Creștinul și serviciul militar
- II -
Henry Rossier
3 Ascultarea creștinului față de autorități este limitată
Cu toate acestea, este de maximă importanță să înțelegem că această ascultare este limitată, deoarece magistratul sau guvernatorul, oricare ar fi, este o autoritate subordonată, și că eu datorez, mai mult decât acesteia, ascultare față de autoritatea supremă care a rânduit-o. Este ceea ce au spus apostolii Petru și Ioan mai-marilor și bătrânilor poporului : "Judecați voi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu". "Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni" (Fapte 4:19 ; 5:29). Dumnezeu ne-a revelat gândurile Sale în Cuvântul Său ; autoritatea Sa este cea care trebuie să conducă toate deciziile noastre, toată activitatea vieții noastre creștine. Luând în considerare doar chestiunea care ne preocupă, ne întrebăm în ce fel ordinele comandamentului militar ar trebui să cedeze față de ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne învață, și față de ascultarea pe care i-o datorăm. Ne învață Dumnezeu că avem vrăjmași pământești cu care să luptăm sau o patrie de apărat împotriva lor ? Toate acestea au avut loc sub regimul legii ; nimic asemănător sub economia harului. Un creștin nu are de luptat în această lume (vom reveni la aceasta) decât cu vrăjmași spirituali, el nu va lupta deci cu vrăjmașii săi, nici cu cei ai patriei sale, deoarece el este prieten cu vrăjmașii săi și pentru că el nu are o patrie aici jos. El nu va asculta deci de o autoritate militară decât în măsura în care aceasta este compatibilă cu voia Dumnezeului său, revelată în Cuvântul Său.
4 Rolul serviciului militar în Noul Testament
Să cercetăm deci mai de-aproape ceea ce Noul Testament ne revelează cu privire la serviciul militar. Noul Testament vorbește adesea despre oameni de război. Ioan Botezătorul, care nu era doar înainte-mergătorul, dar și ultimul și cel mai mare profet al legii, recunoscând, ca în tot Vechiul Testament, vocația omului pentru război, ca soldat în Israel și nu l-a învinuit. Când soldații au venit la botezul pocăinței (practicat de Ioan, n.t.), el nu a condamnat profesia lor, ci i-a îndemnat să evite păcatele care însoțesc de obicei această profesie : "Nu asupriți pe nimeni, nici nu acuzați fără temei și fiți mulțumiți cu solda voastră" (Luca 3:14). Domnul Însuși păstrează aceeași tăcere în privința stării militare când unul sau altul dintre oamenii de război dintre națiuni se prezintă înaintea Lui, dar motivul este cu totul altul : este vorba despre credința lor, și este dovedit, în cazul centurionului, că profesia armelor, la acest străin, nu este nicidecum incompatibilă, chiar cu o credință foarte mare pe care Domnul o apreciază și care face de rușine credința pe care a întâlnit-o în Israel (Luca 7:1-10 ; Mt. 8:5-13). În Luca 23:47, vedem pe centurionul roman glorificând pe Dumnezeu, la piciorul crucii, zicând : "Într-adevăr, Omul acesta era drept". În Matei 27:54, cuprins împreună cu tovarășii săi de o teamă foarte mare, a zis : "Cu adevărat, Acesta era Fiu al lui Dumnezeu !" Inima lui era mai accesibilă la credință decât cea a fariseilor și a mulțimii iudaice care și-au bătut joc de Isus, zicând : "(El) a spus : Sunt Fiul al lui Dumnezeu" (Matei 27:43). Exemplul centurionului Corneliu, din Fapte, vine să întărească ceea ce tocmai am spus. La omul de război dintre națiuni nu se are în vedere profesia sa, ci evlavia, teama de Dumnezeu, rugăciunea permanentă, prin care a primit, ca o pecete a credinței sale, darul Duhului Sfânt.
De atunci, adică de la coborârea Duhului Sfânt, Noul Testament tace în ce privește lucrarea lui Dumnezeu în inima soldaților, deși mai mulți au arătat sentimente naturale de bunăvoință și umanitate (vezi Fapte 27:3, 43) ; fără îndoială, această lucrare nu a avut loc în toate timpurile, iar relatările istorice ne oferă multe exemple în acest sens, dar trebuie remarcat faptul că, de la coborârea Duhului Sfânt, Noul Testament păstrează tăcerea asupra lucrării în inima soldaților. Prin urmare, forța armată apare doar ca un mijloc de constrângere și violență, mărturii ale diverselor incidente din istoria apostolilor Petru și Pavel.
