Meditații Asupra Cărții Judecători
- XVIII -
Samuel Ridout
12 Samson - Alinațe și conflicte (Jud. 14 la 15)
12.1.3 Prima faptă de putere a lui Samson
Cu ocazia coborârii lui pentru a-și lua soția filisteană, avem prima faptă de putere din partea lui Samson. Un leu îl atacă și el îl sfâșie fără să aibă ceva în mâini. El nu și-a pierdut cu nimic din puterea sa, nici din prospețimea vigorii sale spirituale. El nu se întinase încă prin asocierea cu filistenii.
Dar, de aici, avem de învățat o lecție spirituală. Este de mirare că în timp ce coboară în țara filistenilor un leu tânăr răcnește împotriva lui? Dacă cineva părăsește locul prezenței lui Dumnezeu, și calea sa este una de coborâre, o cale carnală, trebuie să fie surprins dacă întâlnește un atac al vrăjmașului, al lui Satan, care se manifestă ca un leu care răcnește, căutând pe cine să devoreze? Satan înflorește acolo unde este abandonată calea ascultării. Nu există niciun leu pe calea ascultării. Leneșul este cel care spune: "Este un leu fioros pe drum! Un leu este în mijlocul străzilor!" (Prov. 26:13). Nimeni nu a fost ucis vreodată de un leu pe stradă. Poate că a fost atacat când se afla pe calea neascultării, caci, așa cum Bunyan a spus atât de clar în alegoria sa, leii sunt legați ca să nu poată ajunge pe calea ascultării. Pe calea ascultării Satan nu poate ataca niciodată; calea ascultării este calea siguranței. Dacă părăsim această cale atunci ne vom întâlni cu leul.
Calea lui Dumnezeu pentru profetul care a coborât din Iuda în Israel a fost una foarte clară; trebuia să coboare, să mărturisească împotriva împăratului lui Israel, să nu mănânce sau să bea și să se întoarcă înapoi de unde plecase (1 Împ. 13). Era o cale clară, aparent periculoasă, ca atunci când împăratul lui Israel a întins mâna să-l lovească. Dar el era ocrotit, iar mâna împăratului a fost uscată și neputincioasă, și nu a putut fi restabilită decât prin cuvântul profetului. Nicio putere a împăratului nu-i putea face rău, nimic nu-l putea răni; dar, ah, când a părăsit calea ascultării de Dumnezeu pentru sine, și l-a ascultat pe profetul bătrân și s-a dus să mănânce și să bea cu el, l-a întâlnit un leu și l-a omorât. Există un leu când părăsim calea lui Dumnezeu.
Deci, acel răcnet al leului, ar fi trebuit să fie pentru Samson un avertisment, cel puțin, că el ajunge pe teritoriul lui Satan. Cu siguranță, el "sfâșie" leul așa cum ar face unui ied, ceea ce arată o anumită credință, dar ar trebui să ne simțim rușinați să întâlnim astfel de vrăjmași. Cum trebuie să-i întâlnim? Israel nu putea obține nicio glorie din înfrângerea lui Amalec, caci dacă a trebuit să lupte, a fost pentru că el rămânea în urmă. De ce a trebuit ca Israel să se lupte cu Amalec? Nu s-ar fi luptat cu el dacă nu ar fi rămas în urmă (Ex. 17: 13 ; Deut. 25 : 17-18). Dacă ar fi mers hotărât înainte, Amalec nu i-ar fi ajuns niciodată. Cineva poate spune că a avut un conflict teribil cu Satan, dar glorie Domnului, a câștigat biruința; dar cum a ajuns să aibă un conflict cu Satan? A fost pe teritoriul lui? A părăsit calea credinței acolo unde l-ar fi vrut Dumnezeu? Este foarte bine să câștigăm o biruința, dar unele biruințe arată clar de ce a fost nevoie de a lupta.
12.1.4 Ghicitoarea pe care Samson a spus-o filistenilor
Vedem că ghicitoarea lui Samson rezultă din această biruință. Când a coborât mai târziu, a văzut că un roi de albine se stabilise în trupul leului. El ia miere din trupul leului, mănâncă, și dă și părinților săi. Când coboară să-și ia soția, - continuând să coboare, obligat să întărească angajamentul, pentru propria lui plăcere - el le spune prietenilor săi această ghicitore : "Din cel care mănâncă a ieșit ce se mănâncă și din cel tare a ieșit dulceață" (v. 14).
Știm interpretarea obișnuită, și nu voi pune la îndoială această interpretare, deși cred că există ceva mai mult. Voi spune mai întâi acea interpretare. Satan este cel care mănâncă, leul. "Vrăjmașul vostru, diavolul, dă târcolale ca un leu care răcnește, căutând pe cine să înghită" (1 Pet. 5 : 8). Așa cum leul învins este un prilej de a oferi hrană, tot așa, cănd eram robi ai lui Satan și sub puterea lui, Binecuvântatul nostru Domn a coborât și l-a biruit. "Ca prin moarte, să-l desființeze (sau "sa-l facă fără putere") pe cel care are puterea morții, adică pe diavolul" (Ev. 2 : 14). Drept urmare, însuși faptul că Satan stăpânea asupra noastră, I-a dat prilej lui Hristos să-l doboare. Tocmai acest prilej devine mijlocul hranei noastre spirituale, cea mai bogată susținere a cerului, miere din trupul mort. Cu siguranță, din crucea lui Hristos a venit toată dulceața și mâcarea noastră. Nimeni nu ar putea pune la îndoială că odată ce Satan a fost biruit la cruce, ușa s-a deschis larg spre comoara lui Dumnezeu, iar resursele Sale inepuizabile au fost oferite pentru a ne hrăni. Mâncăm și bem din belșug datorită acelei "sfâșieri" a leului care era în cale. Nu voi merge mai departe asupra acestui fapt, este partea Evangheliei. Și când o aplicăm la propriile noastre experiențe am putea vedea un timp când Satan a fost doborât. Vom spune că în energia credinței am găsit dulceața ca rezultat al atacului său. De exemplu, Satan a răcnit împotriva noastră cu o amenințare specială, cu o ispitire deosebită. L-am întâlnit și l-am învins, și am descoperit, după ce l-am biruit pe Satan, că există o masă spirituală pentru sufletul nostru. Acest lucru pare să fie sugerat în Psalmul 23, "Tu îmi întinzi o masă înaintea vrăjmașilor mei" (v. 5).
Să privim acest lucru pe plan colectiv. Vrăjmașul poate amenința o străngere a copiilor lui Dumnezeu, iar ei, în simplitatea credinței lor, îl pot întâlni și sfâșia, pentru că putem să ne împotrivim diavolului, și el va fugi de la noi, neavând mai multă putere decât un ied. Ca rezultat al întâlnirii cu Satan și al înfrăngerii lui, vor descoperi că există o bogată masă spirituală pentru sfinți. De multe ori aceste atacuri ale vrăjmașului au fost doar prilejul unor binecuvântări reale și depline.
Evident, aceste aplicații ne sunt familiare și le înțelegem foarte bine. Nu le-aș contrazice nicio clipă, și totuși, mărturisesc, când mă gândesc la acest om Samson, și la toate oportunitățile pe care le-a avut și pe care nu a reușit să le folosească deloc, când mă gândesc la scopul pe care îl avea când l-a întâlnit pe acel leu, cum l-a urmat după ce l-a ucis pe leu, mi se pare că trebuie să existe un avertisment, o lecție practică care rezultă de aici, și pe care vreau să o vedem în continuare.
12.1.5 Alte învățături care reies din această scenă a leului tânăr
Mierea este dulceață, și ne amintim că țara Canaanului este descrisă ca o țară unde curge lapte și miere. Mierea din Canaan este bună. Mulțumim Domnului, în eternitate ne vom hrăni și ne vom delecta pentru totdeauna cu dulceață și grăsime. Dar mierea din țara filistenilor sugerează cu siguranță altceva. "Ai găsit miere? Mănâncă atât cât este suficient pentru tine" (Prov. 25:16). Problema măncării mierii este stabilită, în ceea ce-L privește pe Dumnezeu, în legătură cu jertfele, acolo unde El a interzis-o. Ea reprezintă dulceață și atractivitate naturală. Acum, lucrurile dulci ale naturii cerești sunt, desigur, hrana potrivită într-un loc ceresc, dar pentru a hrăni natura, și a te bucura de dulciurile din natură pe terenul vrăjmașului, cred că este altceva. A mânca miere în acest fel nu înseamnă acum că te hrănești cu lucrurile prețioase ale lui Hristos, ci mai degrabă cu ceea ce poate fi foarte ușor o cursă pentru suflet.
Deci, l-am văzut pe vrăjmaș sub o anumită formă. Satan, ca un leu, este pus pe fugă și distrus. Acesta este un fel de nimicire. Dar apoi, dintr-un trup aparent mort care nu poate face rău, un vrăjmaș invins, ah, poate ieși acea miere subtilă și insinuantă care va îndepărta sufletul de Dumnezeu. Nu cred că aceste aplicații se contrazic una pe alta, pentru simplu motiv că, dacă privim parabola din punctul de vedere al adevăratului nazireat, așa cum Îl vedem pe Binecuvântatul nostru Domn ca l-a împlinit cu adevărat, mierea înseamnă dulcele, lucruri binecuvântate ale Evangheliei. Dar dacă ne uităm la parabolă, iubiți frați, în lumina faptelor, cum Samson se îndepărta de Dumnezeu, aș susține cel puțin această părere pe care am sugerat-o, că el mergea pe o cale descendentă; iar Satan, văzând că răcnetul lui nu-l îngrozea pe Samson, a încercat să vadă ce poate să facă mierea pentru el.
Bietul Samson își dezvăluie mereu secretele. Este nerăbdător să vorbească despre lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le cunoască în afară de el. Lucruri despre care, cu siguranță, filistenii nu ar trebui să știe, el este grabnic să le spună. Și, dacă observăm, el nu le sune direct, ci le propune o ghicitoare. De ce a trebuit să le spună o ghicitoare? Nu ar fi trebuit să vadă, cum de altfel putea vedea oricine, că el se amesteca îngrozitor de mult cu acești oemeni? S-a coborât să se căsătorească cu o femeie și a descoperit că are treizeci de însoțitori. Ce fel de însoțitori sunt aceștia pentru un om care ar fi trebuit să fie dușmanul de moarte al acestui popor? El s-a legat de unul (de femeie prin căsătorie, n.t.), iar acum numărul a crescut la treizeci. În casa lui se afla o întreagă ceată de filisteni, iar el s-a asociat cu ei.
Lecțiile sunt atât de clare încât nu putem greși. Sunt sigur că le vedem. Dacă facem compromisuri doar într-un singur punct, dacă vom adopta doar un principiu care nu este tocmai scriptural, îl luăm la sân, căci știm că femeia reprezintă principiile de conduită, și acest principiu nescriptural va conduce, cu siguranță, la o mulțime de principii la fel de false. Adoptând doar un astfel de principiu fals, ne "căsătorim" cu o filisteancă, iar apoi cei treizeci de însoțitori spirituali ai ei ne vor umple casa.
Nu sunt foarte clar dacă ghicitoarea lui Samson ar putea însemna în gura lui, în gura unui astfel de om care manifestă infidelitate, ceea ce înțelegem de obicei despre ea. Nici nu cred că putem vorbi despre el ca de o imagine a lui Hristos. Cum ar putea un astfel de om infidel să fie o imagine a lui Hristos în răscumpărarea Sa? Trebuie să spun că inima mea respinge orice asemănare cu Domnul nostru; mai degrabă putem vedea, când mă gândesc la scopurile lui Dumnezeu în ce privește nazireatul și la ceea ce a fost cu adevărat Hristos, un contrast. Dacă Samson ar fi manifestat credincioșie, ar fi fost un tip al lui Hristos. Dar nu pot să mă gândesc la Samson, istoric vorbind, ca fiind un tip al lui Hristos. Ne putem gândi la Domnul Isus Hristos coborând și asociindu-Se cu vrajmașii Sai în acest fel? Cu siguranță, pentru a întâlni sufletele în har, El a coborât în locurile cele mai de jos. Dar nu ne putem gândi la El luând vrăjmașii la sânul Sau, sau făcând ceva care ar fi compromis sfințenia Tatălui Sau. Deci, gândul lui Dumnezeu este că din cel care mănâncă a ieșit ce se mănâncă și din cel tare a ieșit dulceață, și că oricine poate explica - cel căruia Dumnezeu îi va descoperi - această taină, va primi un schimb de haine, va primi o poziție nouă înaintea lui Dumnezeu; va fi, ca să zic așa, îmbrăcat cu cea mai bună haină, ceea ce face frumoasă Evanghelia, totuși, când ne uităm la partea personală a acesteia, există un avertisment, după cum am spus.
12.1.6 Samson dezvăluie ghicitoarea soției sale
Samson va sfârși prin dezvăluirea secretului său, chiar dacă se pare că refuză s-o facă. Cel care stă la discuții cu vrăjmașii lui Dumnezeu, care nu este deloc pregătit să se desprindă cu totul de ei, dar totuși sugerează posibile căi de intrare a acestora în secretul vieții sale spirituale, el va descoperi că tocmai principiul pe care l-a adoptat ca partener al vieții sale, este cel care îl va face să renunțe la secretul la care ține cu atâta gelozie. Și așa s-a întâmplat cu Samson. Acești tovarăși ai săi - ce situație nefericită, ce tovărășie nefericită, privind-o doar pentru o clipă într-un fel cu totul natural; în ce tovărășie intrase - prietenii soției sale, o amenință că îi vor arde casa dacă nu află cumva secretul de la el. Tovărășie bună cu care să se asocieze un nazireu! O vor arde pe ea și pe tatăl ei. Și astfel, sub teama acelei amenințări, își petrece timpul, care în mod natural trebuia să fie un timp fericit, plângând, căci știe că tovarășii ei sunt destul de cruzi ca s-și ducă până la capăt amenințarea, și că nu va mai fi casă pentru ea, și probabil și ea va fi ucisă, dacă nu reușește să scoată secretul de la Samson.
Samson și-a găsit sfârșitul pentru că i-a spus secretul său; chiar aici, la început, dezvăluirea secretului său prezice care ar putea fi sfârșitul. Samson spune aici secretul și, în cele din urmă, va trebui să spună secretul său mai profund cu privire la separarea pentru Dumnezeu, secretul oricărei mărturii și puteri pe care le poate avea.
Există mult mai multe în acest capitol care prezintă un interes trist și izbitor, dar am văzut aspectele principale ale lecțiilor pe care le putem învăța pentru noi înșine. Aș dori să spun un cuvânt sau două cu privire la aplicația ecleziastică. Și anume că, chiar și o minte spirituală, chiar și una care dorește să-i placă lui Dumnezeu, poate fi tentată să formeze alianțe care nu sunt după gandul lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil mai ales în timpul în care trăim. Există o cantitate mare de activitate în creștinătate, de activitate religioasă. O mare parte are un caracter filantropic, și o bună parte un caracter evanghelic, de a ajunge la oameni.
Să luăm, de exemplu, un suflet sincer care dorește cu adevărat să facă ceva pentru Dumnezeu, și el găsește, probabil, că poziția de nazireu este mai degrabă una plictisitoare. El găsește că pe calea separării, probabil cu cei care este asociat pe această cale a separării, lucrurile merg lent în ce privește Evanghelia. Ei nu au inima la fel de caldă ca alții pe care el îi cunoaște, și poate exita o tentație de a se uni cu aceștia în activitatea Evangheliei, doar în Evanghelie. El spune : mă voi uni cu această activitate, care, recunosc, nu este tocmai scripturală, nu este tocmai ceea ce vrea Dumnezeu, dar totuși mă voi uni cu ei doar în aceasta. Ah! iubiți frați, câți s-au trezit înconjurați de filisteni pentru că au sacrificat doar un singur punct. Vorbesc despre aceasta din punct de vedere ecleziastic, pentru că aceste adevăruri sunt destinate pentru noi în aceste zile, menite să ne avertizeze cu privire la Biserică, cu privire la adunare, și cu privire la orice unde am putea ceda într-un singur aspect, s-ar putea să descoperim, plătind un preț destul de mare, că am cedat în mai mult decât atât.
Pentru moment Samson îi învinge pe vrăjmașii săi; Dumnezeu trece peste asta. El îi descoperă ghicitoarea soției sale, și ea, bineînțeles, o spune și tovarășilor lui Samson, și apoi, în timp ce aceștia îi dau răspunsul, el, văzând trădarea, spune : "Dacă n-ați fi arat cu juncana mea, n-ați fi dezlegat ghicitoarea mea"(v.18). Ah, numai dacă ar fi inversat expresia și ar fi spus : "Dacă nu aș fi arat cu juncana voastră". Dar, vedem, că el dă vina pe ei; îi învinovățește de o asociere pe care el însuși o făcuse, și din care, ca rezultat, secretul lui fusese dezvăluit. Nu era acesta un secret pentru ei? Cum a avut el acest secret, dacă nu întâlnind leul pentru că se coborâse în țara filistenilor? Poate că era dreptul lor sa-l cunoască în acest fel.
12.1.7 Coborârea lui Samson la Ascalon
Acum el este adus într-o contradicție deschisă cu ei și are loc o ruptură, pentru că trebuie să ne amintim că în Samson era totuși o credință vie; el nu era mort, ci doar întinat și adormit de această asociere. Așa că el coboară în alt loc, ucide alți filisteni și le aduce hainele. El le dă aceste haine, nu o schimbare de haine în sens spiritual, ci pur și simplu alte haine la fel ca cele pe care le purtau, haine filistene. El ia aceste haine și le dă așa, parcă în batjocură. Căci omul care primește taina Evangheliei, dar nu pe calea lui Dumnezeu, poate avea o schimbare de haine. Există o mulțime de oameni care au primit taina Evangheliei în capul lor, dar nu în inimile lor; mulți oameni care pot spune că din doborârea puterea lui Satan a venit dulceața binecuvântării lui Dumnezeu, și o spun pentru că au auzit pe altcineva spunând-o. Ei nu și-au însușit-o pentru ei înșiși. Ei pot să-și schimbe hainele, dar este încă doar o haină nouă a vechii creații. Este doar întoarcerea unei noi pagini, o simplă reformare sau ceva de genul acesta, fără ca sufletul să fie eliberat cu adevărat. Îmbrăcat cu cea mai bună haină înseamnă o lucrare a inimii, înseamnă a sta în prezența lui Dumnezeu.
12.1.8 Ultima vizită la Timna
În capitolul următor, al cinsprezecilea, vedem mai mult decât asocierea individuală a lui Samson. Am fi tentați să spunem că chiar și un conflinct pentru a oferi haine filistenilor ar fi mai bun. El coboară la vremea secerișului grâului ca să-și viziteze soția cu un ied și constată că i-a fost luată, căci, cu siguranță, nicio asociere cu filistenii nu este una sigură, chiar și din partea lor, cu atât mai puțin din partea credinței. Ea îi este luată, iar când Samson protestează, socrul lui îi răspunde că a crezut că a părăsit-o, și, de aceea, o dăduse unui prieten, iar în schimb îi oferă pe alta. Filistenii sunt întodeauna gata să facă acest lucru, oferă o nouă legătură cu ei. Acum Samson se supără și merge să se răzbune pe filisteni pentru această jignire personală. Aceasta este o simplă răzbunare personală. Intervine elementul personal pentru a se îndreptăți.
Sunt multe lucruri sugestive aici. Am să arat o ilustrație pentru a o face foarte clar. Cineva se asociază cu ceva care nu este de la Dumnezeu, filistinism, și apoi constată că a fost tratat nepotrivit, a fost tratat într-un mod foarte necuviincios, și există resentimente personale. Dar de câte ori întâlnim oameni care au fost tratați într-un mod scandalos, ei vor spune că de mâna bisericii pentru care au făcut atât de mult. Au lucrat, și-au dat banii, timpul și orice altceva și nu au avut parte decât de nerecunoștință. Drept urmare, a rezultat mânie și dorință de răzbunare, și câte certuri bisericești sunt rezultatul acestor animozități personale, mai mult decât râvna pentru onoarea lui Dumnezeu. Deci, Samson aici, este supărat de felul cum a fost tratat și se duce și prinde șacalii (în rom. vulpi) - lucru ciudat pe care un nazireu trebuie să-l facă, cea mai necurată fiară care se afla în Palestina, fiară care se hrănește cu cadavre, care ascunde oasele de la cadavre în pământ, pănă când le va mânca după ce au putrezit. Este o imagine izbitoare a cărnii (firii vechi, n.t.), care se hrănește cu necurăție și stricăciune. El ia ceea ce hrănește cu stricăciune, îi prinde pe acești trei sute de șacali, îi leagă coadă de coadă, le pune o torță între ele și le dă drumul. Nu-i pasă de ceea ce se întâmplă și nu citim că a ucis un singur filistean făcând asta. Prin aceasta el a ars snopii de grâu, viile și livezile de măslini care reprezintă binecuvântări spirituale. În țară, aceste lucruri reprezintă ceea ce avea dreptul poporul lui Dumnezeu. De ce să nu alungi pe filistean și să te bucuri de grâu, măsline și vii? De ce să le ardă și să lase pe vrăjmaș în viață?
De câte ori certurile personale, răzbunarea personală și orice altceva de felul acesta au pur și simplu ca rezultat mistuirea, nu a vrăjmașului, ci a lucrurilor spirituale de care ar trebui să ne bucurăm. Nu am văzut noi astfel de șacali dezlănțuiți care ard tot, ca să zicem așa, tot ce se află pe fața pământului care ar putea fi hrană pentru suflet? După cum spune apostolul : "Dar, dacă vă mușcați și vă mâncați unii pe alții, vedeți să nu fiți mistuiți unii de alții" (Gal. 5:15). Astfel, Samson dându-le drumul șacalilor, nu cred că este o purtare demnă sau spirituală. Omul pare să se joace și nu ia în serios.
Ni-l putem imagina pe Iefta, chiar și cu toată duritatea lui, îndepărtând șacalii împotriva vrăjmașului? Se aseamănă cumva cu Ghedeon? El a ținut torța în mână și nu a folosit-o pentru a inflama carnea. El a ținut-o pur și simplu pentru a menține o mărturie; torța și trâmbița proclamând sabia Domnului. Nu există nicio asemănare între ei. Cred că Samson se află pe un teren spiritual foarte jos când face acest lucru. Cu siguranță, nu a câștigat nicio biruință pentru Dumnezeu. Să ne ferim să luptăm cu șacalii, să ne ferim să încercăm să folosim carnea (firea, n.t.) unul împotriva altuia. Să ne ferim să stârnim și să inflamăm ceea ce se hrănește cu stricăciune. Dacă spunem un cuvânt șoptit despre care știm că va stârni resentimente, pentru a face dușmănie, cred că ne pregătim atunci să punem o torță unui șacal și să-i dăm drumul. "Ca un nebun care aruncă tăciuni de foc, săgeți și moarte, așa este un om care-l înșală pe aproapele său și zice: N-a fost decât o glumă" (Prov. 26:18-19).
Filistenii se răzbună pe soția lui Samson și pe socrul său arzându-i cu foc. Apoi, în cele din urmă, Samson ia o poziție deschisă și publică lovindu-i crunt pe filisteni la șold și la coapsă provocând un mare măcel. Dar cât timp a trecut până când să intre în contact direct și deschis cu filistenii. Cât de zadarnic și nedemn de un slujitor al lui Dumnezeu este această demonstrație de forță care, deși supraomenească, nu pare a fi o manifestare a puterii divine.
Acestea sunt gânduri serioase, fraților, și sunt destul de conștient că nu sunt în linia obișnuită a ceea ce este prezentat în legătură cu Samson, dar, mărturisesc că, după ce am privit la drumul său de la început până la sfârșit, am găsit foarte multe lucruri de plâns, dar foarte puține pentru care să fiu recunoscător, în ceea ce îl privește. Și unul din aceste foarte puține lucruri care strălucește din întreaga lui istorie îl vedem aici începând de la versetul nouă.
