Meditatii Asupra Cartii Judecatori
- IV -
Samuel Ridout
3.10 Declinul poporului - De la Ghilgal la Bochim : schimbarea relatiei cu Dumnezeu (Jud. 2 la 3:4).
Primul capitol a oferit o privire de ansamblu asupra imprejurarilor exterioare si a esecurilor poporului in timpul ocuparii tarii. Declinul a fost prezentat prin relatarea unei succesiuni de lupte ale caror biruinte devin din ce in ce mai putin complete, pana cand situatiile se inverseaza, si poporul este alungat in munti de catre vrajmasii lor.
Pasajele de care ne vom ocupa acum privesc relatiile poporului cu Dumnezeu si consecintele indepartarii sale. Strans legate de capitolul anterior, aceste versete spun putin cu privire la partea lor, dar se ocupa cu o problema mai profunda, a fidelitatii lor fata de Dumnezeu.
Aceste paragrafe au un domeniu de aplicare general ; imprejurarile care sunt descrise aici acopera o perioada lunga de timp. Ele prezinta patru imagini de ansamblu ale cartii, reveland principii pe care le vom vedea mai tarziu. Vom gasi cateva caracteristici importante asupra carora ne vom opri putin mai mult, inainte de a trece la relatarile din partea principala a cartii.
3.11 De la Ghilgal la Bochim
3.11.1 Ghilgal
In Scriptura totul are un sens ; de asemenea, fiecare nume are o semnificatie. Ghilgal este cetatea caracteristica a cartii Iosua. Dupa ce au traversat Iordanul si au intrat in tara, inainte de a cuceri o singura cetate, israelitii au asezat tabara la Ghilgal (Ios. 4:19). Acolo, Domnul a poruncit sa se faca cutite ascutite pentru a se circumcide, caci au stat atat de mult timp in pustie, incat au pierdut semnul distinctiv al apartenentei de Dumnezeu. Poporul trebuia sa fie circumcis pentru a fi gata sa lupte in tara.
Intelesul spiritual este foarte simplu. La fel ca Marea Rosie, Iordanul reprezinta moartea si judecata.
Marea Rosie este in legatura cu eliberarea din Egipt, lumea pe care am parasit-o. Puterea si stapanirea pacatului, reprezentate prin Faraon si ostirile sale, sunt nimicite la Marea Rosie ; o cale este deschisa prin moarte si judecata, prin moartea si invierea lui Hristos.
Iordanul prezinta un gand similar. El sugereaza moartea si invierea, dar in legatura cu intrarea in tara promisa si nu cu iesirea din Egipt. Intrarea in mostenirea noastra se face prin moartea si invierea Domnului Isus. Sa ne amintim bine ca in ambele cazuri poporul a trecut pe uscat ; nu l-a costat nimic sa traverseze Marea Rosie pentru a iesi din tara Egiptului si la fel nu l-a costat sa treaca Iordanul ca sa intre in mostenirea sa.
Ce a trebuit sa platim sau sa parasim pentru a fi izbaviti de mania lui Dumnezeu ? Ce a trebuit sa facem ca sa fim eliberati de robia pacatului si a lui Satan ? Nimic, noi am trecut pe uscat. Marea ameninta sa ne inghita ; nicio putere omeneasca nu ne putea trece pe celalalt tarm, nici sa ne izbaveasca de ostirea ingrozitoare a lui Faraon. Am scapat de ea trecand prin mare, mergand linistiti prin mijlocul ei ca pe un drum, fara niciun efort din partea noastra. Aceasta este calea lui Dumnezeu.
Sa insistam asupra acestui aspect pentru cei care sunt pierduti. Calea mantuirii pe care o propune Dumnezeu este cea mai simpla posibil. Nu sunt necesare nicio fapta buna, niciun sentiment bun. Totul a fost implinit in mod perfect de Hristos. Lucrarea este incheiata.
Daca sunteti inca sub mania si judecata lui Dumnezeu, asa cum sunt toti din cauza pacatelor lor, iata remediul lui Dumnezeu : Domnul Isus a coborat din cer ca sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut, si El, nu prin viata Lui ci prin moartea Lui, a deschis o cale de mantuire pentru oricine crede in El. La crucea lui Hristos, vad sangele care ma adaposteste de judecata, si care mi-a deschis o cale pentru a fi eliberat de puterea si de robia pacatului.
