temelia si adevarul

 

                                            Cartea Profetului Țefania

                                                                         - III -

     Henri Rossier - 1916

     3     Capitolul 3 : Judecata finală și restaurarea finală

 

     3.1      Domnul ca judecător în mijlocul Ierusalimului : v. 1-7

     „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare! N-a ascultat glasul, n-a primit corectarea, nu s-a încrezut în Domnul, nu s-a apropiat de Dumnezeul ei! Căpeteniile ei în mijlocul ei sunt lei care răcnesc; judecătorii ei sunt lupi de seară, care nu lasă nimic pentru dimineaţă. Profeţii ei sunt mândri, oameni înşelători. Preoţii ei profanează locaşul sfânt, încalcă legea. Domnul cel drept este în mijlocul ei; El nu face nici o nedreptate. Dimineaţă de dimineaţă scoate la lumină judecata Sa; ea nu lipseşte; dar cel nedrept nu ştie de ruşine. Am nimicit naţiuni, turnurile lor sunt pustiite; le-am pustiit străzile, încât nimeni nu trece pe ele. Cetăţile lor sunt distruse, încât nu este nici un om, nu este nici un locuitor. Am zis: Numai teme-te de Mine, primeşte corectarea; astfel locuinţa ei nu va fi nimicită, oricum aş pedepsi-o. Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟.

     Profetul trece acum de la Ninive la Ierusalim, de la o capitală la alta. Ambele vor avea parte de aceeași soartă? Există totuși între ele o mare diferență : „Domnul este în mijlocul‟ celei de-a doua și nu a fost niciodată în mijlocul Ninivei. Dar vai! acest fapt agravează vinovăția cetății lui Dumnezeu! De asemenea, „vaiul‟ este rostit asupra Ierusalimului, iar în Țefania avem numai acest unic „vai‟. Pe parcursul studiilor noastre, am avut deseori ocazia de a remarca acest cuvânt din profeți. Să ne amintim numai de „Cântarea vaiurilor‟ din profetul Habacuc (2:6-20), care este în întregime adresată caldeenilor și împăratului lor, în timp ce pentru cel drept, care trăiește prin credință, nu este niciun „vai‟. Aici vedem „vaiul‟ căzând ca un trăsnet unic și neașteptat asupra mărturisirii iudaice deșarte care poartă Numele Domnului, mărturisire care este contrazisă de caracterul moral al celor care locuiesc la Ierusalim, cetate privilegiată dintre toate celelalte. Dumnezeu vrea realități. A purta Numele Lui dar a trăi ca națiunile, atrage asupra mărturisirii, fie că este ea iudaică sau creștină, o judecată fără nici un fel de rezerve. „Vai de cea care este răzvrătită şi stricată, de cetatea asupritoare!‟ Acestea au fost în toate timpurile cele trei caractere ale oamenilor care sunt despărțiți de Dumnezeu prin păcat, caractere pe care fiecare este dator să și le controleze. Dar sunt și altele care rămân doar la aprecierea lui Dumnezeu. Ierusalimul, pus în relație directă cu Dumnezeu, pentru că El locuiește în mijlocul lui, în templul Său, ce arată el privirilor Domnului care îl cerceteaza? De remarcat că în Țefania, Dumnezeu nu a părăsit încă templul Său, ca în Ezechiel. El mai locuia încă acolo, dar cum ar putea să rămână acolo dacă nu ca judecător? „Domnul cel drept este în mijlocul ei‟ (v. 5). Iar El nu vede la Ierusalim decât caractere morale  total negative: 

     1° „N-a ascultat glasul‟, când Dumnezeu i-a vorbit prin legea Sa și prin profeții Săi. De câte ori nu S-a sculat de dimineață pentru a striga: Cel care are urechi să asculte! A rămas surd la cuvântul Lui deși avea urechi cu auz foarte fin pentru a asculta ce îi spuneau națiunile.

     2° „N-a primit corectarea‟. De multe ori a fost mustrat, disciplinat, pedepsit și a rămas insensibil!

     3° „Nu s-a încrezut în Domnul‟. Și-a pus încrederea în om și s-a aruncat în brațele celor mai răi vrăjmași ai lui Dumnezeu, întorcându-I spatele Aceluia pe care trebuia să-L considere singurul său prieten. Credința, încrederea în Dumnezeu îi lipsesc cu desăvârșire.

