temelia si adevarul

 

                                               Cartea Profetului Habacuc

                                                                            - I -

     Henri Rossier (1916)

     1     Cap. 1 : Sfințenia căilor lui Dumnezeu față de Israel și față de națiuni

     1.1     V. 1: Introducere

     „Profeția (sau "Oracolul") pe care a văzut-o profetul Habacuc‟ (*).

     (*) Aprox. 615 I.H. (?), Biblia fr., n.t.

     Totul ne folosește ca învațătură din Scripturi, fie că ne vorbește, fie că păstrează tăcerea. Ele tac cu privire la persoana lui Habacuc și cu privire la data profeției sale. Cercetările minuțioase ale criticilor au ajuns la concluzii din cele mai contradictorii cu privire la timpul în care a scris profetul. Atunci când datele Cuvântului sunt destul de clare pentru a ne permite să plasăm profeția în mediul în care ea avut loc, primim multă lumină și zidire; când Dumnezeu nu vorbește, cercetările savanților, oricât de interesante ar fi ele, au o valoare foarte limitată pentru creștin.

     După unele indicii ar fi totuși destul de probabil ca Habacuc să fi profețit sub domnia lui Iosia. Două împrejurări ar putea să ne confirme acest gând. În primul rând, idolatria din Israel nu este menționată în Habacuc, apoi Caldeeanul (și nu Asirianul, ca sub Manase) este semnalat aici ca vrăjmașul poporului.

     Oricum ar fi, semnificația morală a acestei cărți iese în evidență cu atât mai puternic cu cât Duhul lui Dumnezeu omite împrejurările scrierii ei. Într-adevar, Habacuc nu dezvaluie decât foarte puțin din evenimentele profetice, dar descrie caracterul lui Dumnezeu în căile Sale cu privire la starea morală a poporului și a națiunilor. Apoi ni se face cunoscut rezultatul produs prin această revelație asupra inimii profetului. Acesta din urmă devenind astfel un eșantion al stării morale a rămășiței din timpurile de la sfârșit. Toate acestea prezintă un interes deosebit și au o mare semnificație pentru noi. Terenul împrejurarilor istorice fiind înlaturat, avem de-a face imediat cu principii care acționează la fel asupra oamenilor de astazi ca și a celor de atunci. În prezența acestor principii, căile perfecte ale lui Dumnezeu, în guvernarea Sa și în sfințenia caracterului Sau, sunt îndreptațite și, contemplând aceste lucruri, cei credincioși nu pot decât să adore perfecțiunea divină.

     Starea morală în mijlocul căreia trăia Habacuc este următoarea: în Israel erau o mulțime de lucruri rele, fără ca să fie menționată idolatria, ca în Țefania; la vrăjmașul său, Caldeeanul, o idolatrie grosolană, dominată prin înălțarea omului; la profet, un duh întristat și o inima îndurerată, dar luminată de învățătura divină. El învață să trăiască prin credință sa, așteptând gloria viitoare, dar se revarsă în laude înainte de a primi lucrurile promise.

     Am spus deja că analogia dintre zilele lui Habacuc și ale noastre este izbitoare și, prin aceasta, profeția lui are pentru noi o importanță imensa. Această remarcă este confirmată de faptul că, în Noul Testament, citatele acestui profet susțin și ilustrează toată doctrina apostolului Pavel cu privire la dreptatea lui Dumnezeu, la credință, la viață, la învierea lui Hristos, la venirea Lui, la mânia lui Dumnezeu care se descoperă din cer și, în final, la glorie! Taina Bisericii, ascunsă în Vechiul Testament, este singura exceptată din această enumerare.

     Astfel se afirmă acordul constant între diferitele părți ale Cuvântului lui Dumnezeu. Ele alcătuiesc un tot, un ansamblu asupra căruia am insistat în altă parte. Studiul constant al acestui acord îi va păzi pe creștini să aibă încredere în criticii savanți, adversari ai Cuvântului fără să-l înțeleagă, oameni fără minte, care cred că pot interpreta Scriptura cu inteligența lor, și cărora Dumnezeu le spune: „Voi nimici înţelepciunea înţelepţilor şi voi înlătura priceperea celor pricepuţi‟ (1 Corinteni 1:19).