Pe de altă parte, este foarte remarcabil că aluziile la război abundă în epistole, pentru a scoate în evidență contrastul dintre războaiele națiunilor și cel al poporului lui Dumnezeu. Toate manevrele armatelor, atât de des menționate în Vechiul Testament, sub regimul legii, nu mai sunt aplicabile de acum în lupta credinței. "Lupta noastră", spune apostolul, "nu este împotriva sângelui și a cărnii, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităților, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutății în locurile cerești" (Efes. 6:12). Și iarăși : "Nu ne luptăm potrivit cărnii. Pentru că armele luptei noastre nu sunt carnale, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor, dărâmând raționamente și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu" (2 Cor. 10:3-5). Primul capitol al epistolei către Filipeni este foarte instructiv în această privință. Toți termenii folosiți aici pentru război sunt aplicați mulțimii credincioșilor care alcătuiesc oștirea lui Hristos. Astfel, în acest capitol, lupta noastră are uneori caracterul defensiv : "apărarea Evangheliei" (v. 7) ; iar apostolul este rânduit de Dumnezeu pentru a conduce această apărare, în care el este căpitanul (v. 16). Alteori oștirea lui Dumnezeu trebuie să câștige teren și să ia ofensiva : "Înaintarea Evangheliei" (v. 12) ; păstrarea poziției dobândite : "întărirea Evangheliei" (v. 7) ; a rezista atacurilor , "stați tari într-un singur duh" (v. 27) ; onorând steagul pe care Dumnezeu i l-a încredințat, "umblând într-un chip vrednic de Evanghelie lui Hristos" (v. 27). Apoi vine lupta însăși : "cu un singur suflet, luptând împreună cu credința Evangheliei" (v. 27) ; căci această biruință, eliberarea deplină de rău și introducerea în glorie ca preț al luptei, este numită "mântuire" în epistola către Filipeni.
Dacă, de la lupta colectivă, vom trece la lupta individuală, epistolele sunt la fel de bogate în referiri războinice. Cap. 6 din epistola către Efeseni ne oferă, în toate detaliile sale, exemplul remarcabil, și mereu în opoziție cu lupta carnală. Ce contrast găsim, într-adevăr, în picioarele oamenilor "grabnice să verse sânge" (Rom. 3:15), și picioarele credinciosului "încălțate cu râvna Evangheliei păcii" (Efes. 6:15). Îi va permite vreodată conștiința creștinului să împace lucruri atât de opuse ? - În 1 Corinteni 9:26, apostolul se compară pe sine însuși cu un luptător. În 2 Timotei îl îndeamnă pe preaiubitul său copil în credință să ia "partea sa de suferințe ca un bun soldat al lui Isus Hristos" și adaugă : "Nimeni, slujind ca ostaș, nu se încurcă în treburile vieții, ca să placă celui care l-a înrolat" (2:3-4). Să citim și 2 Tim. 4:5-7 ; 1 Tim. 1:18-19 ; 6:12 ; 1 Tes. 5:8 ; Rom. 13:12, și vom fi departe de a epuiza toate citatele. Acestea sunt suficiente pentru a dovedi că, de la venirea darului Duhului Sfânt, Noul Testament vede războiul doar ca fiind ceva spiritual pentru creștini și se abține de la a-i reprezenta ca jucând vreun rol în conflictele dintre națiuni.
Acest lucru este atât de adevărat încât, de îndată ce timpul harului și al locuirii Duhului Sfânt aici jos se încheie în Apocalipsa prin răpirea Bisericii în cer (Apoc. 5), vedem reapărând mențiunea de războaie neîncetate între oameni. Această perioadă se sfârșește la cap. 19 prin apariția, în Persoana lui Hristos, a Dumnezeului oștirilor cerești, câștigând biruința asupra tuturor oștirilor împăraților pământului.
5 Creștinul și serviciul militar
După ce am stabilit până aici, după Cuvânt, care este poziția creștinului față de o patrie pământească, față de autorități, și care este, de la venirea darului Duhului Sfânt, caracterul, în întregime spiritual, atribuit războiului, pentru creștin, ne este ușor să abordăm în final chestiunea responsabilității creștine cu privire la serviciul militar.
