Meditatii Asupra Cartii Judecatori

                                                                                 - I -

     Samuel Ridout

     1     Prefata

     Cartea Judecatori este o veriga importanta in istoria lui Israel. Ea prezinta schimbarea regimului teocratic de la inceput, la imparatia care sfarseste in captivitate. Aceasta perioada de tranzitie este marcata de necredinta si declinul care alcatuiesc cadrul acestei relatari ; vedem aici rabdarea neobosita a lui Dumnezeu care, in ciuda incompetentei totale a poporului si a necredintei sale, vine in ajutorul lor de multe ori. In acelasi timp, Dumnezeu Isi descopera planurile Sale care isi vor gasi implinirea doar in Hristos, si pe care El le va  finaliza in "ziua aceea" care este acum atat de aproape.

     In punerea sa la proba, Israel reprezinta umanitatea, de aceea principiile morale intalnite aici se extind la toti oamenii, caci fiecare va da socoteala inaintea lui Dumnezeu. Cartea Iosua abunda in relatari tipice din care se pot trage invataturi pentru crestinism, si vom vedea ca aceasta carte aprofundeaza aceste invataturi tipice. Ele se ocupa in principal cu declinul si restaurarea ; asemanarea lor cu istoria profetica a Bisericii marturisitoare, prezentata in capitolele 2 si 3 din Apocalipsa este remarcabila.

     Vom vedea inca de la inceput ca aceasta carte are o importanta practica considerabila pentru Biserica. Din nefericire, cunoastem prea bine, din experientele noastre dureroase, ce este declinul. In zilele de ruina generalizata, fie ca noi sa patrundem tot mai mult in taina restaurarii si a puterii divine care lucreaza prin instrumente slabe, ale caror exemple le gasim din belsug in aceasta carte.

     Aceasta carte are deci o insemnatate foarte practica. Daca ea va produce efectul dorit, ne va face sa ne aruncam, individual si colectiv, cu fata la pamant la "Bochim-ul" nostru, pentru a gasi aici indurarea tandra a Celui a carui inima manifesta, inca si astazi, fata de Biseria Sa iubita, aceeasi iubire care L-a facut sa dea pe Fiul Sau pentru rascumpararea ei. Ceea ce este ruinat nu va fi niciodata reconstruit ; cu totii trebuie sa asteptam venirea Domnului. Dar daca vom retine invatatura prezentata in aceasta carte, ne va fi posibil intotdeauna sa dam marturie pentru Dumnezeu, de a pastori in pace turma lui Hristos, si de a-i scapa pe ai Sai din mana Vrajmasului.

     Meditatiile urmatoare au ca scop expunerea acestor invataturi, nadajduind ca din citirea lor vor rezulta adevarate roade pentru Dumnezeu. Vom intalni aici simplitatea si imperfectiunea limbajului vorbit - un stil usor de inteles, dar si o tendinta la digresiuni atragand atentia asupra unei invataturi particulare, pe care cititorul o poate studia el insusi.

     Rugaciunea autorului este ca Dumnezeu sa foloseasca aceasta modesta lucrare pentru a prezenta adevarul Sau, la fel ca tepusa pentru boi a lui Samgar si facliile lui Ghedeon.

     2     Introducere

     Prima parte a Vechiului Testament este Pentateuhul (*) ; in el, sfaturile lui Dumnezeu, voia si autoritatea Sa sunt principalele caracteristici. Desi vointa omului se arata adesea aici, este totusi clar ca Dumnezeu are totul sub control, caci voia Lui este suverana. Ea este evidenta in mod particular in Pentateuh ; de aceea numim pe buna dreptate aceste 5 carti "Cartile Legii".

     (*) Aceasta denumire vine din limba greaca. In limba ebraica se numeste "Tora" care vine de la verbul "yara", care inseamna "a preda", "a instrui" (n.t.).

     A doua parte din Vechiul Testament, cartile istorice din care cartea Judecatori este a doua, alcatuiesc grupul de carti cel mai mare din Vechiul Testament. Aici este vazut mai degraba omul decat Dumnezeu. Este de la sine inteles ca Dumnezeu nu este dat deoparte, dar El a pus responsabilitatea guvernarii in mainile omului pentru a implini voia Sa. Prin urmare, ele sunt numite in mod corect "Cartile legamantului", unde este dezvoltarea vointei exprese a lui Dumnezeu data in Pentateuh.

     In plus, aceste carti istorice au fiecare particularitatea lor. Ne vom opri in mod special asupra cartii Judecatori care imprima caracterul ei asupra tuturor cartilor istorice. Este cartea istoriei omului, aratand evolutia sa. Va fi istoria declinului, a indepartarii de Dumnezeu, a diviziunilor mai degraba decat a unitatii, a slabiciunii mai degraba decat a puterii, si in consecinta, necesitatea interventiei lui Dumnezeu pentru a fi eliberat. Desi aceasta caracteristica se regaseste in toate cartile istorice, de la Iosua la Estera, ea este marcata in mod deosebit in cartea Judecatori.

     2.1     Legatura cartii Judecatori cu cea a lui Iosua

     Cartea Iosua se leaga de sfarsitul Pentateuhului cand Moise, pe punctul de a muri, il numeste pe Iosua ca succesor, cedandu-i autoritatea sa din partea lui Dumnezeu ; astfel, de la inceputul cartii, Iosua, ales de Dumnezeu, continua lucrarea pe care a inceput-o Moise ; el nu este decat un alt conducator.

     Sfarsitul cartii Iosua este legat de cartea Judecatori : Iosua cheama tot poporul, si pune inaintea lor istoria cailor lui Dumnezeu si indurarea Lui din trecut, apoi ii avertizeaza impotriva pericolului apostaziei si a indepartarii de Dumnezeu.