Priviti la mantuirea pe care v-o ofera Dumnezeu. Nu trebuie sa faceti nimic pentru a o obtine, doar sa va recunoasteti pacatos, vinovat si pierdut. Traversarea Marii Rosii nu este dificila. Multi spun ca ei nu sunt in stare : se tem de a nu putea continua in viata crestina. Problema nu este aici, ci in aceasta : sunteti gata de a face pasul si a-L accepta pe Domnul Isus ca Mantuitorul vostru ? Daca-L acceptati El va face totul pentru voi. Nu, nu este dificil de a fi eliberat de puterea unui rau mult mai mare decat cea a lui Faraon, deoarece nu trebuie sa facem niciun efort.
Unii crestini considera aceasta cale de eliberare putin prea usoara, si uneori spun : aceasta este contradictoriu si periculos. Ce-i impiedica sa fie eliberati de puterea pacatului ? De ce nu pot sa-si insuseasca Romani 8:2 : "Legea Duhului de viata in Hristos Isus m-a eliberat de legea pacatului si a mortii" ? Ah, fie ca ei sa poata spune : Tata, multumesc ca legea Duhului m-a eliberat de ceea ce ma tinea in robie. Cel care stie ca este un pacatos iertat si eliberat, poate afirma ca drumul eliberarii este usor. In schimb, drumul pacatului, el, este un drum dur ; robia din Romani 7 este o robie dura. Dar din clipa cand cu o credinta vie ne agatam de Cuvantul lui Dumnezeu, suntem eliberati.
Daca este usor pentru suflet sa fie eliberat, totusi vor mai exista exercitii, si va trebui sa umblam in fiecare zi cu smerenie, neincrezandu-ne in carne. Dar linia de demarcatie este clara intre robia pacatului si libertatea in care i-a asezat Hristos pe ai Sai. Aceasta linie de demarcatie este Marea Rosie cu trecerea ei pe uscat. Aceasta nu ne-a costat nimic. Nu trebuie asteptata o a doua binecuvantare, de a atinge un anumit nivel, sau a face o experienta speciala. Multi copii ai lui Dumnezeu sunt preocupati cu experiente in loc de adevar. Trebuie doar sa traversam apele care se ridica ca un zid, gata sa ne inghita. Ce putere din noi ar putea sa se impotriveasca acestor valuri amenintatoare ? Mana puternica care le tine ne-a deschis calea usoara spre libertate. Sa reamintim poporului lui Dumnezeu : suntem liberi, nu mai suntem in robia lumii, nici sub robia pacatului sau a lui Satan.
Aceasta ne aduce inapoi la Ghilgal ; lucrul acesta nu este o digresiune (o indepartare de la subiect, n.t.), ci o necesitate de a ne bucura de libertate. Ajungem aici traversand Iordanul pe uscat ; si aici, in orice directie ne indreptam, descoperim ca totul ne apartine. Dar ce se spune in continuare ? "Fa-ti cutite ascutite" (Ios. 5:2). Ajungem la ceva care costa, nu printr-un efort omenesc sau legalist, ci care costa mandria si eul. Cutitul lui Dumnezeu ne aduce acum la realitatea practica a ceea ce noi posedam in mod spiritual. Am intrat in tara, cunoastem eliberarea, putem spune ca suntem liberi, dar pentru a umbla ca biruitori si ca oameni liberi, trebuie ca marca (sau amprenta, n.t.) lumii sa fie taiata, si doar crucea lui Hristos poate s-o faca.
In epistola catre Galateni, epistola eliberarii, cum vorbeste Pavel despre crucea lui Hristos ? In primul capitol el a scris : "Hristos... S-a dat pe Sine Insusi pentru pacatele noastre, ca sa ne scoata din veacul rau de acum" (v.4), si la ultimul capitol : "Departe de mine sa ma laud cu altceva decat cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rastignita fata de mine si eu fata de lume" (v. 14). In primul capitol eliberarea este lucrata pentru noi, prin El la cruce, iar in ultimul capitol, ea este aplicata in mod practic fata de noi in puterea Duhului Sfant.
Poporul lui Dumnezeu trebuia sa se intoarca mereu la Ghilgal. Copilul lui Dumnezeu nu are nicio putere daca nu realizeaza atat slabiciunea cat si moartea sa. Sentinta mortii fiind asupra lui, el o aplica in simplitatea ascultarii credintei, astfel incat el nu mai are incredere in carne. Pentru el, crucea lui Hristos nu este doar un titlu sau un semn de libertate, ea este acum o arma eliberatoare ; el este eliberat de puterea lumii si de energia carnii. Cunoastem noi in mod practic deplina eliberare a sufletului prin crucea lui Hristos, emblema mortii ? Sa ne amintim ca suindu-se la Ghilgal, poporul a putut sa infrunte Ierihonul fara sa tremure sau sa se teama, si ca zidurile cetatii au cazut inaintea lor. Ei se intorceau la Ghilgal pentru a recapata putere, dandu-si seama de slabiciunea lor, inainte de a merge la lupta impotriva altor cetati din tara, si de a infrunta toate formele sub care vrajmasul se infatisa. Ei se suiau la Ghilgal, castigau o lupta, si se intorceau la Ghilgal pentru a se bucura de roadele biruintei si de a fi pastrati in atitudinea potrivita pentru a castiga noi lupte.
Noi stim sa ne suim la Ghilgal, dar stim sa ne intoarcem inapoi acolo ? O experienta ne-ar putea smeri pana in tarana mortii, dar ramanem noi acolo ? Poate suntem aplecati pana la pamant inaintea lui Dumnezeu, iar crucea lucreaza pentru a judeca in intregime eul nostru ; Dumnezeu ne-a ridicat atunci si am reusit sa castigam o biruinta in puterea Duhului. Dar ne-am intors noi apoi la Ghilgal, pentru a ramane in locul smereniei noastre, unde sentinta mortii a fost aplicata in intregime ?
Cartea Judecatori mentioneaza ca Dumnezeu era la Ghilgal si a locuit acolo - cat de semnificativ este acest lucru ! Statea acolo pentru a intalni poporul daca acesta venea la El.
Dumnezeu locuieste permanent la Ghilgal, acolo unde moartea lui Hristos lucreaza in folosul nostru. Daca vrem cu adevarat sa avem de-a face cu Dumnezeu, trebuie sa mergem la Ghilgal. Acesta nu este un teren legalist care sa inspaimante. Cat de dulce este crucea lui Hristos pe care o privim in mod special in fiecare prima zi a saptamanii, ea da pace cu Dumnezeu ! Ea este temelia mantuirii noastre eterne. Ea nu ar trebui sa ne inspaimante mai mult pentru umblarea noastra decat pentru mantuirea noastra.
Dar in Judecatori, poporul nu este gata sa-L intalneasca pe Dumnezeu in acest loc. De aceea, in harul Sau, Ingerul Domnului Se suie din Ghilgal, pentru a merge intr-un loc cu totul diferit.
3.11.2 Bochim
"Si Ingerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim" (2:1). Remarcati acest cuvant "suit". El marcheaza o distanta si o anumita diferenta de nivel intre Ghilgal si Bochim. A fost parasit locul smereniei pentru un teren inalt si o atitudine inalta. Colectiv sau individual, aceasta ascensiune este usoara ! Mandria spirituala si increderea in sine se regasesc acolo.
La Ghilgal, existau cutite, dar nu lacrimi amare ! Acolo, Dumnezeu nu a facut niciun repros. Cand un om a fost zdrobit prin cruce, nu mai este nevoie ca Dumnezeu sa-l zdobeasca din nou ; el s-a smerit in prezenta lui Dumnezeu si aceasta este suficient. Atunci cand mi-am judecat umblarea si viata, nu mai este nevoie ca Dumnezeu s-o faca pentru mine. De aceea Ghilgalul este un loc dulce si de comuniune sfanta.
Dar daca Dumnezeu paraseste Ghilgalul pentru a ne intalni pe un alt teren, aceasta va fi pentru a ne face sa simtim ruina legata de esecurile noastre si de indepartarea noastra de El ; va fi pentru a ne aminti ca El ne-a scos din Egipt si ne-a introdus in tara, cu promisiunea ca El va ramane intotdeauna credincios legamantului Sau stabilit cu poporul Sau.