Aici, doresc să amintesc în primul rând un principiu de toată importanța, stabilit la începutul acestei scrieri, referitor la purtarea copiilor lui Dumnezeu. Această purtare este influențată de gradul lor de libertate față de lume sau față de lege, și de aceea nu o putem aprecia după o regula uniformă. Ar fi o nebunie. Am putea la fel de bine să condamnăm toate războaiele lui Israel sub regimul legii. Creștinii, neeliberați de lege, precum locuitorii de altădată a văilor valdeze, s-au luptat, în ignoranța lor, cu vrăjmașii lui Hristos, cu armele cărnii (firești, n.t.), și au fost susținuți de Dumnezeu în măsura credinței lor și a cunoștinței lor. Dar nu ar trebui să tragem concluzia că Dumnezeu aprobă la copiii Săi lipsa libertății, pentru că El o susține și răsplătește întotdeauna credința, în orice mediu s-ar produce ea. Mulți creștini nu merg atât de departe încât să vadă un semn al aprobării divine în diferențele de opinii care ne separă. Ei reprezintă poporul lui Dumnezeu ca atâtea regimente care luptă pentru un scop comun, fiecare sub un steag diferit. Această afirmație este o gravă eroare. Oștirea creștină și lupta creștinului nu are decât un singur steag și decât o acțiune colectivă. "Purtați-vă", spune apostolul, "într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie că vin și vă văd, fie că sunt absent, să aud despre voi că stați tari într-un singur duh, cu un singur suflet, luptând împreună cu credința Evangheliei" (Filip. 1:27) ; și din nou : "Împliniți-mi bucuria să gândiți la fel, având aceeași dragoste, cu un suflet, gândind una" (2:2).
Acesta este singurul caracter pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl aprobă. Dar dacă divergențele de apreciere și de purtare dintre copiii lui Dumnezeu nu pot fi justificate în niciun fel, ele pot fi totuși explicate. Ele depind adesea de necunoașterea gândurilor lui Dumnezeu revelate în Cuvântul Său și Dumnezeu ține seama de această necunoaștere cu toată răbdarea și cu o bunătate infinită. Alteori ele sunt rodul neascultării și a lipsei de supunere față de gândurile Sale ; în aceasta, ele sunt nescuzabile, căci Dumnezeu ne-a revelat gândurile Sale în Cuvântul Său cu un scop. Creștinii îl înțeleg diferit, se obiectează. Această obiecție îi condamnă în mod categoric pe cei care o fac. Cuvântul lui Dumnezeu nu este de neînțeles. El este dat, nu savanților, ci la cei simpli, pentru a-i face inteligenți. Inteligența omenească nu-l poate înțelege, dar Duhul Sfânt, în creștin, ni-l învață, ni-l aplică și ne cercetează, pentru intenția noastră, chiar "lucrurile adânci". Scripturile sunt precum oceanul : sonda nu poate atinge fundul, dar la suprafața sa, cea mai fragilă barcă poate ajunge în port.
Aceste divergente există, dar Cuvântul lui Dumnezeu ne învață cum trebuie să ne comportăm față de ele : "Deci câți suntem desăvârșiți să gândim aceasta; și, dacă gândiți ceva altfel, Dumnezeu vă va descoperi și aceasta. Dar la ceea ce am ajuns, să umblăm pe aceleași urme" (Filip. 3:15-16).
Dacă deci există diferențe între creștini în ceea ce privește serviciul militar, tratat în aceste pagini, în loc să se lupte unii cu alții, să așteptăm ca Dumnezeu să ne învețe, și să căutăm unirea sfinților în adevărurile care le sunt comune, în loc să accentueze dezbinarea în lucrurile care nu sunt cunoscute tuturor.
