Drumul credinței

     Christian Briem

     Slujirea apostolului Petru este foarte diferită de cea a apostolului Pavel. Petru a fost martor al suferințelor lui Hristos și părtaș la glorie (1 Petru 5:1). Pavel a fost un martor al gloriei (Fapte 22:14-15) și părtaș la suferințele lui Hristos (Col. 1:24 ; 3:10). Marele subiect al apostolului Pavel este locurile cerești, tema dominantă a apostolului Petru este pustia. Credința este necesară pentru a locui în locurile cerești, la fel ca pentru a merge prin pustie. Cu acest al doilea punct am dori să ne preocupăm puțin. 

     1     Păziți prin puterea lui Dumnezeu (1 Petru 1:5)

     Este îmbucurător să constatăm că Dumnezeu, în Cuvântul Său, ne arată întotdeauna mai întâi scopul glorios, înainte de a ne preocupa cu drumul care duce spre el. O simplă privire la Psalmul 84 ne învață acest lucru. Primele patru versete ale sale ne arată locașurile Domnului, apoi de la versetul 5, este vorba despre drumurile care duc acolo. În discursul Său, înainte de plecarea Sa, Domnul Isus a vorbit mai întâi despre casa Tatălui Său (Ioan 14:2) și apoi despre drumul ucenicilor în lume. Atunci când Petru a scris prima sa epistolă, Duhul lui Dumnezeu l-a condus, de asemenea, să prezinte mai întâi moștenirea care ne este păstrată în ceruri (1:4), apoi de a ne preocupa cu drumul care duce la ea - un drum plin de pericole și de încercări.

     Nu este sufucient ca moștenirea să fie păstrată pentru noi acolo sus, la adăpost de orice atingere. Și noi, de asemenea, avem nevoie să fim păziți pe drumul nostru, iar apostolul spune că aceasta se face "prin puterea lui Dumnezeu, prin credință" (1:5). Nu putem să fim păziți decât prin (sau în) puterea lui Dumnezeu. Aceasta ne arată clar cât de puternici sunt vrăjmașii noștri și cât de periculoase sunt atacurile lor împotriva noastră. Nu putem să ne păzim noi înșine, la fel cum nu am putut să ne salvăm noi înșine de puterea întunericului (Col. 1:13).

     Cât de repede am  fi greșit drumul, cât de doborâți am fi fost, într-un mod cu totul neașteptat de către vrăjmaș, dacă puterea lui Dumnezeu nu era permanent la lucru pentru a ne apăra și a ne păstra. Trebuie să fim conștienți că este unul care nu vine decât "să fure și să înjunghie și să omoare" - un hoț, un lup, care "răpește și împrăștie" (Ioan 10:10, 12). În minunata rugăciune către Tatăl Său, Domnul Isus a spus cu privire la ucenicii Săi : "Când eram cu ei, îi păzeam Eu în Numele Tău" (Ioan 17:12), și a cerut : "Sfinte Tată, păzește-i în Numele Tău" (17:11). Răspunsul la această rugăciune este marea constatare că suntem "păziți prin puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul de la urmă" (1 Petru 1:5). 

     2     Păziți prin credință (1 Petru 1:5)

     Aceasta siguranță dată în 1 Petru 1 conține încă un element care ne arată maniera în care Dumnezeu ne păzește : "prin credință". El ne păzește din punct de vedere moral, nu prin schimbarea împrejurărilor, ci producând schimbări în noi. Întărește credința în împrejurările dificile din viața noastră, pentru ca noi să putem sta mai aproape de El și ca să putem trece prin încercări prin tăria Sa, și să stăruim în ea. Putem întotdeauna să ne bazăm pe toată puterea lui Dumnezeu care se manifestă în susținerea credinței noastre.

     În aceste versete se vorbește mult despre credință : la v. 5 găsim lucrarea credinței, la v. 7 păstrarea credinței, și la v. 9 sfărșitul credinței. Să ne oprim puțin la primul punct pentru a reflecta mai întâi la condițiile exercițiului credinței și apoi la concluziile care trebuie trase !

     Credința beneficiază de ceea ce Dumnezeu dă ; ea se hrănește cu ceea ce Dumnezeu revelează despre Sine Însuși. Odinioară, Dumnezeu dădea din cer, zi de zi, mana poporului Său pământesc, dar israeliții trebuiau s-o adune. La fel și astăzi, credinciosul adună ceea ce Dumnezeu îi dă zi de zi pentru a-l întări. Lucrul acesta este extrem de important, căci înainte ca credința să poată lucra, trebuie ca ea să fie hrănită în noi. Dacă neglijăm să adunăm mana în fiecare zi, tăria credinței slăbește rapid. Mana pe care am mâncat-o ieri nu este suficientă pentru astăzi. Ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu a revărsat cu tărie în inimile noastre în trecut, nu ne poate da tărie pentru problemele de astăzi. Desigur, aceasta este adesea ceea ce credem, dar nu este adevărat. Pasajele Scripturii pe care ne bazăm astăzi sunt poate aceleași ca ieri, dar trebuie să le lăsăm să ne vorbească din nou.

     Fără credință nu avem nimic. De asemenea, fără credință, nu este posibil să fim plăcuți lui Dumnezeu (Evrei 11:6). Dacă credința nu este motorul vieții noastre, atunci acesta este lumea. Dar drumul lumii nu este drumul "pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă" (1 Petru 1:5). Dumnezeu ne păzește în vederea acestui moment minunat, dar El o face în puterea Sa "prin credință". Nu putem spune : "Voi fi mântuit, cu siguranță, voi atinge scopul. Prin urmare, modul de viață pe care îl duc aici jos nu are multă importanță". Un astfel de gând (necredincios, chiar oribil) nu se găsește nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu.

     Această atitudine abominabilă nu se răspândește ea în zilele noastre ? Un alt apostol, apostolul Pavel, a descris astfel principiul vieții creștine : "umblăm prin credință nu prin vedere" (2 Cor. 5:7).  Astăzi, aproape că pare uneori, că având în vedere comportamentul nostru practic, ar trebui să inversăm fraza : "umblăm prin vedere nu prin credință". Cu toate acestea, Dumnezeu nu va abandona niciodată intenția Sa de a ne conduce, din punct de vedere moral, pe drumul prin pustie, adică, ne conduce în așa fel încât să avem nevoie de credință pentru ca virtuțile interioare sa fie arătate prin ea. Și dacă credința noastră s-ar prăbuși, ne putem gândi la cazul autorului (Petru) epistolei noastre. Ce a spus într-o zi Mântuitorul având în vedere tăgăduirea imininentă a ucenicului Său ? "Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu slăbească credința ta" (Luca 22:32). Har minunat pe care, și noi, ne putem baza! Astăzi, Domnul nostru este în cer și acolo trăiește pururea pentru a interveni pentru noi (Evrei 7:25). Vom atinge scopul, Dumnezeu ne va păzi în puterea Sa, dar aceasta se va face prin credință.

     3     Încercarea credinței noastre

     În v. 6 din capitolul nostru, apare o combinație ciudată : "În ea vă bucurați mult, deși, pentru puțin, acum, dacă trebuie, sunteți întristați prin felurite încercări (sau ispite)". Nu este aceasta o combinație ciudată și surprinzătoare ? "Vă bucurați" + "sunteți întristați" ! Dar Pavel descrie și el alergarea sa și cea a tovarășilor săi în același fel : "...ca întristați, dar întotdeauna bucurându-ne" (2 Cor. 6:10). Și ceea ce este uimitor, este că nu se vorbește de întristare într-un anumit moment și de bucurie în altul, ci de ambele în același timp. Da, trăim multe lucruri care ne întristează, și cu toate acestea, avem în adâncul inimii multe lucruri care ne bucură. În spatele lacrimilor noastre există adesea o bucurie profundă, și în spatele îngrijorărilor noastre, se află lauda lui Dumnezeu. Nu am experimentat noi acest lucru de multe ori ?

     Această epistolă descrie drumul credincioșilor prin pustie și arată  care sunt experiențele lor. Ei nu sunt văzuți ca niște ființe angelice care depășesc toate dificultățile, ci așa cum sunt ei efectiv : persoane slabe, care se înșală ușor și care sunt adesea o enigmă pentru ele însele.

     Dar când Dumnezeu ne pune la încercare, El pune limite în harul Său : "pentru puțin timp" și "dacă trebuie" (1:6). Ambele sunt în mâinile Sale. Este doar pentru un timp stabilit, pentru "zece zile" în Apoc. 2:10, și după cât consideră Dumnezeu că este necesar pentru noi. Să nu le uităm pe amândouă, preaiubiților, mai degrabă să ne încurajăm prin acest gând : bucuria va crește până când va avea ca rezultat  bucuria eternă ; întristarea, în ce o privește, nu este decât pentru puțin timp, și în cele din urma va sfârși pentru totdeauna.

     Dacă acestea sunt "feluritele ispite (sau încercări)" pe care Dumnezeu ni le impune - de ordin fizic, întelectual și spiritual - să ne amintim, de asemenea, că El este "Dumnezeul oricârui har" (1 Petru 5:10).  El nu va înlătura totdeauna poverile și dificultățile, dar are totdeauna har de care avem nevoie pentru a le face față. În zilele noastre, o încercare deosebită a credinței noastre constă în faptul că mulți dintre tovarășii noștri de călătorie abandonează drumul Scripturii de care dorim să ne ținem. Dumnezeu îngăduie acest lucru. El a îngăduit acest lucru și pentru Pavel. Dar suntem noi dintre cei care au dovedit acest lucru prin umblarea lor ?

     4     Caracterul prețios al credinței

     Atunci când aurarul pune metalul prețios în creuzet, el nu o face pentru că crede că acesta nu este aur. Nu, ci pentru că este convins că are aur înaintea lui pe care îl aruncă în creuzet, ca să fie curățit de zgura încă prezentă. Ce a ars în cuptorul lui Nebucadnețar pentru cei trei prieteni ai lui Daniel ? Funiile cu care aceștia au fost legați, astfel că ei au putut apoi să umble liberi în foc în tovărășia Unuia "ca un fiu de Dumnezeu (sau dumnezei)" (Dan. 3:25). 

     Petru vorbește apoi de aceasta în cap. 1 al epistolei sale : "pentru ca încercarea credinței voastre, mult mai prețioasă decât aurul care piere, deși încercat prin foc, să fie găsită spre laudă și glorie și onoare, la descoperirea lui Isus Hristos" (1:7). 

     În total, în epistolele sale, Petru vorbește despre șapte lucruri cărora le adaugă calificativul de "prețios (sau prețioase)". Toate cuvintele folosite în greacă pentru "prețios" sunt apropiate unele de altele și provin din aceeași familie de cuvinte. Credința este prețioasă, încercarea credinței este foarte prețioasă, sângele lui Hristos se spune că este, la fel ca și promisiunile. De două ori se vorbește despre piatră, că este prețioasă. Și, în final, se vorbește despre ceea ce, pentru noi, credincioșii, această piatră are preț, un caracter prețios (2:7), adică putem recunoaște încă de astăzi și beneficia de caracterul prețios al lui Hristos înainte ca El să vină într-un mod vizibil. Dar primul loc în seria mențiunilor este ocupat de punerea la încercare (sau probă) a credinței noastre.

     Dumnezeu, în desăvârșita Sa înțelepciune, știe totdeauna să combine cele două obiective atunci când ne pune la încercare. Pe de-o parte, El vrea să ne elibereze de obstacolele care ne împiedică să avem o cunoștință mai profundă despre Sine. Pe de altă parte, El ar vrea să întărească credința noastră și să Se glorifice în ea. O credință încercată prin foc este o credință mai puternică, căci încercările ne conduc la o apropiere mai mare de Dumnezeu, Tatăl nostru. De aceea îngăduie ca poporul Său să treacă prin diferite dificultăți. El îl folosește chiar pe diavol, ca în cazul lui Iov, sau un înger al lui Satan, ca în cazul lui Pavel, sau chiar un oarecare "Nebucadnețar", pentru a-Și atinge scopul cu noi ; acest scop, este ca noi să putem umbla mai liberi, ca aurul credinței autentice să radieze de-o manieră mai strălucitoare. 

     Din experiența noastră, nimic nu ne face mai familiarizați cu Dumnezeu decât încercările. Prin Cuvântul lui Dumnezeu învățăm să-L cunoaștem pe Dumnezeu potrivit inteligenței noastre - un har de o valoare inestimabilă. Dar intimitatea profundă cu El este mai mult o chestiune de experiență practică. Ea se obține prin punerea la încercare a credinței noastre. Când a avut nevoie Domnul de formula familiară "Ava, Tată" ? Doar în grădina Ghetsimani, atunci când, în sfânta Sa anticipare, a suferit nespus de mult de ceea ce avea să I se întâmple pe cruce.

     Pe lângă faptul că drumul încercării este întotdeauna și cel al siguranței și al păzirii, Dumnezeu găsește în el ceva foarte prețios pentru Sine, după aprecierea Sa. Autorul acestor rânduri a fost adesea mângâiat de acest gând : Dacă te încrezi în Dumnezeu în această suferință, lucrul acesta este foarte prețios pentru El. "Cât de bun ești, o Dumnezeule, că ne faci să auzim astfel de cuvinte în harul și în condescendența Ta, și să vorbești astfel inimilor noastre!".

     5     Răsplata credinței

     Dar aceasta nu este totul! Când Domnul Isus Se va arăta în glorie, Dumnezeu va face astfel ca credința pe care am arătat-o aici jos să se întoarcă spre "laudă și glorie și onoare la descoperirea lui Isus Hristos" (1 Petru 1:7). În ziua aceea, Domnul nostru "va fi glorificat în sfinții Săi și va fi privit cu uimire de toți cei care au crezut" (2 Tes. 1:10).

     Să reflectăm puțin la modul în care Domnul Isus, în ziua glorie Sale, va acționa cu unul sau cu altul din slujitorii Săi disprețuiți și subestimați aici jos, pentru a Se glorifica în ei ! Îi va arată slujitorul Său credincioșie în acest timp ? A suferit el datorită Numelui Său și a îndurat multe insulte pentru că a rămas credincios adevărului lui Dumnezeu ? El îl va prezenta și lăuda înaintea tuturor : "Bine, rob bun și credincios" ! Ce n-am da noi ca într-o zi să auzim acest "Bine!" din gura Sa ! Remarcăm că nu se va zice "care ai reușit", ci "rob credincios". Oamenii îi laudă pe cei care pot etala ceea ce ei numesc succes. Dar Hristos va răsplăti credincioșia arătată față Sine aici jos. Și dacă am "suferit cu" aici jos, vom fi, de asemenea, "glorificați cu", conform Romani 8. Cununile pe care El le va da vor fi eterne - potrivite pentru Împărăția eternă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos (2 Petru 1:11). 

     Cât de mult conferă toate acestea vieții noastre actuale o profunzime și o importanță pe care nici nu le putem evalua ! Nu există zi din viața noastră care nu-și va găsi răspunsul acolo sus. Într-un anumit sens, scriem astăzi viața noastră într-o carte. Vom auzi într-o zi cum vor fi citite părți din ea. Și totul va fi spre gloria Aceluia care ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi.

                                      ....................................................................   

 

                                                        Grădina Eden

     Christian Briem

     1     Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre grădina Eden

     Astăzi vrem să ne întoarcem privirile mult înapoi, foarte mult înapoi - la începutul istoriei umanități. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, din țărâna pământului, și a suflat în nările lui o suflare de viață. Omul a devenit astfel un suflet viu (Gen. 2:7). Apoi, Dumnezeu a făcut ceva deosebit de important. Versetele următoare din Geneza 2 ni-l relatează.

     "Și Domnul Dumnzeu a plantat o grădină în Eden, spre răsărit, și acolo a pus pe omul pe care-l întocmise. Și, din pământ, Domnul Dumnezeu a făcut să crească tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat și pomul vieții în mijlocul grădinii și pomul cunoștinței binelui și răului" (Geneza 2:8-9).

     "Eden" înseamnă "plăcere, desfătare". Era un loc de desfătare (șarm). Dumnezeu Însuși, în grija Sa iubitoare, a plantat grădina. Pe cât de plăcut era pământul - și tot ceea ce Dumnezeu a făcut erau "foarte bune" (Gen. 1:31) - grădina lui Dumnezeu le depășea pe toate. Chiar numele Eden vorbește despre o scenă de desfătare unde se găsea tot ceea ce putea servi fericirii naturale a omului care trăia în inocență. Tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni de mâncat se găseau acolo. Ceea ce Dumnezeu încredințează omului, El îi dă să-l păzească. Și mai mult : înconjurat de ce este cel mai bun, omul trebuia, de asemenea, să fie pus la încercare (probă) din punct de vedere moral în această grădină. El nu ar fi avut nicio scuză în caz de eșec.

     Numele a cel puțin două râuri care sunt cunoscute astăzi sub aceste nume, arată clar că această grădină a existat cu adevărat pe acest pământ : Tigru (Hidechel) și Eufrat (Gen. 2:14). Mențiunile ulterioare ale "grădinii lui Dumnezeu" ca referință la frumusețea perfectă sunt foarte revelatoare (Gen. 13:10 ; Isaia 51:3 ; Ez. 28:13 și 31:8,9). Indicațiile despre râuri fac să presupunem că Paradisul (cuvânt persan, pentru "grădina plăcerilor") s-ar fi situat în partea superioară a Armeniei de astăzi.

     2     Ceea ce prefigurează grădina Eden

     Două lucruri au dat grădinii lui Dumnezeu caracterul ei. Pe de-o parte, ea avea doi pomi deosebiți, pomul vieții și pomul cunoștinșei binelui și răului. Pe de altă parte, din Eden ieșea un râu pentru a uda grădina. Pe cât de real și adevărat că aceste lucruri au existat în acea vreme așa cum au fost create de Dumnezeu, la fel de adevărat este că ele au și o semnificație simbolică în ce privește prefigurarea lor. Pomul vieții, pentru început, este o imagine a lui Hristos ; iar râul vorbește despre duhul lui Dumnezeu, despre izvorul dătător de viață al harului lui Dumnezeu. Lucrul acesta este confirmat atunci când ajungem la ultima pagină a Bibliei și când găsim, în descrierea cetății cerești, un râu cu apă a vieții, și pomul vieții (Apoc. 22:1,2). Astfel, de la prima pagină a Cărții Sfinte, Dumnezeu a vorbit de-o manieră profetică. Și lucrul acesta arată într-un mod impresionant că, de la început, Dumnezeu L-a avut în vedere pe Hristos și a prevăzut în El ceva mai mare și mai bun pentru om decât s-ar putea găsi în sfera naturală.

     3     Pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului

     Noi nu știm nimic altceva despre acești doi pomi decât faptul că unul se afla în mijlocul grădinii, iar cu privire la celălalt, omul nu trebuia să mănânce din el (Gen. 2:17). Putem deci să ne îndreptăm direct spre semnificația spirituală a ceea ce este descris. Omul, Adam, avea deja viața, viața naturală. Atunci de ce se mai afla acolo pomul vieții din mijlocul grădinii ? Ei bine, lucrul acesta era un indiciu sau promisiunea a ceva mai bun și mai mai mare decât orice bine cu care Dumnezeu l-a înconjurat pe Adam. Nu corespunde aceasta cu ceea ce avem în Noul Testament referitor la speranța vieții eterne pe care a promis-o Dumnezeu înainte ca să intervină păcatul, "înainte de timpurile veacurilor (lit. "eterne") (Tit 1:2) ?

     De asemenea, era acolo pomul cunoștinței binelui și răului. Faptul că omul nu trebuia să mănânce din rodul lui arată că doar Dumnezeu poate să rezolve chestiunea binelui și răului. Omul nu era competent să se ocupe cu așa ceva. Să-l atingă însemna ruină pentru el. Numai Dumnezeu cunoaște binele și răul, numai El îl poate lua pe deplin în considerare. Omul nu a putut dobândi această cunoștință decât devenind el însuși rău. 

     Acest pom a fost numit pe drept "pomul responsabilității". De fapt, în legătură cu acest pom și cu porunca de a nu mânca din el, omul a fost plasat sub o responsabilitate - responsabilitatea de a asculta de Dumnezeu, Creatorul. Omul a falimentat, a avut mai multă încredere în șarpe decât în Creatorul său. În consecință, i se interzice accesul la pomul vieții (Gen. 3:24). Putem să vedem până astăzi efectul devastator al păcatului primului om : Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor (Rom. 5:12).

     4     Doi pomi - un Hristos

     Prin urmare, cei doi pomi din grădina Eden fac referire la Domnul nostru Isus Hristos - la El care a fost altădată atârnat pe lemn. Acolo, pe cruce, El a luat locul păcătosului și a rezolvat în întregime chestiunea responsabilității omului înaintea lui Dumnezeu ; ca mort și înviat, El a devenit și pomul vieții pentru toți cei care cred în El. Acest mare adevăr este sugerat în imaginea faptului că pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului sunt menționați în mod direct unul cu celălalt, și că au fost întocmiți "împreună" ca să zicem așa.

     De fapt, la crucea lui Hristos, cei doi pomi sunt uniți. Binele și răul sunt puși în lumină într-un mod perfect. Pe de-o parte, recunoaștem acolo cât de bun este Dumnezeu, recunoaștem bunătatea Lui infinită în darul Fiului Său. Dar pe de altă parte, răul este, de asemenea, revelat pe deplin în om și în Satan. Ce a făcut omul cu Fiul lui Dumnezeu ! Dar binele în Dumnezeu a triumfat asupra răului. Întreaga chestiune a binelui și a răului a fost rezolvată odată pentru totdeauna prin moartea și învierea lui Hristos, iar Cel care a rezolvat-o a devenit pomul vieții - pentru toți cei care cred în El.

     Există ceva minunat în capitolele de început ale primei cărți a lui Moise ! Pomul și râul sunt acolo, și după cum am remarcat deja, îi vom întâlni la sfârșitul Apocalipsei. Cu ceea ce Dumnezeu începe, cu aceea El termină. El a început (în imagine) cu Hristos, și va sfârși cu Hristos. Este deosebit de plăcut să găsim deja înainte de cădere o aluzie la harul fără margini al lui Dumnezeu - gânduri care emană din inima Sa iubitoare și care își găsesc concretizarea în creștinismul autentic.

     În paradisul ceresc, nu mai este decât un singur pom, pomul vieții. Aceasta este o imagine a lui Hristos în glorie ca viață a celor răscumpărați. Celălalt pom, care reprezintă responsabilitatea, este absent (Apoc. 22:2). Cerul nu mai este scena de punere la probă (încercare) a omului. Pământul a fost, după gândurile lui Dumnezeu ; dar în cer, nimeni și nimic nu mai este pus la probă. Nu este acesta un gând îmbucurător ? Tot ceea ce amintește de responsabilitate, de disciplină, de punere la încercare și orice altceva de felul acesta nu-și mai au locul în cer. - Poziția pomului vieții - "în mijloc" - dezvăluie însă altceva : Hristos va fi în cer obiectul central pentru toți cei care Îl urmează pe Miel ; accesul (sau intrarea) la El (sau înaintea Lui) va fi deschis pentru toți cei răscumpărați, fără restricții. El va fi accesibil în întregime pentru fiecare din ai Săi, nu doar ca principiu, dar și în practică. Niciun heruvim nu va putea vreodată să înterzică accesul la El. Îl vom vedea așa cum este și ne vom delecta de El fără nicio piedică. Lucrul acesta ne duce la un alt punct important.

     5     Hristos - hrana poporului Său

     În scrisoarea către Efes, este promis învingătorului că va putea, într-o zi, să mănânce din pomul vieții care se găsește în paradisul lui Dumnezeu (Apoc. 2:7). Iar la sfârșitul cărții Apocalipsa vedem împlinirea acestei promisiuni.

     Pomul făcând douăsprezece roade, fiecare lună având rodul ei. Aceste roade ale pomului, mereu proaspăt crescute, sunt destinate, în diversitatea lor, pentru bucuria sfinților cerești. De fapt, bucuriile acestei cetăți vor fi totdeauna noi și perfecte ! Noi nu vom fi înviorați doar de râuri de desfătări și de har ("râul cu apa vieții"), ci ne vom bucura de Hristos Însuși în perfecțiunea Lui ("pomul vieții") - care este încă de acum "viața noastră" (Col. 3:4).

     Cu greu ne putem imagina astăzi plăcerea (Eden = plăcere, desfătare, n.t.) de care vom avea parte atunci, în Persoana Domnului nostru, o plăcere și o bucurie nestingherită și de-o manieră perfectă și totdeauna nouă. Aceasta va fi fericirea absolută. Cu toate acestea, noi știm deja puțin despre ceea ce vorbim. Într-adevăr, nu am cunoscut noi deja, în timpul prezent al vieții noastre pe pământ, privilegiul de a ne bucura de El ca "mană" și ca "grâul prăjit al țării" ? (Iosua 5:11,12). Dar astăzi, totul este slab și fragmentat. În acel timp, fragmentele vor face loc perfecțiunii, și vom cunoaște după cum și noi am fost cunoscuți, adică vom cunoaște în detaliu și de-o manieră absolută (1 Cor. 13:10, 12). A-L cunoaște, da, este tocmai ceea ce constituie viața eternă : "Și aceasta este viața eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3). În El, Mielul, Îl vom cunoaște pe Dumnezeu, și aceasta va fi ca hrană pentru noi. Totuși, ca principiu, acest lucru este deja adevărat astăzi, după cum am remarcat. Dacă mireasa din Cântarea Cântărilor a zis deja : "... la umbra lui m-am desfătat și m-am așezat; și rodul lui este dulce pentru cerul gurii mele" (Cănt. 2:3), cu cât mai mult aceasta va fi experiența noastră în cer ! 

                                            .................................................................

      

 

                                          Cartea Profetului Țefania

                                                                       - IV -

     Henri Rossier - 1916

     3.3     Restaurarea glorioasă a poporului sub domnia Împăratului lui Israel – v. 14-20

     „Saltă de  bucurie, fiică a Sionului! Strigă de veselie, Israele! Bucură-te şi veseleşte-te din toată inima, fiică a  Ierusalimului! Domnul a îndepărtat judecăţile tale, a alungat pe vrăjmaşul tău‟.

     Ajunși la capătul necazului și umilinței lor, și găsind în final un loc de hrană și odihnă, fără ca să-i înspăimânte nimeni,  Ierusalimul și Israelul sunt îndemnați să scoată strigăte de bucurie și să se veselească din toată inima lor. Profetul Habacuc cunoaștea această exaltare când cânta “pe șighionot”,  și anticipa prin credință acest moment glorios ; dar de-acum această odihnă nu se mai anticipează ; turma Domnului a intrat în odihnă. Realitatea divină depășește cu mult speranța. În Psalmul 3:5 și în Psalmul 4:8, David, fugind dinaintea lui Absalom, și trecând prin cele mai crude încercări, a putut să se culce, să doarmă fără teamă și să se odihnească în pace. Ce va fi deci această odihnă, când va fi gustată în toată realitatea ei atotputernică ? La fel este și cu bucuriile noastre creștine, care au însă un caracter ceresc. Noi ne odihnim în speranță așteptând “odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”, dar această odihnă ne aparține și  vom intra în ea în înviere și în putere, dupa ce am gustat și savurat dinainte cu deplină siguranță că ea este a noastră, caci este spus : “Noi... intrăm în odihnă” (Evrei 4:3). Disciplina lui Dumnezeu față de poporul Său, pedepsele pe care a trebuit să le aplice pentru a-i face părtași sfințeniei Sale, toate acestea de-acum vor trece pentru totdeauna. “Domnul a îndepărtat judecățile tale” ; "Vrăjmașul lui Israel a fost alungat" ; Vrăjmașul : nu doar națiunile ostile, dar și pe Antihrist care a condus poporul la ruină, și pe Satan însuși, marele vrăjmaș al poporului lui Dumnezeu.

     “Împăratul lui Israel, Domnul, este în mijlocul tău: nu vei mai vedea răul!‟ (v. 15).

     Acela care odinioară era ca un Judecător în mijlocul Ierualimului (v. 5) este acum în mijlocul lui ca Împăratul lui. Mai mult chiar, este în mijlocul lui ca Dumnezeul său (v. 17). Ce privilegiu! "Cum să se mai teamă Sionul, și cum ar mai putea să-i slăbească mâinile?" Acesta nu mai este Dumnezeul Sinaiului, consimțind să locuiască în Ierusalim, „în mijlocul unui popor cu buze necurate‟ (Isaia 6:5), Dumnezeul a cărui prezență trebuia să fie pentru Israel o judecată perpetuă ; nu, acest Împarat, acest Dumnezeu, este Salvatorul poporului Său.

     „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva‟ (v. 17). 

     În Țefania nu se spune, ca în alți profeți, despre lucrarea pe care El a împlinit-o și pe temelia careia binecuvântarea milenară a putut fi stabilită. Profetul nostru nu abordează acest subiect ; ci doar arată pe Domnul restabilind pe Israel, în urma unei lucrări de pocăință în inima rămășiței, numită în altă parte  „cei care trebuiau să fie mântuiți‟ (Fapte 2:47). Pentru a crea un popor nou, potrivit cu splendoarea domniei Sale, El îi ia pe săracii turmei. „El ridică din pulbere pe cel sărac, înalţă din gunoi pe cel nevoiaş, ca să-l facă să şadă cu căpeteniile şi să moştenească tronul gloriei‟ (1 Samuel 2:8). „El nu-Şi întoarce ochii de la cei drepţi, ci i-a aşezat pentru totdeauna chiar cu împăraţi pe tron; şi ei sunt înălţaţi‟ (Iov 36:7).

     În această poziție binecuvântată, rămășița, „tot Israelul‟ din Romani 11:26, este în comuniune deplină cu Împăratul și Salvatorul ei. „În ziua aceea se va zice Ierusalimului: Nu te teme! Sionului: Să nu-ţi slăbească mâinile! Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care va salva; El Se va bucura de tine cu bucurie: va tăcea în dragostea Lui, Se va veseli de tine cu cântare de bucurie‟ (v. 16-17).

     Rămășița se odihnește : Împăratul ei Se odihnește ; Rămășița se veselește din toată inima ei : Salvatorul ei Se bucură mult pentru aceasta ; Rămășița scoate strigăte de triumf : Salvatorul ei Se veselește de ea cu cântec de triumf. Ei se bucură de  triumful pe care El l-a câștigat, El Se bucură că l-a câștigat pentru ei. Aceste sentimente sunt reciproce. Nu mai este acea „bucurie de nespus și glorioasă‟ (1 Petru 1:8), ca în Habacuc (3:18) în mijlocul împrejurărilor potrivnice, ci bucuria va fi la înăltimea împrejurărilor domniei glorioase a lui Hristos. Nu mai sunt contraste, nici suferințe, nici ocară, nici necaz, ci este un echilibrul perfect stabilit între starea de inimă a celor credincioși și împrejurările în care sunt ; mai mult chiar, între sentimentele lor și sentimentele Salvatorului lor. Fericirea lor depinde în întregime de El ; El este puternic, este Salvatorul ; El se bucură pentru cei pe care i-a salvat, după ce i-a protejat atât de clar în zilele necazului lor. Aceasta este eliberarea finală : în trecut El a fost Judecător (v. 5), acum, El este Triumfător și Salvator pentru totdeauna.

     Atunci când noi ne vom odihni, Se va odihni și El. Astăzi El înca lucrează și noi lucrăm împreună cu El. Mâine Sionul va fi în odihna lui pentru totdeauna (Ps. 132:14) ; mâine, Biserica Sa, Mireasa Lui cerească, noul Ierusalim, va fi, de asemenea, în odihna Lui. El va vedea rodul muncii sufletului Său și va fi pe deplin satisfăcut (Isaia 53:11).

     Găsim aici un gând și mai prețios : „Va tăcea  în dragostea Lui‟, aceasta va fi doar partea Lui. Este odihna lui Hristos în toate rezultatele lucrării imense pe care dragostea Sa le-a întreprins. El va avea de acum înainte tot ceea ce inima Sa a dorit atât de mult, o Soție (aici Soția iudaică) câștigată cu prețul suferințelor Sale, pentru care El a sacrificat propria Sa glorie, așezat acum în centrul gloriei recâștigate de El, ca Om. „Te vor numi” zice El :  «Plăcerea Mea este în ea, și ţara ta: Măritată. Caci Domnul Îşi găseşte plăcerea în tine şi ţara ta va fi măritată. Căci cum se căsătoreşte tânărul cu o fecioară … aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine‟ (Isaia 62:4-5). „Mi-ai răpit inima, sora mea, mireaso... mai plăcută este dragostea ta decât vinul‟ (Cânt. 4:9-10). Pentru a dobândi Ierusalimul El a suferit, apoi a luptat singur împotriva tuturor națiunilor. Pentru a dobândi Biserica Sa, murind pe cruce, a triumfat singur asupra Prințului acestei lumi, a lui Satan însuși. De asemenea, preoția Lui s-a concentrat în întregime pentru curățirea Miresei Sale de-a lungul drumului, pentru a o prezenta, potrivit tuturor dorințelor inimii Sale, fără pată sau zbârcitură, sfântă și fără nici un defect, pentru a o avea pentru totdeauna!

     „Voi strânge pe cei care se întristează pentru adunările de sărbătoare, care erau din tine: dispreţul era o povară asupra lor‟ (v. 18).

     Versetul 18 descrie un caracter suplimentar al rămășiței de la Ierusalim, pe care, în v. 12, am văzut-o "smerită și întristată". Aceștia sunt cei „care se întristează pentru adunările de sărbătoare‟. În necaz, nici ei, nici rămășița iudaică fugară, nu mai aveau privilegiul unei strângeri generale a poporului. Lipsiți de Paște și de sărbătoarea corturilor, relațiile lor publice și directe cu Dumenzeu erau întrerupte. Alungată de la Ierusalim, rămășița credincioasă zicea : „Mi se zicea toată ziua: Unde este Dumnezeul tău? Îmi aminteam de acestea şi-mi vărsam sufletul în mine: cum mergeam cu mulţimea, cum înaintam împreună cu ei, cu strigăt de bucurie şi de laudă, până la casa lui Dumnezeu, o mulţime în sărbătoare‟ (Ps. 42:3-4). La Ierusalim, după o perioadă de calm relativ, ei au văzut urâciunea despre care vorbește profetul, așezată în templu și au fugit. Închinarea a încetat, jertfa necurmată a fost înlăturată (Dan. 8:11). Cu toate acestea, lipsiți de tot ceea ce în trecut fusese bucuria lor, ei erau din Ierusalim, adevărați fii ai cetății lui Dumnezeu - cum se spune aici: „care erau din tine‟ -, în contrast cu poporul lui Antihrist. Psalmul 87 ne spune: „Acesta (Hristos) şi acela (credinciosul din rămășiță) s-au născut în el‟. Dar ei au fost însemnați pe frunțile lor ca aceia „care suspină şi care strigă din cauza tuturor urâciunilor care se fac în mijlocul lui‟ (Ez. 9:4). „Disprețul era o povară asupra lor‟ (v. 18) cum fusese și asupra lui Mesia (Ps. 69:19). Dar Domnul spune că îi va  aduna, în timp ce  „națiunea fără rușine‟ refuzase să se strângă pentru a se smeri înaintea lui Dumnezeu. El îi va strânge și va sta înaintea lor ca Păstor al turmei (Mica 2:12-13).

     „Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor acelora care te întristează; şi voi salva pe cea şchioapă şi voi aduna pe cea alungată; şi le voi face o laudă şi un nume în toate ţările unde au fost făcute de ruşine‟ (v. 19).

     Păstorul lui Israel intervine : necazul, risipirea, roadele necredincioșiei lor, nu vor mai fi amintite. La fel va fi cu Biserica, în prezent risipită peste tot ca o consecință a infidelității ei. Domnul o va aduna într-o clipă și o va răpi în locuințele cerești unde nu va mai fi decât o singură turmă și un singur “mare Păstor al oilor” (Evrei 13:20). Câtă compătimire, câtă dragoste, în această inimă divină și omenească în același timp! Cei neputincioși sunt obiectul grijii Sale ; El este Medicul cel mare, după cum este și Păstorul cel bun. El va salva oaia care șchiopătă, căci știe remediul pentru vindecarea ei. Va avea un refugiu pentru cea care a fost alungată, și El Însuși va fi acest refugiu : „Eu o voi aduna‟. Națiunile se aliaseră pentru a le chinui, a le umili și a le "acoperi de rușine" : "La timpul acela", spune El "vă voi aduce înapoi, da, la timpul când vă voi strânge; pentru că vă voi face un nume şi o laudă printre toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri, înaintea ochilor voştri, zice Domnul‟(v. 20). 

     Profetul Mica anunță aceleași lucruri : „Şi o voi face pe cea şchioapă o rămăşiţă, iar pe cea care a fost alungată departe, o naţiune tare. Şi Domnul va împărăţi peste ei pe muntele Sion de acum şi pentru totdeauna‟ (Mica 4:7). Acest nume, această laudă nu le va fi dată numai în țările în care au fost alungati, ci pretutindeni, printre toate popoarele pământului, faima poporului Domnului se va răspândi, cand El va “întoarce  pe captivii lor”. 

     „Vă voi strânge‟. Ce minunată perspectivă pentru noi, creștinii, ca și pentru Israel! În prezent acoperiți de rușine, care este o consecință dreaptă a infidelității noastre, risipiți din propria noastră vină, în timp ce scopul morții lui Hristos era acela de a ne strânge într-unul singur, așteptăm în umilință și, sperăm, într-o pocăință autentică, noi care am dezonorat atât de mult Numele Mântuitorului nostru! Dar iată că un strigăt ajunge la urechile noastre : ziua strangerii laolaltă se ivește! Steaua strălucitoare de dimineață (Isus venind în har) ne luminează inimile. Ea se va arăta pe cer. După ea, va răsări Soarele dreptății, care va lumina pamantul si cerul. Cum va „întoarce captivitatea‟ lui Israel, El o va “întoarce” și pe a noastră!

     Cu acest tablou minunat al comuniunii, al bucuriei, triumfului, laudei,  și odihnei glorioase definitive și eterne, se încheia cartea lui Țefania. Dacă el este martor al păcatului lui Israel, el este, de asemenea, martor și al restabilirii sale, al regenerării sale, al poziției celei noi, în care va intra un popor nou, ieșit din sânul zorilor. În această poziție nouă va intra și Biserica, atunci când sfinții vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor!

 

                                            Cartea Profetului Țefania

                                                                         - III -

     Henri Rossier - 1916

     3     Capitolul 3 : Judecata finală și restaurarea finală

 

     3.1      Domnul ca judecător în mijlocul Ierusalimului : v. 1-7

     „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare! N-a ascultat glasul, n-a primit corectarea, nu s-a încrezut în Domnul, nu s-a apropiat de Dumnezeul ei! Căpeteniile ei în mijlocul ei sunt lei care răcnesc; judecătorii ei sunt lupi de seară, care nu lasă nimic pentru dimineaţă. Profeţii ei sunt mândri, oameni înşelători. Preoţii ei profanează locaşul sfânt, încalcă legea. Domnul cel drept este în mijlocul ei; El nu face nici o nedreptate. Dimineaţă de dimineaţă scoate la lumină judecata Sa; ea nu lipseşte; dar cel nedrept nu ştie de ruşine. Am nimicit naţiuni, turnurile lor sunt pustiite; le-am pustiit străzile, încât nimeni nu trece pe ele. Cetăţile lor sunt distruse, încât nu este nici un om, nu este nici un locuitor. Am zis: Numai teme-te de Mine, primeşte corectarea; astfel locuinţa ei nu va fi nimicită, oricum aş pedepsi-o. Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟.

     Profetul trece acum de la Ninive la Ierusalim, de la o capitală la alta. Ambele vor avea parte de aceeași soartă? Există totuși între ele o mare diferență : „Domnul este în mijlocul‟ celei de-a doua și nu a fost niciodată în mijlocul Ninivei. Dar vai! acest fapt agravează vinovăția cetății lui Dumnezeu! De asemenea, „vaiul‟ este rostit asupra Ierusalimului, iar în Țefania avem numai acest unic „vai‟. Pe parcursul studiilor noastre, am avut deseori ocazia de a remarca acest cuvânt din profeți. Să ne amintim numai de „Cântarea vaiurilor‟ din profetul Habacuc (2:6-20), care este în întregime adresată caldeenilor și împăratului lor, în timp ce pentru cel drept, care trăiește prin credință, nu este niciun „vai‟. Aici vedem „vaiul‟ căzând ca un trăsnet unic și neașteptat asupra mărturisirii iudaice deșarte care poartă Numele Domnului, mărturisire care este contrazisă de caracterul moral al celor care locuiesc la Ierusalim, cetate privilegiată dintre toate celelalte. Dumnezeu vrea realități. A purta Numele Lui dar a trăi ca națiunile, atrage asupra mărturisirii, fie că este ea iudaică sau creștină, o judecată fără nici un fel de rezerve. „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare!‟ Acestea au fost în toate timpurile cele trei caractere ale oamenilor care sunt despărțiți de Dumnezeu prin păcat, caractere pe care fiecare este dator să și le controleze. Dar sunt și altele care rămân doar la aprecierea lui Dumnezeu. Ierusalimul, pus în relație directă cu Dumnezeu, pentru că El locuiește în mijlocul lui, în templul Său, ce arată el privirilor Domnului care îl cerceteaza? De remarcat că în Țefania, Dumnezeu nu a părăsit încă templul Său, ca în Ezechiel. El mai locuia încă acolo, dar cum ar putea să rămână acolo dacă nu ca judecător? „Domnul cel drept este în mijlocul ei‟ (v. 5). Iar El nu vede la Ierusalim decât caractere morale  total negative: 

     1° „N-a ascultat glasul‟, când Dumnezeu i-a vorbit prin legea Sa și prin profeții Săi. De câte ori nu S-a sculat de dimineață pentru a striga: Cel care are urechi să asculte! A rămas surd la cuvântul Lui deși avea urechi cu auz foarte fin pentru a asculta ce îi spuneau națiunile.

     2° „N-a primit corectarea‟. De multe ori a fost mustrat, disciplinat, pedepsit și a rămas insensibil!

     3° „Nu s-a încrezut în Domnul‟. Și-a pus încrederea în om și s-a aruncat în brațele celor mai răi vrăjmași ai lui Dumnezeu, întorcându-I spatele Aceluia pe care trebuia să-L considere singurul său prieten. Credința, încrederea în Dumnezeu îi lipsesc cu desăvârșire.

     4° „Nu s-a apropiat de Dumnezeul ei‟, care era totuși aproape și ușor de găsit ; dar Ierusalimul, deși avea nenumărate avantaje pe care i le oferea faptul că locuința Domnului era în mijlocul ei, a preferat să se apropie de dumnezeii falși tăgăduindu-L pe Dumnezeul ei.

     Ce a mai descoperit apoi Domnul la conducătorii poporului? Remarcați că persoana împăratului nu este în discuție nici aici, cum nu a fost nici în cap. 1:8, căci Iosia a fost plăcut lui Dumnezeu și a primit promisiunile Sale (2 Cronici 34:27-28), dar în afară de Iosia, prinții, conducatori responsabili ai poporului, erau „lei care răcnesc‟: ei aveau caracterul diavolului, nu cel al lui Dumnezeu, și căutau pe cine să devoreze. Această trăsătură de caracter, subliniată de profet, va fi și mai dezvoltată în timpul de la sfârșit, când poporul îl va alege pe Antihrist ca împarat al lor. Judecătorii acționează cu toți împreună ca niște lupi de seara pentru a se ospăta cu prada noaptea, din care nu va mai rămâne nicio rămășiță până dimineață (Habacuc 1:8). Printre profeți, se găsește doar lăudăroșie și perfidie. Preoții profanează prin prezența lor templul în care locuiește Dumnezeu și, călcând legea, o adaptează după propriile lor gânduri. În zilele noastre, creștinătatea infidelă ia din ce în ce mai mult acest caracter. Conducătorii spirituali sucesc Cuvântul lui Dumnezeu, învățând necredința în El și contrazic învățătura Duhului Sfant. Prezența și cuvintele lor profanează casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului Cel viu, stâlpul și temelia adevărului.

     Dar toți acești oameni nu pot evita faptul că „Domnul cel drept este în mijlocul ei‟ . El este drept și nu poate admite ca păcatul să intre în contact cu El. Dacă I-a plăcut să vină și să-Și faca locuința în mijlocul oamenilor, El nu poate renunța, cu nici un chip, la propriul Sau caracter. În v. 13, vom vedea, recunoscand ceea ce este de la El, rodul harului, această rămășiță pe care El a născut-o, dar trebuie ca lumea să afle că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt care „nu face nici o nedreptate‟ și scoate în evidență, pe măsură ce răul se manifestă, judecata care îl condamnă. Prezența Sa, în casa Sa, a avut și va avea în toate timpurile același rezultat, fie că este vorba de Israel, sau de Biserică. Atunci când este recunoscută guvernarea Lui, chiar și de-o manieră exterioară și fără a fi implicată conștiința, acest principiu se arată, iar când El va lua în mâini frâiele unei guvernării recunoscute în mod deschis, în Împărăția Sa milenară, acest principiu va rămâne același : "În fiecare dimineață îi va nimici pe cei răi din țară". Atunci când nelegiuirea poporului L-a forțat să părăsească, așa cum vedem în Ezechiel, tronul public al guvernării Sale, El poate părea că „doarme‟ și lasă răul să se desfășoare fără să-i acorde atenție. Dar să nu ne înșelăm, guvernarea Sa, chiar ascunsă, “Împărăția Lui tainică” are întotdeauna aceleași caractere. Profeții ne-au furnizat destule dovezi pentru a nu mai reveni aici asupra acestui aspect. “El nu lipsește” : Daca lumea creștină ar fi convinsă de acest adevar, nu s-ar aventura în a comite acte ambițioase, nedrepte și perfide și s-ar teme de un Dumnezeu care nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși. „Dar cel nedrept nu știe de rușine‟. Așa este calificat Iuda în cap. 2:1. A avea rușine va fi întotdeauna atitudinea unui om păcătos care Îl întâlnește pe Dumnezeu. După ce a păcătuit, lui Adam i-a fost rușine, dar s-a ascuns. Conștiința lui nefiind atinsă, chiar încerca să-L păcălească pe Dumnezeu. Cu o conștiință cu adevarat atinsă, având oroare de sine, precum Iov, și cu inima umplută de pocăință - durerea de a-L fi jignit pe Dumnezeu - căci pocăința este rodul credinței, ceea ce simpla rușine nu este. Cu toate acestea, Dumnezeu ține cont de acest prim pas, oricât de incomplet ar fi, făcut pe calea care îl conduce pe păcătos la El. Cel nedrept nu cunoaște această primă mișcare, oricât de elementară ar fi. Mai mult, cel nedrept se mândrește cu ceea ce ar trebui să-l facă să se rușineze (v. Filipeni 3:19). Nu vedem noi zi de zi că oamenii se laudă cu imoralitatea lor și cu josniciile lor, îndemnându-i pe alții să faca la fel ca ei, a le urma exemplu ?

     În versetul 6,  Dumnezeu arată cum a tratat națiunile în trecut, la fel cum a spus în cap. 1:16-17 ceea ce plănuia să le facă în viitor. El le-a nimicit. Plecând de la acest fapt, Dumnezeu adresează Ierusalimului un ultim apel : „Numai teme-te de Mine‟, îi spune El, caci temerea este începutul înțelepciunii. Îi cerea oare prea mult? „Nu ai primit corectarea‟ (v. 2), „primește corectarea‟ (v. 7) acum. El nu cere altceva. „Astfel locuința ei nu va fi nimicită‟, ca cea a națiunilor, „oricum aș pedepsi-o‟, căci această pedeapsă era deja anunțată (1:8-9, 12) și acum nu mai putea fi revocată, dar cel puțin, dacă Ierusalimul făcea măcar un pas spre Dumnezeu, atunci El nu o mai trata la fel ca pe națiuni.

     Ce s-a întamplat cu aceste apeluri, cu aceste imlporări presante, adresate până în ultimul moment acestui popor răzvrătit ? Ultimul cuvânt al acestei solicitări stăruitoare a Domnului față de Israel este acesta: „Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟.

     3.2 Mânia lui Dumnezeu împotriva națiunilor este semnalul pentru eliberarea rămășiței lui Israel si a rămășiței  Ierusalimului – v. 8-13

     „«De aceea, aşteptaţi-Mă, zice Domnul, până în ziua în care Mă voi ridica pentru pradă»‟ (v. 8).

Locuitorii Ierusalimului „s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟ (v. 7), astfel că judecata lui Dumnezeu a căzut peste acești nelegiuți. Acum Dumnezeu Se îndreaptă spre națiuni. Așteptați-Mă, zice El : Eu Mă voi ridica. Ah! cum ar fi dorit ele să poată refuza să aștepte! Dar va trebui, vrând-nevrând, ca ele să asculte această somație și să-L întâlnească pe Domnul față în față. Iudeii necredincioși vor fi constrânși, ca și celelalte națiuni, să de ascultare acestui apel. Domnul le-a spus și lor : „Adunați-vă‟, cand ar fi vrut  sa-i adune în har (2:1), iar ei au refuzat, așa că vor fi cuprinși în judecata universală care va atinge tot pământul locuit.

     „Pentru că hotărârea Mea este să adun naţiunile, să strâng împărăţiile, să-Mi vărs furia asupra lor, toată mânia Mea aprinsă; pentru că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele‟ (v. 8).

     Ziua Domnului, despre care se vorbește atât de mult în profetul nostru, se va ivi : indignarea, mânia aprinsă și focul geloziei se vor vărsa peste toți, căci Dumnezeu este gelos să-Și vadă Numele dezonorat și disprețuit printre popoare (Naum 1:2). Ce se va întâmpla dupa aceea? O minune a bunătății și îndurării infinite a lui Dumnezeu! Necazul va conduce o rămășița dintre națiuni, precum și o rămășița a lui Israel în portul dorit (v. Ps. 107: 26, 30).

     „Pentru că atunci voi da popoarelor o buză curată, ca toate să cheme Numele Domnului, să-I slujească într-un gând‟ (v. 9). 

     Națiunile vor fi binecuvântate. Nu va mai fi atunci ceea ce ne este prezentat în cap. 2:11, o supunere forțată față de supremația lui Hristos - supunere care nu va implica în mod necesar credința; nu, ci va fi o supunere din inimă, supunerea unei rămășițe dintre națiuni, a "unei mari mulțimi pe care nimeni nu va putea să o numere" (Apoc. 7). Atunci limba lor întinată va fi schimbată într-o limbă curățită. Această schimbare va avea loc sub acțiunea Duhului Sfânt. La Cincizecime, limbile unui foc purificator au căzut peste ucenici, iar apostolul Petru a pus acest lucru în legătură cu cuvântul din profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură‟. În pasajul nostru avem realizarea viitoare a acestui cuvânt cu privire la națiuni, pe care Faptele Apostolilor ni-l prezintă ca avand loc pentru Biserică. Prin Duhul Sfânt, care le va da o singură inimă, popoarele vor chema Numele Domnului, cu dorința unanimă de a-I sluji.

     Acum Domnul, după ce a executat judecata, pe de-o parte asupra națiunilor, iar pe de altă parte asupra iudeilor, „națiunea fără rușine‟, care va avea aceeași soartă ca toate celelalte popoare, Se întoarce spre rămășița acestui popor vinovat, care nu va mai rămâne risipită:

     „De dincolo de râurile din Cuş Îmi vor aduce un dar de mâncare cei care se roagă Mie, fiica celor risipiţi ai Mei‟ (v. 10).

     Acest pasaj nu se refera numai la rămășița lui Iuda, ci la ansamblul rămășiței lui Israel care revine în țara promisă. Atunci când Duhul lui Dumnezeu va acționa în inima națiunilor, „fiica celor risipiți‟ din Israel (nu cei risipiți, ci ceea ce se va naște din ei prin credință) va reveni la Domnul cu rugăciune și va aduce rămășița ca dar în cetatea Marelui Împărat. Ei se vor întoarce „de dincolo de râurile din Cuş‟, adică de dincolo de Nil și de Eufrat, căci exista un Cuș, (sau Etiopia) african și un Cuș asiatic (v. Isaia 66:18-21).

     Din Isaia 18 aflăm că înainte de acest moment, națiunea, cea care este numită aici „națiunea fără rușine‟ (și nu rămășița) va fi adusă în țara ei de o putere maritimă de „dincolo de râurile din Cuș‟ (18:1). Această întoarcere a iudeilor, a națiunii necredincioase, care vor intra în Palestina cu ajutorul națiunilor, nu va aduce nici un rod pentru Dumnezeu. Ei nu vor veni în rugăciune, sub acțiunea Duhului Sfânt, ci vor crede că vor intra în  drepturile lor naționale, iar rezultatul va fi că, după un anumit timp, ei îl vor alege pe Antihrist, ca împărat al lor. Efortul actual al Sionismului pentru strângerea lui Israel nu va avea decat acest rezultat, iar Dumnezeu "va rămâne liniștit" (18:1) față de acest efort de a reconstitui unitatea națiunii fără El (*). Numai după aceea "darul poporului" (18:7) va fi plăcut Domnului oștirilor pe Muntele Sionului. Când aceasta unitate după gândul lui Dumnezeu va fi reconstituită, scena reintegrării va avea un cu totul alt caracter. Cei scăpați din Israel vor anunța printre națiuni arătarea gloriei lui Hristos în Sion. Atunci, spune profetul, „vor aduce pe toţi fraţii voştri din toate naţiunile, ca un dar de mâncare pentru Domnul, pe cai şi în care şi în căruţe acoperite şi pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim, zice Domnul, cum aduc fiii lui Israel un dar de mâncare în vas curat în casa Domnului‟ (Isaia 66:20). 

     (*)   În momentul când scriem aceste rânduri (notă la prima ediție, 1916), propunerea de a reconstitui în Palestina o republică iudaică, sub auspiciile Statelor Unite, se răspândește cu putere. Ambasadorul (evreu) al Statelor Unite la Constantinopol pare să obțină autorizația Sultanului. O întrunire sionistă colosală de la Boston a declarat: „Am ajuns la momentul psihologic în care trebuie să deținem Palestina pentru a întemeia acolo noua împărăție a lui David‟ (n.ed.). 

     „În ziua aceea nu te vei ruşina de toate faptele tale, cu care ai păcătuit împotriva Mea. Pentru că atunci voi îndepărta din mijlocul tău pe cei care se veselesc de mândria ta şi nu te vei mai îngâmfa datorită muntelui Meu celui sfânt‟ (v. 11). 

     În acel timp, când rămășița va fi adusă la Ierusalim, această cetate în care locuiesc nelegiuirea și mândria, afișându-se fără rușine (v. 1:1: 3:5), unde vrăjmașul lui Hristos își va așeza tronul, nu se va rușina de toate faptele ei rele, caci Domnul îi va îndeparta din mijlocul ei pe cei mândri și pe aceia care se făleau cu numele muntelui Său sfânt pentru a-și alimenta propriul lor orgoliu.

     „Şi voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi sărac, şi îşi vor pune încrederea în Numele Domnului‟ (v. 12).

     Acesta va fi caracterul rămășiței din Iuda la Ierusalim. Versetul 10 ne-a descris revenirea în țară a întregii rămășițe, dar, după cum am arătat în altă parte, există o diferență importantă între rămășița lui Iuda și rămășița lui Israel. Prima, vinovată de uciderea lui Mesia, va trece prin necazul cel mare, a doua, pedepsită și curățită pe parcursul călătoriei de întoarcere, cum a fost altădată în pustie, poporul ieșit din Egipt, nu va intra decât „după glorie‟. Prima, va rămâne o mică parte la Ierusalim pentru a suferi aici, sub Antihrist, persecuția și martiriul, și va fugi în mare parte dincolo de hotarele lui Israel dinaintea persecuției fără precedent care poartă numele de „necazul lui Iacov‟. Din acest exil, în timpul căruia va fi “pusă la adăpost”, se va întoarce, ca cei "scăpați" odinioară din Babilon, pentru a-L primi pe Mesia. Atunci, o parte din această rămășiță a casei lui Iuda, “vor paște pe țărmurile Filistiei și se vor culca în casele părăsite ale Ascalonului‟ (2:7). Aceasta va fi prima etapă a restabilirii lor. A doua va avea loc atunci când ansamblul rămășiței va fi adusă de catre națiuni ca un dar de mancare Domnului (3:10) ; a treia, scopul fiind atins pentru totdeauna, când rămășița „va paște și se va culca‟, bucurându-se de o odihna definitivă (v. 13). Același viitor, dar mult mai strălucit, așteapta Biserica, căci ea va avea parte de odihna cerească.

     Atunci se va realiza pentru popor ceea ce spun Zaharia 10:5 și Mica 5:5 ; atunci și rămășița întristată și smerită, rămasă la Ierusalim, se va încrede în Numele Domnului. Atunci, în final, când picioarele lui Hristos vor sta din nou pe Muntele Măslinilor, poporul apostat va fi îndepărtat din Ierusalim și va fugi pentru a cădea sub loviturile răzbunării divine, iar rămășița smerită, rămasă în cetate, Îl va aclama în final pe Împăratul ei, atât de mult așteptat (Zaharia 14:3-5).

     „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta‟ (v. 13).

     Avem aici o descriere frumoasă a stării morale a rămășiței. Este, ca să spunem așa, caracterul ei negativ, după caracterul pozitiv descris în v. 12. Acolo, ea este întristată, smerită, și se încrede în Numele Domnului ; aici, durere și umilință, uniți prin credința în Numele lui Hristos, pe care Îl vor vedea arătându-Se în gloria Sa, ca Salvatorul lor, vor fi uniți prin lipsa păcatului în purtarea lor, în adevăr și sinceritate : contrat absolut cu ceea ce se va vedea la vrăjmașii lor (Ps. 102:2). Atunci vor paște și se vor odihni fără să îi înspăimânte cineva. Aceasta nu va mai fi o odihnă parțială, ca cea a rămășiței lui Iuda (2:7), ci o odihnă generală a rămășiței. Vrăjmașii lor fiind nimiciți, orice motiv de teamă va fi dispărut și nimeni nu va mai veni de acum înainte să îi înspăimânte. 

     Să remarcăm, că toate aceste binecuvântări, sunt după nimicirea națiunilor și a poporului iudeu apostat. Intrăm în binecuvântările Împărăției milenare. Domnul dă în sfârșit poporului Său hrană, odihnă și siguranță, sub conducerea Marelui Păstor al lui Israel. Aceleași haruri le întâlnim și în Psalmul 23, dar în vederea traversării pustiei, pentru a trece prin valea umbrei morții și în fața persecuțiilor vrăjmașilor. În acest psalm frumos, credința realizează dinainte aceste binecuvântări, în mijlocul nenumăratelor dificultăți, dupa cum vedem și în finalul profetului Habacuc. În Țefania, credința este în sfârșit răsplătită și schimbată în vedere. Pentru turmă începe domnia pacii. Îi este dată pâinea ; nu mai are înaintea ei poporul arogant ; Ierusalimul este o locuință liniștită, un cort care nu va mai fi mutat. Rămășița Îl vede pe Împărat în toată frumusețea Lui! (Isaia 33:16, 19-20).

 

                             Cartea Profetului Țefania

                                                                          - II -

     Henri Rossier - 1916

     2.2      Capitolul 2 : Judecata Israelului apostat și a națiunilor. Alcatuirea unei Rămășițe.

     2.2.1    Israelul apostat. Este păstrată o Rămășiță credincioasă - versetul 1-3

     „Strângeţi-vă şi adunaţi-vă, naţiune fără ruşine, înainte de a se da hotărârea, înainte de a trece ziua ca pleava, înainte de a veni asupra voastră mânia aprinsă a Domnului, înainte de a veni asupra voastră ziua mâniei Domnului! Căutaţi-L pe Domnul, voi toţi cei blânzi ai ţării, voi care aţi împlinit judecata Sa! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi ascunşi în ziua mâniei Domnului‟ (v. 1-3).

     Acesta este un apel general către națiunea necredincioasă și fără rușine, chiar în momentul în care ziua Domnului este pe cale să înceapă. Deja nori amenințători au umplut cerul, deja glasul tunetului  se face auzit. Poate mai este înca timp pentru a scăpa ; poate mai este o clipă, o ultimă clipă pentru a se pocăi și a se pune la adăpost! Ce răbdare ca cea a lui Dumnezeu, și cât de clar se vede că El nu vrea judecata,  ci vrea îndurare !

     „Strângeți-vă‟, este aceeași chemare ca „adunați poporul‟ din Ioel 2:16, numai că în Ioel, acest apel, care aici nu găsește decât răzvrătiți, este auzit de cei credincioși. Poporul, națiunea fără rușine, se strânge, dar cu scopul de a se împotrivi în ziua mâniei, la “urgia care copleșește”, cu gândul că nu va ajunge până la ei (Isaia 28:15,18). Ei se strâng pentru judecata lor, după cum Dumnezeu va strânge națiunile cu același scop (3:8). Grăbiți-vă, zice Domnul, înainte să se întâmple toate aceste lucruri. Dacă întârziați până mâine va fi prea târziu ; ziua va trece ca pleava spulberată de vânt.

     „Căutați-L pe Domnul …‟ (v. 3). Aici întâlnim pentru prima dată menționată o rămășiță. În mijlocul unei națiuni fără rușine s-a format o grupare de oameni blânzi, familia copiilor Împărăției, despre care Isus a spus : „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul‟ (Matei 5:5). Ei vor umbla pe urmele Stăpânului lor, care a zis : „Eu sunt blând și smerit cu inima‟ (Matei 11:29). Acești câțiva, mici (Zaharia 13:7), săraci, disprețuiți și persecutați, ocupă un loc în gandurile Domnului. Îi întâlnim peste tot, în Psalmi, în Profeți, chiar și în Evanghelii înainte ca, în urma morții și învieri lui Hristos, să fie alcatuit noul corp de credincioși, care este Biserica. Putem urmări istoria acestor oameni blânzi, de la momentul când, după răpirea Bisericii, Dumnezeu va reînnoi relațiile Sale cu vechiul Său popor Israel, până când îi va introduce, ca popor al Său, de acum înainte recunoscut, în gloria moștenirii lor pământești. Ei sunt acei înțelepți din Daniel, care vor învăța dreptatea pe mulți și care, după ce au fost persecutați, martirizați, alungați, urâți de toți, vor străluci ca strălucirea întinderii ceresti, ca stelele, pentru totdeauna și pentru eternitate (Daniel 12:3). Aceștia sunt cei care, în Ioel, plâng între pridvor și altar atunci când se ivește ziua Domnului (Ioel 2:17), și care privesc spre Acela pe care L-au străpuns (Zaharia 12:10). Rolul acestor câțiva este imens ; îi întâlnim la fiecare pas, dând mărturie în mijlocul poporului fără rușine. Domnul Se gândește la ei și îi socotește ca fiind comoara Lui deosebită (Mal. 3:17). Peste ei se odihnesc ochii Săi.

     Cu toate acestea, și ei vor trece prin ziua Domnului, caci vor purta povara mâniei guvernamentale a lui Dumnezeu, ca aparținând de această națiune care L-a respins și L-a răstignit pe Mesia al lor. Dar dacă națiunea necredincioasă nu se rușinează de fapta sa, ei vor suporta consecințele cu strigăte mari și cu lacrimi. Ei vor înțelege de ce au fost lepădați : „Scapă-ne", vor spune ei, "de vina sângelui !‟ (Ps. 51:14). Ei vor considera dreaptă judecata care i-a lovit, dar vor trece prin ea prin credință, după cum vedem în Habacuc. Ei vor spune : „Până când?‟ știind că Dumnezeu nu va uita să fixeze pentru ei ceasul eliberării. Ei vor conta pe îndurarea Sa, ca singura lor resursă. Vor înțelege că „poate‟ (acel „poate‟ al lui David când fugea dinaintea lui Absalom, ca urmare a vinei sale, din 2 Samuel 16:12), vor fi „ascunși în ziua mâniei Domnului‟ (v. 3). Acest „poate‟ va fi schimbat în certitudine în ceasul eliberării. Așteptând acel ceas, ei “vor căuta dreptatea și blândețea”. Singura lor grijă, în acele timpuri copleșitoare,  va fi să nu piardă din vedere și să realizeze în căile lor, cu toată atenția ferindu-se de păcat, caracterul lui Mesia, căruia Îi aparțin și față de care s-au făcut odinioară atât de vinovați. De asemenea, chiar în mijlocul necazului, ei vor experimenta ce înseamna să fii pus "la adăpost", precum Israel odinioară, în noaptea fatală când Îngerul nimicitor a trecut prin țara Egiptului. Ei vor asculta de acest cuvânt : „Vino, poporul Meu, intră în camerele tale şi închide-ţi uşile după tine. Ascunde-te pentru puţine clipe, până va trece mânia‟ (Isaia 26:20). În ziua marii persecuții, asaltați de toți, urmăriți de Satan, ei vor găsi un adăpost în pustiul popoarelor și, când mulți dintre ei, martori fideli, vor cădea ca martiri la Ierusalim sub loviturile adversarilor lor, ei vor fi ascunși în mijlocul națiunilor care, vrând-nevrând, îi vor adaposti sub autoritatea lor (Apocalipsa 12:6). Ce sursă de încredere pentru credința lor, ca acest „poate‟ auzit din gura Domnului! Îi vom urmări, din etapă în etapă, pe parcursul acestei profeții, până în ziua triumfului, a bucuriei și odihnei finale sub sceptrul lui Mesia!

     Dar mai întâi asistăm la grozăviile zilei Domnului asupra tuturor națiunilor care l-au înrobit pe Iuda.

     2.2.2 Judecata filistenilor – v. 4-6

     „Căci Gaza va fi părăsită şi Ascalonul va fi un pustiu. Asdodul va fi alungat ziua în amiaza mare şi Ecronul va fi dezrădăcinat. Vai de cei care locuiesc pe malul mării, naţiunea cheretiţilor! Cuvântul Domnului este împotriva voastră, Canaanule, ţară a filistenilor! Şi te voi nimici încât nu va mai fi nici un locuitor”. 

   Sunt menționate aici principalele cetăți ale confederației filistenilor, cu excepția Gatului, recucerite odinioara de catre Ozia (2 Cronici 26:6), făcând jocuri de cuvinte cu numele lor, oarecum asemănătoare cu cele din Mica 1:10-16. Națiunea filistenilor este numită : „Cei care locuiesc pe malul mării, naţiunea cheretiţilor‟. Ei sunt numiți la fel în Ezechiel 25:16. Filistenii erau, la origine, imigranți din Creta și sunt desemnați ca veniți din Caftor (Amos 9:7; Ier. 47:4). Ajunși în Canaan, ei au locuit pe malul mării, țărmul Mediteranei. Toate profețiile referitoare la distrugerea lor fac aluzie la înfrângerea lor, fie de catre Faraon (Ieremia 47:1), fie, în același capitol și în pasajul nostru, de către Nebucadnețar, fie de către Alexandru cel Mare în Zah. 9:5-8. Dar aceste evenimente istorice, ca toate celelalte din profeție, nu sunt decât vestitorii distrugerii finale din timpurile viitoare, caci „nici o profeție din Scriptură nu se interpretează singură‟ (2 Petru 1:20).

     Ca atâtea alte națiuni, filistenii vor reapărea pentru marea dramă a zilei Domnului. Ruina “țărmurilor mării” va avea ca rezultat punerea la adăpost a rămășiței din Iuda în ziua necazului ei. Nu s-a întâmplat niciodată așa ceva în trecut. Țefania ne spune acest lucru în mod expres în acest pasaj: „Şi ţărmul mării va fi un loc de păşune, cu peşteri pentru păstori şi stâne pentru oi. Şi ţărmul va fi al rămăşiţei casei lui Iuda; ei îl vor paşte; seara se vor culca în casele Ascalonului; pentru că Domnul Dumnezeul lor îi va cerceta şi-i va întoarce  pe captivii lor‟ (v. 6-7). Acolo va găsi o parte a rămășiței adăpost pentru turmele lor și o odihna sigura în orașele devastate ale Filistiei. Cuvintele caracteristice : „Domnul îi va întoarce  pe captivii lor‟ au întotdeauna legătură cu zilele sfârșitului. Acesta este un termen foarte comun, o fraza specială, care literal se traduce „a întoarce captivitatea‟ (Shub Shebuth), pentru a desemna întoarcerea ansamblului captivilor în vederea restabilirii lor definitive. Ori, niciodată de la împraștierea poporului iudeu nu a avut loc ceva asemănător. 

     Întoarcerea lui Iuda în țara sa, sub domnia lui Cirus, nu a fost întoarcerea ansamblului poporului, ci o întoarcere parțială, care nu a pus capăt captivității, chiar parțiale, căci Iuda, revenit în țară, a rămas supus națiunilor și acestea continua până în zilele noastre să “calce în picioare Ierusalimul” ( vezi Neemia 9:36-37; Ps. 126:1, în contrast cu v. 4). Întoarcerea parțială a lui Iuda a fost rânduită de Dumnezeu pentru ca o parte a acestui popor să-L primească pe Mesia în Iudeea și la Ierusalim. Dacă L-ar fi primit, atunci “captivitatea ar fi fost întoarsă” și s-ar fi stabilit Împărăția lui Israel. Crima poporului prin răstignirea lui Isus a pus capăt, până la timpurile profetice, speranței de a vedea “întoarcerea captivitatii sale”.

     Acest mod de exprimare indică deci un eveniment în întregime viitor, și este de toată importanța de a-l remarca, deoarece istoria viitoare a lui Israel și domnia glorioasă a lui Mesia sunt inseparabile. Restabilirea finală nu va avea loc doar pentru Israel, ci și pentru Moab, Amon și alte națiuni în zilele din urmă, totuși,  ea are o trăsătură specială pentru poporul lui Dumnezeu, adevarata rămășița, după cum ne putem convinge din următoarele pasaje indicate în notă (*).

      (*)  Deut. 30:3 ; Ps. 14:7 ; 53:6 ; 85:1 ; 126:4 ; Ier. 29:14 ; 31:23 ; 32:44 ; 33:7, 11, 26 ; Osea 6:11 ; Ioel 3:1 ; Amos 9:1 ; Țef. 2:7 ; 3:20.

  

     Este deci sigur că această întoarcere a “rămășiței casei lui Iuda” se referă la timpul de la urma, deoarece citim : „pentru că Domnul Dumnezeul lor îi va cerceta şi-i va întoarce pe captivii lor‟ (2:7). Și chiar dacă câțiva dintre cei “scăpați” din Iuda au venit în Filistia după cucerirea lui Nebucadnețar sau Alexandru (ceea ce istoria nu ne face cunoscut), aceasta nu schimbă cu nimic faptul enunțat de profet. Singura întrebare care s-ar putea pune, ar fi la ce epocă a “restaurarii” face aluzie acest pasaj, căci restaurarea lui Israel nu se va face într-o singură zi. În altă parte am exprimat gândul că acest fapt ar putea avea loc cu ocazia revenirii rămășiței fugare din Iuda în țara lor, „înaintea gloriei‟, adică înaintea arătarii lui Hristos și nimicirea națiunilor adunate în jurul Ierusalimului, inclusiv Asirianul. Acest gând ar putea fi contestat fără a schimba nimic din ceea ce afirmăm. În capitolul 3 vom vedea ce motivație avem pentru această afirmație. Un lucru este sigur, și anume că, în timpul împărțirii milenare a țării lui Israel, Filistia va face parte din domeniul lui Iuda și Beniamin (Ezechiel 48).

     2.2.3     Moab, Amon și etiopienii – v. 8-12

     Ceea ce a caracterizat pe Moab și pe fiii lui Amon, a fost în primul rând batjocura și insultele cu care ei au batjocorit poporul lui Dumnezeu ; ei se războiau astfel împotriva lui Dumnezeu Însuși fără să-și dea seama de amlpoarea urii crude împotriva lui Israel. În al doilea rând, a fost mândria care i-a împins să atace hotarele moștenirii poporului. De asemenea, razbunarea zilei Domnului va fi executată asupra lor prin rămășița : „Rămăşiţa poporului Meu îi va prăda, şi cei rămaşi ai naţiunii Mele îi vor stăpâni‟ (v. 9). Niciodată în istorie nu a avut loc acest lucru și pedeapsa finală le așteaptă încă pe aceste doua națiuni. Chiar și Asirianul profetic, când va invada Palestina în zilele din urmă, nu-i va atinge și nu îi va subjuga (Daniel 11:41), caci lor le este rezervată altă soartă. Edomul va suferi aceeași judecată (v. Obadia), ba chiar mai grozavă, căci Edomul va fi nimicit în întregime și nu va mai avea nicio "rămășiță", fiind nimicit pe de-o parte de Domnul, pe de altă parte de Israel.

     „Domnul va fi înfricoșător pentru ei‟ (v. 11). Într-adevar, această răsturnare va fi grozavă ; dumnezeii lor, Chemoș și Malcam, de a căror protecție auzim că se lăudau deseori, vor fi nimiciți și nu vor împiedica ca pustiirea să-și întindă funiile asupra lor. Dar blestemul acestor națiuni vinovate nu este ultimul cuvânt al Domnului cu privire la ele. Ele vor fi forțate să recunoască supremația lui Hristos și să-si plece genunchiul înaintea Lui. Ce har că va fi așa, și că Dumnezeu nu se limitează numai la a-i judeca pe vrăjmașii Săi! Aflăm, fără-ndoială, că această supunere nu va fi la toți de bunăvoie. Mulți oameni dintre națiuni, dintre „fiii străinului‟, I se vor supune cu prefăcătorie, dându-I o ascultare prefacută (Psalm 18:44; 66:3), dar mulți alții, convertiți prin „Evanghelia Împărăției‟, vor recunoaște domnia lui Hristos. Astfel că, în majoritatea națiunilor, se va constitui o rămășiță care va avea parte de restaurarea universală. „Insulele națiunilor‟, ținuturile cele mai îndepărtate de cetatea Marelui Împărat, Îi vor recunoaște supremația, „fiecare din locul unde este‟ (v. 11). Aceasta nu va exclude nicidecum ca, an de an, rămășițele națiunilor să se suie la Ierusalim pentru a se închina înaintea Împăratului, a Domnului oștirilor, și pentru a celebra sărbătoarea corturilor (Zaharia 14:16).

     Sabia Domnului îi va lovi direct și pe etiopieni (v. 12), în care se încrezuse odinioară Israel și de la care ceruse ajutor împotriva împăratului Asiriei (Isaia 20:5-6).

     2.2.4     Ninive – v. 13-15

     Aceste judecăți conduc duhul profetic la a se ocupa de Ninive și de Asiria (v. 13-15). În timpul când profețea Țefania, Ninive nu fusese încă distrusă. Astfel, el anunță acest eveniment memorabil, căderea cetății Ninive, subiectul special al profeției lui Naum, ca un fapt viitor. Numai că Țefania ne îndreapta privirile, mult mai mult decât Naum, spre timpul de la sfârșit. În Naum, Domnul nimicește Ninive, și odată cu ea Asiria, prin instrumentele alese de El, prin „vitejii săi‟, caldeenii (Naum 2:3). Aici, judecata este executată de Domnul Însuși : El este Cel care Își întinde mâna spre nord, El, care „dezgolește lucrarea de cedru‟. Nu că Ninive ar trebui, mai mult decat Babilonul, să renască din cenușa lor în zilele din urmă. Pustiirea ei este definitivă, dar distrugerea Asirianului istoric, coborât în ruină datorită pierderii capitalei sale, nu este, iar Cuvântul ne prezinta aici nimicirea directă a acestei puteri, prin mâna Domnului, în zilele din urmă. Ninive se veselea, locuia în siguranță și zicea în inima ei : „Eu, și nici una în afară de mine!‟ Încrederea ei în forțele sale proprii, orgoliul ei egoist, care nu ținea cont decât de propriile ei interese, cultul său pentru sine, nu admitea că vreun rival ar avea vreun drept, toate acestea devenind cauza judecății zdrobitoare. Aceleași principii sunt proclamate cu glas tare în zilele noastre de anumite națiuni, și ele le vor conduce la aceleași dezastre.