Dumnezeu ii intreaba deci pe fiii lui Israel de ce s-au indepartat de El si au slujit altor dumnezei, Si apoi El continua sa le spuna ca nu-i poate binecuvanta, ca nu poate fi cu ei in sens real atat timp cat ei s-au indeparatat de El. Le spune ca nu va alunga pe vrajmasi din tinutul lor si ii va lasa intr-o robie nenorocita toata viata lor, deoarece nu L-au intalnit la Ghilgal care este emblema nimicniciei lor si a suprematiei Sale in toate lucrurile.
A trebuit sa zabovim asupra Ghilgalului caci acest lucru ne aduce in inima subiectului nostru. Judecata de sine este marea lectie pe care copilul lui Dumnezeu trebuie s-o invete. Este lectia pentru noi in mod individual, dar vreau sa spun ca este mai important, daca este posibil, ca noi s-o invatam in mod colectiv. Aspectele individuale si colective sunt strans legate intre ele.
Deoarece nu a realizat acest lucru in mod colectiv, Biserica nu a inteles in mod clar ceea ce i-a dat Dumnezeu. Este usor de vazut ca Biserica, in mod colectiv, s-a indepartat de Ghilgal. Oricare ar fi denominatia din mijlocul poporului lui Dumnezeu, judecata de sine si zdrobirea lipsesc adesea ; si aceasta pentru ca vrajmasii nu sunt alungati complet, ca si in cazul semintiilor lui Israel. Ei nu s-au judecat pe deplin.
Sa ne intoarcem individual la Ghilgal, daca nu cel putin la Bochim, locul lacrimilor, unde Dumnezeu declara ca El nu poate continua sa binecuvanteze daca nu ascultam de sfanta Lui vointa. Dumnezeu poate sa ne intalneasca la Bochim. Ganditi-va la acel Bochim din Luca 7, unde un biet suflet care nu are ce sa-I aduca lui Hristos decat pacatele ei, pe care le pune impreuna cu lacrimile ei la picioarele Sale, cu rusine si durere. Ar putea Fiul lui Dumnezeu sa-i satisfaca nevoile sale ? Bochim, acesta este locul lacrimilor unde un suflet poate sa ocupe adevaratul lui loc inaintea lui Dumnezeu, si sa gaseasca, acolo, ceea ce El este pentru ea. Daca un pacatos realizeaza ca el nu poate sa aduca lui Hristos decat pacatele sale, punandu-si povara sa la picioarele Domnului Isus, El va raspunde nevoilor sale. La Bochim se gaseste o jertfa care a indepartat pacatul pentru totdeauna dinaintea lui Dumnezeu.
Aceasta istorie se rezuma astfel : poporul s-a indepartat de Dumnezeu, apoi Dumnezeu Se indeparteaza de ei din cauza esecurilor lor, apoi, miscati de aceasta situatie, isi marturisesc greselile in frica de Dumnezeu. Aici vedem o jertfa care este garantia indurarii lui Dumnezeu gata sa raspunda fata de cel care se intoarce la El.
Ceea ce urmeaza scoate in evidenta adevarul pe care l-am vazut in primul capitol. Nu este nimic nou, se repeta aceeasi istorie, dar vazuta mai degraba sub aspectul relatiilor lor cu Dumnezeu, decat in legatura cu mostenirea lor. Dupa ce am vazut ca nu au reusit sa ia in stapanire ceea ce le apartinea, aici vedem ca ei nu reusesc sa pastreze ceea ce apartine lui Dumnezeu. In ce privesc lucrurile spirituale, daca nu dobandim ceea ce este al nostru si nu ne bucuram de ele, nu-I vom da lui Dumnezeu ceea ce I Se cuvine. A doua parte a acestei prime diviziuni ne arata cat de mult s-a indepartat poporul de Dumnezeu, si cum, prin necredinta si neascultare de voia Sa, nu a luat in stapanire ceea ce ii apartinea. Am putea spune inauntrul nostru : daca nu am o viata spirituala mai mare, eu sunt singurul responsabil si singurul care sa fiu penalizat. Nu, Dumnezeu este marele perdant. El asteapta de la ai Sai ascultarea si adaorarea inimilor recunoscatoare, in slujire si in inchinare. Principala victima este Dumnezeu, si nu noi. "Va insela un om pe Dumnezeu ?" (Mal. 3:8).
