Translate

duminică, 18 aprilie 2021

 


                   Evanghelia dupa Ioan - Isus Fiul lui Dumnezeu
                                        Comentarii detaliate asupra Evangheliei dupa Ioan

                                                                                 - XIV -


     Hamilton Smith


     16     Spalarea picioarelor - 13

     Primul verset din capitolul 13 introduce ultimile discutii ale Domnului cu ucenicii Sai. El indica ocazia care a dat nastere acestor cuvinte de ramas bun, nevoia care le facea necesare pentru ai Sai si motivul care L-a determinat pe Domnul sa le rosteasca.
     Ocazia este indicata de mentiunea ca, in final, "I-a venit ceasul sa plece din lumea aceasta la Tatal". Pe parcursul vietii Domnului pe acest pamant, am intalnit alte "ceasuri". La Cana din Galileea, El a putut sa-i spuna mamei Sale : "N-a sosit inca ceasul Meu" - ceasul aratarii Sale in glorie inaintea lumii. La capitolul 5, citim : "Vine un ceas si acum este, cand cei morti vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei care-l vor auzi vor trai" - ceasul harului Sau fata de pacatosi. In prezenta vrajmasiei omului, de doua ori este spus ca "nimeni nu a pus mana pe El, pentru ca nu-I venise inca ceasul" - ceasul suferintelor sale. Ceasul despre care este vorba in capitolul nostru - cel care introduce cuvintele de ramas bun - are un alt caracter. Nu este vorba despre ceasul harului Sau fata de pacatosi, nici de ceasul suferintelor Sale pentru ei. Nu era nici ceasul aratarii Sale in glorie inaintea lumii ; avem aici mai degraba ceasul intoarcerii in gloria Sa la Tatal, in dragostea si sfintenia casei Tatalui.
     Dar ucenicii Sai aveau sa fie lasati intr-o lume corupta care L-a urat pe Tatal si L-a respins pe Hristos. Pentru a fi paziti de raul care domnea in lumea pe care o traversau, si de a se bucura de comuniunea cu Hristos din locuinta dragostei si a sfinteniei Tatalui, ei vor avea nevoie de aceasta ultima slujire a harului, cu mangaierile, instructiunile si avertismentele sale.
     In plus, aflam motivul care L-a condus pe Domnul la acest ultim act de har, sa rosteasca aceste cuvinte de ramas bun si sa spuna rugaciunea care le incheie. Daca ocazia este oferita de plecarea Lui la Tatal, motivul se afla in dragostea Lui pentru ai Sai. Domnul urma sa paraseasca aceasta lume, dar lasa in ea pe cei care Ii facea placere sa-i numeasca "ai Sai". Ei alcatuiau un grup de credinciosi pe pamant care apartineau lui Hristos din cer. Ei sunt "ai Sai", ca rod a propriei Sale lucrari ; ai Sai, ca cei pe care Tatal i-a dat Lui. Probabil, ei nu au multa valoare in ochii lumii, dar sunt foarte pretiosi in ochii Domnului. "Iubindu-i pe ai Sai, care erau in lume, i-a iubit pana la capat". El avea sa-i paraseasca, dar nu a incetat sa-i iubeasca. Deseori dragostea omeneasca se deterioreaza : ne separam, uitam si incetam sa ne mai interesam unii de altii. Profetul declara ca chiar o femeie poate uita copilul pe care-l alapteaza, dar Domnul a spus : "Totusi Eu nu te voi uita" (Isaia 49:15). Daca Domnul pleca din aceasta lume, El nu va uita pe ai Sai, nici nu va inceta sa-i iubeasca. Din nefericire, inimile noastre pot sa se raceasca fata de El, mainile noastre pot obosi in a face binele, picioarele noastre pot sa rataceasca. Dar suntem siguri de aceasta : El nu ne va lasa niciodata. Dragostea Lui ne va purta si va avea grija de noi "pana la capat" ; si atunci, vom fi primiti prin dragostea Lui in locuinta eterna a dragostei, unde nu vor fi nici inimi reci, nici maini obosite, nici picioare care se ratacesc.
     Astfel, pe masura ce ne apropiem de scenele finale ale sederii Domnului impreuna cu ucenicii Sai, pentru a vedea ultimul act, de a asculta ultimile cuvinte si de a auzi ultima rugaciune, Cuvantul ne aminteste ocazia care a provocat aceasta ultima slujire, nevoia care o facea necesara si dragostea care i-a raspuns. 
     Inainte de a intra in detaliile acestor ultime discursuri, ar putea fi util de propus cateva ganduri cu privire la caracterul general al adevarurilor prezentate si despre ordinea in care ele sunt dezvoltate. Se va observa ca in capitolul 13 ucenicii sunt plasati in relatii care se potrivesc unii fata de altii. Trebuie sa-si spele picioarele unii altora si sa se iubeasca unii pe altii. La capitolul 14, ii vedem asezati in relatii corecte cu Persoanele divine - Fiul, Tatal, si Duhul Sfant. La capitolul 15, sunt pusi in relatii potrivite cu cercul crestin, pentru a aduce  rod pentru Tatal si a da marturie despre Hristos intr-o lume in care El este absent. La capitolul 16, sunt invatati cu privire la lucrurile viitoare, in vederea pelerinajului lor printr-o lume ostila, in care sunt urati, neintelesi, si persecutati.
     Se va vedea astfel ca la capitolul 13 picioarele ucenicilor sunt spalate ; la capitolul 14, inimile lor sunt mangaiate, la capitolul 15, buzele lor sunt deschise pentru marturie ; si la capitolul 16, duhul lor este pregatit ca sa nu fie descurajati de persecutiile care aveau sa vina peste ei.
     In plus, se va observa ca exista o crestere in aceasta pregatire. Adevarul enuntat intr-un capitol pregateste o noua revelatie in capitolul urmator. Slujirea din capitolul 13 pregateste pe ucenici pentru comuniunea cu Persoanele divine, asa cum este ea descoperita la capitolul 14. Comuniunea cu Persoanele divine in sfera lor proprie - din interior - ii pregateste sa aduca rod si sa dea marturie in lume - scena exterioara prezentata in capitolul 15. Apoi, rodul si marturia din capitolul 15 duce la persecutia la care Domnul ii pregateste pe ai Sai prin adevarul din capitolul 16. Dezvoltarea acestor adevaruri marete nu este totusi suficienta pentru a-i mentine in aceasta lume ca reprezentanti ai lui Hristos ; este necesara rugaciunea. Astfel, discutiile cu ucenicii se incheie prin rugaciunea adresata Tatalui, relatata la capitolul 17.


     16.1     Spalarea picioarelor - 13:2-17

     Domnul nu mai putea fi tovarasul ucenicilor Sai pe parcursul pelerinajului lor pe pamant, dar El nu va inceta sa fie slujitorul lor in noua Sa pozitie in cer. Gasim, de asemenea, in scena care urmeaza (13:2-17), o lucrare a harului care, in timp ce pune capat la slujirea dragostei Domnului fata de ai Sai pe pamant, prefigureaza pe aceea pe care o va implini pentru ei atunci cand Isi va lua locul in noua Sa pozitie in glorie. Daca nu mai poate avea parte in mod personal cu noi pe calea smereniei, El se va asigura ca vom putea avea parte cu El in pozitia Lui de glorie. Aceasta este, credem, insemnatatea acestei lucrari plina de har a spalari picioarelor. De-a lungul vietii Sale perfecte, gandul care era in Hristos Isus a fost sa uite intotdeauna de Sine in slujirea dragostei pentru altii ; si in aceasta ultima lucrare, desi avea inaintea Lui umbra infioratoare a crucii, Domnul Se uita inca pe Sine pentru a sluji pe ai Sai.
     Versetele 2 si 3 introduc aceasta slujire umila aratand, pe de-o parte, profunda sa necesitate si, pe de alta parte, cat de perfect calificat era Domnul s-o implineasca.
     Necesitatea spalarii picioarelor este evidentiata prin faptul ca ucenicii aveau sa fie lasati intr-o lume unde diavolul si carnea sunt uniti intr-o ostilitate crancena impotriva lui Hristos. Mentiunea tradarii lui Iuda la inceputul acestei scene, precum si cea a tagaduirii lui Petru putin mai departe, arata in mod clar ca atitudinea carnii (principiul, radacina raului in om, n.t.), atat intr-un pacatos, cat si intr-un sfant, nu este decat un instrument la dispozitia diavolului. Poftele nejudecate ale carnii au deschis usa inimii lui Iuda la sugestiile diavolului. A trada pe prietenul sau, si aceasta printr-o marturie a dragostei, este ceva respingator chiar si pentru omul natural. Dar dorinta neimblanzita de a satisface pofta pregateste inima sa primeasca o sugestie care este contrara naturii si care nu poate veni decat de la diavol.
     In fata acestei desfasurari ingrozitoare a puterii carnii si a diavolului, perspectiva de a fi lasati intr-o lume rea, cu carnea in interior si diavolul in exterior, a inspaimantat mult inima ucenicilor. Dar imediat, Domnul ridica inimile noastre indepartandu-le de la carne si de la diavol, si le indreapta spre El si spre Tatal, pentru a intelege ca "Tatal...daduse toate" in mainile lui Hristos. O putere mare se afla in mainile diavolului care ne uraste, dar "toata autoritatea" este in mainile lui Hristos care ne iubeste. Si nu doar "toata autoritatea" I-a fost data lui Hristos, dar El avea sa mearga la tronul autoritatii - El a venit de la Dumnezeu si la Dumnezeu Se duce.
     In timp ce simte, cu o sensibilitate perfecta, tradarea unui fals ucenic si apropiata tagaduire a unui adevarat ucenic, Domnul continua totusi drumul Sau intr-o constiinta linistita ca toata autoritatea era in mainile Sale si ca avea sa mearga la tronul autoritatii. In acelasi fel, El doreste ca noi sa trecem prin aceasta lume rea stiind ca El are toata autoritatea si ca El Se afla in locul de unde ea se exercita. Mai mult, Domnul nu numai ca Se afla pe tronul puterii si detine toata autoritatea, dar, in scena care urmeaza, ne va aratat ca Ii face placere s-o exercite in favoarea noastra. Cel care are toata autoritatea in mainile Sale are, de asemenea, toata dragostea in inima Sa. Prin urmare, miscat de dragostea inimii Sale, Cel care detine toata autoritatea in mainile Sale va lua in aceleasi maini picioarele murdare si obosite de drum ale ucenicilor Sai. Domnul tuturor devine Slujitorul tuturor.


     Cap. 13:4, 5

     Pentru a implini aceasta slujire a harului, "S-a ridicat de la cina". El S-a ridicat de la cina de Pasti, care vorbeste de asocierea Lui cu noi in gloriile Imparatiei (Luca 22:15, 16), pentru a face ceea ce duce la comuniunea noastra impreuna cu El in gloriile ceresti. In perfectiunea harului Sau, S-a incins cu un stergar pentru aceasta ultima slujire si, turnand apa intr-un lighean, a inceput sa spele picioarele ucenicilor Sai si sa le stearga cu stergarul cu care era incins.


     Cap. 13:6, 7

     "A venit deci la Simon Petru". Daca, muti de surpriza, ceilalti ucenici au acceptat slujirea Domnului, Petru, cu caracterul sau impulsiv, da frau liber gandurilor sale. El vorbeste de trei ori, aratand de fiecare data ignoranta lui fata de gandul Invatatorului. Prima data, el dezaproba slujirea umila a Domnului ; a doua oara, o refuza categoric ; ultima oara, I se supune impulsiv, dar intr-un fel care ar fi dezbracat aceasta lucrare de toata semnificatia ei profunda. Totusi, dupa cum a spus cineva : "Daca suntem avertizati prin greselile ucenicilor, cu mult mai mult suntem instruiti prin raspunsurile care le corecteaza. Vom afla insemnatatea spirituala profunda a acestei ultime slujiri in raspunsul Domnului.
     Petru nu putea intelege ca Domnul gloriei sa Se smereasca ca sa spele aceste picioare murdare de mers. Astfel, primele lui cuvinte exprima un protes amestecat cu surpriza : "Doamne, Tu sa-mi speli mie picioarele ?" Domnul raspunde : "Ce fac Eu tu nu stii acum, dar vei intelege dupa aceea". Vedem astfel ca in acel moment ucenicii nu au putut sa discearna semnificatia spirituala a lucrarii Domnului. Mai tarziu, dupa ce Duhul Sfant va veni, totul va fi facut clar. Este deci evident ca aceasta slujire nu avea in vedere, dupa cum s-a zis deseori, sa dea o lectie de umilire printr-o fapta de umilinta suprema din partea Domnului. Petru nu ar fi avut nevoie sa astepte o zi viitoare pentru a discerne umilinta acestei fapte. Chiar cuvintele sale aratau ca smerenia Domnului ocupa toate gandurile sale din acel moment.


     Cap. 13:8

     Fara a fi oprit de raspunsul Domnului, care ar fi trebuit sa-l faca sa taca pana "dupa aceea" cand totul va fi clarificat, Petru zice acum cu hotarare : "Nicidecum nu-mi vei spala picioarele, niciodata". In harul Sau rabdator, trecand peste aceasta lipsa de intelegere, Domnul corecteaza impulsivitatea lui Petru spunand : "Daca nu te spal Eu, nu ai parte cu Mine". Oricat de scurt ar fi  acest raspuns, putem vedea, acum ca am primit Duhul Sfant, ca el ofera semnificatia spirituala a spalarii picioarelor : aceasta simbolizeaza slujirea actuala a Domnului, prin care El indeparteaza din duhurile noastre tot ceea ce ne-ar impiedica sa avem parte cu El. 
     Observam ca Domnul nu zice : nu ai parte in Mine. Slujba de spalare a picioarelor este cu siguranta pretioasa, dar ea nu asigura niciodata o "parte in Hristos". Pentru aceasta a fost nevoie de o lucrare mai mare, a crucii, care, odata implinita, nu mai poate fi niciodata repetata. Prin aceasta lucrare mai mare, partea in Hristos a fost asigurata pentru totdeauna oricarui credincios. Spalarea picioarelor este reprezentarea simbolica pe pamant a unei slujiri continue in cer - o slujire care ii face capabili pe credinciosii de pe pamant sa aiba comuniune cu Hristos in cer. De fapt, cuvintele Domnului "parte cu Mine", nu semnifica ele comuniunea cu El in casa Tatalui, acest loc de sfinte afectiuni ? Este, intr-adevar, un fapt binecuvantat ca Domnul Se apropie de noi si sta de vorba cu noi in casele noastre, asa cum a facut-o cand a intrat in casa din Emaus. Dar o "parte cu El" contine gandul si mai pretios ca noi putem avea comuniune cu El in casa Lui. Acesta a fost cazul pentru ucenicii din Emaus cand, in aceeasi seara, L-au gasit pe Domnul in mijlocul sfintilor Sai adunati la Ierusalim. Cuvintele Domnului catre Laodiceea nu prezinta, de asemenea, acest dublu adevar, atunci cand El zice : "Daca va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el, si el cu Mine".
     S-ar parea, de asemenea, ca spalarea picioarelor nu este in mod strict o imagine a slujbei Domnului nostru ca avocat, nici a harului Sau preotesc, desi atinge natura ambelor. Lucrarea preoteasca a Domnului are in vedere slabiciunile noastre ; slujba de avocat a Domnului se ocupa de pacatele actuale (care intervin, din nefericire, in viata celui credincios, n.t.). Spalarea picioarelor reinvie sufletul adormit si incalzeste afectiunile pe care preocuparile zilnice tind sa le raceasca, impiedicand astfel comuniunea cu Hristos acolo unde ea este.
     Oboseala si slabiciunea fizica ne pot impiedica sa fim martori pentru Hristos aici jos ; harul Sau preotesc lucreaza atunci pentru a ne sprijini in slabiciunile noastre. Din nefericire, putem sa cadem si sa pacatuim, si sa nu mai fim in stare sa dam marturie pentru Hristos : Avocatul restaureaza atunci sufletul. Dar, fara a fi nimic care sa miste constiinta, daca afectiunile s-au racit, comuniunea cu Hristos nu mai poate fi realizata, si atunci intervine slujba spalarii picioarelor pentru a indeparta obstacolul. Putem vedea o alta diferenta dintre slujba de avocat si spalarea picioarelor : in timp ce prima restaureaza sufletul nostru acolo unde ne aflam (pe pamant, n.t.), a doua restaureaza duhul nostru in comuniune cu Hristos acolo unde Se afla El (in cer, n.t).
     In timpul calatoriei lui Israel prin pustie, preotii trebuiau sa-si spele picioarele inainte de a intra in cort. Ar fi fost potriviti, cu siguranta, pentru popor, pentru tabara si pentru pustie, dar prezenta Domnului cerea o stare care nu putea fi asigurata decat prin spalarea picioarelor. Astfel, ligheanul se afla la intrarea cortului intalnirii (Exod 30:17-21 ; 40:30-32).
 

     Cap. 13:9-11

     Care este deci natura slujirii simbolizata prin spalarea picioarelor ? Raspunsul la prima observatie a lui Petru a aratat  ca ea are o semnificatie spirituala ; raspunsul la a doua declaratie a sa ne descopera scopul pe care il are in vedere ; in final, raspunsul la ultima lui remarca va indica mai clar natura slujbei sau modul cum sa fie realizata.
     Dupa ce a inteles ceva din valoarea binecuvantata a spalarii picioarelor, Petru revine acum asupra declaratiei sale categorice ca Domnul nu-i va spala niciodata picioarele. Impins de afectiunea sa reala pentru Domnul si cu impulsivitatea lui obisnuita, el zice : "Doamne, nu numai picioarele, ci si mainile si capul". Chiar daca remarca lui tradeaza ignoranta, ea exprima, cu siguranta, o afectiune care apreciaza aceasta parte cu Hristos.
     Domnul raspunde : "Cel imbaiat (sau "cel care are tot trupul spalat", n.t.) nu are nevoie sa i se spele decat picioarele, caci este in totul curat". In Scriptura, apa simbolizeaza deseori efectul curatitor al Cuvantului lui Dumnezeu. La convertire, Cuvantul este aplicat prin puterea Duhului, producand o schimbare completa si transmitand o noua natura care transforma in intregime gandurile, cuvintele si actiunile credinciosului ; aceasta transformare este exprimata de Domnul prin aceste cuvinte : "tot trupul spalat".
     Aceasta mare schimbare nu poate fi repetata, dar se intampla adesea ca cei care au fost spalati astfel sa oboseasca in duhurile lor. La fel cum picioarele calatorului sunt intinate si obosite de praful drumului, la fel si credinciosul in contact cu rutina zilnica, indatoririle familiale si sarcinile vietii profesionale, plus conflictul permanent cu raul, produc adesea in duhul sau oboseala care impiedica comuniunea sa cu Hristos si lucrurile Sale. Nu ca el a facut ceva de care constiinta il mustra si care necesita  marturisire si slujba Avocatului, dar duhul sau este obosit si are nevoie sa fie reimprospatat. Hristos Se bucura sa dea o astfel de improspatare daca vrem sa ne incredintam picioarele noastre in mainile Lui. Daca ne intoarcem la El, ne va reimprospata sufletul infatisindu-Se inaintea noastra in toate perfectiunile Sale, prin Cuvantul Sau.
     Astfel, prin raspunsurile pline de har ale Domnului fata de Petru descoperim caracterul spiritual al unei astfel de slujiri, scopul pe care il are in vedere si cum trebuie realizat.
     Din nefericire, pentru unul dintre ucenici nu a avut nicio semnificatie ; intr-adevar, Domnul a trebuit sa spuna : "Voi sunteti curati, dar nu toti. Pentru ca-l stia pe cel care avea sa-L vanda, de aceea a spus : Nu toti sunteti curati". Tradatorul nu a avut niciodata "tot trupul spalat". El nu era nascut din nou si, din acest fapt, el nu a simtit niciodata nevoia de slujire plina de har a Domnului, nici sa cunoasca improspatarea pe care El o putea da.


     Cap. 13:12-17

     Dupa ce a implinit aceasta slujire si apoi Si-a reluat locul la masa, Domnul continua sa ne invete cu privire la slujba de spalare a picioarelor. Desi aceasta este, in esenta, propria Lui slujba, El a implinit-o deseori prin ai Sai. Suntem plasati astfel sub obligatia - si avand si privilegiul - de a ne spala picioarele unii altora. Slujba binecuvantata, implinita nu de a cauta sa ne corectam unul pe altul (oricat de necesar ar fi aceasta uneori), cu atat mai putin criticandu-ne reciproc, ci prin slujirea lui Hristos, unul fata de celalalt, caci doar slujirea lui Hristos va aduce improspatare pentru un suflet obosit. Dupa multi ani de la aceasta scena din camera de sus, apostolul Pavel ne va spune ca unul din caracterele care o recomanda pe o vaduva evlavioasa este ca ea a spalat picioarele sfintilor (1 Timotei 5:10). Aceasta nu inseamna, cu siguranta, ca ea s-a preocupat numai de a mustra raul sau de a corecta greselile, ci mai degraba ca ea a inviorat duhurile abatute ale sfintilor venind din partea lui Hristos cu slujirea lui Hristos.
     Onisifor nu a spalat si el picioarele apostolului Pavel ? Apostolul scrie referitor la el : "... m-a inviorat si nu i-a fost rusine de lantul meu" (2 Timotei 1:16). Iar Filimon nu s-a achitat si el de aceasta obligatie fata de fratii sai ? Pavel a putut sa-i spuna : "inimile sfintilor au fost inviorate prin tine, frate" (Filimon 7). Domnul Insusi nu a implinit El in mod direct aceasta slujire binecuvantata, atunci cand i-a spus noaptea slujitorului Sau Pavel : "Nu te teme... Eu sunt cu tine" (Fapte 18:9, 10) ?
     In final, spalarea picioarelor nu se limiteaza la inviorarea sufletului obosit ; ea bucura, de asemenea, inima celui care implineste o astfel de slujire ; intr-adevar, Domnul a putut sa spuna : "Daca stiti acestea, fericiti sunteti daca le faceti".


     16.2     Plecarea tradatorului - 13:18-30

     Acceptarea lucrurilor spirituale necesita intotdeauna o anumita stare spirituala, Astfel, spalarea picioarelor era o pregatire necesara pentru cei care aveau sa auda ultimile cuvinte ale Domnului, atat de bogate in adevaruri divine si in mangaieri spirituale. Se afla, totusi, printre ei un om care nu a avut niciodata tot trupul spalat, asupra caruia spalarea picioarelor n-ar fi avut niciun efect si pentru care invataturile lui Isus n-au insemnat nimic. Prezenta lui Iuda, planuind in inima lui tradarea pe care avea s-o faca, arunca o umbra intunecata peste micul grup de ucenici. Inainte ca Domnul sa le transmita ultimile Sale instructiuni sau ca ucenicii sa le poata primi, a trebuit ca Iuda sa paraseasca camera de sus si sa iasa afara in noapte.


     Cap. 13:18-20

     Modul in care este indepartat arata grija tandra a Domnului pentru ai Sai. Tradarea lui Iuda, cunoscuta de mult timp de Domnul, este descoperita cu multa delicatete ucenicilor Sai. In timpul spalarii picioarelor, Domnul a facut aluzie la Iuda, fara ca cei unsprezece sa remarce, se pare. Acum, El Se exprima mult mai clar, spunand : "Nu vorbesc despre voi toti ; Eu ii stiu pe cei pe care i-am ales". Era vorba de cercul intim al celor alesi de catre Domnul, carora avea sa le reveleze tainele inimii Sale. Dar printre ei se afla un om care nu-si avea locul acolo, unul despre care Scriptura a spus : "Cel care mananca paine cu Mine si-a ridicat calcaiul impotriva Mea".
     Aceasta revelatie era potrivita pentru a produce un soc asupra ucenicilor si pentru a incerca credinta lor. Rationamentul necredintei ar fi putut argumenta : "Noi nu stim de prezenta unui tradator, dar daca Isus nu-l stie, este El cu adevarat Domnul gloriei ?" Domnul nu Se opreste la eventuale rationamente de acest fel ; El sustine credinta lor dezvaluindu-le mai dinainte apropiata tradare. El zice : "Va spun de pe acum, mai inainte de a se intampla, pentru ca, atunci cand se va intampla, sa credeti ca Eu sunt". Prin tradarea lui Iuda, ei aveau o noua dovada ca El este cu adevarat Marele EU SUNT, caruia nimic nu-I este ascuns si pentru care viitorul este prezent.
     Pe de-o parte, nu va fi ingaduit ca prezenta si fapta tradatorului sa intunece gloria Domnului, iar, pe de alta parte, caderea totala a unui din cei doisprezece nu va invalida mandatul celor unsprezece care au ramas. Acest mandat va fi mentinut in toata puterea sa, incat Domnul poate sa spuna : "Cine-l primeste pe acela pe care-l voi trimite Eu pe Mine Ma primeste; iar cine Ma primeste pe Mine Il primeste pe Cel care M-a trimis pe Mine". Fata de oribilul pacat al lui Iuda, gloria Domnului ramane intacta si mandatul celor unsprezece nu este afectat.


     Cap. 13:21, 22

     Cu toate acestea, este nevoie de mai mult pentru a-i face pe ucenici sa inteleaga realitatea teribila a acestei revelatii si pentru a-l indeparta pe Iuda din mijlocul lor. Domnul le va spune clar natura pacatului si in final le va descoperi pe omul care-l va realiza. Aceste revelatii suplimentare va tulbura profund duhul Sau. "Isus S-a tulburat in duh si, dand marturie, a spus : Adevarat, adevarat va spun ca unul dintre voi Ma va vinde". Intr-un limbaj in care nu putea fi nicio confuzie, ucenicii au inteles astfel ca unul dintre ei Il va trada pe Domnul. Ei sunt pusi in fata ingrozitorului fapt a carui ocazie cautata de o lume ostila - si pe care vrajmasii lui Isus nu au gasit-o, din teama de popor - a aparut din mijlocul lor ; ea s-a aratat in persoana omului care nu se temea nici de Dumnezeu, nici de popor - un om care parea un ucenic al Domnului, care a fost tovarasul Sau zi de zi, care a vazut toate lucrarile Sale de putere si a ascultat, fara ca ele sa-l miste, cuvintele Sale de har si dragoste.
     O astfel de revelatie va tulbura pe Domnul in duhul Sau si va ridica intrebari ingrijoratoare la ucenici care se priveau unii pe altii, fiind nedumeriti, nestiind despre cine vorbea.


     Cap. 13:23

     Privindu-se unii pe altii nu rezolva aceasta chestiune solemna. Tradatorul era acolo; el se stia descoperit de catre Domnul, dar nu era niciun semn care sa-l demaste inaintea celorlalti. Trebuiau sa se indrepte catre Domnul pentru a fi eliberati de aceasta incertitudine ingrozitoare. Ucenicul care-L intreaba pe Domnul trebuie sa fie aproape de El. Cel care statea cel mai aproape se defineste ca fiind "unul dintre ucenicii Sai, pe care-l iubea Isus". Constient de dragostea Domnului pentru el si increzandu-se in aceasta dragoste, Ioan "era la masa culcat pe sanul lui Isus". Ucenicul care, cu putin mai inainte, a avut picioarele in mainile lui Isus, isi sprijinea acum capul sau pe sanul lui Isus. Nu putem spune ca aceasta pozitie de comuniune intima este chiar rezultatul spalarii picioarelor ? Capul care se odihneste pe aceasta inima plina de dragoste este urmarea spalarii picioarelor lucrata de aceste maini ale dragostei.


     Cap. 13:24, 25

     Simon Petru, ucenicul cu o inima arzatoare care, atat de des si in atatea feluri, pare sa zica : "Eu sunt ucenicul pe care-l iubeste Domnu", nu era destul de aproape pentru a-L intreba pe Domnul. El face semn lui Ioan sa intrebe "cine este acela despre care vorbeste". Foarte simplu, Ioan zice : "Doamne, cine este ?"