De asemenea, pentru minți conștiincioase, marea întrebare care se pune în legătură cu serviciul militar se referă la gradul de supunere datorat autorităților. Unii, după cum am văzut mai sus, recomandă această supunere în măsura în care ea nu intră în conflict cu voia lui Dumnezeu ; alții cred că această voie nu este destul de clar exprimată în Cuvânt pentru a-i împiedica să răspundă la chemarea la arme și la obligațiile pe care aceasta o presupune. Ei cred că trebuie să se supună autorităților militare în toate cazurile. Ori, întreb, este posibil lucrul acesta pentru un creștin ? Credeți că, dacă ar fi existat un ucenic al lui Hristos printre soldații care, sub autoritatea militară, Îl duceau pe Domnul la cruce, ar fi trebuit să se supună (acestei autorități militare, n.t.) și să pironească mâinile și picioarele lui Isus ? Nu, nu-i așa ? Dar, remarcați că, în drum spre Golgota, Isus a zis : "Toți cei care i-au sabia, de sabie vor pieri" (Matei 26:52). Deci nu este îngăduit de a scoate sabia. Este îngăduit unui creștin să verse sânge ? Cu totul diferit de economia legii, ceea ce face ca acest cuvânt să fie aplicabil economiei creștine, Dumnezeu i-a zis lui Noe, într-un fel în care îi cuprinde pe toți oamenii : "Din mâna fratelui fiecărui om voi cere viața omului. Celui care varsă sânge de om, de către om i se va vărsa sângele lui" (Geneza 9:5-6). Este îngăduit unui creștin să se răzbune pe vrăjmașii săi ? Cuvântul lui Dumnezeu răspunde : "Nu vă răzbunați singuri, preaiubiților, ci dați loc mâniei (sau : lăsați mânia; n.t.), pentru că este scris: A mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti, spune Domnul. Deci, dacă vrăjmașului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea; pentru că, făcând aceasta, vei îngrămădi cărbuni aprinși pe capul lui" (Romani 12:19-20). - Este îngăduit unui creștin să-l arunce pe vrăjmașul său în iad, în eternitatea unui loc de chin, departe de Dumnezeu, în loc să-l scape de abis ? Este suficient de a pune întrebarea și găsim răspunsul. - Vedeți deci că Cuvântul lui Dumnezeu, care îl scoate pe om în afara regimului legii, este pozitiv în această privință. Dar, din păcate ! nu vedeți, fiind legați, pe de-o parte de conștiința voastră, iar pe de alta de robia față de "elementele lumii", care vă face să vă supuneți autorităților, indiferent de preț. Eu vă respect motivele (de conștiință, n.t.), dar ascultarea față de Cuvântul lui Dumnezeu are mai multă importanță pentru mine decât toate aceste motive.
6 Sfaturi practice
Înseamnă că această întrebare este rezolvată în practică pentru creștin la fel de ușor pe cât ar părea să indice paginile de mai sus ? Nu, și iată de ce :
În cele mai multe țări serviciul militar este obligatoriu, pentru toți, fără deosebire. În țările unde nu este, chestiune nu suferă nicio dificultate : creștinul, conștient de chemarea sa cerească, nu va merge în armată.
În unele țări unde serviciul militar este obligatoriu, statul ține cont de motivele de conștiință ale creștinilor (motive care, de altfel, este trist de spus, sunt decât faptul unei infime minorități), și le permite să se înroleze în trupele sanitare. Această libertate este spre lauda guvernelor care, prin acest mijloc, respectă conștiința subordonaților lor. Creștinul fidel care se folosește de această libertate se va achita de misiunea sa pe câmpurile de bătălie fără a-și cruța viața ; nu se va teme să se expună la cele mai mari pericole pentru a-și împlini datoria sa de iubire față de toți, prieteni și dușmani, trecând prin gloanțe și schije, dând astfel un exemplul unui devotament care nu ezită, după exemplul Mântuitorului, să-și dea propria viață pentru a o salva pe cea a altora. Va avea astfel ocazia să realizeze acest cuvânt al lui Isus : "Cine își iubește viața, o va pierde; și cine își urăște viața în lumea aceasta, o va păstra pentru viața eternă. Dacă Îmi slujește cineva, să Mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Și, dacă cineva Îmi slujește, Tatăl îl va onora" (Ioan 12:25-26). Serviciu admirabil ca acela, smerit și fără aparențe, făcut din sacrificiu de sine, din curaj moral, mult mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decât isprăvile militare ale celor care sunt numiți eroi creștini !
Dar, în alte țări, unde serviciul militar este obligatoriu, nu este lăsată nicio libertate de alegere celor care sunt încorporați. Cu toate acestea, suntem siguri că Dumnezeu va binecuvânta credința și curajul moral al celor care, la recrutare, declară ca sunt gata să-și sacrifice viața pentru a-i ajuta pe răniți, dar că Cuvântul lui Dumnezeu le interzice să verse sânge. Dacă, cu toate acestea, tânărului creștin i se impune de a purta arme, neavând de ales la necesitatea de a se supune oamenilor, totuși el nu este fără resurse : să se roage, să se roage neîncetat. Dumnezeu are în vedere, la copiii Săi, dependența de El, exprimată prin rugăciune, dependență care se potrivește atât de bine cu incapacitatea noastră absolută de a asculta de El prin noi înșine. "Mare putere are cererea fierbinte a celui drept" (Iacov 5:16). De câte ori nu am văzut în războiul actual (primul război mondial, n.t.) un răspuns de la Dumnezeu, printr-o rănire oportună care l-a făcut pe un creștin incapabil să tragă primul său foc de armă, răspuns la cererea celui drept și la rugăciunile adresate lui Dumnezeu de către frații săi. De câte ori creștinii fideli nu au probat, în mijlocul pericolelor, adevărul acestui cuvânt : "Un păr de pe capul vostru nu va pieri nicidecum" (Luca 21:18), în același timp fiind feriți de orice act de violență (din partea lor față de alții, n.t.) (*). De câte ori, dimpotrivă, nu am văzut, în aceleași lupte creștini care erau pradă "entuziasmului național", ambiției de "a fi onorați în ochii comandanților", dorinței de "a-și apăra patria", de a "birui și zdrobi pe dușman", acești creștini, spun, loviți de glonțul ucigaș sau de schijele obuzelor care, fără îndoială, i-au dus imediat în prezența Mântuitorului lor, dar punând capăt unei slujiri care ar fi fost folositoare pentru El, și care l-a făcut pe apostol să spună : "Dacă (trebuie să) trăiesc în trup, merită să trăiesc !" (Filip. 1:22).
(*) O scrisoare scrisă din tranșee, pe frontul de bătălie, și primită când aceste rânduri erau la tipar, confirmă această frază de-o manieră izbitoare. Am transcris un fragment :
5 noiembrie 1914.
"... Individual, și ori de câte ori pot, mă strâng împreună cu doi prieteni din V. și Îi cerem mult Domnului ca El să ne cruțe de lupta corp la corp și ca să ne păzească de a face uz de armele noastre. Ar fi îngrozitor, dacă ar trebui să-l lovim pe aproapele nostru, poate chiar un frate ! ce remușcări dacă trebuie să devii "ucigaș" ! Domnul, în neobosita Lui bunătate, ne-a păzit în această privință până astăzi. Și, referitor la aceasta, câte experiențe bogate am avut. De câte ori am fost pregătiți pentru asalt. Atunci am strigat către Domnul să ne ocrotească, dar L-am rugat, de asemenea, că să nu trebuiască să "lovim". Întotdeauna El a răspuns cu mult peste ceea ce I-am cerut în slăbiciune, și deseori, ca să nu zic întotdeauna, prin mijloacele prin care nimeni nu s-ar fi așteptat. Ce experiențe mișcătoare, minunate, ale intervenției divine, atât de vizibile pentru credincios și, lucru minunat, recunoscute chiar de cei care nu voiau să știe de Dumnezeu, și care erau uimiți, precum mulțimile necredincioase de altădată care, din curiozitate, Îl urmau pe Isus ca să vadă minunile pe care El le făcea, fără să vrea să creadă in El". Elie Sagnes
Acestea sunt sfaturile practice ale experienței creștine bazate pe Cuvântul lui Dumnezeu, cu privire la serviciul militar. Fie ca ele să fie utile unui număr mare de tineri creștini care se confruntă în prezent cu aceste dificultăți serioase. Și dacă, în ciuda a toate, au de suferit, fie ca ei să dea o mărturie credincioasă în mijlocul vieții tulburi, adesea indiferentă, adesea nelegiuită sau violentă, din tabere și tranșee. Fie ca ei să caute comuniunea cu frații lor în Hristos, și (avem atâtea exemple) Dumnezeu Se va lăsa găsit în armată dacă Îl vor căuta ; fie ca ei să se păzească de orice act de violență, de execuții, de împușcături care li s-ar ordona, chiar dacă pierderea vieții lor ar trebui să fie consecința nesupunerii lor ; fie ca ei să fie de ajutor celor nefericiți, fugari și asupriți ; cu riscul vieții lor să-i scape pe dușmanii lor de cei care îi urmăresc ; să evite cel mai mic act de prădare și jaf... Dacă fac așa, Dumnezeul păcii va fi cu ei, îi va păzi și îi va binecuvânta !