     In calitate de profet, Iosua,  avand in vedere istoria Judecatorilor, a avertizat poporul cu privire la pericolul care ii ameninta, si de consecintele care vor urma daca nu iau seama la avertisment. Cartea Iosua ne arata puterea lui Dumnezeu, omul credintei si, in imagine, Conducatorul divin. Ca tip, Iosua, succesorul lui Moise, corespunde Duhului Sfant care Il reprezinta pe Hristos ca si conducator al nostru in mostenirea noastra.

     2.2     Mostenirea lui Israel in Canaan, o imagine a "mostenirii" noastre in Hristos in locurile ceresti

     La fel cum ne este spus in epistola catre Efeseni ca Dumnezeu "ne-a binecuvatat cu orice binecuvantare spirituala in locurile ceresti in Hristos" (Efes. 1:3), asa ne este spus si in Iosua ca totul apartine poporului. Ei trebuiau sa ia in stapanire cu energia credintei mostenirea pe care le-a dat-o Dumnezeu.

     Dar trebuia ca Dumnezeu sa le desemneze un conducator pentru a le dobandi mostenirea ; pentru aceasta este mandatat Iosua. El este desemnat conducator al intregului popor, si nu exista decat unul in aceasta carte. Iosua este un tip al lui Hristos vazut ca si conducator pe terenul invierii, la fel cum Moise a fost un tip al lui Hristos vazut ca si conducator al poporului Sau cand El era pe pamant. De aceea, ca tip, era necesar ca Moise, conducatorul pamantesc, sa dispara, pentru ca poporul sa poata intra in mostenirea sa cereasca. Astfel, a trebuit ca Hristos sa moara pentru ca sa poata, ca inviat dintre morti, sa conduca poporul Sau in bucuria mostenirii sale cersti.

     Dar chiar mai mult, Iosua este un tip al lui Hristos inviat care continua sa-Si conduca poporul in lupta pentru a lua stapanire ceea ce le apartine. Prin urmare, Hristos care locuieste in inimile noastre prin Duhul Sfant, este Cel care ne conduce cu o energie divina ca sa apucam tot ceea ce ne este dat. Mostenirea ne apartine, dar totusi trebuie sa mergem sa intram in ea : "Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru vi l-am dat" (Ios. 1:3). Trebuie s-o stapanim practic. Numai prin Duhul Sfant intram in bucuria a ceea ce avem : toti avem aceeasi sursa de bucurie, toti suntem ai lui Hristos, si tot ce este al lui Hristos este al nostru. Cu totii avem aceeasi parte, si totusi, cat de diferita poate fi masura de care ne bucuram ! Mostenirea noastra este in Hristos, dar ne putem bucura de ea doar prin puterea Duhului Sfant care locuieste in noi si care ne conduce ca s-o luam in stapanire. Acesta este Iosua.

     2.3     Biruintele poporului Israel si luarea in stapanire a tarii de catre diferitele semintii

     Poporul intra in tara Canaan si castiga biruinte de la Ierihon pana la Hator, pana cand ultimul imparat va fi supus si toata tara va fi in mainile lor ; totul este al lor.

     Apoi, in a doua parte a cartii Iosua, tara este repartizata intre diferitele semintii, fiecare din ele obtinand partea pe care i-a atribuit-o Dumnezeu. Este foarte instructiv si inviorator sa vedem ca atunci Dumnezeu este suveran, si ca Duhul lui Dumnezeu lucreaza si conduce poporul, totul depinde de El si de credinta care Il urmeaza.

     Dar exista un alt gand. Duhul Sfant a venit peste apostoli ca peste intreaga Biserica. In capitolul 4 din epistola catre Efeseni, citim ca atunci cand Hristos S-a suit la cer, El a dat daruri oamenilor, si mai intai pe apostoli care au pus temelia Bisericii (v. 8, 11). Astfel, desii fiind un tip al Duhului Sfant care Il reprezinta practic pe Hristos, Iosua este, de asemenea, un tip al Duhului care locuieste cu autoritate in oamenii inspirati. Altfel spus, aceasta carte prezinta istoria Bisericii apostolice care intra in stapanirea mostenirii sale, condusa de oameni inspirati divin, in energia Duhului Sfant.

     In cartea Judecatori, dimpotriva, nimeni nu corespunde lui Iosua ca si conducator ales in mod divin pentru a-i succeda. Conducatorii care s-au ridicat, au fost investiti pentru o lucrare punctuala, necesara, apoi au disparut. Este important sa intelegem ca apostolii au fost o clasa aparte, doar scrierile lor au ramas. Cel care crede in succesiunea apostolica nu are decat sa compare semnificatia spirituala a cartilor Iosua si Judecatori, si va vedea ca, daca apostolii i-au introdus pe sfinti in adevarul Bisericii si in mostenirea lor cereasca, ei nu mai sunt ca sa-i tina in aceasta pozitie. Aceasta este istoria cartii Judecatori.

     La sfarsitul cartii Iosua, se poate crede ca batranul conducator priveste mostenirea lui cereasca cu deplina siguranta a ceea ce se afla inaintea lui. Unii au spus ca nu exista nicio revelatie cu privire nemurire in Vechiul Testament, si intr-un anumit sens este adevarat. Dar, considerand atitudinea lui Moise si a lui Iosua fata de moarte, ii vedem renuntand la tot ceea ce aveau mai scump in aceasta lume, fara a arata cea mai mica nesiguranta. Fara nicio teama, fara nicio umbra de indoiala, ei dau instructiuni celor pe care ii lasa in urma lor cand ei vor pleca. Unde ? Cine se poate indoi, cu o revelatie precum cea referitoare la Avraam : "(El) astepta cetatea care are temelii, al carei mester si ziditor este Dumnezeu" (Ev. 11:10) ? Cine se poate indoi ca Moise si Iosua stiau unde merg parasind aceasta lume, si ca ei erau constienti ca merg acasa, la fericitul Dumnezeu pe care L-au vazut si slujit prin credinta si in prezenta Caruia aveau sa intre acum ? Lucrul acesta este foarte important. Preocuparea cu aspectele nemuriri in tot Vechiul Testament ar fi un subiect de studiu foarte interesant, pentru cel mai mare folos al nostru.

     2.4     Avertismentul dat de Iosua la sfarsitul cartii sale

     Batranul conducator aduna poporul in jurul lui, si ii avertizeaza depre ceea ce ii asteapta (Ios. 23-24). El le spune ce era in inimile lor, caci Duhul lui Dumnezeu i-a descoperit. El ii anunta ca sunt pericol de apostazie, si merge pana acolo incat sa le spuna : "Indepartati dumnezeii straini care sunt in mijlocul vostru" (Ios. 24:23). Acesti dumnezei aveau deja un loc printre ei si semintele ruinei si ale indepartarii de Dumnezeu erau deja prezente chiar in mijlocul poporului. 

     Un pasaj din Noul Testament corespunde cu aceasta stare, cand Pavel, reprezentand pe apostoli si apostolatul in general, aduna pe batranii din Efes si le spune ceea ce se va intampla : "Stiu ca, dupa plecarea mea, vor intra intre voi lupi ingrozitori, care nu vor cruta turma; si dintre voi se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca sa-i atraga pe ucenici dupa ei" (Fapte 20:29-30). Apostolatul pe care Iosua il reprezinta ca tip ia sfarsit odata cu el. Avertismentul dat atentioneaza ca atunci cand conducatorii inspirati sunt retrasi, apare riscul de indepartare.

     Aceasta ne duce la cartea Judecatori. A fost important sa insistam asupra celor de mai sus pentru a intelege mai bine cadrul cartii si de a intelege gandurile Duhului din ea.

     2.5     Falimentul poporului responsabil de a intra in stapanirea mostenirii sale

     Cartea Iosua prezinta mostenirea care apartine poporului ; cea a Judecatorilor prezinta poporul responsabil de a intra in stapanirea acestei mosteniri, iar istoria lui ar fi trebuit sa arate acest lucru. Pe parcursul cartii Iosua ni se reaminteste "ca ramasese o mare parte din tara care trebuia luata in stapanire". Era vorba pur si simplu despre cucerirea tarii in ansamblul ei si nu in detalii. Intre semintii au fost trasate diferite hotare, si totusi, de fapt, un numar mare de dusmani se aflau inca in stapanirea cetatilor si fortaretelor din mijlocul semintiilor.

     Unul din gandurile importante din cartea Judecatori este incapacitatea de a progresa. Daca ar fi fost dupa Dumnezeu, aceasta istorie ar fi trebuit sa arate progrese, dar in realitate este foarte diferita. De ce este atat de grav ? Pentru ca a nu creste spiritual este cauza falimentului total al poporului  si a indepartarii sale de Dumnezeu.

     2.6     Declinul poporului Israel, o imagine a istoriei Adunarii pe pamant

     Cartea Judecatori este plina de esecuri rusinoase si amare. Pe masura ce istoria se deruleaza, pana la ultima pagina, ea face sa iasa in evidenta intunericul mai degraba decat lumina. Nu putem noi recunoaste ca daca aceasta este istoria omului, daca aceasta este istoria Bisericii marturisitoare, da, daca aceasta este istoria noastra, doar rusine si confuzia de fata ni se potrivesc ?

     Unde ne aflam noi ? Suntem noi incapabili de a face progrese ? A sti ca suntem binecuvantati cu toate binecuvantarile spirituale in Hristos, si de a vorbi numai despre pozitia noastra in El, in locurile ceresti, fara a intra acolo, este aceasta suficient ? Ne bazam noi in mod simplu pe ce a facut Hristos ? In ce priveste mantuirea, nu putem face nimic altceva decat sa ne bazam in mod simplu pe lucrarea lui Hristos. Dar pentru a ne insusi in mod practic ceea ce ne apartine, si de a ne bucura, nu ne putem baza pe ceea ce El a facut ; nu, noi trebuie sa continuam lucrarea in energia si puterea Duhului Sfant.

     Sa privim acest gand sub aspectul individual si colectiv raportat la Adunare. Daca, individual, nu mai inaintam, atunci noi suntem indepartati de Dumnezeu. Daca avem sentimentul de a fi indepartati de Dumnezeu, ca partasia noastra cu El este intrerupta, este ca dupa ce am fost salvati si adusi la Hristos ne-am oprit. Dupa ce am realizat plinatatea binecuvantarii noastre in El, in loc de a starui pentru a ne bucura din ce in ce mai mult de aceasta pozitie binecuvantata, am lasat bratele jos. Cand Satan vede ca i se lasa camp liber, el profita ; el gaseste intrarea in inima, pentru a semana acolo samanta a ceea ce ne indeparteaza tot mai mult. Cine poate sa spuna ce se va intampla cu un crestin al carui suflet s-a indepartat de Dumnezeu ?

     "Stagnare in loc de progres ! " este ceea ce am putea scrie la inceputul cartii Judecatori. Toate esecurile ulterioare, fie ele individuale sau colective, sunt rezultatul.