     4° „Nu s-a apropiat de Dumnezeul ei‟, care era totuși aproape și ușor de găsit ; dar Ierusalimul, deși avea nenumărate avantaje pe care i le oferea faptul că locuința Domnului era în mijlocul ei, a preferat să se apropie de dumnezeii falși tăgăduindu-L pe Dumnezeul ei.

     Ce a mai descoperit apoi Domnul la conducătorii poporului? Remarcați că persoana împăratului nu este în discuție nici aici, cum nu a fost nici în cap. 1:8, căci Iosia a fost plăcut lui Dumnezeu și a primit promisiunile Sale (2 Cronici 34:27-28), dar în afară de Iosia, prinții, conducatori responsabili ai poporului, erau „lei care răcnesc‟: ei aveau caracterul diavolului, nu cel al lui Dumnezeu, și căutau pe cine să devoreze. Această trăsătură de caracter, subliniată de profet, va fi și mai dezvoltată în timpul de la sfârșit, când poporul îl va alege pe Antihrist ca împarat al lor. Judecătorii acționează cu toți împreună ca niște lupi de seara pentru a se ospăta cu prada noaptea, din care nu va mai rămâne nicio rămășiță până dimineață (Habacuc 1:8). Printre profeți, se găsește doar lăudăroșie și perfidie. Preoții profanează prin prezența lor templul în care locuiește Dumnezeu și, călcând legea, o adaptează după propriile lor gânduri. În zilele noastre, creștinătatea infidelă ia din ce în ce mai mult acest caracter. Conducătorii spirituali sucesc Cuvântul lui Dumnezeu, învățând necredința în El și contrazic învățătura Duhului Sfant. Prezența și cuvintele lor profanează casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului Cel viu, stâlpul și temelia adevărului.

     Dar toți acești oameni nu pot evita faptul că „Domnul cel drept este în mijlocul ei‟ . El este drept și nu poate admite ca păcatul să intre în contact cu El. Dacă I-a plăcut să vină și să-Și faca locuința în mijlocul oamenilor, El nu poate renunța, cu nici un chip, la propriul Sau caracter. În v. 13, vom vedea, recunoscand ceea ce este de la El, rodul harului, această rămășiță pe care El a născut-o, dar trebuie ca lumea să afle că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt care „nu face nici o nedreptate‟ și scoate în evidență, pe măsură ce răul se manifestă, judecata care îl condamnă. Prezența Sa, în casa Sa, a avut și va avea în toate timpurile același rezultat, fie că este vorba de Israel, sau de Biserică. Atunci când este recunoscută guvernarea Lui, chiar și de-o manieră exterioară și fără a fi implicată conștiința, acest principiu se arată, iar când El va lua în mâini frâiele unei guvernării recunoscute în mod deschis, în Împărăția Sa milenară, acest principiu va rămâne același : "În fiecare dimineață îi va nimici pe cei răi din țară". Atunci când nelegiuirea poporului L-a forțat să părăsească, așa cum vedem în Ezechiel, tronul public al guvernării Sale, El poate părea că „doarme‟ și lasă răul să se desfășoare fără să-i acorde atenție. Dar să nu ne înșelăm, guvernarea Sa, chiar ascunsă, “Împărăția Lui tainică” are întotdeauna aceleași caractere. Profeții ne-au furnizat destule dovezi pentru a nu mai reveni aici asupra acestui aspect. “El nu lipsește” : Daca lumea creștină ar fi convinsă de acest adevar, nu s-ar aventura în a comite acte ambițioase, nedrepte și perfide și s-ar teme de un Dumnezeu care nu Se poate tăgădui pe Sine Însuși. „Dar cel nedrept nu știe de rușine‟. Așa este calificat Iuda în cap. 2:1. A avea rușine va fi întotdeauna atitudinea unui om păcătos care Îl întâlnește pe Dumnezeu. După ce a păcătuit, lui Adam i-a fost rușine, dar s-a ascuns. Conștiința lui nefiind atinsă, chiar încerca să-L păcălească pe Dumnezeu. Cu o conștiință cu adevarat atinsă, având oroare de sine, precum Iov, și cu inima umplută de pocăință - durerea de a-L fi jignit pe Dumnezeu - căci pocăința este rodul credinței, ceea ce simpla rușine nu este. Cu toate acestea, Dumnezeu ține cont de acest prim pas, oricât de incomplet ar fi, făcut pe calea care îl conduce pe păcătos la El. Cel nedrept nu cunoaște această primă mișcare, oricât de elementară ar fi. Mai mult, cel nedrept se mândrește cu ceea ce ar trebui să-l facă să se rușineze (v. Filipeni 3:19). Nu vedem noi zi de zi că oamenii se laudă cu imoralitatea lor și cu josniciile lor, îndemnându-i pe alții să faca la fel ca ei, a le urma exemplu ?

     În versetul 6,  Dumnezeu arată cum a tratat națiunile în trecut, la fel cum a spus în cap. 1:16-17 ceea ce plănuia să le facă în viitor. El le-a nimicit. Plecând de la acest fapt, Dumnezeu adresează Ierusalimului un ultim apel : „Numai teme-te de Mine‟, îi spune El, caci temerea este începutul înțelepciunii. Îi cerea oare prea mult? „Nu ai primit corectarea‟ (v. 2), „primește corectarea‟ (v. 7) acum. El nu cere altceva. „Astfel locuința ei nu va fi nimicită‟, ca cea a națiunilor, „oricum aș pedepsi-o‟, căci această pedeapsă era deja anunțată (1:8-9, 12) și acum nu mai putea fi revocată, dar cel puțin, dacă Ierusalimul făcea măcar un pas spre Dumnezeu, atunci El nu o mai trata la fel ca pe națiuni.

     Ce s-a întamplat cu aceste apeluri, cu aceste imlporări presante, adresate până în ultimul moment acestui popor răzvrătit ? Ultimul cuvânt al acestei solicitări stăruitoare a Domnului față de Israel este acesta: „Dar s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟.

     3.2 Mânia lui Dumnezeu împotriva națiunilor este semnalul pentru eliberarea rămășiței lui Israel si a rămășiței  Ierusalimului – v. 8-13

     „«De aceea, aşteptaţi-Mă, zice Domnul, până în ziua în care Mă voi ridica pentru pradă»‟ (v. 8).

Locuitorii Ierusalimului „s-au sculat devreme şi şi-au stricat toate faptele lor‟ (v. 7), astfel că judecata lui Dumnezeu a căzut peste acești nelegiuți. Acum Dumnezeu Se îndreaptă spre națiuni. Așteptați-Mă, zice El : Eu Mă voi ridica. Ah! cum ar fi dorit ele să poată refuza să aștepte! Dar va trebui, vrând-nevrând, ca ele să asculte această somație și să-L întâlnească pe Domnul față în față. Iudeii necredincioși vor fi constrânși, ca și celelalte națiuni, să de ascultare acestui apel. Domnul le-a spus și lor : „Adunați-vă‟, cand ar fi vrut  sa-i adune în har (2:1), iar ei au refuzat, așa că vor fi cuprinși în judecata universală care va atinge tot pământul locuit.

     „Pentru că hotărârea Mea este să adun naţiunile, să strâng împărăţiile, să-Mi vărs furia asupra lor, toată mânia Mea aprinsă; pentru că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele‟ (v. 8).

     Ziua Domnului, despre care se vorbește atât de mult în profetul nostru, se va ivi : indignarea, mânia aprinsă și focul geloziei se vor vărsa peste toți, căci Dumnezeu este gelos să-Și vadă Numele dezonorat și disprețuit printre popoare (Naum 1:2). Ce se va întâmpla dupa aceea? O minune a bunătății și îndurării infinite a lui Dumnezeu! Necazul va conduce o rămășița dintre națiuni, precum și o rămășița a lui Israel în portul dorit (v. Ps. 107: 26, 30).

     „Pentru că atunci voi da popoarelor o buză curată, ca toate să cheme Numele Domnului, să-I slujească într-un gând‟ (v. 9). 

     Națiunile vor fi binecuvântate. Nu va mai fi atunci ceea ce ne este prezentat în cap. 2:11, o supunere forțată față de supremația lui Hristos - supunere care nu va implica în mod necesar credința; nu, ci va fi o supunere din inimă, supunerea unei rămășițe dintre națiuni, a "unei mari mulțimi pe care nimeni nu va putea să o numere" (Apoc. 7). Atunci limba lor întinată va fi schimbată într-o limbă curățită. Această schimbare va avea loc sub acțiunea Duhului Sfânt. La Cincizecime, limbile unui foc purificator au căzut peste ucenici, iar apostolul Petru a pus acest lucru în legătură cu cuvântul din profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură‟. În pasajul nostru avem realizarea viitoare a acestui cuvânt cu privire la națiuni, pe care Faptele Apostolilor ni-l prezintă ca avand loc pentru Biserică. Prin Duhul Sfânt, care le va da o singură inimă, popoarele vor chema Numele Domnului, cu dorința unanimă de a-I sluji.

     Acum Domnul, după ce a executat judecata, pe de-o parte asupra națiunilor, iar pe de altă parte asupra iudeilor, „națiunea fără rușine‟, care va avea aceeași soartă ca toate celelalte popoare, Se întoarce spre rămășița acestui popor vinovat, care nu va mai rămâne risipită:

     „De dincolo de râurile din Cuş Îmi vor aduce un dar de mâncare cei care se roagă Mie, fiica celor risipiţi ai Mei‟ (v. 10).

     Acest pasaj nu se refera numai la rămășița lui Iuda, ci la ansamblul rămășiței lui Israel care revine în țara promisă. Atunci când Duhul lui Dumnezeu va acționa în inima națiunilor, „fiica celor risipiți‟ din Israel (nu cei risipiți, ci ceea ce se va naște din ei prin credință) va reveni la Domnul cu rugăciune și va aduce rămășița ca dar în cetatea Marelui Împărat. Ei se vor întoarce „de dincolo de râurile din Cuş‟, adică de dincolo de Nil și de Eufrat, căci exista un Cuș, (sau Etiopia) african și un Cuș asiatic (v. Isaia 66:18-21).

     Din Isaia 18 aflăm că înainte de acest moment, națiunea, cea care este numită aici „națiunea fără rușine‟ (și nu rămășița) va fi adusă în țara ei de o putere maritimă de „dincolo de râurile din Cuș‟ (18:1). Această întoarcere a iudeilor, a națiunii necredincioase, care vor intra în Palestina cu ajutorul națiunilor, nu va aduce nici un rod pentru Dumnezeu. Ei nu vor veni în rugăciune, sub acțiunea Duhului Sfânt, ci vor crede că vor intra în  drepturile lor naționale, iar rezultatul va fi că, după un anumit timp, ei îl vor alege pe Antihrist, ca împărat al lor. Efortul actual al Sionismului pentru strângerea lui Israel nu va avea decat acest rezultat, iar Dumnezeu "va rămâne liniștit" (18:1) față de acest efort de a reconstitui unitatea națiunii fără El (*). Numai după aceea "darul poporului" (18:7) va fi plăcut Domnului oștirilor pe Muntele Sionului. Când aceasta unitate după gândul lui Dumnezeu va fi reconstituită, scena reintegrării va avea un cu totul alt caracter. Cei scăpați din Israel vor anunța printre națiuni arătarea gloriei lui Hristos în Sion. Atunci, spune profetul, „vor aduce pe toţi fraţii voştri din toate naţiunile, ca un dar de mâncare pentru Domnul, pe cai şi în care şi în căruţe acoperite şi pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim, zice Domnul, cum aduc fiii lui Israel un dar de mâncare în vas curat în casa Domnului‟ (Isaia 66:20). 

     (*)   În momentul când scriem aceste rânduri (notă la prima ediție, 1916), propunerea de a reconstitui în Palestina o republică iudaică, sub auspiciile Statelor Unite, se răspândește cu putere. Ambasadorul (evreu) al Statelor Unite la Constantinopol pare să obțină autorizația Sultanului. O întrunire sionistă colosală de la Boston a declarat: „Am ajuns la momentul psihologic în care trebuie să deținem Palestina pentru a întemeia acolo noua împărăție a lui David‟ (n.ed.). 

     „În ziua aceea nu te vei ruşina de toate faptele tale, cu care ai păcătuit împotriva Mea. Pentru că atunci voi îndepărta din mijlocul tău pe cei care se veselesc de mândria ta şi nu te vei mai îngâmfa datorită muntelui Meu celui sfânt‟ (v. 11). 

     În acel timp, când rămășița va fi adusă la Ierusalim, această cetate în care locuiesc nelegiuirea și mândria, afișându-se fără rușine (v. 1:1: 3:5), unde vrăjmașul lui Hristos își va așeza tronul, nu se va rușina de toate faptele ei rele, caci Domnul îi va îndeparta din mijlocul ei pe cei mândri și pe aceia care se făleau cu numele muntelui Său sfânt pentru a-și alimenta propriul lor orgoliu.

     „Şi voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit şi sărac, şi îşi vor pune încrederea în Numele Domnului‟ (v. 12).

     Acesta va fi caracterul rămășiței din Iuda la Ierusalim. Versetul 10 ne-a descris revenirea în țară a întregii rămășițe, dar, după cum am arătat în altă parte, există o diferență importantă între rămășița lui Iuda și rămășița lui Israel. Prima, vinovată de uciderea lui Mesia, va trece prin necazul cel mare, a doua, pedepsită și curățită pe parcursul călătoriei de întoarcere, cum a fost altădată în pustie, poporul ieșit din Egipt, nu va intra decât „după glorie‟. Prima, va rămâne o mică parte la Ierusalim pentru a suferi aici, sub Antihrist, persecuția și martiriul, și va fugi în mare parte dincolo de hotarele lui Israel dinaintea persecuției fără precedent care poartă numele de „necazul lui Iacov‟. Din acest exil, în timpul căruia va fi “pusă la adăpost”, se va întoarce, ca cei "scăpați" odinioară din Babilon, pentru a-L primi pe Mesia. Atunci, o parte din această rămășiță a casei lui Iuda, “vor paște pe țărmurile Filistiei și se vor culca în casele părăsite ale Ascalonului‟ (2:7). Aceasta va fi prima etapă a restabilirii lor. A doua va avea loc atunci când ansamblul rămășiței va fi adusă de catre națiuni ca un dar de mancare Domnului (3:10) ; a treia, scopul fiind atins pentru totdeauna, când rămășița „va paște și se va culca‟, bucurându-se de o odihna definitivă (v. 13). Același viitor, dar mult mai strălucit, așteapta Biserica, căci ea va avea parte de odihna cerească.

     Atunci se va realiza pentru popor ceea ce spun Zaharia 10:5 și Mica 5:5 ; atunci și rămășița întristată și smerită, rămasă la Ierusalim, se va încrede în Numele Domnului. Atunci, în final, când picioarele lui Hristos vor sta din nou pe Muntele Măslinilor, poporul apostat va fi îndepărtat din Ierusalim și va fugi pentru a cădea sub loviturile răzbunării divine, iar rămășița smerită, rămasă în cetate, Îl va aclama în final pe Împăratul ei, atât de mult așteptat (Zaharia 14:3-5).

     „Rămăşiţa lui Israel nu va lucra nedreptate, nici nu va vorbi minciuni, nici nu se va găsi în gura lor o limbă înşelătoare; ci ei vor paşte şi se vor culca şi nimeni nu-i va înspăimânta‟ (v. 13).

     Avem aici o descriere frumoasă a stării morale a rămășiței. Este, ca să spunem așa, caracterul ei negativ, după caracterul pozitiv descris în v. 12. Acolo, ea este întristată, smerită, și se încrede în Numele Domnului ; aici, durere și umilință, uniți prin credința în Numele lui Hristos, pe care Îl vor vedea arătându-Se în gloria Sa, ca Salvatorul lor, vor fi uniți prin lipsa păcatului în purtarea lor, în adevăr și sinceritate : contrat absolut cu ceea ce se va vedea la vrăjmașii lor (Ps. 102:2). Atunci vor paște și se vor odihni fără să îi înspăimânte cineva. Aceasta nu va mai fi o odihnă parțială, ca cea a rămășiței lui Iuda (2:7), ci o odihnă generală a rămășiței. Vrăjmașii lor fiind nimiciți, orice motiv de teamă va fi dispărut și nimeni nu va mai veni de acum înainte să îi înspăimânte. 

     Să remarcăm, că toate aceste binecuvântări, sunt după nimicirea națiunilor și a poporului iudeu apostat. Intrăm în binecuvântările Împărăției milenare. Domnul dă în sfârșit poporului Său hrană, odihnă și siguranță, sub conducerea Marelui Păstor al lui Israel. Aceleași haruri le întâlnim și în Psalmul 23, dar în vederea traversării pustiei, pentru a trece prin valea umbrei morții și în fața persecuțiilor vrăjmașilor. În acest psalm frumos, credința realizează dinainte aceste binecuvântări, în mijlocul nenumăratelor dificultăți, dupa cum vedem și în finalul profetului Habacuc. În Țefania, credința este în sfârșit răsplătită și schimbată în vedere. Pentru turmă începe domnia pacii. Îi este dată pâinea ; nu mai are înaintea ei poporul arogant ; Ierusalimul este o locuință liniștită, un cort care nu va mai fi mutat. Rămășița Îl vede pe Împărat în toată frumusețea Lui! (Isaia 33:16, 19-20).