7 Apendice
Când am terminat această mică lucrare, un prieten mi-a amintit de o scrisoare a unui scump slujitor al lui Dumnezeu pe care am publicat-o în 1877 și uitată de atunci. Scrisă în anul 1870, în timpul războiului franco-german, ea mi se pare că exprimă, mult mai bine de cât am știut eu s-o fac, o parte din gândurile expuse în această broșură, așa că nu ezit de a o reproduce aici.
Domnului C. E. (1870)
Scump frate,
... Este clar pentru mine, că un creștin, liber să facă ce vrea, nu ar putea niciodată să fie soldat, cu excepția cazului când se află în partea cea mai de jos a scării și nu cunoaște poziția creștină. Este altceva când ești forțat s-o faci. Atunci întrebarea este aceasta : Este conștiința atât de puternic angajată, cu privire la partea negativă a întrebării, încât nu se poate a fi soldat fără a încălca ceea ce este regulă pentru conștiință : Cuvântul lui Dumnezeu ? În acest caz se suportă consecințe; trebuie să fii credincios.
Cea ce mă doare este modul în care ideea de "patrie" a pus stăpânire pe inimile unor frați. Înțeleg foarte bine că sentimentul de patrie este puternic în inima unui om. Nu cred că inima este capabilă de afecțiune față de întreagă lume. De fapt, afecțiunile omenești trebuie să aibă un centru care este sinele (sau : "eul"). Eu pot spune : "patria mea", căci nu este cea a unui străin. Eu spun : "copiii mei, prietenul meu" ; și lucrul acesta nu este un "eu" pur egoist. Cineva și-ar putea sacrifica viața, totul (nu însă sinele, onoarea sa), pentru patria sa, pentru prietenul său. Eu nu pot să zic : "lumea mea".
Dar Dumnezeu ne-a eliberat de "eu" : făcând pe Dumnezeu, și pe Dumnezeu în Hristos, centrul a toate, iar creștinul, dacă este consecvent, declară cu tărie că el caută o patrie, una mai bună, adică o patrie cerească. Afecțiunile sale, legăturile sale, dreptul său de cetățenie, sunt sus. În această lume, el se retrage în umbră, ca în afara vârtejului care amenință să invadeze totul, să ia totul. Domnul este un locaș sfânt (Ez. 11:16).
Că un creștin ezită dacă trebuie să se supună sau nu, îl înțeleg și îi respect conștiința ; dar, că se lasă dus de ceea ce se numește patriotism, aceasta nu este potrivit cerului. "Împărăția Mea", spune Isus, "nu este din lumea aceasta; dacă Împărăția Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei ar fi luptat" (18:36).
Patriotismul este duhul lumii, sub o formă onorabilă și atractivă, dar războaiele vin din poftele care se luptă în mădularele noastre.
Ca om, aș fi luptat cu îndârjire pentru patria mea și nu aș fi abandonat niciodată - Dumnezeu știe - dar, ca creștin, cred și mă simt în afară de toate acestea. Aceste lucruri nu mă mai mișcă. În acest război este mâna lui Dumnezeu și o recunosc : El a ordonat totul dinainte ; îmi plec capul înaintea acestei voințe. Dacă Anglia ar fi invadată mâine, eu m-aș încrede în El. Aceasta ar fi o pedeapsă pentru acești oameni care nu au văzut niciodată război, dar m-aș pleca înaintea voii Lui.
Mulți creștini lucrează în teatrul de război. Pentru aceasta primesc mari sume de bani. Toate acestea nu mă atrag. Dumnezeu să fie binecuvântat că toți acești sărmani soldați să fie ocrotiți, dar aș prefera mai mult să văd frați mergând pe străzile orașului și să-i caute pe săraci acolo unde se găsesc ei în toate zilele. Există mai multă lepădare de sine, mai multă slujire ascunsă, într-o asemenea lucrare. Noi nu suntem din această lume, dar suntem reprezentanții lui Hristos în mijlocul lumii. Fie ca Dumnezeu să păzească pe ai Săi !
J. N. Darby
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu