temelia si adevarul

                                              Creștinul și serviciul militar

                                                                              - I -

     Henri Rossier - 1914

     Dorința exprimată de mai multe persoane de a obține lămuriri asupra unui pasaj din broșura intitulată "Creștinul și lupta popoarelor" (lucrare postata pe acest blog la data de 9-10 februarie) la făcut pe autor să dea, cu privire la acest subiect important, explicațiile despre care a considerat că ar trebui rezervate în această lucrare. Iată pasajul în cauză : "În conflictul actual (primul război mondial, n.t.) creștinul are îndatoriri, atât față de autoritățile militare, cât și față de cele civile ; dar, în ce măsură poate să asculte el de cel care îi pune arma în mână ca să-l omoare pe aproapele său ? Aici vom lăsa să vorbească conștiința individuală a fiecărui copil al lui Dumnezeu, în funcție de cât este el mai mult sau mai puțin luminat cu privire la faptul separării sale de lume. În orice caz, un creștin spiritual cu greu ar putea vorbi despre apărarea patriei sale pământești, ca și cum el ar putea să aibă doua patrii".

     Vom examina diferitele afirmații cuprinse în acest pasaj :

     1     Creștinul are de apărat o patrie pământească ?

     Este evident că nu putem și nu vom aplica aceeași măsură unui creștin care realizează pe deplin poziția sa cerească, față de un alt creștin care este încă supus la ceea ce Cuvântul numește "elementele lumii" (Gal. 4:3, 9 ; Col. 2:8, 20). Aceste "elemente (sau : principii, n.t.) presupun că omul nu este în întregime pierdut și că lumea nu este atât de rea încât să nu se poată îndrepta și îmbunătăți (*). Ori, un creștin care, în timp ce Îl cunoaște personal pe Mântuitorul său, nu face distincția esențială între un om care are nașterea din nou, viața eterna și Duhul lui Dumnezeu, și un un om care, fiind mort în păcatele sale și pierdut,  - un creștin care nu a înțeles că lumea mărturisitoare, fiind condamnată în mod absolut, nu poate să facă parte din poporul lui Dumnezeu - acest creștin, spun, nu poate să se conducă după aceleași principii ca și un creștin conștient că a fost eliberat de păcat și de lume. Acesta din urma știe că a fost scos din veacul rău de acum (Gal. 1:4) ; că el nu este din lume, după cum Mântuitorul său nu este din lume (Ioan 17:14) ; că, fără îndoială, el nu a ieșit din lume, ci este încă în ea, ca trimis cu un caracter și o misiune cerească (Ioan 17:11, 15, 18 ; 20:21).

     (*) De fapt, "elementele lumii" conțin patru afirmații :

     1. Omul este fără îndoială păcătos și rău, dar nu în întregime pierdut, "pieritor", dar nu "mort",

     2. El are deci posibilitatea de a dobândi o dreptate (prin sine însuși, n.t.) înaintea lui Dumnezeu,

       3. Lumea nu este blestemată, nici definitiv lepădată,

     4. Prin urmare, ea ar fi în stare să se îmbunătățească. Aceste principii nu sunt doar ale  lumii, îndepărtate de Dumnezeu, ci ele sunt admise și de lege, caci ea pune la încercare pe orice om păcătos ; ea presupune că el poate ieși biruitor, deși Dumnezeu știe contrariul. De aceea, apostolul numește principiile legii "elementele lumii" (Gal. 4:3, 9).

     Creștinul eliberat de ceea ce am vorbit, are doua caractere : primul în relațiile sale cu pământul, al doilea în relația sa cu cerul.

     Referitor la pământ, precum Avraam, tatăl celor credincioși (Rom. 4:11), el a părăsit o patrie pământească la care nu are nicio dorință să se întoarcă, pentru a merge spre o patrie cerească pe care nu a luat-o încă în stăpânire. Atitudinea sa în această lume este cea a unui "străin și a unui călător", adică a unui om din afară (Evrei 11:13-16).

     În legătură cu cerul, el este în întregime afară din lume ; el nu este cetățean al ei, nu mai are cetățenie pe pământ : cetățenia lui este cerească (Filip. 3:20) ; "a fost strămutat (lucru actual și nu viitor) în Împărăția Fiului dragostei lui Dumnezeu" (Col. 1:13). Poziția sa, interesele sale, relațiile sale sunt în aceasta Împărăție invizibilă.

     În măsura în care realizam aceste doua caractere, relațiile noastre cu lumea și autoritățile țării în care trăim devin foarte simple și foarte clare. Un creștin care nu le realizează va vorbi despre patria sa pământească, caci contrar lui Avraam, el nu a părăsit-o niciodată. Ori, daca el crede că are o patrie pământească va fi obligat s-o apere și va avea toate motivele s-o facă, și chiar voi adăuga că dragostea pentru patria lui îl va face să aplaude cuceririle făcute de patria lui, anexarea țărilor sau provinciilor limitrofe sau a coloniilor îndepărtate. Aceste ambiții nu se regăsesc numai la popoarele îmbrăcate într-o mărturisire creștină fără viață, ci, din nefericire ! și la copiii lui Dumnezeu care nu au inteligența caracterului lor ceresc. Acest amestec singular de patriotism și creștinism a dat naștere la unii ca Havelock, Gordon, Roberts (ofițeri în armata britanică, n.t.), bărbați nobili și cu caracter cavaleresc, cărora li s-au dat numele de "eroi creștini". Deși le recunoaștem credința, suntem siguri ca ei nu au dobândit în ochii lui Dumnezeu, prin amestecarea virtuților lor militare cu creștinismul lor, renumele pe care acest amestec a făcut să fie câștigat în ochii oamenilor supuși elementelor lumii. Nu este nicio îndoială că întâlnim creștini adevărați în toate clasele societății militare sau civile : foarte rar, fără îndoială, pe tron, rareori printre marii și bogații acestei lumi, căci este greu ca un bogat să intre în Împărăția lui Dumnezeu, dar, de fapt, nu avem dreptul să ostracizăm pe nimeni : Nu am văzut în ultima vreme pe tronul pontifical, un adevărat copil al lui Dumnezeu care a luptat cu credincioșie împotriva propriului cler pentru menținerea autorității Sfintei Scripturi ?

     Creștinul care a înțeles ce înseamnă să ai parte de "chemarea cereasca" (Evrei 3:1) nu va vorbi deci despre apărarea patriei sale pământești. El are de luptat pentru patria lui cerească, iar armele luptei sale sunt altele decât puștile Mauser sau puștile Lebel. Lupta sa nu este cu "sângele și carnea" ; vrăjmașii lui sunt puterile spirituale ; armura lui este toata armura lui Dumnezeu, adică starea unui suflet formată prin Cuvânt și înarmată prin Cuvânt, pentru a câștiga biruința. Cele doua lupte despre care vorbim, carnală și spirituală, fiind în totul opuse una alteia, creștinul care se face campionul primei își vede, cu siguranță, puterea scăzând în lupta spirituala, daca nu și-o pierde în întregime.

     Aceste principii, pentru cine vrea să audă, sunt simple și evidente, și cred că nu ar putea fi combătute decât de creștinii care, fiind asociați lumii civile și militare, au interes să apere falsa poziție pe care o ocupă.

     2     Raporturile creștinului cu autoritățile. Poate să-și revendice drepturile sale civile sau naționale ?

     Afirmând cele de mai sus, nu pretindem că problema serviciului militar nu-i provoacă creștinului serioase dificultăți materiale și morale.

     Cea dintâi mare dificultate, rezultă din obligația de a asculta de autorități, căci această ascultare nu este recomandată în mod pozitiv de Cuvântul lui Dumnezeu. Fie că aceste autorități sunt împăratul, regele, președintele unei republici, magistratul civil, comandantul militar, nu are importanță : creștinul le datorează ascultare. Ele sunt rânduite de Dumnezeu să conducă și să păstorească popoarele, răsplătind pe cei buni și pedepsind pe cei răi, într-un cuvânt pentru a menține ordinea pe pământ. În principiu, protecția lor este asigurată creștinului ca și tuturor celorlalți oameni. În fața unei acuzații nedrepte și mincinoase, apostolul face apel la Cezar (Fapte 25:11). Ori, pentru el nu era vorba despre caracterul lui Nero, omul cel mai crud și cel mai corupt din împărăția sa, prigonitorul atroce al creștinilor, ci de omul rânduit de Dumnezeu pentru a oferi protecția sa acuzaților nevinovați și a le face dreptate. Și, să observăm bine, Pavel a făcut apel la împărat, în niciun caz pentru a scăpa de moarte, căci era conștient că merge înaintea ei, și, în plus, "dacă ar  fi făcut ceva vrednic de moarte, ar fi primit să moară", dar el nu avea altă dorință, vorbind astfel, decât să împlinească acest cuvânt al lui Dumnezeu : "Trebuie să mărturisești și la Roma" (Fapte 23:11 ; vezi si Fapte 26:32). Niciodată apostolul nu s-a prevalat de cetățenia sa (romană, n.t.) pentru a se împotrivi autorității, chiar nedreaptă. El a suportat nedreptatea : de trei ori a fost bătut cu nuiele și nu a protestat. Când, împreună cu Sila, este bătut cu nuiele la Filipi, a suportat această batjocoră publică, după care face cunoscută calitatea lui de cetățean roman (Fapte 16:37). Ar fi putut să revendice cetățenia lui ca un drept înainte de a primi loviturile, dar nu a făcut-o, nevrând să se sustragă de la suferințele pentru Evanghelie. În aceeași ocazie, atunci când Satan, eșuând în împotrivirea lui în public, căutând să suprime, prin tăcere, mărturia lui Dumnezeu, Pavel zice : "După ce ne-au bătut în public necondamnați, pe noi, care suntem romani, ne-au aruncat în închisoare și acum ne scot pe ascuns ? Nu așa, ci să vina ei înșiși să ne scoată". Toate acestea nu erau nicidecum revendicarea unui drept, ci o simplă constatare în interesul Evangheliei, al cărei apărător era apostolul (Filip. 1:16). Lucrul acesta era atât de adevărat încât, în cazul particular, Pavel, în loc să-și afirme dreptul lui de a rămâne în cetate, a ascultat de rugămintea magistraților  și a plecat (Fapte 16:40). Îl vedem din nou, în Fapte 22:25, întrebându-l pe centurion despre limita puterii sale asupra lui, cetățean roman, care avea această cetățenie prin naștere și care nu era condamnat - nu pentru că ar fi vrut să scape de o pedeapsă nedreaptă, deși, în cazul precedent, a avut, fără îndoială, mai multă credință decât în acesta ; dar nu era liber să facă apel la conștiința  și îndatoririle acestui om de război ? În ce privește cetățenia lui, el nu a dobândit-o, precum comandantul, ci "o avea prin naștere". După cum am văzut, el a recunoscut uneori, fără a pretinde protecția care i se cuvenea, privilegiul pe care i l-a conferit această cetățenie și, alte ori, nu a ținut cont de ea, pretenția sa neavând în vedere decât interesele Evangheliei.

     Insistăm asupra acestui lucru pentru a arăta că un creștin care își cunoaște chemarea cerească nu va apela la drepturile sale aici jos. El poate fi, prin nașterea lui, cetățeanul localității în care locuiește, și această poziție, nu o poate nici schimba, nici anula, cu atât mai puțin să o revendice. Ea îi asigură protecția autorităților localității natale ; și dacă primește cu recunoștință această protecție când îi este oferită, el nu protestează, când ea îi este refuzată ; dar, în schimb, se consideră ca având îndatoriri față de autoritățile care îl protejează, și nu se consideră, el a cărui cetățenie este cerească, ca fiind scutit de aceste îndatoriri când aceleași autorități îi refuză protecția sau îl persecută.

     Din nou observați că, atunci când este vorba despre drepturile sale naționale, Pavel le privește, nu ca pe un câștig, ci ca pe o pierdere datorită lui Hristos (Filip. 3:7), părăsind totul, fără excepție, și considerându-le ca gunoaie. Aceasta neîmpiedicându-l să fie israelit și beniamit la origine, așa cum era roman din naștere, dar naționalitatea lui nu avea valoare pentru el decât pentru a chema pe poporul său, cu o dragoste arzătoare și neobosită, să se întoarcă la Hristos (Rom. 9:3).

     Aceasta este deci poziția creștinului față de autorități. Dacă drepturile lui sunt respectate, el nu se va prevala de ele și le va părăsi fără ezitare când este vorba să sufere pentru Domnul. Niciodată nu va pune în balanță drepturile sale cu îndatoririle sale. Pentru el datoria rămâne, chiar daca dreptul cel mai evident i-ar fi încălcat, și ascultă de autorități, oricare ar fi ele, deoarece ele sunt rânduite de Dumnezeu.