     La fel este si cu Adunarea iesita din mainile apostolilor. Chiar inainte ca acestia sa paraseasca pamantul, inainte ca Pavel sa fie luat in glorie, el a anuntat nu doar ce se va intampla daca crestinii nu vor starui si nu vor tine cu tarie, dar ca, de fapt, acest declin incepuse deja. El a scris in a doua epistola catre Tesaloniceni : "taina faradelegii lucreaza deja" (2:7), si in a doua epistola catre Timotei : "toti cei din Asia m-au parasit" (1:15). Apostolul Ioan a scris in prima sa epistola : "acum s-au ridicat multi antihristi" (2:18). Si aceasta in sanul Bisericii ! Aceasta ne arata cat de mult Biserica, de la inceput, a esuat in datoria ei neglijand sa ia deplin in stapanire mostenirea sa si, in consecinta, a fost expusa puterii lui Satan.

     Sa retinem ca nu doar lumea a patruns pentru a lua in stapanire ceva, ci Satan insusi. In toate doctrinele false si atacurile impotriva Bisericii care au marcat paginile de inceput ale istoriei sale, Satan este cel care lucreaza folosind ceea ce Biserica nu a luat in stapanire. Aceasta este istoria declinului si a indepartarii de Dumnezeu.

     In aceasta carte a Judecatorilor, glasul lui Dumnezeu se adreseaza si noua pentru timpul actual. Daca privim in jurul nostru si in noi insine, nu putem vedea decat esecuri. Atunci sa auzim ce vrea Duhul lui Dumnezeu sa ne spuna, noua care am falimentat deseori atat de lamentabil si care, din nefericire, suntem gata sa ne poticnim din nou daca nu invatam lectia pe care Dumnezeu ar vrea s-o scrie pe tablele inimilor noastre.            

     

   

 

                                              Crestinul si serviciul militar

                                                                                  - II -

     Henry Rossier

     3     Ascultarea crestinului fata de autoritati este limitata

     Cu toate acestea, este de maxima importanta sa intelegem ca aceasta ascultare este limitata, deoarece magistratul sau guvernatorul, oricare ar fi, este o autoritate subordonata si ca eu datorez, mai mult decat acesteia, ascultare fata de autoritatea suprema care a randuit-o. Este ceea ce au spus apostolii Petru si Ioan mai-marilor si batranilor poporului : "Judecati voi daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam mai mult de voi decat de Dumnezeu". "Trebuie sa ascultam de Dumnezeu mai mult decat de oameni" (Fapte 4:19 ; 5:29). Dumnezeu ne-a revelat gandurile Sale in Cuvantul Sau ; autoritatea Sa este cea care trebuie sa conduca toate deciziile noastre, toata activitatea vietii noastre crestine. Luand in considerare doar chestiunea care ne preocupa, ne intrebam in ce fel ordinele comandamentului militar ar trebui sa cedeze fata de ceea ce Cuvantul lui Dumnezeu ne invata, si fata de ascultarea pe care i-o datoram. Ne invata Dumnezeu ca avem vrajmasi pamantesti cu care sa luptam sau o patrie de aparat impotriva lor ? Toate acestea au avut loc sub regimul legii ; nimic asemanator sub economia harului. Un crestin nu are de luptat in aceasta lume (vom reveni la aceasta) decat cu vrajmasi spirituali, el nu va lupta deci cu vrajmasii sai, nici cu cei ai patriei sale, deoarece el este prieten cu vrajmasii sai si pentru ca el nu are o patrie aici jos. El nu va asculta deci de o  autoritate militara decat in masura in care aceasta este compatibila cu voia Dumnezeului sau, revelata in Cuvantul Sau.

     4     Rolul serviciului militar in Noul Testament

     Sa cercetam deci mai de-aproape ceea ce Noul Testament ne reveleaza cu privire la serviciul militar. Noul Testament vorbeste adesea despre oameni de razboi. Ioan Botezatorul, care nu era doar inainte-mergatorul, dar si ultimul si cel mai mare profet al legii, recunoscand, ca in tot Vechiul Testament, vocatia omului pentru razboi, ca soldat in Israel si nu l-a invinuit. Cand soldatii au venit la botezul pocaintei (practicat de Ioan, n.t.), el nu a condamnat profesia lor, ci i-a indemnat sa evite pacatele care insotesc de obicei aceasta profesie : "Nu asupriti pe nimeni, nici nu acuzati fara temei si fiti multumiti cu solda voastra" (Luca 3:14). Domnul Insusi pastreaza aceeasi tacere in privinta starii militare cand unul sau altul dintre oamenii de razboi dintre natiuni se prezinta inaintea Lui, dar motivul este cu totul altul : este vorba despre credinta lor, si este dovedit, in cazul centurionului, ca profesia armelor, la acest strain, nu este nicidecum incompatibila, chiar cu o credinta foarte mare pe care Domnul o apreciaza si care face de rusine credinta pe care a intalnit-o in Israel (Luca 7:1-10 ; Mt. 8:5-13). In Luca 23:47, vedem pe centurionul roman glorificand pe Dumnezeu, la piciorul crucii, zicand : "Intr-adevar, Omul acesta era drept". In Matei 27:54, cuprins impreuna cu tovarasii sai de o teama foarte mare, a zis : "Cu adevarat, Acesta era Fiu al lui Dumnezeu !" Inima lui era mai mai accesibila la credinta decat cea a fariseilor si a multimii iudaice care si-au batut joc de Isus, zicand : "(El) a spus : Sunt Fiul al lui Dumnezeu" (Matei 27:43). Exemplul centurionului Corneliu, din Fapte, vine sa intareasca ceea ce tocmai am spus. La omul de razboi dintre natiuni nu se are in vedere profesia sa, ci evlavia, teama de Dumnezeu, rugaciunea permanenta, prin care a primit, ca o pecete a credintei sale, darul Duhului Sfant.

     De atunci, adica de la coborarea Duhului Sfant, Noul Testament tace in ce priveste lucrarea lui Dumnezeu in inima soldatilor, desi mai multi au aratat sentimente naturale de bunavointa si umanitate (vezi Fapte 27:3, 43) ; fara indoiala, aceasta lucrare nu a avut loc in toate timpurile, iar relatarile istorice ne ofera multe exemple in acest sens, dar trebuie remarcat faptul ca, de la coborarea Duhului Sfant, Noul Testament pastreaza tacerea asupra lucrarii in inima soldatilor. Prin urmare, forta armata apare doar ca un mijloc de constrangere si vilolenta, marturii ale diverselor incidente din istoria apostolilor Petru si Pavel.

     Pe de alta parte, este foarte remarcabil ca aluziile la razboi abunda in epistole, pentru a scoate in evidenta contrastul dintre razboaiele natiunilor si cel al poporului lui Dumnezeu. Toate manevrele armatelor, atat de des mentionate in Vechiul Testament, sub regimul legii, nu mai sunt aplicabile de acum in lupta credintei. "Lupta noastra", spune apostolul, "nu este impotriva sangelui si a carnii, ci impotriva stapanirilor, impotriva autoritatilor, impotriva stapanitorilor lumii intunericului acestuia, impotriva puterilor spirituale ale rautatii in cele ceresti" (Efes. 6:12). Si iarasi : "Nu ne luptam potrivit carnii. Pentru ca armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre daramarea intariturilor, daramand rationamente si orice inaltime care se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu" (2 Cor. 10:3-5). Primul capitol al epistolei catre Filipeni este foarte instructiv in aceasta privinta. Toti termenii folositi aici pentru razboi sunt aplicati multimii credinciosilor care alcatuiesc ostirea lui Hristos. Astfel, in acest capitol, lupta noastra are uneori caracterul defensiv : "apararea Evangheliei" (v. 7) ; iar apostolul este randuit de Dumnezeu pentru a conduce aceasta aparare, in care el este capitanul (v. 16). Alteori ostirea lui Dumnezeu trebuie sa castige teren si sa ia ofensiva : "Inaintarea Evangheliei" (v. 12) ; pastrarea pozitiei dobandite : "intarirea Evangheliei" (v. 7) ; a rezista atacurilor , "stati tari intr-un singur duh" (v. 27) ; onorand steagul pe care Dumnezeu i l-a incredintat, "umbland intr-un chip vrednic de Evanghelie lui Hristos" (v. 27). Apoi vine lupta insasi : "cu un singur suflet, luptand impreuna cu credinta Evangheliei" (v. 27) ; caci aceasta biruinta, eliberarea deplina de rau si introducerea in glorie ca pret al luptei, este numita "mantuire" in epistola catre Filipeni.

     Daca, de la lupta colectiva, vom trece la lupta individuala, epistolele sunt la fel de bogate in referiri razboinice. Cap. 6 din epistola catre Efeseni ne ofera, in toate detaliile sale, exemplul remarcabil, si mereu in opozitie cu lupta carnala. Ce contrast gasim, intr-adevar, in picioarele oamenilor "grabnice sa verse sange" (Rom. 3:15), si picioarele credinciosului "incaltate cu ravna Evangheliei pacii" (Efes. 6:15). Ii va permite vreodata constiinta crestinului sa impace lucruri atat de opuse ? - In 1 Corinteni 9:26, apostolul se compara pe sine insusi cu un luptator. In 2 Timotei il indeamna pe preaiubitul sau copil in credinta sa ia "partea sa de suferinte ca un bun soldat al lui Isus Hristos" si aduga : "Nimeni, slujind ca ostas, nu se incurca in treburile vietii, ca sa placa celui care l-a inrolat" (2:3-4). Sa citim si 2 Tim. 4:5-7 ; 1 Tim. 1:18-19 ; 6:12 ; 1 Tes. 5:8 ; Rom. 13:12, si vom fi departe de a epuiza toate citatele. Acestea sunt suficiente pentru a dovedi ca, de la venirea darului Duhului Sfant, Noul Testament vede razboiul doar ca fiind ceva spiritual pentru crestini si se abtine de la a-i reprezenta ca jucand vreun rol in conflictele dintre natiuni.

     Acest lucru este atat de adevarat incat, de indata ce timpul harului si al locuirii Duhului Sfant aici jos se incheie in Apocalipsa prin rapirea Bisericii in cer (Apoc. 5), vedem reaparand mentiunea de razboaie neincetate intre oameni. Aceasta perioada se sfarseste  la cap. 19 prin aparitia, in Persoana lui Hristos, a Dumnezeului ostirilor ceresti, castigand biruinta asupra tuturor ostirilor imparatilor pamantului.

     5     Crestinul si serviciul militar

     Dupa ce am stabilit pana aici, dupa Cuvant, care este pozitia crestinului fata de o patrie pamanteasca, fata de autoritati, si care este, de la venirea darului Duhului Sfant, caracterul, in intregime spiritual, atribuit razboiului, pentru crestin, ne este usor sa abordam in final chestiunea responsabilitatii crestine cu privire la serviciul militar.

     Aici, doresc sa amintesc in primul rand un principiu de toata importanta, stabilit la inceputul acestei scrieri, referitor la purtarea copiilor lui Dumnezeu. Aceasta purtare este influentata de gradul lor de libertate fata de lume sau fata de lege, si de aceea nu o putem aprecia dupa o regula uniforma. Ar fi o nebunie. Am putea la fel de bine sa condamnam toate razboaiele lui Israel sub regimul legii. Crestinii, neeliberati de lege, precum locuitorii de altadata a vailor valdeze, s-au luptat, in ignoranta lor, cu vrajmasii lui Hristos, cu armele carnii (firesti, n.t.), si au fost sustinuti de Dumnezeu in masura credintei lor si a cunostintei lor. Dar nu ar trebui sa tragem concluzia ca Dumnezeu aproba la copiii Sai lipsa libertatii, pentru ca El o sustine si rasplateste intotdeauna credinta, in orice mediu s-ar produce ea. Multi crestini nu merg atat de departe incat sa vada un semn al aprobarii divine in diferentele de opinii care ne separa. Ei reprezinta poporul lui Dumnezeu ca atatea regimente care lupta pentru un scop comun, fiecare sub un steag diferit. Aceasta afirmatie este o grava eroare. Ostirea crestina si lupta crestinului nu are decat un singur steag si decat o actiune colectiva. "Purtati-va", spune apostolul, "intr-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie ca vin si va vad, fie ca sunt absent, sa aud despre voi ca stati tari intr-un singur duh, cu un singur suflet, luptand impreuna cu credinta Evangheliei" (Filip. 1:27) ; si din nou : "Impliniti-mi bucuria sa ganditi la fel, avand aceeasi dragoste, cu un suflet, gandind una" (2:2).

     Acesta este singurul caracter pe care Cuvantul lui Dumnezeu il aproba. Dar daca divergentele de apreciere  si de purtare dintre copiii lui Dumnezeu nu pot fi justificate in niciun fel, ele pot fi totusi explicate. Ele depind adesea de necunoasterea gandurilor lui Dumnezeu revelate in Cuvantul Sau si Dumnezeu tine seama de aceasta necunoastere cu toata rabdarea si cu o bunatatea infinita. Alteori ele sunt rodul neascultarii si a lipsei de supunere fata de gandurile Sale ; in aceasta, ele sunt nescuzabile, caci Dumnezeu ne-a revelat gandurile Sale in Cuvantul Sau cu un scop. Crestinii il inteleg diferit, se obiecteaza. Aceasta obiectie ii condamna in mod categoric pe cei care o fac. Cuvantul lui Dumnezeu nu este de neinteles. El este dat, nu savantilor, ci la cei simpli, pentru a-i face inteligenti. Inteligenta omeneasca nu-l poate intelege, dar Duhul Sfant, in crestin, ni-l invata, ni-l aplica si ne cerceteaza, pentru intentia noastra, chiar "lucrurile adanci". Scripturile sunt precum oceanul : sonda nu poate atinge fundul dar la suprafata sa cea mai fragila  barca poate ajunge in port.

     Aceste divergente exista, dar Cuvantul lui Dumnezeu ne invata cum trebuie sa ne comportam fata de ele : "Deci cati suntem desavarsiti sa gandim aceasta; si, daca ganditi ceva altfel, Dumnezeu va va descoperi si aceasta. Dar la ceea ce am ajuns, sa umblam pe aceleasi urme" (Filip. 3"15-16).

     Daca deci exista diferente intre crestini in ceea ce priveste serviciul militar, tratat in aceste pagini, in loc sa se lupte unii cu altii, sa asteptam ca Dumnezeu sa ne invete, si sa cautam unirea sfintilor in adevarurile care le sunt comune, in loc sa accentueze dezbinarea in lucrurile care nu sunt cunoscute tuturor.

     De asemenea, pentru minti constiincioase, marea intrebare care se pune in legatura cu serviciul militar se refera la gradul de supunere datorat autoritatilor. Unii, dupa cum am vazut mai sus, recomanda aceasta supunere in masura in care ea nu intra in conflict cu voia lui Dumnezeu ; altii cred ca aceasta voie nu este destul de clar exprimata in Cuvant pentru a-i impiedica sa raspunda la chemarea la arme si la obligatiile pe care aceasta o presupune. Ei cred ca trebuie sa se supuna autoritatilor militare in toate cazurile. Ori, intreb, este posibil lucrul acesta pentru un crestin ? Credeti ca, daca ar fi existat un ucenic al lui Hristos printre soldatii care, sub autoritatea militara, Il duceau pe Domnul la cruce, ar fi trebuit sa se supuna (acestei autoritati militare, n.t.) si sa pironeasca mainile si picioarele lui Isus ? Nu, nu-i asa ? Dar, remarcati ca, in drum spre Golgota, Isus a zis : "Toti cei care i-au sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26:52). Deci nu este ingaduit de a scoate sabia. Este ingaduit unui crestin sa verse sange ? Cu totul diferit de economia legii, ceea ce face ca acest cuvant sa fie aplicabil economiei crestine, Dumnezeu i-a zis lui Noe, intr-un fel in care ii cuprinde pe toti oamenii : "Din mana fratelui fiecarui om voi cere viata omului. Celui care varsa sange de om, de catre om i se va varsa sangele lui" (Geneza 9:5-6). Este ingaduit unui crestin sa se razbune pe vrajmasii sai ? Cuvantul lui Dumnezeu raspunde : "Nu va razbunati singuri, preaiubitilor, ci dati loc maniei (sau : lasati mania; n.t.), pentru ca este scris: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, spune Domnul. Deci, daca vrajmasului tau ii este foame, da-i sa manance; daca ii este sete, da-i sa bea; pentru ca, facand aceasta, vei ingramadi carbuni aprinsi pe capul lui" (Romani 12:19-20). - Este ingaduit unui crestin sa-l arunce pe vrajmasul sau in iad, in eternitatea unui loc de chin, departe de Dumnezeu, in loc sa-l scape de abis ? Este suficient de a pune intrebarea si gasim raspunsul. - Vedeti deci ca Cuvantul lui Dumnezeu, care il scoate pe om in afara regimului legii, este pozitiv in aceasta privinta. Dar, din pacate ! nu vedeti, fiind legati, pe de-o parte de constiinta voastra, iar pe de alta de robia fata de "elementele lumii", care va face sa va supunei autoritatilor, indiferent de pret. Eu va respect motivele (de constiinta, n.t.), dar ascultarea fata de Cuvantul lui Dumnezeu are mai multa importanta pentru mine decat toate aceste motive.