3.12 Plecarea lui Iosua
"Si poporul a slujit Domnului in toate zilele lui Iosua si in toate zilele batranilor ale caror zile au urmat dupa Iosua" (Jud, 2:7). Iosua a trait in prezenta sfanta a lui Dumnezeu. Sufletul sau fiind consacrat in intregime lui Dumnezeu i-a fost usor sa ia in stapanire ce era al lui. Daca Dumnezeu ma va apuca, atunci sunt dispus sa primesc totul de la El.
Dupa cum am vazut deja, Iosua Il reprezinta pe Hristos, Capul nostru, in puterea Duhului lui Dumnezeu, si pe omul credintei care sta hotarat pentru Dumnezeu, cu o credinta vie. In timpul vietii lor, Iosua si batranii care L-au cunoscut si L-au urmat pe Dumnezeu au pastrat natiunea intreaga. Este un mare har cand Dumnezeu dispune de astfel de oameni care sa-i tina pe sfintii Sai in dependenta de Sine. Dar Iosua nu mai este si nu are inlocuitor. El reprezinta duhul apostolic din Biserica. La fel, la inceput, Pavel si ceilalti apostoli au tinut pe sfinti impreuna, si astfel Biserica a fost crutata de esecul deschis si public prin puterea apostolica care era in mijlocul lor. Dar apostolii au murit fara a lasa succesori. In fiecare miscare (crestina, n.t.), a doua generatie este deseori un timp de faliment. In timpul lui Iosua si al batranilor, Israel era fidel si traia, in aparenta, in teama de Dumnezeu. Apoi s-a ridicat o alta generatie care nu vazuse lucrarile Domnului ; ei nu au primit adevarurile direct de la Dumnezeu, ci din mana batarnilor ; ei le-au invatat mai degraba intr-un fel intelectual si nu cu inima.
Ne temem ca a doua generatie a oricarei miscari (crestine, n.t.) are adevarul in cap, si nu in inima ! Adevarurile pretioase, cumparate cu putini bani, pot sa stea pe rafturile noastre ; dar una este sa platesti pentru ele din portofel, si altceva sa platesti cu sufletul ; a le avea in cap este ceva, dar trebuie sa le avem in inima. Iosua si batranii, care au avut o credinta personala vie, si-o insusisera, dar pentru generatia urmatoare era ceva de imitat. Cand Duhul lui Dumnezeu a rasunat prin strigatul de la miezul noptii - "Iata Mirele" - cu ce putere a miscat sufletele si le-a adus sa-L intalneasca pe Mire ! Acea glorie era aproape ! Cat de scump era Domnul ! Cat de putin a insemnat lumea pentru acesti credinciosi ! Cum este astazi ?
Sa ne gandim la binecuvantarile pe care Duhul lui Dumnezeu le-a revelat : un Hristos glorios la dreapta lui Dumnezeu, o Biserica cereasca, si toate adevarurile care decurg din aceasta. Nu trebuie doar sa vorbim despre ele, ci sa le asimilam cu ajutorul Duhului Sfant ; lucrul acesta este capital. Batranii nu mai sunt ; prima generatie din aceasta miscare a disparut, iar noi ne-am ridicat in locul parintilor nostri. Sa ne punem deci intrebarea : aceste adevaruri ne-au fost transmise pur si simplu de oameni credinciosi, sau le-am primit de la Dumnezeu ? Am fost noi singuri cu Dumnezeu la Ghilgal pentru a le dobandi ? A fost o chestiune personala cu El, sau le-am invatat pentru ca un anume frate le-a tinut si le-a invatat. Conducatorii sunt dati de Dumnezeu, putem sa-L binecuvantam pentru aceasta, dar nu ii putem imita decat urmand un Hristos viu in prezenta si in puterea Duhului Sfant.
Lot nu era un om al credintei, dar putea sa-l urmeze pe Avraam oriunde mergea. Avraam, caruia Dumnezeu gloriei i s-a aratat cand locuia el in Mesopotamia, a ascultat de chemarea divina si a parasit totul, casa sa, tara sa, rudenia sa. De ce a mers Lot cu Avraam ? Pentru ca avea ochii indreptati spre el. Avraam a plecat privind spre Dumnezeu ; Lot, privind spre om. Iar noi, de ce suntem despartiti si marturisim ca purtam ocara pentru Numele lui Hristos ? Am raspuns noi la chemarea divina sau la a celor apropiati care ne sunt scumpi ? Copiii si-au urmat pur si simplu parintii, sotii, sotiile sau sotiile sotii ? I-am urmat doar pe cei pe care i-am iubit si onorat dupa trup sau am ascultat de Hristos ? Am ascultat noi de indrumarea Duhului lui Dumnezeu, sau de cea a oamenilor credintei care sunt conducatori numai daca ochii lor sunt cu adevarat fixati pe Hristos ?
Avraam a intrat in tara si Lot l-a insotit. Intr-o zi nepotrivita, de incercare, Avraam a coborat in Egipt. Lot merge cu el, si acolo carnea se lipeste (lucrurile Egiptului, lumii, n.t.) de el. Daca vom urma un credincios fara a imita credinta lui, totul va fi bine, in aparenta, daca el umbla cu Dumnezeu, dar daca el coboara in Egipt, vom cobori si noi acolo. La intoarcerea lor, Avraam este restaurat, dar nu se spune ca Dumnezeu a avut relatii cu Lot si ca mana Sa era asupra lui. De fapt, nu vedem ca Lot a pacatuit la fel de grav ca Avraam in Egipt ; el nu a facut decat sa-l urmeze ici si colo. Dar a venit momentul cand a trebuit sa se opreasca in a-l urma, si a ales pentru sine insusi - la fel ca fiecare dintre noi. In ce parte s-a indreptat atunci alegerea lui Lot ? Carnea l-a indreptat spre campiile manoase ale Sodomei care erau sub judecata lui Dumnezeu. Daca credinta noastra nu este vie si nu este decat o traditie, ea va fi testata mai devreme sau mai tarziu, si va trebui sa raspundem la intrebarea : pe ce drum umblam ? Cel al comoditatii, care place afectiunilor naturale, sau drumul solitar al separarii pentru Dumnezeu, pe care Avraam a umblat singur cu Dumnezeu.
Aceasta este invatatura acestei a doua parti : poporul slujeste lui Dumnezeu atat timp cat ii conduce un om al credintei, dar cand vine momentul punerii la proba, el arata ceea ce este in inima sa, si se indeparteaza. Fie ca Dumnezeu sa faca sa ne-amintim acest lucru si sa ne pazeasca sa consideram aceasta invatatura ca fiind secundara.
Toata aceasta relatare poarta acest caracter, chiar pana la inmormantarea lui Iosua : in cartea Iosua, locul inmormantarii sale este Timnat-Serah (24:30), in timp ce in cartea Judecatori este Timnat-Heres (2:9). Cand este vorba de mostenirea in care el a intrat prin credinta, ca reprezentand poporul lui Dumnezeu, acesta este Timnat-Serah : "o parte bogata", si, cu siguranta, aceasta este partea lui Dumnezeu. Iar acum, cand este vorba despre esecul poporului si de indepartarea lor de Dumnezeu, mormantul lui Iosua se afla la Timnat-Heres : "o parte de argila". Belsugul este schimbat intr-un mic petic de pamant ! Aceasta ne arata diferenta dintre o credinta vie si o marturisire formala. Mostenirea noastra este bogata sau nu este decat un mic petic de pamant ? Este ea un teren fertil, sau argila sterila care nu da nici rod pentru Dumnezeu, nici hrana pentru sufletul nostru ?
3.13 Apostazia si idolatria poporului
De la paragraful urmator, dupa moartea lui Iosua, poporul se indeparteaza de Dumnezeu. Nu numai ca fiii lui Israel nu i-au in stapanire ceea ce le apartine, dar ei incep sa slujeasca lui Baal ; slujesc falsilor dumnezei facuti de ei insisi, dumnezeii natiunilor din jurul lor. Ei isi formeaza gandurile despre Dumnezeu dupa cele ale popoarelor idolatre !
Sfarsitul primei epistole a lui Ioan - pe care am putea s-o numim epistola sanctuarului sau epistola sanului Domnului - este izbitor. Ultimile cuvinte ale acestei scrisori dedicate punerii inaintea noastra pe Hristos si pe Dumnezeu care este lumina si dragoste, sunt : "Copilasilor, paziti-va de idoli". Am spune noi unui om care isi are capul plecat pe sanul Domnului, care umbla in lumina, dupa cum El este in lumina, care Il cunoaste pe Tatal si pe Fiul, sa se pazeasca de idoli ? Daca Duhul lui Dumnezeu da un astfel de indemn, este pentru ca pericolul exista si ca noi avem nevoie de a fi paziti.
Ce este un idol ? Pentru un barbat, acesta poate fi lumea sau munca lui ; pentru o mama, acesta poate fi copilul sau. Dar in Scriptura, un idol este intotdeauna asociat cu un aspect religios, cu ceea ce solicita constiinta - consacrarea si ascultarea intra atunci in joc. Deci, ce este un idol ? In pustie, atunci cand Aaron a facut vitelul de aur, fiii lui Israel au zis : "Israele, acesta este dumnezeul tau care te-a scos din tara Egiptului", apoi Aaron a zis : "Maine este o sarbatoare pentru Domnul" (Ex. 32:4, 6). Idolul a fost numit "Domnul" ! Sarmanul Aaron, incerca sa impace adevarul care tinea de Dumnezeu cu idolatria care era in inima poporului. Era un amestec intre cele doua care a facut apel la sentimentele religioase ale poporului. Astfel, pentru crestini cat si pentru pagani, idolatria este ceea ce face apel la simtul religios.
Exista idolatrie in mijlocul poporului lui Dumnezeu ? Sunt lucruri amestecate cu adevarul lui Dumnezeu ? Aici ne este spus ca poporul a slujit baalilor, care inseamna domni. Ori, suveranitatea lui Dumnezeu este un fapt : omenirea Ii apartine, El este Dumnezeu peste ea, dar sub cati dumnezei si domni s-au asezat oamenii, nepastrand decat o parte din elementele adevarului divin ! Ce inseamna deci a se indeparta de Dumnezeu si a sluji baalilor ? Inseamna a pune deoparte chiar si un singur atribut al lui Dumnezeu si a-l inlocui cu altele care vin de la om. De exemplu, a-L adora pe Dumnezeul Atotputernic, asa cum Il dezvaluie Biblia, lasand deoparte sfintenia Sa, inseamna a adora un idol. A-L adora pe Dumnezeul intelepciunii si al cunostintei, asa cum este revelat in Scriptura, lasand deoparte dragostea si dreptatea Sa, inseamna idolatrie. Idolatria este mai degraba introducerea elementelor intunericului in lumina decat o scufundare totala in intuneric.
In Psalmul 115 se gaseste o descriere foarte instructiva a "idolilor natiunilor". Ei au ochi dar nu vad, au urechi dar nu aud, maini dar nu ating, gura dar nu vorbesc. In exterior, totul vorbeste despre intelepciune, putere si inteligenta, dar fara ca sa existe in realitate. A sluji idolilor, inseamna deci a avea inima si constiinta sub puterea a ceea ce nu este realitatea revelata divin. Acesta nu este Dumnezeul Scripturii, revelat prin Duhul Sfant ; adaugand la acesta gandurile omului si el devine un Baal sau un idol.
La ce Dumnezeu se inchina aceasta lume si ce conceptie au oamenii despre Dumnezeu ? Este El prezentat in toate atributele Sale ? Este El Dumnezeul cel viu - Lahai-Roi, "Cel viu care S-a revelat" - pe care Agar L-a intalnit fata in fata ? Ah, daca notiunea de dumnezeire este bazata pe ganduri omenesti in loc de revelatie divina, atunci acest dumnezeu nu este decat un idol.
Din ce cauza primul capitol al epistolei catre Romani face o descriere atat de teribila a depravarii omului ? Aceasta este o stricaciune de neconceput, cu exceptia celor care cunosc inima omului. Lucrul acesta este mentionat intr-o epistola scrisa oamenilor care Il cunosc pe Dumnezeu, pentru a-i avertiza ca daca vor pierde aceasta cunostinta, daca isi schimba conceptia pe care o au despre Dumnezeu si se indeparteaza de El, ei se vor strica cu siguranta. Se spune ca Dumnezeu i-a lasat prada unei minti nechibzuite, pentru ca ei si-au pervertit gandurile despre El si nu mai au simtul moral pentru a pastra cunostinta Sa. De aceea au luat nastere toate viciile paganismului.
Sa privim impreuna cu Ezechiel prin gaura din zid, in camerele cu imagini ale templului idolului (Ez. 8:7-13). Ce grozavii inimaginabile sunt reprezentate acolo - stricaciunea omului sub formele sale cele mai josnice ! Cum si-ar fi putut imagina acest popor un astfel de cult religios ? Scenariul este intotdeauna acelasi : ei s-au indepartat de Dumnezeu, asa cum El a fost revelat in Hristos, si au facut un dumnezeu dupa propria lor imaginatie apoi au dat curs liber poftelor inimilor lor. De aceea exista atat de multa stricaciune in numele religiei, Lucrul acesta ar trebui sa ne faca sa ne cutremuram la gandul ca daca ne abatem de la ascultarea de Dumnezeu, si incepem sa slujim unui dumnezeu dupa propria noastra imaginatie, Dumnezeu ne va lasa prada dorintelor propriilor noastre inimi stricate.
3.14 Schita unei restaurari
Dumnezeu a intervenit in indurarea Sa si a ridicat judecatori pentru a elibera pe Israel (2:16). Poporul s-a indepartat de El si a stabilit, ca idoli, pe dumnezeii natiunilor din jurul lor. Atunci Dumnezeu i-a dat in mana vrajmasului care a venit ca un potop si a luat in stapanire tara. Apoi, poporul striga dupa indurare sub stapanirea cumplita a vrajmasilor, iar Dumnezeu, in indurarea Sa, le ridica judecatori pentru a-i elibera. Asa au aparut judecatorii. Mai intai declinul, in al doilea rand robia si in al treilea rand strigatul de ajutor. Dumnezeu, in indurarea Sa, le ridica un eliberator care ii restaureaza temporar, dar aceasta nu este, din nefericire, decat pentru a cadea din nou in acelasi rau.
Aceasta este lectia pe care o vom intalni din nou si din nou in aceste capitole dinaintea noastra. Nu ne vom opri mai mult asupra ei, acum, dar este un gand solemn. Dumnezeu nu va ridica un alt Iosua, nu va restaura ceea ce a fost distrus. El ridica un judecator pentru un scop precis, iar cand judecatorul si-a facut lucrarea speciala si moare, inima poporului aluneca din nou spre rau, avand nevoie de un alt eliberator, o alta restaurare prin alt judecator, dar din ce in ce mai slaba, pana cand devine aproape intuneric total.
Sfarsitul celui de-al doilea capitol si inceputul celui de-al treilea arata rezultatul acestei usuratati fata de Dumnezeu. Nu mai existe nicio cucerire reala. Chiar si eliberarile sunt doar partiale, iar vrajmasul este lasat in mijlocul poporului, ca niste spini, fiind atat martorul rodului propiei lor necredinte cat si un mijloc al unei noi incercari.
Cat este de adevarat ca starea lucrurilor din crestinatate este o marturie impotriva Bisericii. Nu este nevoie, dragi frati, sa dovedim ca Biserica s-a indepartat de starea ei originara. Prezenta raului moral si doctrinar din sanul sau, datorita puterii spirituale a rautatii - cea a lui Satan - marturiseste ca nu am ramas in harul care ne-a fost aratat.
Cu toate acestea, insasi prezenta acestui rau in Biserica marturisitoare este un test pentru ascultare si credinta. Nu este acesta un gand incurajator pentru credinta ? Sa nu ne lasam coplesiti de starea de lucruri din jurul nostru. Credinta straluceste cel mai tare in intuneric, iar cartea Judecatori ne da mai multe exemple de credinta care straluceste in contrast cu ceea ce este in jurul ei. Fie ca noi sa invatam sa nu fim descurajati de ruina din jurul nostru, ci sa fim bine intemeiati. Fie ca noi sa vedem scopul lui Dumnezeu de a parasi raul din jurul nostru, nu ca ar trebui sa fim inghititi de el, ci sa-l biruim. Fie ca lista vrajmasilor spirituali, din primele patru versete ale capitolului 3, sa ne stimuleze, nu sa ne sperie ! Sa avem aceasta credinta vie a lui Caleb, o credinta care nu imbatraneste si nu slabeste niciodata ! Si mai presus de toate, sa fim smeriti, urand orice duh de inaltare, si neavand incredere in carne.
Sa ne intoarcem la Ghilgal, acolo unde Il putem intalni pe Dumnezeu asa cum este El. Fie ca Domnul sa ne conduca acolo si sa ne pastreze acolo !