     Cap. 13:27

     Deja pofta a deschis inima lui Iuda la sugestia diavolului ; acum Satan insusi pune stapanire pe acest om. Daca Iuda ar fi avut cea mai mica urma de constiinta, cel mai mic sentiment de rusine, cea mai mica indoiala cu privire la pacatul pe care avea sa-l faca, totul este inabusit acum prin intrarea lui Satan. La Satan nu exista ezitare : Iuda devine de acum incolo instrumentul neputincios al planurilor sale. Pentru Iuda, nu mai exista acum cale de intoarcere ; asa ca Domnul poate sa-i zica : "Ceea ce faci, fa repede".


     Cap. 13:28-30

     Cei unsprezece, uluiti, se pare, de aceasta ingrozitoare dezvaluire, n-au reusit sa inteleaga semnificatia cuvintelor Domnului. Punga a fost incredintata lui Iuda ; ei se gandeau deci la o indicatie in legatura cu necesitatile sarbatorii sau la ajutorul dat saracilor. Iuda, el a inteles foarte bine. Prezenta Domnului a devenit insuportabila pentru acest om posedat de diavol ; dupa ce a primit bucatica, s-a ridicat imediat si, fara niciun cuvant, a iesit in noapte pentru a se cufunda, dupa cateva ore doar, intr-o noapte mult mai intunecoasa - acea groaza a intunericului profund - de unde el nu se mai intoarce.
     Am remarcat ca, pe parcursul acestei scene atat de solemne, nu a existat nicio condamnare fata de Iuda ; nu i s-a adresat niciun repros ; nu a fost somat sa iasa ; nu i se cere sa se retraga. Prezenta unui fals ucenic este descoperita ; pacatul care avea sa fie infaptuit  este vestit ; omul care avea sa-l comita este aratat ; apoi, intr-o liniste mai grozava decat cuvintele, Iuda paraseste lumina care era prea patrunzatoare, sfanta Prezenta pe care el nu o putea suporta, si se cufunda in noaptea careia nu-i va urma niciodata vreo dimineata. Sa ne amintim ca, fara harul lui Dumnezeu si fara sangele pretios al lui Hristos, l-am fi urmat cu totii pe Iuda in noapte.


     16.3     Dumnezeu glorificat in Hristos - 13:31-38

     Plecarea lui Iuda risipeste umbra care apasa peste micul grup. Duhul Domnului este usurat si nelinistea ucenicilor este potolita. Cuvintele : "Deci, cand a iesit el" marcheaza aceasta schimbare. Iuda a parasit lumina camerei de sus si a iesit in intunericul lumii de afara. Lumina straluceste mult mai puternic in absenta lui, in timp ce intunericul din afara se ingroasa prin prezenta lui. Usa care se inchide dupa tradator marcheaza ruptura ultimei legaturi dintre Hristos si lume. Atmosfera fiind curatita si, singur cu ucenicii Sai, Domnul este liber sa le dezvaluie tainele inimii Sale.


     Cap. 13:31, 32

     Domnul avea sa plece la Tatal ; ai Sai aveau sa fie lasati ca martori pentru Hristos intr-o lume care L-a respins. Pe parcursul acestor ultime discutii, ucenicii vor fi pusi in contact cu cerul (cap. 14) ; le va arata cum trebuie sa aduca rod pe pamant (cap. 15) ; si vor fi intariti pentru a rezista la persecutia din partea lumii (cap. 16). Privilegiile si onorurile atat de inalte necesitau o lucrare preliminara din partea lui Hristos si o pregatire in ai Sai. Asa ca avem aici cuvinte de introducere care-L prezinta pe Dumnezeu glorificat in Hristos pe pamant, Hristos glorificat ca Om in cer, si sfintii lasati pe pamant pentru a-L glorifica pe Hristos. Aceste adevaruri mari deschid calea la toate revelatiile ulterioare.
     Intreaga binecuvantare pentru om, pentru cer si pamant, de-a lungul veacurilor eterne, se bazeaza pe marile adevaruri fundamentale care sunt puse inaintea noastra la inceputul acestui discurs. Domnul Se prezinta ca Fiul Omului si, in legatura cu acest titlu, El proclama trei adevaruri de-o importanta vitala :
          1. "Acum este glorificat Fiul Omului".
          2. "Dumnezeu este glorificat in El".
          3. "Dumnezeu Il va glorifica in Sine Insusi".
     Merita sa ne aplecam asupra acestor mari adevaruri pentru a descoperi ceva din semnificatia lor profunda ; caci acceptarea lor prin credinta produce, in suflet, baza solida a oricarei cresteri si binecuvantari spirituale.

     1. "Acum este glorificat Fiul Omului", acesta este primul mare adevar. El pune inaintea noastra perfectiunea infinita a Fiului Omului - a Mantuitorului. Gasim aici o aluzie la suferintele Fiului Omului de la cruce. Este spus ca, in aceste suferinte, Fiul Omului este glorificat. A fi glorificat, pentru o persoana, inseamna ca sunt dezvaluite toate calitatile cu care exceleaza. La cruce, toate perfectiunile infinite ale Fiului Omului au fost manifestate la cea mai inalta treapta.
     La capitolul 11, am citit ca boala lui Lazar era "pentru gloria lui Dumnezeu, ca Fiul lui Dumnezeu sa fie glorificat prin ea". La Betania, gloria Fiului lui Dumnezeu a fost manifestata prin invierea unui om dintre morti. In capitolul nostru, gloria Fiului Omului este vazuta in faptul ca El intra in moarte. Puterea asupra mortii arata gloria Fiului lui Dumnezeu, supunerea pana la moarte descopera gloria Fiului Omului.
     Ca raspuns la dorinta natiunilor de a-L vedea, Isus a spus deja : "A venit ceasul ca sa fie glorificat Fiul Omului". Dar acolo, Domnul a anticipat gloriile Imparatiei ; aici, El vorbeste de gloriile cele mai de nepatruns ale crucii. In viitor, ca Fiu al Omului, va primi stapanirea, gloria si o Imparatie eterna ; si in acea mare zi, tot pamantul va fi plin de gloria Lui  (Dan. 7:13, 14 ; Ps. 72:19). Chiar si asa, gloriile excelente ale Imparatiei viitoare nu vor depasi, nici macar nu pot egala, gloriile Sale ca Fiu al Omului de pe cruce. Gloria tronului Sau pamantesc este depasita de gloria crucii Sale rusinoase. Imparatia va manifesta gloriile Sale oficiale, crucea da marturie despre gloriile Sale morale. In ziua domniei Sale, "toate stapanirile Ii vor sluji si-L vor asculta" si, ca Fiu al Omului, toate Ii vor fi supuse. In ziua suferintelor Sale, El a fost Omul ascultator si supus. Cu siguranta, fiecare etapa din drumul Sau marturiseste gloriile Sale morale, caci acestea nu puteau fi ascunse ; dar la cruce, aceste glorii au stralucit in toata stralucirea lor. Acela care a invatat ascultarea la fiecare pas al drumului Sau a fost pus, in final, la proba prin moarte si a fost "ascultator pana la moarte, si chiar moarte de cruce". 
     Supunerea perfecta fata de voia Tatalui Sau care a caracterizat umblarea Sa, isi gaseste cea mai stralucita desfasurare a sa la apropierea umbrelor crucii, atunci cand El poate sa spuna : "Nu voia Mea, ci a Ta sa se faca". Fiecare pas a confirmat dragostea Sa pentru Tatal, dar marturia suprema a dragostei Sale se arata, atunci cand, la vederea crucii, El a putut spune : "Ca sa cunoasca lumea ca Eu Il iubesc pe Tatal si cum Mi-a poruncit, asa fac". Natura Lui sfanta, care nu era intinata si nu putea sa fie intinata de lumea pacatoasa pe care o traversa, este vazuta in perfectiunea ei atunci cand, anticipand grozavia de a fi facut pacat, a putut spune : "Daca este posibil, sa treaca de la Mine paharul acesta".
     Intr-adevar, la cruce, gloriile Sale morale - ascultarea Sa, supunerea Sa, dragostea Sa, sfintenia Sa si toate celelalte perfectiuni ale Sale - au fost pe deplin manifestate. Acolo, cuvintele Domnului si-au gasit implinirea lor : "Acum este glorificat Fiul Omului".
     Astfel, cea dintai afirmatie mare pune inaintea noastra perfectiunea infinita a Fiului Omului - a Mantuitorul nostru - a Celui care L-a glorificat pe Dumnezeu ca marea jertfa de ispasire (propitiere, n.t.). Si daca noi realizam insemnatatea acestei afirmatii care ne vorbeste de perfectiunea lui Isus, vedem cat de mult este El vrednic de incredrea noastra deplina. In prezenta unei astfel de frumuseti morale, nimeni nu poate sa spuna ca in El era cea mai mica urma de imperfectiune care ar face imposibila increderea in El. Perfectiunile Sale manifestate deplin Il descopera ca pe Cel a carui intreaga Persoana este de dorit (Cant. 5:16), impodibita cu toate maretiile care o fac vrednica de increderea noastra.
     2. A privi pe Fiul Omului la cruce, a-L vedea glorificat prin manifestarea tuturor perfectiunilor Sale infinite, ne pregateste pentru a doua mare afirmatie : "Dumnezeu este glorificat in El". Toti L-au dezonorat pe Dumnezeu, dar iata in final un Om - Fiul Omului - El Insusi perfect moral, capabil sa faca o lucrare care Il glorifica pe Dumnezeu. Totusi, pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, trebuia ca sa fie facut pacat si sa patrunda in domeniul mortii. "Cerurile vestesc gloria lui Dumnezeu" ca Creator cu o intelepciune si o putere infinita, dar ele nu pot sa vesteasca gloria Fiintei Sale morale. Pentru aceasta, a trebuit ca Fiul Omului sa sufere, astfel incat prin aceste suferinte fiecare din atributele lui Dumnezeu isi primeste expresia lor cea mai inalta. Prin cruce, maretia lui Dumnezeu este revendicata, adevarul lui Dumnezeu este mentinut, dreptatea lui Dumnezeu este manifestata in judecata pacatului. Sfintenia care a cerut o astfel de jertfa, si dragostea care a oferit-o, stralucesc in cel mai inalt candelabru. Cu siguranta, prin suferintele Sale, Fiul Omului L-a glorificat pe Dumnezeu.
     3. Aceasta mare lucrare conduce la adevarul exprimat prin a treia mare afirmatie : "Daca Dumnezeu este glorificat in El, si Dumnezeu Il va glorifica in Sine Insusi si Il va glorifica indata". Daca Dumnezeu a fost glorificat in Hristos, Dumnezeu va da o dovada eterna a satisfactiei pe care a gasit-o in lucrarea lui Hristos. Hristos glorificat ca Om in glorie este singurul raspuns potrivit la lucrarea Lui de pe cruce si dovada eterna a satisfactiei lui Dumnezeu in aceasta lucrare.
     Prima afirmatie : "Acum este glorificat Fiul Omului", ne face sa descoperim perfectiunea Fiului Omului. A doua : "Dumnezeu este glorificat in El", ne arata perfectiunea lucrarii Sale. A treia : "Si Dumnezeu Il va glorifica in Sine Insusi", releva satisfactia deplina a lui Dumnezeu in aceasta lucrare. Avem un Mantuitor perfect, care a implinit o lucrare perfecta, spre satisfactia perfecta a lui Dumnezeu. Din alte pasaje, aflam ca acest Mantuitor perfect, aceasta lucrare perfecta si satisfactia perfecta a lui Dumnezeu, sunt disponibile pentru toti ; intr-adevar, citim ca El "S-a dat pe Sine Insusi ca pret de rascumparare pentru toti". Si intreaga satisfactie a lui Dumnezeu in Hristos si in lucrarea Sa Ii permite lui Dumnezeu sa spuna : "Prin Acesta vi se vesteste iertarea pacatelor" (Fapte 13:38).


     Cap. 13:33

     Glorificarea Fiului Omului va duce la separarea Lui de ucenici. Domnul, in perfecta Lui simpatie, simte intristarea care a umplut inima lor cu privire la gandul de a fi separati de Acela pe care Il iubeau. In mai multe randuri, cu accente de tandrete omeneasca, El va face referire la aceasta inevitabila despartire si va pregati inimile lor cu privire la apropiata ruptura a legaturilor pamantesti care ii unea de Invatatorul lor (conf. 14:4, 28 ; 16:4-7, 16, 28).
     Niciodata mai inainte Domnul nu S-a adresat ucenicilor numindu-i "copilasi". In limba originala, termenul folosit exprima o afectiune plina de compasiune. Astfel, cu o grija tandra, El introduce subiectul despre iminenta despartire. El va mai fi inca putin timp cu ei. Domnul S-a intors in glorie pe o cale pe care nimeni nu putea s-o urmeze. Mai tarziu, credinciosii au putut sa urmeze, chiar ca martiri, aceasta cale a mortii, dar niciodata acea moarte pe care Domnul a trebuit s-o cunoasca - ca judecata a pacatului. Aceasta era calea cu privire la care Domnul a putut sa spuna : "Unde Ma duc Eu, voi nu puteti veni".


     Cap. 13:34, 35 

     Mai mult, iminenta despartire insemna ca ucenicii aveau sa fie lipsiti de legatura puternica pe care a realizat-o intre ei prezenta personala a Celui pe care toti Il iubeau. De asemenea, Domnul le-a dat o porunca noua : "sa va iubiti unii pe altii ; cum v-am iubit Eu". S-a sugerat ca Domnul a calificat aceasta porunca "noua", in contrast cu porunca veche, bine cunoscuta acestor ucenici iudei : "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". 
     Porunca noua spune : "Sa va iubiti unii pe altii ; cum v-am iubit Eu". Hristos a iubit cu o dragoste care, in timp ce nu a fost niciodata indiferenta fata de rau, a triumfat totusi peste toata puterea raului. Daca ne iubim unul pe alul dupa modelul marii iubiri a lui Hristos, nu vom tolera raul unul in celalalt, dar vom gasi un mijloc de a actiona in aceasta privinta fara a inceta sa ne iubim unul pe altul. Doar legatura dragostei, dupa modelul divin, ii va tine pe credinciosi uniti intre ei, fiecare cu propria personalitate, cu diferitele nuante de caracter si diverse temperamente.
     O grupare de persoane unite prin dragoste ar parea atat de ciudata intr-o scena guvernata de pofta si egoism, incat chiar lumea va realiza ca astfel de oameni trebuie sa fie ucenici ai lui Hristos. Lumea nu poate sa aprecieze credinta si speranta cercului crestin ; in schimb, ea poate vedea si admira, neputand sa imite, dragostea divina si efectele sale. Astfel, un grup caracterizat prin iubire unii fata de altii, dupa modelul lui Hristos, ar deveni un martor pentru Hristos intr-o lume in care El este absent, astfel incat, daca Hristos este glorificat in cer cu Tatal, El va fi glorificat in sfinti pe pamant.


     Cap. 13:36-38

     Scena finala, desi il priveste pe Petru, contine un avertisment pentru toti. Daca ucenicii sunt lasati in lume ca sa-L glorifice pe Hristos, nu trebuie sa uite ca fiecare din ei are carnea in ei, care este intotdeauna gata sa-L tagaduiasca pe Hristos. Simon Petru, care in aparenta nu a dat atentie la porunca cea noua, si gandindu-se doar la iminenta despartire, intreaba, ca si cum s-ar impotrivi la ceea ce nu intelege : "Doamne, unde Te duci ?" Domnul raspunde : "Unde Ma duc Eu, tu nu Ma poti urma acum, dar mai tarziu Ma vei urma". Domnul avea sa sufere moartea, ca Martir, prin mana oamenilor nelegiuiti ; dar, lucru mult mai cumplit pentru sufletul Sau sfant, El avea sa moara ca o jertfa sfanta sub mana lui Dumnezeu. Cu siguranta, aceasta era o cale pe care numai El putea merge. Petru nu-L putea urma pe aceasta cale. Mai tarziu, in anii care au urmat, Petru a avut marea onoare de a-L urma pe Domnul pe calea de martir.
     Increzator in dragostea lui pentru Domnul, Petru, foarte sigur pe sine, spune : "Eu imi voi da viata pentru Tine" ; el isi atrage astfel avertismentul solemn din partea Domnului : "Adevarat, adevarat iti spun: Nicidecum nu va canta cocosul pana cand nu Ma vei tagadui de trei ori". Daca carnea intr-un fals ucenic poate sa-L vanda pe Domnul, ea poate, la un adevarat ucenic, sa-L tagaduiasca pe Domnul. Totusi, sa nu uitam ca iubirea Domnului a triumfat asupra tagaduirii lui Petru caci, dupa cum am vazut, "iubindu-i pe ai Sai, care erau in lume, i-a iubit pana la capat". Orbiti de increderea pe care o avem in noi insine, putem merge pana acolo incat sa-L tagaduim pe Domnul, dar suntem iubiti de Domnul cu o iubire care nu ne va parasi.                        
            
aze