     6     Sfaturi practice

     Inseamna ca aceasta intrebare este rezolvata in practica pentru crestin la fel de usor pe cat ar parea sa indice paginile de mai sus ? Nu, si iata de ce :

     In cele mai multe tari serviciul militar este obligatoriu, pentru toti, fara deosebire. In tarile unde nu este, chestiune nu sufera nicio dificultate : crestinul, constient de chemarea sa cereasca, nu va merge in armata.

     In unele tari unde serviciul militar este obligatoriu, statul tine cont de motivele de constiinta ale crestinilor (motive care, de altfel, este trist de spus, sunt decat faptul unei infime minoritati), si le permite sa se inroleze in trupele sanitare. Aceasta libertate este spre lauda guvernelor care, prin acest mijloc, respecta constiinta subordonatilor lor. Crestinul fidel care se foloseste de aceasta libertate se va achita de misiunea sa pe campurile de batalie fara a-si cruta viata ; nu se va teme sa se expuna la cele mai mari pericole pentru a-si implini datoria sa de iubire fata de toti, prieteni si dusmani, trecand prin gloante si schije, dand astfel un exemplul unui devotament care nu ezita, dupa exemplul Mantuitorului, sa-si dea propria viata pentru a o salva pe cea a altora. Va avea astfel ocazia sa realizeze acest cuvant al lui Isus : "Cine isi iubeste viata, o va pierde; si cine isi uraste viata in lumea aceasta, o va pastra pentru viata eterna. Daca Imi slujeste cineva, sa Ma urmeze; si unde sunt Eu, acolo va fi si slujitorul Meu. Si, daca cineva Imi slujeste, Tatal il va onora" (Ioan 12:25-26). Serviciu admirabil ca acela, smerit si fara aparente, facut din sacrificiu de sine, din curaj moral, mult mai placut inaintea lui Dumnezeu decat ispravile militare ale celor care sunt numiti eroi crestini !

     Dar, in alte tari, unde serviciul militar este obligatoriu, nu este lasata nicio libertate de alegere celor care sunt incorporati. Cu toate acestea, suntem siguri ca Dumnezeu va binecuvanta credinta si curajul moral al celor care, la recrutare, declara ca sunt gata sa-si sacrifice viata pentru a-i ajuta pe raniti, dar ca Cuvantul lui Dumnezeu le interzice sa verse sange. Daca, cu toate acestea, tanarului crestin i se impune de a purta arme, neavand de ales la necesitatea de a se supune oamenilor, totusi el nu este fara resurse : sa se roage, sa se roage neincetat. Dumnezeu are in vedere, la copiii Sai, dependenta de El, exprimata prin rugaciune, dependenta care se potriveste atat de bine cu incapacitatea noastra absoluta de a asculta de El prin noi insine. "Mare putere are cererea fierbinte a celui drept" (Iacov 5:16). De cate ori nu am vazut in razboiul actual (primul razboi mondial, n.t.) un raspuns de la Dumnezeu, printr-o ranire oportuna care l-a facut pe un crestin incapabil sa traga primul sau foc de arma, raspuns la cererea celui drept si la rugaciunile adresate lui Dumnezeu de catre fratii sai. De cate ori crestinii fideli nu au probat, in mijlocul pericolelor, adevarul acestui cuvant : "Un par de pe capul vostru nu va pieri nicidecum" (Luca 21:18), in acelasi timp fiind feriti de orice act de violenta (din partea lor fata de altii, n.t.) (*). De cate ori, dimpotriva, nu am vazut, in aceleasi lupte crestini care erau prada "entuziasmului national", ambitiei de "a fi onorati in ochii comandantilor", dorintei de "a-si apara patria", de a "birui si zdrobi pe dusman", acesti crestini, spun, loviti de glontul ucigas sau schijele obuzelor care, fara indoiala, i-au dus imediat in prezenta Mantuitorului lor, dar punand capat unei slujiri care ar fi fost folositoare pentru El, si care l-a facut pe apostol sa spuna : "Daca (trebuie sa) traiesc in trup, merita sa traiesc !" (Filip. 1:22).

     (*) O scrisoare scrisa din transee, pe frontul de batalie, si primita cand aceste randuri erau la tipar, confirma aceasta fraza de-o maniera izbitoare. Am transcris un fragment :

     5 noiembrie 1914.

     "... Individual, si ori de cate ori pot, ma strang impreuna cu doi prieteni din V. si Ii cerem mult Domnului ca El sa ne crute de lupta corp la corp si ca sa ne pazeasca de a face uz de armele noastre. Ar fi ingrozitor, daca ar trebui sa-l lovim pe aproapele nostru, poate chiar un frate ! ce remuscari daca trebuie sa devii "ucigas" ! Domnul, in neobosita Lui bunatate, ne-a pazit in aceasta privinta pana astazi. Si, referitor la aceasta, cate experiente bogate am avut. De cate ori am fost pregatiti pentru asalt. Atunci am strigat catre Domnul sa ne ocroteasca, dar L-am rugat, de asemenea, ca sa nu trebuiasca sa "lovim". Intotdeauna El a raspuns cu mult peste ceea ce I-am cerut in slabiciune, si deseori, ca sa nu zic intotdeauna, prin mijloacele prin care nimeni nu s-ar fi asteptat. Ce experiente miscatoare, minunate, ale interventiei divine, atat de vizibile pentru credincios si, lucru minunat, recunoscute chiar de cei care nu voiau sa stie de Dumnezeu, si care erau uimiti, precum multimile necredincioase de altadata care, din curiozitate, Il urmau pe Isus ca sa vada minunile pe care El le facea, fara sa vrea sa creada in El". Elie Sagnes

    Acestea sunt sfaturile practice ale experientei crestine bazate pe Cuvantul lui Dumnezeu, cu privire la serviciul militar. Fie ca ele sa fie utile unui numar mare de tineri crestini care se confrunta in prezent cu aceste dificultati serioase. Si daca, in ciuda a toate, au de suferit, fie ca ei sa dea o marturie credincioasa in mijlocul vietii tulburi, adesea indiferenta, adesea nelegiuita sau violenta, din tabere si transee. Fie ca ei sa caute comuniunea cu fratii lor in Hristos, si (avem atatea exemple) Dumnezeu Se va lasa gasit in armata daca Il vor cauta ; fie ca ei sa se pazeasca de orice act de violenta, de executii, de impuscaturi care li s-ar ordona, chiar daca pierderea vietii lor ar trebui sa fie consecinta nesupunerii lor ; fie ca ei sa fie de ajutor celor nefericiti, fugari si asupriti ; cu riscul vietii lor sa-i scape pe dusmanii lor de cei care ii urmaresc ; sa evite cel mai mic act de pradare si jaf... Daca fac asa, Dumnezeul pacii va fi cu ei, ii va pazi si ii va binecuvanta !

     7     Apendice

     Cand am terminat aceasta mica lucrare, un prieten mi-a amintit de o scrisoare a unui scump slujitor al lui Dumnezeu pe care am publicat-o in 1877 si uitata de atunci. Scrisa in anul 1870, in timpul razboiului franco-german, ea mi se pare ca exprima, mult mai bine de cat am stiut eu s-o fac, o parte din gandurile expuse in aceasta brosura, asa ca nu ezit de a o reproduce aici.

     Domnului C. E. (1870)

     Scump frate,

     ... Este clar pentru mine, ca un crestin, liber sa sa faca ce vrea, nu ar putea niciodata sa fie soldat, cu exceptia cazului cand se afla in partea cea mai de jos a scarii si nu cunoaste pozitia crestina. Este altceva cand esti fortat s-o faci. Atunci intrebarea este aceasta : Este constiinta atat de puternic angajata, cu privire la partea negativa a intrebarii, incat nu se poate a fi sloldat fara a incalca ceea ce este regula pentru constiinta : Cuvantul lui Dumnezeu ? In acest caz se suporta consecinte; trebuie sa fii credincios.

     Cea ce ma doare este modul in care ideea de "patrie" a pus stapanire pe inimile unor frati. Inteleg foarte bine ca sentimentul de patrie este puternic in inima unui om. Nu cred ca inima este capabila de afectiune fata de intreaga lume. De fapt, afectiunile omenesti trebuie sa aiba un centru care este sinele (sau : "eul"). Eu pot spune : "patria mea", caci nu este cea a unui strain. Eu spun : "copiii mei, prietenul meu" ; si lucrul acesta nu este un "eu" pur egoist. Cineva si-ar putea sacrifica viata, totul (nu insa sinele, onoarea sa), pentru patria sa, pentru prietenul sau. Eu nu pot sa zic : "lumea mea".

     Dar Dumnezeu ne-a eliberat de "eu" : facand pe Dumnezeu, si pe Dumnezeu in Hristos, centrul a toate, iar crestinul, daca este consecvent, declara cu tarie ca el cauta o patrie, una mai buna, adica o patrie cereasca. Afectiunile sale, legaturile sale, dreptul sau de cetatenie, sunt sus. In aceasta lume, el se retrage in umbra, ca in afara vartejului care ameninta sa invadeze totul, sa ia totul. Domnul este un locas sfant (Ez. 11:16).

     Ca un crestin ezita daca trebuie sa se supuna sau nu, il inteleg si ii respect constiinta ; dar, ca se lasa dus de ceea ce se numeste patriotism, aceasta nu este potrivit cerului. "Imparatia Mea", spune Isus, "nu este din lumea aceasta; daca Imparatia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei ar fi luptat" (18:36).

     Patriotismul este duhul lumii, sub o forma onorabila si atractiva, dar razboaiele vin din poftele care se lupta in madularele noastre.

     Ca om, as fi luptat cu indarjire pentru patria mea si nu m-as fi abandonat niciodata - Dumnezeu stie - dar, ca crestin, cred si ma simt in afara de toate acestea. Aceste lucruri nu ma mai misca. In acest razboi este mana lui Dumnezeu si o recunosc : El a ordonat totul dinainte ; imi plec capul inaintea acestei vointe. Daca Anglia ar fi invadata maine, eu m-as increde in El. Aceasta ar fi o pedeapsa pentru acesti oameni care nu au vazut niciodata razboi, dar m-as pleca inaintea voii Lui.

     Multi crestini lucreaza in teatrul de razboi. Pentru aceasta primesc mari sume de bani. Toate acestea nu ma atrag. Dumnezeu sa fie binecuvantat ca toti acesti sarmani soldati sa fie ocrotiti, dar as prefera mai mult sa vad frati mergand pe strazile orasului si sa-i caute pe saraci acolo unde se gasesc ei in toate zilele. Exista mai multa lepadare de sine, mai multa slujire ascunsa, intr-o asemenea lucrare. Noi nu suntem din aceasta lume, dar suntem reprezentantii lui Hristos in mijlocul lumii. Fie ca Dumnezeu sa pazeasca pe ai Sai !

     J. N. Darby