu siguranță gata să dea tot ajutorul pentru a-i lua captivi pe împărații Madianului, Zebah și Țalmuna. Din nefericire, purtarea lor face de rușine numele lor ! Împreună au răspuns : "Sunt acești oameni în mâinile tale, că să te ajutăm".
Ei își bat joc de Ghedeon, și astfel vedem că el nu a avut cuvinte blânde pentru ei, așa cum a avut pentru bărbații din Efraim. Este un lucru foarte diferit. Efraim luase atitudine împotriva vrăjmașului, în timp ce oamenii din Sucot au rămas în spate și erau într-adevăr de partea lui Madian. Nimeni nu poate fi neutru într-o vreme când sunt trasate granițe între Hristos și lume. "Cine nu este cu Mine este împotriva Mea", zice Domnul (Mt. 12:30). Prin urmare, acești oamenii erau într-adevăr la fel de mult dușmanii lui Dumnezeu ca și Madian; chiar mai vrăjmași, pentru că ei pretindeau că sunt poporul lui Dumnezeu.
Dar el merge mai departe fără ajutorul lor și Dumnezeu a dat în mâinile lui toată oștirea lui Madian, și, de asemenea, pe Zebah și Țalmuna, împărații, și îi judeca.
Lui Ghedeon îi revine onoarea de a nimici nu doar prinții, ci și pe împărații Madianului. Faptul că erau doi împărați, sugerează duplicitatea, varietatea care există în lume și formele variate în care se prezintă Satan.
Zebah, "jertfă", nu sugerează nicidecum aici calea de apropiere de Dumnezeu, ci mai degrabă acel "măcel" fără milă pe care lumea se bucura să-l facă poporului lui Dumnezeu, așa cum sugerează și Țalmuna, "umbră" sau "adăpost refuzat". Acesta este și motivul pentru care ei, la rândul lor, au fost pedepsiți fără milă : "pentru că judecata va fi fără milă pentru cel care nu a arătat milă" (Iac. 2:13). Această biruința asupra lui Madian este luată ca exemplu pentru nimicirea finală a vrăjmașilor lui Israel, atât în rugăciunea rămășiței care suferă (Ps. 83:9-12), cât și în împlinirea profeției lui Isaia (9:4).
După aceasta, Ghedeon se întoarce la aceia care pretindeau a fi poporul lui Dumnezeu, care mărturiseau că aparțin lui Dumnezeu și totuși erau neutri într-o zi ca aceea. El a luat spinii și mărăcinii pustiului și i-a pedepsit pe oamenii din Sucot. Mărăcinii și spinii vorbesc despre blestemul care a fost adus asupra acestei lumi din cauza păcatului omului.
Câți din poporul lui Dumnezeu sunt bătuți cu mărăcinii și spinii acestei vieți pentru că sunt neutri în chestiunea dintre Hristos și lume. Ocupăm noi un loc neutru între Dumnezeu și lume ? În acest caz vom fi bătuți cu spini pe spate. În această situație vom fi învățați de spini dacă nu vrem să fim învățați de Cuvântul lui Dumnezeu. Câte vieți nenorocite, câți pelerini care ar trebui să locuiască în corturile lor, în realitate trebuie să fie învățați de spinii și mărăcinii vieții pe care i-au adus asupra lor. Ce mod amar de a învăța în loc de a bate grâul și să fii pregătit ca instrument al Domnului, să înveți printr-o experiență trista și străină de Dumnezeu. Și astfel, acești oameni, culeg rezultatul propriei lor nebunii în acest timp de neutralitate.
Vrăjmașul este astfel pe deplin nimicit, iar Ghedeon, cel care se coboară, a doborât lucrurile înalte care s-au înălțat împotriva cunoștinței lui Hristos. El este un mare biruitor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu