Meditații Asupra Cărții Judecători
- XXIII -
Samuel Ridout
14 Evoluția idolatriei (Jud. 17-18)
14.2.2 Levitul din Iuda
Detaliile evoluției sunt foarte simple. În versetul cinci aflăm că el are un chip cioplit, așa că el trebuie să aibă o casă unde să-și pună chipul. Apoi, pentru că are o casă, trebuie să fie și un efod sau o îmbrăcăminte preoțească și terafimi, chipuri minore, după cum am putea spune, legat de acesta, iar peste toate acestea trebuie să existe un preot care să slujească. Mica numește preot pe unul dintre fiii săi, dar în curând găsește ceva mai bun decât un preot de fabricație proprie, sau primește unul care, cel puțin, este un preot al lui Dumnezeu.
Aici vine levitul, și lucrul acesta este foarte instructiv. Vine levitul, un tânăr din Betleemul lui Iuda, din familia lui Iuda. Tocmai am văzut că Iuda ar trebui să aibă întotdeauna întâietate. Iată un om care părăsește locul care corespunde credinței în adevărul divin, și vine, în toată neliniștea nemulțumirii, căutând ceva mai bun pentru el însuși. Așa cum vedem în cazul lui Elimelec, pe unul care părăsește Betleemul, casa pâinii, fiindcă voia să caute mâncare, avem deci același lucru aici, un om care părăsește casa pâinii pentru a-și îmbunătăți starea. Cum ar putea cineva să-și îmbunătățească mai mult starea decât fiind în casa belșugului? Și totuși necredința acționează întotdeauna în acest fel. Nemulțumirea neliniștită va îndepărta întotdeauna pe cineva de la binecuvântare și, cu siguranță, îl va aduce într-un loc mai jos decât cel care îl ocupa înainte.
Acest tânăr merge la muntele lui Efraim și, ca răspuns la întrebarea lui Mica despre sine, spune că el caută un loc și o ocupație. Mica spune : am eu o ocupație pentru tine, "Rămâi la mine și să-mi fii părinte și preot, și eu îți voi da zece arginți pe an și un rând de haine și mâncare". "Și levitul s-a învoit să rămână la omul acela și tânărul a fost ca unul dintre fiii săi. Și Mica a consacrat pe levit și tânărul i-a fost preot". Pare un lucru ușor de făcut; un om care a făcut un dumnezeu poate consacra, cu siguranță, un preot să aibă grijă de acest dumnezeu. Mica încheie întreaga chestiune cu observația evlavioasă : "Acum știu că Domnul îmi va face bine, pentru că am un levit ca preot".
Lucrul acesta este aproape ridicol, dragi frați; și, pe măsură ce privim mai atent, putem vedea aproape totul și, din nefericire, îl putem aplica cu ușurință la ceea ce avem în jurul nostru astăzi. Iată acest levit neliniștit care vrea să-și îmbunătățească starea, și aici este locul. El este doar un levit. Fără îndoială, în neliniștea lui, el își dorise deseori pe un plan superior, voia, probabil, să fie preot, cineva care nu avea doar dreptul de a sluji lucruri divine, dar și dreptul de a sta între Dumnezeu și ai Sai, poporul, fiind astfel un canal de comunicare. Iată oportunitatea. El este invitat de Mica să intre în casa lui și să-i fie părinte și preot. El trebuia să-și asume responsabilitatea tuturor intereselor sale religioase, astfel încât Mica avea să fie eliberat complet de orice grijă și dificultăți cu privire la acestea, pentru că le va încredința pe toate altuia, care le va prelua în întregime. Și pentru ca el să fie fără nicio grijă cu privire la întreținerea lui, i se promite un salariu sigur, și acesta este pe un an, astfel încât el să fie asigurat pentru o perioadă lungă de timp. El poate fi fără grijă un an; i se asigură un salariu și îmbrăcăminte, iar masa este inclusă.
De ce, fratilor, au fost scrise aceste lucruri care se practică atât de mult printre noi astăzi? Nu ne spune lucrul acesta ceva, că un levit vine de unde îi era locul, neliniștit, căutând ceva care să-i îmbunătățească propria stare? Nu vedem oare cum slujitorul (levitul) se străduiește să fie cava mai mult decât slujitor, părăsind, din nefericire, casa pâinii (Betleem), atât spiritual cât și temporal? Nu vedem oare cum slujitorul (levitul) vrea să ia loc în cadrul preoției, și, pe de altă parte, un popor destul de dispus și doritor ca el să ocupe acest loc? Căci știm că inimii omului nu-i place să fie în legătură strânsă cu Dumnezeu, ci îi place foarte mult să existe cineva între el și Dumnezeu. De aici își are originea preoția, și este foarte bine să ai un om, ca în acest caz, care se va ocupa de părțile mai sacre și mai delicate ale religiei, și care te va lăsa cu o conștiință mulțumită ca să poți merge mai departe după cum dorești. Da, este de o importanță profundă să vedem la ce se aplică acest lucru.
Adevărata slujire a Cuvântului este un lucru binecuvântat. Dar să ne amintim, așa cum am văzut în istoria lui Ghedeon, că există numai două clase de preoți; o clasă care nu are decât o singură Persoană în ea, Marele Preot. Nimeni nu îndrăznește să-I uzurpe locul. Cealaltă clasă de preoți cuprinde în ea pe tot poporul lui Dumnezeu. "Voi sunteți seminție aleasă, prepție împărătească" (1 Pet. 2: 9). Cele două clase sunt alcătuite doar din Hristos și tot poporul Său. Dar preoția instituită de om va dori întotdeauna să transforme o slujbă destinată slujirii, și aceasta în preoție. În alte timpuri, levitul pregătea jertfa pentru ca preotul să o aducă înaintea lui Dumnezeu, așa că orice slujire adevărată este pur și simplu de a pregăti elementele adevărului divin pentru poporul lui Dumnezeu, astfel încât ei să le prezinte ca jertfa inimii lor.
Orice slujire care îndrăznește să uzurpe locul poporului lui Dumnezeu ca preoți, este pur și simplu o uzurpare a locului Duhului Sfânt din inimile lor. Orice fel de slujire care pătrunde în sanctuarul sacru al inimii credinciosului, și încearcă acolo să dicteze cu privire la închinarea lui, corespunde cu ceea ce vedem aici, levitul devine preot. Și vom descoperi că oriunde este un preot făcut de om, vom descoperi că există un dumnezeu făcut de om în spatele acestuia. Ce vreau să spun prin asta? Adică, dragi frați, că mintea omenească a fost la lucru, modelând un dumnezeu după propriile gânduri. El ia numele lui Hristos, ia anumite adevăruri ale lui Hristos, învățătura Lui, orice de felul acesta; iar din aceste elemente - în mod semnificativ este argintul din care a fost făcut acest idol - el modelează ceva care nu este cu adevărat Hristos.
Privind la slujirea a ceea ce se numește Hristos astăzi în mijlocul poporului lui Dumnezeu, ne întrebăm, dragi frați, este acesta Hristosul lui Dumnezeu sau este Hristosul omului? Este acesta Cel care ne-a fost prezentat de Duhul lui Dumnezeu în Cuvântul Său sau este un Hristos al cărui caracter a fost alcătuit de gândurile omului ? Nu avem noi, până la urmă, în creștinătatea de astăzi, un Hristos care răspunde gândurilor oamenilor? Și este neapărat o consecință a acestui lucru, că acolo unde există o preoție omenească, trebuie să existe un obiect uman pentru acea preoție, care să-l facă cunoscut pentru închinare.
Dumnezeul care este cunoscut astăzi sau pe care oamenii pretind că îl cunosc, dumnezeul despre care se învață și despre care se vorbește, ce este el până la urmă? Nu este el un om? Priviți la atributele lui; nu este el lipsit de ele? Cu siguranță. Dumnezeul despre care aud oamenii astăzi este unul atotputernic? Dacă oamenii își fac cunoscute gândurile lor, ei cred că puterea este în ei înșiși. Este el un dumnezeu al voinței suverane? Oamenii, când își expun gândurile inimii lor, spun că ei sunt creaturi ale propriei lor voințe, că sunt agenți morali liberi (adică au liberul arbitru, n.t.) așa cum le place să spună, și că totul depinde de om. Dumnezeul lor este un dumnezeu al sfințeniei absolute? Din nou vom descoperi că oamenii l-au modelat, făcând ca atributul de sfințenie să răspundă gândurilor lor, și nu după ceea ce a revelat El în Cuvântul Său sfânt. Este el un dumnezeu al dreptății? Astăzi ar fi huiduit de la amvon, în multe locuri, cineva care ar îndrăzni să proclame dreptatea și judecata neclintită a unui Dumnezeu atotputernic.
Aceasta explică, dragi frați, de ce nu auzim nimic despre predicarea responsabilității, despre oamenii care vor trebui să răspundă lui Dumnezeu la marea judecată când vor primi pentru faptele lor făcute în trup judecata eternă, dacă sunt păcătoși nemântuiți. De aceea nu auzim nimic despre pedeapsa viitoare și de ce acel cuvânt groaznic iad a fost șters din vocabularul predicatorilor. De aceea Îl avem pe Dumnezeu prezentat la un nivel așa de jos, slab, umil, un Dumnezeu care este reprezentat de om, la fel cum păgânii râd de proprii lor dumnezei, și cred că îi pot înșela. Toate acestea sunt mustrate în cartea Psalmilor, unde Dumnezeu, în timp ce El vorbește celor care încearcă să facă acest lucru, spune : "Ai gândit că Eu sunt ca tine" (Ps. 50:21).
Deci, omul și-a făcut dumnezeul lui, și trebuie să-și facă un preot să-l ajute să se închine dumnezeului său și, făcând aceasta, el a deschis ușa pentru toată această idolatrie care poartă un nume de creștin. Și apoi el se bucură de aceasta. El crede că lucrarea Domnului prosperă; acum el crede că Domnul, cu siguranță, îl va binecuvânta, pentru că are un preot și o casă, un efod și un chip cioplit pe care îl numește dumnezeul său. Cu siguranță, nu-i lipsește nimic și este complet satisfăcut de starea lucrurilor.
O astfel de stare nu poate sta pe loc. Trebuie fie judecată, fie se va răspândi. Am privit această situație în legătură cu un singur individ. Vom vedea în continuare cum începe să se răspândească, până când va cuprinde o întreagă seminție, și aceasta este seminția lui Dan.
14.2.3 Seminția lui Dan
Așa cum Iuda reprezintă adevărul, baza oricărei guvernări în mijlocul poporului lui Dumnezeu, la fel și Dan reprezintă exercitarea guvernării. Dan înseamnă judecător și el reprezintă acest lucru în profeția lui Iacov. "Dan va judeca pe poporul său ca o altă seminție a lui Israel" (Gen. 49:16).
Cel mai semnificativ, de asemenea, patriarhul prevestește apostazia, al cărei început îl vedem aici. Este semnificativ faptul că expresia "partea lor", în legătură cu "moștenirea", este scrisă cu litere italice; deoarece această expresie nu apare în original. Chiar se spune, "Moștenirea [lor] nu le căzuse". Practic, ei nu moșteniseră un loc. Aici avem un popor fără o parte. De fapt, seminția lui Dan nu-și luase moștenirea lor. Filistenii au ocupat o mare parte din ea, iar pe de altă parte ei nu au fost în stare, după cum am văzut, să-i alunge pe amoriți, așa că ei au fost alungați în munți, și apăsați atat de mult încât nu se bucurau de moștenirea lor.
Aceasta era o oportunitate potrivită pentru ca să pătrundă idolatria. Poporul lui Dumnezeu care nu este mulțumit și nu se bucură deplin de propria moștenire este, cu siguranță, gata pentru ca vrăjmașul să pătrundă și să-i ducă în rătăcire. Lucrul acesta reflectă o inimă care nu era plină cu moștenirea sa, o inimă care nu a reușit să intre în propria sa parte, care este deschisă acestor atacuri. La fel cum vedem că era caracteristic pentru întreaga națiune a lui Israel; nu a reușit să intre în posesia a tot ceea ce i s-a dat; așa și aici; iar inima care nu este plină de ceea ce îi aparține, care nu se bucură de asta, este gata pentru ca vrăjmașul să intre și s-o ducă la idolatrie. Daniții devin neliniștiți, la fel cum a fost levitul, și "Ca o pasăre care rătăcește de la cuibul ei, așa este omul care rătăcește de la locul lui" (Prov. 27:8).
Aici urmează o relatare destul de lungă despre cum se duc să spioneze o altă parte pentru ei înșiși. Ei se duc în partea de nord a țării, iar nordul sugerează întotdeauna faptul de a întoarce spatele Domnului. Este partea ascunsă, partea în care, ne amintim, stăpânea Iabin, la Hațor. Ei se duc în partea de nord a țării, și acolo iscodesc un loc pentru ei înșiși în mijlocul unui popor care nu fusese încă deranjat.
Desigur, nu s-ar spune niciun cuvănt împotriva lor dacă teritoriul cucerit le aparținea cu adevărat, dar ideea este, că activitatea lor nu era în legătură cu ceea ce le dăduse Dumnezeu. Dacă activitatea lor ar fi fost îndreptată împotriva filistenilor; dacă s-ar fi mulțumit să lărgească granițele pe care le-a dat Dumnezeu Însuși, cu siguranță, aceasta ar fi fost credință. Dar aici, neputând intra în bucuria a ceea ce Dumnezeu le-a dat de fapt, ei merg în altă parte, să caute un loc mai ușor, decât cel deținut de redutabilii filisteni. Un loc mai ușor pentru ei înșiși; și, dragi frați, cât de des alunecă poporul lui Dumnezeu într-un loc mai ușor, și dorește, parcă, să se așeze într-o parte mai plăcută decât moștenirea aspră pe care le-a dat-o El. Deși este o moștenire aspră, ea dă, totuși, cele mai alese roade.
Dar nu este un lucru obișnuit în propria noastră istorie să alegem ceea ce ne costă mai puțin, și să încercăm să întâmpinăm vrăjmași care, până la urmă, sunt în siguranță și în largul lor, și ușor de biruit, mai degrabă decât pe cei care sunt mai puternici și mai tari decât noi, și de a căror putere ne temem, și care, dacă nu suntem într-o comuniune reală cu Dumnezeu, ne vor doborî? Astfel, Dan merge să caute un loc în altă parte, mai degrabă decât în locul pe care i l-a atribuit Dumnezeu.
Tocmai lucrurile de care ne temem, care ne afectează acolo unde suntem, care sunt lângă noi și care ne împiedică să ne bucurăm de ceea ce este în mod clar al nostru, acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le confruntăm și să le depășim. Vedem mulți în istoria Bisericii care au plecat pe câmpuri străine. Cu siguranță, nu putem spune nimic împotriva plecării pe câmp străin pentru a duce Evanghelia lui Hristos. Dar, iubiți frați, primul lucru, lucru absolut esențial, este ca poporul lui Dumnezeu să aibă o stare spirituală potrivită pentru a se bucura de adevăratul lor loc aici.
Și astfel că lucrul acela greu care se afla chiar la ușa noastră, pe care l-am privit și de care ne-am temut, și care totuși a fost ca o mare barieră între noi și adevărata noastră bucurie și privilegiu, acesta este lucrul pe care trebuie să-l cucerim, altfel vom fi ca Dan, ne vom îndepărta de locul care ni se cuvine și vom deschide în continuare uși și vom ocupa un teren inferior față de Dumnezeu și de interesele Sale. Nu este aceasta adevărat? Nu este acesta un lucru real și important de observat pentru noi, că tocmai acest duh de compromis și de căutare a unei căi mai ușoare deschide calea spre dezonoare și neascultare față de Binecuvântatul nostru Dumnezeu?
Și astfel, în timp ce acestea iscoade se apropie, ele recunosc glasul acestui levit în casa lui Mica. El este preot și ei îi cer sfaturi cu privire la drumul pe care merg. Ei cer îndrumări de la cel care s-a îndepărtat de calea pe care l-a chemat Dumnezeu. Ei cer sfaturi, ca să zicem așa, de la un dumnezeu modelat de om, un dumnezeu ale cărui atribute i-au fost luate; a cărui înțelepciune, sfințenie și dreptate au fost luate de la el, iar în locul lor au pus imaginea gândirea omului, ceva ce nu va fi prea greu de ascultat și urmat pentru om.
Cu siguranță, ei primesc sfatul pe care il doresc. Ei au făcut la fel cum fac oamenii astăzi, merg și întreabă pe dumnezeul propriei lor gândiri. Ah, iubiți frați, atunci când cerem călăuzirea lui Dumnezeu, cerem unui idol sau cerem Dumnezeului cel viu? Dumnezeul cel viu are voia Sa exprimată în Cuvântul Său. Cât de des întâlnim oameni care spun că Domnul m-a călăuzit așa și așa. Domnul mi-a pus pe inimă să fac asta și asta, gândind că prin aceasta fac ceea ce trebuie. Au avut sentimentul să o facă, dar a fost acesta sentimentul lui Dumnezeu dragi frați?
Dumnezeu nu acționează doar prin providență și, cu siguranță, El nu-și călăuzește poporul prin impresii sau sentimente, nesusținute de Cuvântul Său. Am putea spune că Domnul ne-a condus să facem asta sau asta, dar dacă nu a fost Sfântul Său Cuvânt care ne-a călăuzit, dacă nu a fost Duhul Său cel Sfânt care ne-a călăuzit, prin acest Cuvânt, să avem grijă să nu fie doar propria noastră înclinație cea care care ne conduce, sau mai rău, că un vrăjmaș ne-a pus un anumit gând în minte și a aranjat circumstanțele, în așa fel, încât să pară providențiale. Există o suma mare de lucruri de ceea ce se numește călăuzire și conducerea Domnului, care întreabă la casa lui Mica pe un levit care ia locul preotului și pe un chip cioplit care reprezintă idolul meu sau al tău, în locul Dumnezeului cel viu și adevărat.
Apoi ei merg și spionează țara și totul, așa cum am spus, pare să răspundă așteptării lor. Iată un loc frumos, ușor de cucerit, pe care să-l ia. Ei se întorc apoi la Dan, adună seminția, și pleacă în expediția lor. Aici, avem din nou lucruri care ne sunt atât de familiare și atât de izbitoare încât ne fac aproape să zâmbim, dar faptul în sine este prea trist pentru a zâmbi. Vedem aici un grup mare de oameni care doresc serviciile unui om care a slujit într-o sferă mai mică. El a fost preotul unei singure familii. Nu este mai bine, spun acești oameni : Noi îți oferim un domeniu de utilitate mai mare. Te chemăm la ceva mai important. Aici ai o slujbă nesemnificativă, o singură familie, dar noi te întrebăm dacă nu vrei să te muți cu întreg sistemul tău de lucruri și să te ocupi de o seminție. Nu este mai bine ca, în locul micului tău cerc de influență, să te ocupi de o întreagă seminție a lui Israel?
Deci levitul, în așteptarea unei astfel de avansări, este foarte bucuros și consideră că acum este o oportunitate deosebită din partea Domnului, că el ar trebui să intre în acest câmp mai larg de utilitate. Cu alte cuvinte, el este chemat într-un loc cu mai multă slujire, cu o utilitate mai largă și crede că este condus să plece. Desigur, nu vreau să mă înțelegeți că spun ceva împotriva oricărui fel de slujire adevărată, evlavioasă și devotată lui Hristos, indiferent de numele cu care ar fi numit. Vorbesc despre acea stare de lucruri care face posibil ca un om să se implice el însuși în preoție și să uzurpe în mijlocul poporului lui Dumnezeu, spre propria lor pagubă și spre dezonoarea lui Dumnezeu, un loc pe care doar Hristos îl poate ocupa. Lucrul acesta trebuie să-l urâm și să-l condamnăm oriunde îl vedem astăzi. Dacă Domnul poate spune despre sistemul clerical : "lucrul pe care-l urăsc", să urâm și noi ceea ce interferează cu lucrurile lui Hristos, înlocuind astfel pe Duhul Sfânt.
Și astfel, după împotrivirea ineficientă a lui Mica, care constată că seminția este mai puternică decât el, și că propunerile lor sunt mai puternice decât ale sale, levitul merge cu mare bucurie în câmpul său mai mare și își mută idolatria, chipul lui cioplit, și efodul lui și toate accesoriile pe care le avea, până la Dan. Acolo, până la captivitatea țării (cuvinte semnificative), până când Dumnezeu vine la judecată și chivotul este luat din Șilo, această formă subtilă de idolatrie a prevalat în seminția lui Dan. Ea va dospi întreaga plămădeală pentru a rezulta, fără nicio îndoială, o idolatrie mai profundă, și anume cei doi viței pe care Ieroboam, fiul lui Nebat, i-a așezat, unul în Betel, în Efraim, aproape de originea idolatriei, iar celălalt în Dan, locul unde ea a culminat.
Astfel, vedem o idolatrie absolută, care marchează tot Israelul apostat, în zilele separării sub Ieroboam, fiul lui Nebat. Cum se răspândește răul! Și, iubiți frați, când ne uităm la acest lucru astăzi, și vedem cum sistemul clerical a dospit toată casa creștinătății, când ne gândim cum slujitorii lui Hristos (care ar fi trebuit să rămână așa) s-au separat alcătuind un cler, nu cred că am vorbit prea aspru despre acest lucru. Dacă există ceva la care ar trebui să ne împotrivim și să detestăm cu toată energia sufletului nostru, aceasta este ceea ce contrazice prezența Duhului Sfânt în fiecare credincios, care contrazice preoția absolută și unică a lui Hristos de sus, și faptul prețios că fiecare credincios are acces în cele sfinte prin sângele lui Isus.
Să urâm acest lucru, indiferent cu ce nume s-ar putea numi, - și vă spun că idolii nu au întotdeauna un nume; este ușor pentru noi să avem idolatrie, este ușor pentru noi să avem o clasă de preoți fără să știm asta - haideți să o aruncăm de la noi. Lenevia spirituală este cea care face posibilă această clasă de preoți. Lenevia spirituală a sufletului este cea care se retrage de la o activitate mai mare a credinței, chiar și acolo unde este credință, de la responsabilitatea noastră pentru închinare, laudă și mulțumire, ceea ce face posibilă apariția unei clase de preoți, și aceasta la rândul ei face posibilă instaurarea idolatriei pe care o vedem aici.
Această idolatrie pe care o vedem aici este pur și simplu partea interioară a ceea ce vedem în exterior prin apostazia întregului popor, adus sub călcâiul de fier al vrăjmașilor lui Dumnezeu din afară. Nu este oare solemn, și nu este acest lucru în concordanță cu tot ceea ce am văzut mai înainte despre neputința lor în fața vrăjmașului?
La final ni se spune cine este acest om (Jud. 18:30). El este (după cum redă "Versiunea Revizuită") fiul lui Gherșom, fiul lui Moise, și el și fiii săi au fost preoți pentru seminția lui Dan până în ziua robiei țării. Acest levit, care a luat locul de preot în relație cu idolatria, era un descendent a nimeni altuia decât Moise însuși, marele legiuitor al lui Israel. Ce gând, iubiților! Ah, nu este adevărat, nu este scris în fiecare verset pe care l-am citit: "Trebuie să vă nașteți din nou?" Nu există descendență spirituală. Nu există moștenirea trăsăturilor spirituale; iar copilul lui Moise poate deveni conducătorul unei apostazii, la fel de mult ca un vrăjmaș a lui Dumnezeu, ca un împărat păgân necircumcis.
Cât de solemn este gândul că fiii celor care au fost cel mai aproape de Dumnezeu în privința privilegiului, în ce privește slujba, instrumente care au fost folosite de Dumnezeu, - dacă nu au aceeași credință, pot folosi cu adevărat spiritualitatea strămoșilor lor ca o scuză pentru propria lor apostazie și idolatrie. Nu vedem uneori acest lucru astăzi în secte și partide care pot privi înapoi la spiritualitatea celor care au întemeiat sectele? Despre spiritualitatea oamenilor care L-au iubit cu adevărat pe Hristos și, potrivit luminii pe care au avut-o, I-au fost credincioși lui Hristos? Nu întâlnim noi oameni care caută să iasă în evidență prin astfel de lucruri și care pretind excelență spirituală pentru că părinții lor au fost aproape de Dumnezeu?
Să ne amintim, că un fapt prețios, prezența Duhului Sfânt în mijlocul poporului lui Dumnezeu, rezolvă toate aceste probleme. Mulțumim lui Dumnezeu, nu trebuie să ne uităm înapoi la părinții noștri. Nu trebuie să privim înapoi la zilele lui Luther, sau ale lui Wesley, sau, într-un animit sens, chiar ale lui Pavel. Trebuie să fim conștienți că același Duh care a dat energie fiecărui slujitor al lui Hristos, care I-a fost credincios în vremurile trecute, același Duh care a vorbit prin Pavel, locuiește astăzi în Biserica lui Hristos și în fiecare credincios și, prin urmare, fiecare credincios este un instrument pe care poate să-l folosească Duhul lui Dumnezeu, dacă se va preda Lui.
Este același Duh binecuvântat care deschide sufletelor noastre realitatea a ceea ce este Dumnezeu, și astfel ne ferește de idolatrie; care ne descoperă frumusețile și gloriile adevăratului nostru Preot, Hristos, și ne ferește astfel de orice gând despre o preoție omenească. Astfel încât, dacă poporul lui Dumnezeu ar realiza doar prezența Duhului lui Dumnezeu ca locuind în mijlocul lor, ar găsi atunci un antidot pentru această tendință către clericalism, care este legată, de asemenea, de idolatria pe care am văzut-o.
Să ne amintim cuvintele acelui apostol care a vorbit atât de mult despre dragostea divină și despre adevărul divin, apostolul Ioan, care la încheierea epistolei sale, o epistolă dedicată dezvăluirii realităților divine pentru cel credincios, a spus: "Copilașilor, păziți-vă de idoli!" (1 Ioan 5:21).
Să ne ferim, preaiubiților, să nu avem vreun gând despre Dumnezeu pe care El nu ni l-a dat. Să ne ferim de a îndepărta ceva din revelația Duhului despre ceea ce este Binecuvântatul nostru Dumnezeu în Sfântul Sau Cuvânt, și din revelația Duhului despre ceea ce este Binecuvântatul nostru Hristos, Marele nostru Preot, și astfel vom fi eliberați de idolatrie.
Bucurăndu-ne de posesiunea noastră în muntele lui Efraim, nu vom fi asemănați cu nemulțumirea care caută mereu altceva; și, astfel, ne vom bucura de partea noastră în Iuda și din ea va țâșni lauda. Astfel, în mod practic Dumnezeu și Hristos vor avea locul central în inimile noastre și în poporului Său. Aceste pericole pe care El ni le arată pot fi evitate chiar și în zilele noastre. Chiar și acum, chiar și printr-o slabă rămășiță a sfinților, aceste pericole, atât de apăsătoare peste tot, pot fi evitate dacă credința ia măsurile pe care Dumnezeu le pune la dispoziție pentru noi.
Astfel, am căutat să urmăresc lecția importantă pentru noi din aceste două capitole. O parte din ea a fost înaintea noastră altădată (Jud. 2, 3, de la Ghilgal la Bochim), dar Duhul lui Dumnezeu a insistat din nou aici, și nu putem ignora această lecție. Fie ca aceasta să rămână scrisă în inimile noastre!