     1.2     V. 2 – 11. Dumnezeu nu este indiferent la nelegiuirea poporului Său. El îi va judeca prin caldeeni.

     „Doamne, până când voi striga şi Tu nu vei auzi? Strig către Tine: «Violenţă!» şi Tu nu salvezi. De ce mă faci să văd nelegiuire şi Te uiţi la nedreptate? Pentru că jaful şi violenţa sunt înaintea mea şi este ceartă şi izbucneşte neînţelegere. De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se arată niciodată, pentru că cel rău împresoară pe cel drept; de aceea judecata iese strâmbă‟ (v. 2-4).

     Observăm, din aceste prime versete, un caracter special al lui Habacuc printre profeți mici. Mica ne-a facut să asistăm la o discuție, cu întrebări și răspunsuri, între Domnul, profetul Său și diferiti alți interlocutori, discuție care se încheie printr-o pledoarie în care acuzatul este înaintea judecătorilor. În Naum, Domnul singur Se adresează, la rândul Său, diferitelor personaje care sunt implicate. Aici,  asistăm la o discuție cu totul intimă între profet și Dumnezeul său. Habacuc Îi vorbește Domnului și Acesta îi răspunde. Exista o analogie, sub acest aspect, între el și Ieremia, dar toată drama se petrece în inima și în conștiința profetului; și nici un incident personal nu o întrerupe, cum se întâmplă pe parcursul profeției lui Ieremia. Nelinștea îl cuprinde la vederea a ceea ce se întâmplă, dar împrejurările în sine nu par să-l afecteze personal. Ele ridică înauntrul lui întrebari atât de chinuitoare, încât simte nevoia să-și revărse inima în sânul Domnului, pentru a fi eliberat de tulburarea profundă pe care acestea i-o cauzează. Habacuc este un om al credinței și primul lui cuvânt : „Până când?‟, o dovedește, dar credința lui are nevoie să fie susținută și luminată deoarece este amestecată cu slăbiciuni. Ea primește un răspuns plin de îndurare pentru că Dumnezeu mustră necredința, dar nu și slăbiciunea naturii noastre omenești. Slăbiciunea noastră întalnește simpatia Aceluia care a fost ispitit în toate asemenea nouă, dar fără păcat (v. Evrei 4:15), doar la noi păcatul întotdeauna prezent, este amestecat într-o măsură mai mare sau mai mică cu slabiciunea. Apostolul însuși găsea plăcere în slăbiciunile sale, și putea să se laude cu ele, în măsura în care ele nu erau amestecate cu carnea (2 Corinteni 12:9-10) căci, dându-i acele suferințe, Domnul a găsit un mijloc de a-Și desăvârși puterea Sa în apostolul Său preaiubit.

     Cuvântul „până când‟, după cum vedem deseori în profeți și în psalmi, este strigătul credinței. Această credință exprimă certitudinea că Dumnezeu va răspunde în timp și loc, dar până atunci, ea acceptă necazul ca o încercare necesară. Acesta va fi strigătul rămășiței întristate a lui Israel, traversând necazul cel mare de la sfârșit, având certitudinea că este ultimul cuvânt al judecăților lui Dumnezeu și că el pregătește venirea glorioasă a lui Mesia, o domnie a libertății, a dreptății și păcii. Totuși, aici este puțin diferit. Dacă profetul este un martor, separat de popor, el nu suferă personal violența ca rămășița, ci el asistă la violență și o constată. Aici, cauza nu este idolatria lui Israel, ci mai degrabă ceea ce a caracterizat, de la începutul istoriei sale, omul depravat prin păcat (v. Geneza 6:11) și anume violența, cu tot cortegiul ei de nelegiuiri, de asuprire, distrugeri, discordie și certuri în popor (v. 2-3). În zilele noastre, ca și în zilele profetului, orice inimă, preocupată cu interesele Domnului, poate constata aceste lucruri. Ele sunt înaintea noastră ca și înaintea lui Habacuc. Ceea ce sporește neliniștea este faptul că vedem că ele se produc, ca odinioară, în mijlocul acelora care au înca pretenția că sunt poporul lui Dumnezeu, într-o vreme când Domnul i-a abandonat deja. Atunci, dacă sufletul nostru, ca și cel al profetului, nu a a înțeles înca de ce Dumnezeu permite acest rău și nu îi pune capăt, strigăm: „De ce mă faci să văd nelegiuire?‟ și „Te uiți la nedreptate?‟ Vorbind astfel, noi uităm două lucruri, constatate de catre profetul Naum: „Domnul este încet la mânie‟; și  „Domnul este bun‟ (Naum 1:3, 7). Strigăm către El: „Strig către Tine: «Violenţă!» şi Tu nu salvezi‟. Am vrea să-L vedem pe Dumnezeu intervenind când este o stare morală care știm că este o urâciune înaintea Lui. În fond, există întotdeauna un anumit egoism în aceasta slabiciune, deși ea este și expresia iubirii noastre față de cei credincioși care trec prin aceste timpuri dezastruoase.

     „Tu nu salvezi‟. Aici este vorba nu despre o mântuire spirituală, ci de o eliberare temporară. Sufletul neliniștit ar vrea să vadă pacea restabilită și pe cei violenți judecați și desființați. Violența se află sub ochii noștri, și Dumnezeu nu răspunde! Repet, aceasta nu este lipsă de credință, ci este strigătul neliniștii unui suflet slab, care se află în prezența unei probleme, care i se pare de nerezolvat. De ce îngăduie Dumnezeu răul? Cum se face că pare să-i uite pe ai Săi, lăsându-i fără apărare în mijlocul acestui sistem al răutății omului? Profetul va primi răspunsul, dar diferit de ceea ce și-ar fi imaginat. El va trebui să treacă printr-o perioadă de instruire dureroasă, dar foarte binecuvântată pentru sufletul lui, până va înțelege ce dorește Dumnezeu să producă în inima alor Săi care trec prin aceste zile de încercare.

     „De aceea legea este fără putere‟, adică legea dată odinioară de Domnul Însuși, și care avea rostul de a zdrobi voința omului. „Judecata dreaptă‟ pe care omul ar fi trebuit să învete s-o practice sub îndrumarea legi, nu s-a arătat niciodată; dimpotrivă, „cel rău împresoară pe cel drept‟. Să remarcăm acest cuvânt: „cel drept‟. Îl vom regăsi în capitolul 2. Profetul are conștiența intergrității sale, precum, mai târziu, rămășița credincioasă a lui Israel când va trece prin judecățile de la sfârșit, dar el nu a primit încă răspunsul și nu vede biruința răului asupra binelui. El Îi adresează lui Dumnezeu „de ce‟-urile sale, dar pe care nu le-ar fi pus dacă nu ar fi avut încredere că Dumnezeu îi va răspunde. Cum se face că „judecata dreaptă nu se arată niciodată‟, și că,  dacă în cele din urmă este o judecată, ea este contrariul la ceea ce ar putea aștepta un suflet evlavios și drept: „judecata iese strâmbă‟, iar cel credincios, oriunde s-ar întoarce nu  întâlnește decat nedreptate și nelegiuire.

     Domnul va răspunde la această întrebare, dar, până atunci, cel drept nu poate decât să constate ceea ce Dumnezeu a constatat din toate timpurile, de la apariția păcatului. În afară de cei drepți care sunt îndreptațiți prin credință, nu a existat în lume niciun om drept. Dacă este vorba de caracterul național al lui Israel, Cuvântul ne spune că, sub domnia lui Roboam, chiar și „în Iuda erau lucruri bune‟ (2 Cronici 12:12); că, sub domnia lui Ezechia, Iuda, oricât de vinovat ar fi fost, a umblat totuși cu Dumnezeu și cu sfinții cei adevărați, dar nu a mai fost așa în domniile care au urmat. Sub domnia lui Iosia, prin profetul Țefania, aflăm ce gândea Dumnezeu cu privire la acea „națiune fără rușine‟, cetatea “răzvrătită, stricată și asupritoare”,  la “căpeteniile ei, la judecătorii ei, profeții și preoții ei (Țefania 2:1; 3:1-4). La fel este și aici: starea morală a lui Israel la sfârșitul istoriei sale, nu era mai bună decât cea a omului, la începutul istoriei sale. De fapt, această stare nu s-a schimbat niciodată. Criticii care spun că descrierea de aici nu poate aparține decât unei stări a poporului sub o domnie rea, ca cea a lui Manase, se înșeala în totalitate.

   Dacă este vorba de împărați, căpeteniile responsabile ale lui Israel, Dumnezeu a făcut ca binecuvântarea poporului să depindă de purtarea lor. Așa se face că vedem cum, sub anumite domnii ale împăraților lui Iuda, răul a fost ținut în frâu, dreptatea a fost restabilită, evlavia față de Dumnezeu recunoscută,  slujirea la templu a fost restabilită, fără ca inima națiunii să se fi schimbat. Pe de altă parte, guvernarea unui împărat rău chiar a agravat această stare morală și nefericită, introducând sau favorizând o idolatrie fără rușine, la care inima stricată a poporului s-a dedat imediat. Pasajul pe care îl vom cita poate să se refere la orice domnie, dar cel mai probabil la cea a lui Iosia, căci idolatria lui Israel nu este menționată (*).

     (*)   Starea poporului o puteți vedea în Mica 7: 2-3 ; Ieremia 5:15-29 ; 7:5-6 ; 20:8.

     „Priviţi printre naţiuni şi vedeţi şi minunaţi-vă cu uimire; căci fac o lucrare în zilele voastre pe care n-o veţi crede chiar dacă vi s-ar istorisi‟ (v. 5).

     Aici avem răspunsul la întrebarea profetului, răspuns care nu i se adresează lui, ci celor răi de care el se plângea. Cei răi sunt invitați să privească „printre națiuni‟ și să ia seama cu uimire cum va răsplăti Domnul răutațile lor. În acel moment Asirianul nu era încă distrus, dar Domnul avea să-i ridice pe caldeeni. La această putere El avea să adauge și alte popoare, dar, în primul rând, poporul lui Dumnezeu. Acesta din urmă ar fi putut crede că, eliberat de sub jugul Asirianului, a scăpat de asupritor; dar, dimpotrivă, urma să fie sub un jug mult mai greu și crud, și, judecata cea mai grozavă, Domnul avea să ia puterea lui Israel și să o încredințeze Babilonului, „capul de aur‟ al monarhiei națiunilor. Aceasta era soarta care-l aștepta pe acest popor rău, dar era în același timp răspunsul la strigătul profetului: „Strig către Tine: «Violenţă!» şi Tu nu salvezi‟. Domnul  răspunde, arătându-i slujitorului său că dacă nu îl salvează pe cel drept de violența celor răi, este pentru că pedeapsa este gata să cadă asupra lor. Sub loviturile Babilonului, Israel și țara lui urmau să cadă și apoi va fi dus  în robie. 

     Dar Duhul Sfânt dă acestei profeții o semnificație mult mai extinsă, după cum vom vedea în capitolul 13 din Faptele Apostolilor. Sosit împreună cu Barnaba la Antiohia Pisidiei, Pavel a ținut în sinagogă o cuvântare, al cărei conținut, dacă o privim cu atenție, are drept text acest cuvânt al profetului nostru. Acolo unde “nu era mântuire”, și unde profetul spunea: „Tu nu salvezi‟, Dumnezeu a ridicat lui Israel ca Mântuitor, un Isus mort și înviat. Cuvântul acestei mântuiri era trimis chiar acelora care L-au lepadat pe Hristos. Toți au auzit acest cuvânt, și cei dintre ei care se temeau de Dumnezeu, au fost chemați să-l primească (v. Fapte 13:23, 26). Poporul nu L-a cunoscut pe Isus, nici glasul profeților care Îl anunțau; mai mult chiar, ei L-au judecat pe Mesia al lor, împlinind astfel ceea ce  Habacuc a zis despre ei: „Judecata iese strâmbă‟ (1:4). Atunci apostolul le aplică cuvântul “profeților” și în special acela al profetului nostru, dar îl citează și îl comentează în legătură cu starea celor cărora el se adresează : „Priviţi,  dispreţuitorilor, şi miraţi-vă şi pieriţi; pentru că Eu fac o lucrare în zilele voastre, o lucrare pe care nicidecum n-o veţi crede, dacă v-o va spune cineva»‟ (Fapte 13:41). Ei nu mai trebuiau să “privească printre națiuni‟, căci de mult timp caldeenii au fost înlocuiți de alte puteri, apoi de Roma, ultima dintre toate. Din zilele lui Habacuc, jugul națiunilor a apăsat greu asupra poporului; în timpul predicării lui Pavel, Israel era asuprit de cea de-a patra monarhie a națiunilor. Și apostolul nu a spus ca profetul nostru: „fac o lucrare în zilele voastre‟. Lucrarea, Dumnezeu a făcut-o, și această lucrare nu era judecata. Marea mântuire era vestită, mai întâi iudeilor și,  dacă ei o disprețuiau, daca erau „disprețuitori‟, apostolul se întorcea către națiuni. Acestea erau atunci cele care aveau să privească la iudei și să vadă judecata acestui popor pentru că au refuzat harul în Isus. Este ceea ce urma să se întâmple chiar în acea cetate Antiohia, unde iudeii au respins mântuirea lui Dumnezeu în Hristos, socotindu-se ei înșiși nevrednici de viață eternă. Apostolii, „scuturând praful de pe picioare împotriva lor, au venit în Iconia‟ (Fapte 13: 46, 51)

     Astfel, potrivit lui Pavel, Evanghelia este răspunsul la plângerea profetului: „Tu nu salvezi‟. Era mântuirea când poporul merita judecata; dar, dacă ei au disprețuit harul, o judecată mult mai grozavă decât captivitatea Babilonului, chiar decât jugul romanilor, le era rezervată : distrugerea Ierusalimului și risipirea definitivă a iudeilor printre națiuni.

     Avem aici un exemplu cum Dumnezeu folosește Cuvântul Său, și vom gasi altele pe parcursul acestui studiu. Dumnezeu scoate, din aceste fonduri inepuizabile, adevăruri ascunse ochilor oamenilor și le pune în lumină, adevăruri care proclamă harul atunci când lumea nu se putea aștepta decât la judecată. Dar ce trebuie să fie această judecată daca omul respinge cu hotărâre harul ?

     Este important să remarcăm aici, ca peste tot când este vorba de interpretarea întregii profeții, că apropiată judecată prin intermediul caldeenilor prefigura o judecată viitoare, pentru care ea este numai un preludiu, iar eliberarea temporară a devenit, în învățătura apostolului, imaginea mântuirii eterne.

     „Caci, iată, ridic pe caldeeni, naţiunea aceea amarnică şi năvalnică ce străbate lăţimea pământului, ca să stăpânească locuinţe care nu sunt ale lor. Ei sunt înspăimântători şi îngrozitori; de la ei înşişi vine judecata lor şi onoarea lor‟ (v. 6-7).

     Domnul are grijă să-l facă pe profetul Său să înțeleagă că, dacă îi ridică pe caldeeni, aceasta nu este pentru că ar fi descoperit în ei anumite calități morale. Dimpotrivă, ei sunt o națiune crudă, și cum ar putea Dumnezeu să-i aprobe? Ei sunt năvalnici, atacă primii, străbat lățimea pământului, invadează lumea și iau în stăpânire locuințe care nu le aparțin. Această sete de a lua în stăpânire teritoriile altuia și a le anexa, diferă ea de ceea ce vedem în zilele noastre? Nu, dar caldeenii sunt nuiaua lui Dumnezeu și pedeapsa Lui asupra lui Israel, ca și asupra națiunilor. „Priviți printre națiuni‟, a spus Domnul. Acest torent care se revarsă și străbate lumea, acest val torențial al judecăților lui Dumnezeu trebuia să-l lovească pe Israel, dar, înainte de a-l înghiți, cu toată grozăvia lui, trebuia să măture totul în calea lui. Era ceva care umple inimile de groază.

     „De la ei înşişi vine judecata lor şi onoarea lor‟. Propria sa voință este ceea ce Caldeeanul numește dreptul lui; la fel și demnitatea lui. El nu ține cont de demnitatea altora, ci consideră că are, prin sine însuși, o demnitate care îl înalță deasupra lor. Bunul plac și mândria lui fără limite îl conduc. Nu avem oare și noi înaintea ochilor exemple asemănătoare? Credinciosul ar putea dori ca acestă mandrie să fie doborâtă, dar Dumnezeu i-a spus: Nu vezi tu că aceste judecăți vin de la Mine și că, începând de la națiunile din jurul tău, ele îți sunt destinate?

     Urmează apoi descrierea vie și înspăimântătoare a puterii caldeene: „Și caii lor sunt mai iuţi decât leoparzii şi sunt mai repezi decât lupii de seară; şi călăreţii lor se avântă cu mândrie; şi călăreţii lor vin de departe: zboară ca un vultur care se repede să sfâşie. Ei toţi vin pentru violenţă: mulţimea feţelor lor priveşte înainte şi adună captivi ca nisipul. Da, el îşi bate joc de împăraţi şi căpeteniile sunt demne de dispreţ pentru el; râde de orice întăritură, pentru că îngrămădeşte ţărână, şi o ia‟ (v. 8-10). În Ieremia gasim trăsături asemănătoare și deseori aceleași expresii (v. 4:13; 5:6, etc.). Asirianul și Caldeeanul au trăsături de caracter comune, dar, la primul am impresia că vedem o organizare mai mica pentru a invada și a măcelări: rapiditatea și agerimea lor sunt ca cele ale unei haite de lupi înfometați, care înaintează cu pași grăbiți, fara zgomot; ochii lor aprinși sclipesc în întuneric, ei sunt siguri de prada lor. La momentul stabilit, iată avântul călăreților care vin de departe, rapizi ca vulturii; atacul este furibund, așa cum ne-a fost prezentat deja în profetul Naum (2:3-4 ; 3:1-3). „Ei toți vin pentru violență‟. Profetul, consternat de starea poporului, striga către Domnul: „Violență!‟ Dumnezeu îi arată că această violență îsi va găsi dreapta răsplătire în violența Babilonului. „Adună captivi ca nisipul … râde de orice întăritură‟. Nu am asistat noi în zilele noastre la spectacole asemănătoare? Istoria se repetă, spun oamenii pentru a se consola. Desigur, răspundem noi, dar aceasta este deoarece caracterele omului păcătos, repetăndu-se dupa bunul lor plac, sfidează sfințenia lui Dumnezeu și Îl provoacă. S-a putut vedea oare în trecut mai clar ca azi vreo putere care să râdă de orice întăritură? Dar, când este rândul să cadă și puterea Babilonului, „împărații și căpeteniile lui‟ sunt de râs pentru alții, cum fuseseră odinioară pentru ei de râs împărații națiunilor.

     „Atunci gândul lui se va schimba şi va trece înainte şi va fi vinovat: această putere a lui a devenit dumnezeul lui‟ (v. 11).

     Vine însă un moment în care căpetenia națiunii caldeene, cel care este considerat de Domnul ca responsabil al misiunii judiciare pe care i-a încredințat-o Dumnezeu, își va schimba gândul. În loc să se considere a fi un instrument, el va depăși limitele misiunii sale și va păcătui. Nu înseamna că nu ar fi păcătuit de mai bine de o mie de ori înainte prin cruzimea lui, prin mândria și idolatria lui, dar, la un moment dat, propriile sale puteri vor lua pentru el locul lui Dumnezeu. Puterea pe care Domnula pus-o în mâinile sale devine dumnezeul său. El a facut din putere, puterea lui, obiect de închinare. În ea se încrede și ei îi aducea omagiu. Acest conducator al imperiului caldeean nu a ramas un caz izolat. În istoria timpurilor de la urmă, succesorul direct al Babilonului, Fiara romană „a cărei rană de moarte fusese vindecată‟ nu va avea altă religie decât aceasta. Este religia pe care filozofia unui Nietzsche o recomandă și pe care o proclamă conducătorii militari ai vremii. La sfârșitul istoriei umanității va fi mult mai puțin chestiunea idolatriei grosolane, decât a adorării omului, din care lumea îsi va face idol.  Idolatrii de altădată se închinau, potrivit atributelor puterii sale, de iubire, dreptate, unui dumnezeu necunoscut, caruia imaginația lor le-a dat un chip de om sau animal; pe când idolatria viitoare se va închina omului ca idol. Această tendință s-a arătat de timpuriu în istoria imperiilor (v. Daniel 2:6-7, 11) și a atins, în trecut, punctul său culminant în divinizarea împaraților romani. Dar omul divinizat nu se poate lipsi de un dumnezeu. Antihristul care se face adorat ca Dumnezeu, va fi adoratorul puterilor pe care Satan le va supune lui (Daniel 11:38).

     1.3     Cap. 1:12-13 Profetul îndreptățește caracterul Dumnezeului său și căile Sale față de Israel 

 

     “Nu ești Tu din eternitate, Doamne, Dumnezeul meu, Sfântul meu? Noi nu vom muri. Doamne, Tu l-ai hotărât pentru judecată. Și Tu, Stânca, l-ai rânduit pentru mustrare. Tu ai ochii prea curați ca să privească răul și nu Te poți uita la răutate” (v. 12,13).

      Deși Cuvântul lui Dumnezeu nu anunță decât judecăți (v. 5-10), inima profetului se revarsă în recunoștință față de Domnul. Comunicarea divină îi dă siguranța că Dumnezeu est Dumnezeul lui, Sfântul lui, un Dumnezeu care este într-o relație cu el, om slab, neputincios, ignorant și nefamiliarizat, oricât de profet ar fi, cu gândurile Lui tainice. Acest Dumnezeu este „Dumnezeu din eternitate‟ și, prin urmare, Cel al promisiunilor făcute lui Israel. El l-a luat pe Habacuc, reprezentantul poporului Său, sub protecția Sa; El S-a dat profetului Său, iar profetul aparține Lui. Ce privilegiu, când sufletul poate vorbi lui Dumnezeu cu o astfel de intimitate! Și cu cât mai mare este pentru noi, cei care cunoaștem un Dumnezeu revelat deplin în Hristos, și putem spune: Tatăl meu, Domnul meu, Mântuitorul Meu!

     „Noi nu vom muri‟. Cum să ne îndoim, când cunoaștem personal un astfel de Dumnezeu, că viața, o viață eternă ne aparține? Habacuc neavând, ca noi, revelația completă a „cuvântului vieții‟, nu putea merge atât de departe ca noi, dar el știa că poporul lui Dumnezeu “nu va muri”, și că pedeapsa divină care l-a atins nu se va sfarși prin nimicirea lui. El a primit răspuns la primul său „de ce‟ și a înțeles acum ceea ce, pentru el, era o taină : Dacă Caldeeanul este “ridicat” și “întărit”, aceasta  este în vederea judecății și a pedepsei, rezultatul violenței și nelegiuirii poporului. El a fost ridicat pentru aceasta, dar aceasta dovedește că Stânca veacurilor, „Stânca lui Israel‟, nu Și-a abandonat pentru totdeauna poporul. Când un tată își pedepsește fiul nu o face pentru a-l ucide, ci pentru a-l forma după propriul său caracter. Dumnezeu acționează la fel față de noi, ca să avem parte de sfințenia Sa. Ce gând mângâietor printre toate celelalte! Dumnezeu ne recunoaște când ne pedepsește, și ne pedepsește pentru că ne recunoaste drept copiii Săi. Dar este imposibil ca El să vadă răul și să nu se ocupe de el; trebuie să-l respingă; ochii Săi sunt prea curați pentru a-l privi. „De ce mă faci să văd nelegiuire şi Te uiţi la nedreptate?‟ a spus profetul la v. 3. El a înțeles acum că dacă Dumnezeu l-a “făcut să vadă nelegiuirea” (și cum altfel ar fi putut s-o judece ?), Dumnezeu nu o poate suporta în prezența Sa, că ochii Lui nu se acomodeaza decât cu ce este perfect curat, neputând să se oprească decât asupra binelui perfect.De fapt, pe acesta din urmă s-au odihnit privirile Sale cu o plăcere de nespus: ele au întâlnit aici, pe pământ, în mijlocul împrejurărilor care erau numai întuneric, păcat și întinăciune, un  Om smerit până în punctul cel mai de jos, dar perfect în această smerenie, și în El dragostea Sa și-a găsit  toată plăcerea. Profetul a înțeles, de asemenea, ca răspuns la întrebarea sa : „De ce Te uiți la nedreptate‟ (v. 3), că Dumnezeu “nu Se poate uita la rău” (v. 13). Ce orbire pusese deci stăpânire, chiar pe un profet, pentru că, având de-a face cu guvernarea lui Dumnezeu, nu era în stare să înțeleagă aceasta enigmă? Ah! pentru a o înțelege trebuie să-L cunoști pe Dumnezeu! Contemplarea răului nu ne va face niciodată să cunoaștem caracterul lui Dumnezeu, contemplarea lui Dumnezeu ne învață despre adevăratul caracter al răului.

     1.4     Cap.1:13-17  :  Va fi Dumnezeu indiferent față de nelegiuirea vrăjmașului?

     Ceea ce profetul tocmai aflase i-a trezit sentimente calde pentru poporul său. La început el era preocupat numai de starea groaznică în care acesta din urmă se cufundase; acum el înțelege interesul pe care Dumnezeu îl are pentru Israel, în acelasi timp în care și el a fost învățat cu privire la  principiile guvernării lui Dumnezeu față de acest popor. Dar, bucurându-se de comuniunea cu Dumnezeul său, cum am văzut în v. 12, el îndrăznește pentru a mai pune o altă întrebare, adica un al doilea „pentru ce‟.

„Pentru ce Te uiţi la cei care lucrează cu necredincioşie şi taci când cel rău înghite pe unul mai drept decât el?‟ (v. 13). Dacă nu “Te poți uita la răutate”,  iată, totuși, că “Te uiți”, fără să Te miște, la cel care lucrează cu necredincioșie;  fără să faci nimic; iată că, departe de a interveni, Tu pari a fi indiferent față de răul care atinge poporul Tău, care, oricât de vinovat ar fi, este mai drept decât vrăjmașii lui. Intr-adevar, erau în  Israel, printre multe rele, unele lucruri bune, care nu se găseau la națiunile din jur, și așa cum s-au văzut sub domnia lui Iosia, lucruri despre care Habacuc era un exemplu viu. Din acest punct de vedere, Israel era mai drept decât vrăjmașii săi. Profetul dorea să cunoască și această enigmă. Dacă Dumnezeu recunoaște ceva bun la aceia care sunt asupriți de cel rău, de ce îl  favorizează El pe cel rău în ceea ce face? Cu toate acestea, înainte de a primit răspunsul divin, profetul înțelege un lucru: „Şi îi faci pe oameni ca peştii mării, ca târâtoarele care n-au nici un stăpân peste ele‟ (v. 14). Dacă Dumnezeu a încredințat oamenilor o guvernare, El are dreptul să-i lipsească în întregime de aceasta – așa cum a privat pești mării și mulțimea animalelor de pe pământ și le-a dat ca pradă aceluia în mâinile căruia a încredințat puterea. Așa avea să fie cu națiunile cucerite de Babilon; și aceeasi soartă urma s-o aibă și Israel, care fusese organizat altădată sub guvernarea lui Dumnezeu și care, părăsindu-L pe Domnul, avea să fie fără împărat, fără căpetenie și fără nici o resursă împotriva vrăjmașului (v. Isaia 63:19; Osea 3:4).

     „El îi scoate pe toţi cu undiţa, îi prinde în plasa lui şi-i adună în năvodul său: de aceea se bucură şi se veseleşte. De aceea aduce jertfe plasei lui şi arde tămâie năvodului său; pentru că, prin ele, partea lui a devenit grasă şi hrana lui, aleasă‟ (v. 15-16). Profetul continua să înțeleagă o parte din ce avea să se întâmple. El este în comuniune cu gândul lui Dumnezeu exprimat în v. 11: „Această putere a lui a devenit dumnezeul lui‟. El vede că vrăjmașul s-a folosit de puterea care i-a fost încredințată pentru a face din năvodul și din plasa lui un idol, și cărora le aduce închinare ca instrumente ale biruințelor sale. Putem să ne întrebăm dacă, sub o altă formă, lucrurile sunt diferite astazi ? Și, dacă este așa, „Va goli el pentru aceasta plasa lui şi va înjunghia el neîncetat naţiunile fără cruţare?‟ (v. 17). Va suporta Dumnezeu aceasta folosire profană și idolatră a puterii, și va dura pentru totdeauna asuprirea națiunilor?

     Cele două mari întrebări puse de profet sunt deci cu privire la guvernarea lui Dumnezeu față de poporul Său și ale  aceleiași guvernări față de lume. În Noul Testament, la acestea raspund prima și a doua epistolă a lui Petru.

     Aceste întrebări ale profetului denotă multă intimitate cu Dumnezeu, în același timp cu o recunoaștere a ignoranței și o mare dorință de a fi învățat de El. Fără această cunoștință a persoanei Lui, ceea ce se întâmplă în lume va rămâne întotdeauna pentru noi  în starea unei enigme indescifrabile.