Cartea Profetului Habacuc
- III-
Henri Rossier (1916)
3 Capitolul 3 : Rugăciunea lui Habacuc
„O rugăciune a profetului Habacuc, pe şighionot‟ (v. 1).
Concluzia față de tot ce a auzit profetul din gura Domnului se rezumă la o rugăciune care este, în același timp, cerere, mulțumire și laudă, produse de o credință deplin asigurate de credincioșia Domnului față de promisiunile Sale (*). Aceasta este compusă din patru părți.
(*) Cuvântul „șighionot‟, pluralul pentru „șigaion‟, „strigăt mare‟ (Psalm 7) pare să indice, potrivit unui critic recent, o serie de strigăte și de laude înălțate care compun ceea ce aici se numește “o rugăciune”. Această interpretare mi se pare foarte plauzibilă având în vedere diviziunile naturale pe care le întâlnim în rugăciunea lui Habacuc.
3.1 Prima parte – v. 2
Prima parte cuprinde versetul 2:
„Doamne, am auzit ce ai spus Tu şi, m-am temut. Doamne, însufleţeşte lucrarea Ta în mijlocul anilor! În mijlocul anilor, fă-o cunoscut! În mânie, aminteşte-Ţi de îndurare!‟
În cap. 1:2, profetul a spus : „Până când voi striga şi Tu nu vei auzi? Strig către Tine …‟. Cum a putut el să rostească un asemenea cuvânt : “Tu nu vei auzi”? În tot ceea ce urmează, Domnul, în învățăturile Sale, îi arată că a auzit și că El aude întotdeauna. El ii explica, cu o condescendență aproape paternală, dreptatea judecăților pe care le-a făcut să cadă asupra poporului Său și asupra vrăjmașilor poporului Său, dar i-a arătat, în același timp, că cel drept nu este fără resurse când trece prin judecăți, caci el va trăi prin credința sa. El i-a spus în final că Dumnezeu va fi glorificat și înălțat personal într-un timp viitor și că lumea întreagă va fi umplută de cunoștința gloriei Lui.
Acum profetul poate spune: „Am auzit‟ și nu: „Tu ai auzit‟, căci prima mea întrebare nu a fost decât rezultatul slabei mele credințe , dar acum am cunoștința gândurilor Tale; căci Tu mi-ai dat-o; nu mai trebuie să aștept domnia Ta pentru a le înțelege; credința m-a făcut să mi le însușiesc.
Dar în fața anunțului judecăților Tale „m-am temut‟. Într-adevar, ce groaznice sunt judecățile Tale, făcute să umple inima de o teamă aducătoare de mântuire! Dar acum am să-Ți cer un lucru, și cât de mult îl doresc : „Însuflețește lucrarea Ta în mijlocul anilor! În mijlocul anilor, fă-o cunoscut‟, înainte de timpul de la sfârșit despre care ai vorbit (2:3), lucrează în har printre noi! Eliberarea din Egipt a deschis „începutul anilor‟ în care Domnul a manifestat lucrarea Sa în favoarea poporului Său și profetul dorește ca Dumnezeu s-o însuflețeasca acum, înainte de a introduce, la sfârșitul anilor, eliberarea milenară. El știa că atunci era timpul mâniei: un motiv în plus pentru a face apel la îndurarea lui Dumnezeu, căci tocmai atunci când judecatile Lui se dezlănțuie asupra lumii, suntem chemați să ne bazam, acum ca și atunci, pe lucrarea harului Sau. Rugăciune profetică a lui Habacuc va primi răspuns când Israel va fi readus la viață, aceasta având ca rezultat alcatuirea unei rămășițe credincioase, pentru care profetul este o imagine înaintea ochilor noștri.
3.2 A doua parte - v. 3-15
A doua parte cuprinde versetele de la 3 la 15. Ea descrie eliberările lucrate de Domnul în trecut și intervenția lui viitoare în favoarea poporului Său.
3.2.1 Prima diviziune – v. 3-6
Această diviziune descrie ieșirea din Egipt.
„Dumnezeu a venit din Teman şi Cel Sfânt de pe muntele Paran. Oprire. Gloria Lui acoperă cerurile şi pământul este plin de lauda Sa. Şi strălucirea Lui era ca lumina. Raze ieşeau din mâna Lui; şi acolo era ascunsă puterea Lui. Înaintea Lui mergea ciuma şi o flacără arzătoare ieşea la picioarele Lui‟ (v. 3-5).
Aceste versete ni-L prezintă pe Domnul ieșind de la răsărit, din Teman și din muntele Paran care domină pustiul ce poartă acest nume; într-un cuvânt, din teritoriul Edomului, pentru a veni în ajutorul poporului Său și a-l elibera de robia Egiptului nimicind națiunile care îl asupreau și erau împotriva lui (*).
(*) În Deut. 33:2, Domnul a venit din Sinai, din Seir și Paran pentru a elibera pe poporul Său și a-i da legea. În Judecatori 5:4, cântarea Deborei celebrează, ca și cea a lui Habacuc, intervenția Domnului venind din Seir pentru a nimici pe vrăjmașii poporului Său. Psamul 18:7-19 celebrează aceeași intervenție, dar are în vedere în mod special pe vrăjmașii de la sfârșit. Psalmul 68 asimilează eliberarea din Egipt cu cea de la sfârșitul timpului. Psalmul 77, scoate din eliberarea din Egipt asigurarea că Domnul va izbavi pe poporul Său din necazul cel mare de la sfârșit. Toate aceste pasaje deci, ca și rugăciunea lui Habacuc, celebrează intervenția lui Dumnezeu în trecut, pentru a răscumpăra poporul din Egipt, ca o garanție a intervenției viitoare în zilele de la urmă.
„El a stat şi a măsurat pământul; El a privit şi a tulburat naţiunile; şi munţii cei de veacuri s-au risipit, dealurile străvechi s-au afundat; căile Lui sunt eterne‟ (v. 6). Națiunile care au incercat să se opună lui Israel au fost risipite, puterea Egiptului antic a fost zdrobită dintr-odată; dealurile eterne, autoritățile întărite de Dumnezeu Însuși și care, datorită acestui fapt, ar fi trebuit să aibă o durată nelimitată, „s-au afundat‟ odinioară înaintea Celui care a venit de pe muntele Său sfânt pentru a elibera pe poporul Său.
Profetul adaugă: „căile Lui sunt eterne‟. Ce siguranță dă acest gând pentru credința! Ceea ce a făcut în trecut va face și în viitor; la El nu există modificare, nici umbră de schimbare. Fie ca este vorba de judecată sau de eliberare, căile sfințeniei și ale iubirii se repetă și se desfasoara, întotdeauna la fel până la marginea dealurilor eterne (Geneza 49:26).
3.2.2 A doua diviziune – v. 7-15
În această diviziune găsim asemănarea dintre eliberarea profetică viitoare și cea din Egipt, care nu este decât o imagine slabă.
„Am văzut corturile Cuşanului în durere; covoarele ţării Madianului au tremurat‟ (v. 7). Profetul contemplează acum evenimente care nu au avut loc încă, dar pe care el le privește în viziune ca fiind trecute, și se raportează la lucruri viitoare pe care credința lui le consideră absolut sigure. Ținuturile lui Cuș la vest și la nord, Arabia la răsărit și la sud, vor tremura înaintea Domnului. Eliberarea din trecut, când Israel a ieșit din Egipt, este departe de a fi atât de mare ca aceasta eliberare viitoare. - „S-a mâniat Domnul pe râuri? Era mânia Ta împotriva râurilor? Era vuietul Tău împotriva mării, de ai călărit pe caii Tăi şi Te-ai suit în carele Tale de biruinţă?‟ (v. 8). Dacă El desființează hotarele națiunilor și lovește El Însuși mulțimea dezorientată a popoarelor, scopul Lui, făcând astfel, este nu numai judecata, caci carele Sale de luptă sunt care ale mântuirii. Va trebui, fără îndoială, ca judecățile să-și urmeze cursul până la capăt, ca loviturile vestite prin Cuvântul lui Dumnezeu să se abată asupra popoarelor și ca hotarele națiunilor să fie răsturnate; ca autoritățile care guvernează să fie cuprinse de spaimă; ca lumea întreagă să scoată strigăte de disperare, ridicându-și în zadar mâinile rugătoare în mijlocul potopului care se va revărsa asupra lor (v. 10); nimic nu va putea opri lupta dusă de Domnul împotriva celor răi până la nimicirea lor totală. Va fi ca în zilele lui Iosua, când „soarele s-a oprit şi luna a stat până ce naţiunea s-a răzbunat asupra vrăjmaşilor săi‟ (v. 11; Iosua 10:12). Dar, mai mult, mânia divină nu va cruța țara Lui Însusi, țara lui Israel. Poporul necredincios și apostat va primi, ca și celelalte națiuni, loviturile mâniei Domnului (v. 12).
Rezultatul la toată această revărsare imensă de calamități va fi mântuirea lui Israel. „Ai ieşit pentru salvarea poporului Tău, pentru salvarea unsului Tău, ai zdrobit capul din casa celui rău, ai dezvelit temelia până la gât‟ (v. 13). Nu este acesta un lucru minunat? Acest popor mic, care, pe deasupra, este și reprezentat printr-o rămășiță aparent neînsemnată, este totuși obiectul grijii Dumnezeului atotputernic, care va răsturna lumea întreaga pentru a-l salva. Aceasta pentru că Israel este unsul Lui, pe care El l-a însemnat cu pecetea Duhului Său, pe care l-a dobândit cu prețul propriei Sale vieți și pe care dorește să-l aibă ca tovarăș al gloria Sale, să fie aproape de El, în centrul unei guvernări unde va domni dreptatea eternă. Dacă adevaratul Israel este lipsit de importanță în ochii oamenilor, el va fi „comoara deosebită‟ a lui Hristos în ziua puterii Lui. Nu vorbim aici despre Biserică, de soția Mielului, ale cărei binecuvântări sunt mai presus decât cele ale lui Israel, după cum cerul este mai presus de pământ. Vechiul Testament nu ne vorbește niciodată de această soție, dar inimile noastre se interesează de „femeia iudaică‟ deoarece Hristos, Domnul, Mesia și Împăratul ei Se interesează de ea, o privește cu plăcere, ca fiind bijuteria Lui prețioasă și va împlini față de ea toate promisiunile din vechime, de care nu I-a părut rău niciodată. Oricare ar fi fost necredinciosia națiunii, niciodată inima Împăratului ei nu s-a schimbat față de ea. Dacă a trebuit să o alunge pentru un timp, ca pe o femeie infidelă, într-un viitor apropiat, El o va primi din nou, după ce o va curăți prin focul judecății, prin acel necaz care, înainte să vina, făcea să tremure de teama inima profetului nostru. Găsim acest gând exprimat în versetul 13, din pasajul minunat din Isaia unde Domnul este văzut venind din Edom, din Boțra, umblând în măreția puterii Sale. El singur a călcat în teasc și a zdrobit popoarele în furia Lui,caci El spune: „Pentru că ziua răzbunării era în inima Mea şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei‟ (Isaia 63:1-6).
Atunci va fi „zdrobit capul din casa celui rău‟, dezvelind temelia până la gât (v. 13), pasaj ce face aluzie, fara îndoială, la Caldeean care și-a zidit casa pe nedreptate (2:9), dar care ne îndreapta gândurile spre“cel rău” de la sfârșit, a cărui casă va fi distrusă, de la cap până la temelie. La fel este și în versetul 14, în care se desfășoară conflictul final. Toate națiunile „au ieșit ca un vârtej‟ pentru a risipi aceasta sărmana rămășiță întristată și fără putere și ca s-o înghită în ascuns, căci am remarcat în mai multe rânduri, pe parcursul studiilor noastre profetice, că națiunile de la sfârșit nu-și vor arăta deschis planurile lor, ci vor hrani în ascuns intenția de a le smulge prada aliaților lor de o zi. Dar, când Se va arăta Hristos, va fi suficient să se arate caii acestui războinic puternic, pentru a călca și a nimici puterea formidabilă asmuțită de Satan împotriva Lui și a poporului Său. Capitolul 19 din Apocalipsa (v. 11-16) ne prezintă tabloul sublim al acestei scene razboinice, arătându-ne să-l vedem sub aspectul său ceresc, ceea ce profeția din Vechiul Testament nu a facut niciodată.
3.3 Partea a treia – v. 16
A treia parte cuprinde versetul 16.
„Am auzit şi lăuntrul mi s-a cutremurat; buzele mele tremurau la acest glas; mi-a intrat putrezirea în oase şi am tremurat înăuntrul meu, ca să mă odihnesc în ziua strâmtorării, când invadatorul lor se va sui împotriva poporului‟.
Acest verset este concluzia și rezumatul celor de mai înainte. După cum spusese profetul în versetul 2, el auzise și se temea de perspectiva mâniei divine, dar el a mijlocit pentru popor, pentru ca Domnul să-Și amintească de îndurarea Lui față de el. Acum, toată scena sfârșitului a trecut prin fata ochilor săi. El și-a amintit de judecățile executate odinioară asupra țării Egiptului și asupra tuturor vrăjmașilor lui Israel, atunci când Dumnezeu a vrut să răscumpere pe poporul Său. Privirile sale profetice s-au îndreptat apoi spre judecățile de la sfârșit și a înțeles că ele nu puteau să aibă în vedere, precum cele de odinioară, decât salvarea poporului lui Dumnezeu. El a văzut și a realizat toate acestea, însă lucrul acesta nu l-a împiedicat, și chiar mai mult decât la începutul cântării sale, să nu tremure până în străfundul ființei lui și să nu simtă putreziciunea intrându-i în oase, ca Daniel, când a văzut “viziunea cea mare”, când “culoarea feței i s-a schimbat, stricându-se, și a pierdut orice vlagă” (Daniel 10:8); această pregătire a fost necesară pentru a putea primi comunicările profetice, și a pătrunde în gândurile lui Dumnezeu. Așa că îngerul l-a liniștit pe Daniel: „Nu te teme, om preaiubit; pace ţie, fii tare, da, fii tare!‟ (v. 19). La fel este și aici, în această scurtă scenă pe care ne-o prezintă Cuvântul. Profetul tremura și trece printr-o completă judecată de sine, dar aceasta a fost pentru a se putea “odihni în ziua strâmtorării”. Această lucrare de conștiință, acest sentiment al neputinței totale, această convingere cu privire la stricăciunea naturii noastre, sunt necesare pentru a putea găsi odihnă, fie că este vorba de istoria trecută, prezentă sau viitoare a omului. Aici, această odihnă este viitoare. Profetul o dorește pentru ziua necazului care este, după cum am văzut de atâtea ori pe parcursul acestor studii, ziua necazului cel mare pentru Israel, ziua când vrăjmașul „se va sui împotriva poporului‟. Din mai multe pasaje din profeți, știm cine va fi acel vrăjmaș și care vor fi armatele care vor ataca Ierusalimul. Profetul este asigurat de eliberarea finală și de odihna definitivă, dar Cuvântul ne prezintă aici o odihnă anticipată, și anume odihna sufletului în mijlocul celor mai crunte încercări, o odihnă pe care o poate da numai judecata completă de sine și cunoașterea dragostei și îndurării lui Dumnezeu, pe care numai El le poate da.
3.4 A patra parte – v. 17 - 19
A patra parte cuprinde versetele 17 la 19
„Pentru că, deşi smochinul nu va înmuguri şi rod nu va fi în viţe, rodul măslinului va lipsi şi ogoarele nu vor da hrană, turma va fi nimicită din staul şi nu va fi nici o cireadă în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele. Dumnezeu, Domnul este tăria mea; şi El îmi face picioarele ca ale cerboaicelor şi mă va face să umblu pe înălţimile mele‟.
În această a patra parte a Cântării avem expresia minunată a credinței profetului, credință care a crescut de la începutul discuțiilor sale cu Domnul. Dacă, în versetul 16, el aștepta o eliberare viitoare, aceasta nu înseamnă că ea nu putea întârzia. Si credința lui răspunde la cuvântul: „Chiar dacă va întârzia, aşteapt-o‟ (3:3). El o aștepta deci, cu certitudinea că ea va fi precedată de necaz, dar în mijlocul acestei furtuni dezlănțuite el are un adapost asigurat, un mic cort unde va putea găsi odihnă în prezența lui Dumnezeu.
Acum, această speranță îi este suficientă. El știe că odihna va veni după ce va trece necazul. Și ce să facă el acum? Timpul prezent este un timp de secetă totală. El corespunde perioadei actuale prin care trece poporul evreu. Smochinul, vița, măslinul, atâtea simboluri ale acestui popor, sunt fără rod, nu produc nimic pentru Dumnezeu. Lipsește grâul, oile, boii, totul lipsește; nu mai există nici măcar o jertfă care să-l readucă pe Israel în relație cu Dumnezeu!
Nu aceasta ar trebui să simtă și sufletul nostru în ziua de azi? Secetă și foamete spirituală; slăbiciune extremă a mărturiei creștine; mărturie fără viață și fără relație cu Dumnezeu… „Dar eu‟, adaugă profetul. - Acest drept care trăiește prin credință lui și-a însușit mântuirea promisă, ca un lucru actual. Dar el se bucura nu în odihna, la care înca nu a ajuns, nici chiar în mântuire. El are o bucuria mult mai excelentă decât aceasta; el Il are pe Domnul Însusi, Dumnezeul mântuirii sale. Acest Dumnezeu care nu îi ascunde nimic, care îl tratează ca prieten, care îi revelează gândurile Sale cele mai tainice, pe a cărui îndurare poate conta când toate lipsesc, acest Dumnezeu ale cărui binecuvântări sunt eterne, Domnul lui, este Cel în care el se bucură și se va bucura întotdeauna: „Ne vom veseli şi ne vom bucura de tine‟ spunea Sulamita; „Ne vom aminti de iubirea ta mai mult decât de vin‟ (Cântarea 1:4). Astfel, Dumnezeu dă „cântări de bucurie noaptea‟ (Iov 35:10). Profetul este de acum înainte în comuniune deplină cu Domnul. El a înțeles, încă de la început, că “Domnul, Dumnezeul său și Sfântul său” este lumină și că ochii Lui sunt „prea curați ca să privească răul‟ (v. 1:12-13), dar acum el se bucură în El, gustă perfecțiunile Persoanei Sale și înțelege dragostea Sa, dragostea “Dumnezeului mântuirii lui” (Ps. 24:5).
Dar Domnul nu este numai bucuria lui; ci și tăria lui (v. 19), atunci când el, profetul, nu are nicio putere. „Ferice de omul a cărui putere este în Tine!‟ (Psalm 84:5). Datorită Lui, într-un timp de slăbiciune extremă, când nici una dintre lucrurile promise nu s-a realizat, picioarele noastre sunt făcute ca ale cerboaicelor; noi putem urca pe înălțimile noastre, pe care le putem străbate cu pași ușori, fericiți, repezi și liberi. Locurile cerești ne aparțin, sunt ale noastre, domeniul care ne-a fost atribuit. Ce contează seceta pentru cei care Îl au pe Domnul și puterea Lui, bucuria Lui, pentru cei care se bucură de toate binecuvântările spirituale în locurile cerești?
„Către mai-marele muzicii. Pe Neghinot (instrumentele cu coarde)‟.
Cum să te mai miri apoi că, în acele timpuri dezastruoase, Habacuc a regăsit închinarea, ca în zilele bune ale lui David și ale lui Solomon? El își încredințează cântarea mai-marelui muzicii pentru a fi cântată cu viori și harfe. El realizează dinainte lauda viitoare pe care Israel o va aduce în templul său restaurat.
Dar noi, preaiubiților, nu avem și noi același privilegiu? Nesiguranța absolută a lucrurile de pe pământ ne împing spre Domnul și, atunci cand gustăm bogățiile de nepătruns ale lui Hristos, un singur gând pune stăpânire pe întreaga noastră ființă: să ne aruncăm la picioarele Lui și să-L adorăm! Închinarea copiilor lui Dumnezeu poate fi regăsită în mijlocul ruinelor creștinătății.
Încheiem această expunere prin cuvintele pe care le-a spus cineva, cu privire la profetul nostru: „Nimic nu este mai frumos decât această desfășurare a gândurilor Duhului lui Dumnezeu: În mijlocul întristărilor și frământarilor lucrate de Duhul, Dumnezeu răspunde pentru a da cunoștință și a întări credința, pentru ca inima să fie în comuniune cu El‟.
4 Recapitulare
Habacuc ocupă un loc cu totul aparte printre profeți, deși Ieremia, în timp ce cuprinde un orizont mult mai vast, se aseamănă într-un anume fel cu el în ce privește experiențele personale. În primul rând profetul s-a revoltat împotriva domniei violenței în mijlocul poporului; el strigă: „Până când?‟ Dar, de îndată ce Domnul îi anunță judecata lui Israel de către caldeeni, sufletul omului lui Dumnezeu este profund întristat pentru națiunea lui. Asemenea lui Moise, el preia în mâini, ca mijlocitor, cauza lui Israel înaintea Domnului. Dumnezeu îi răspunde că va judeca națiunile pe care le-a folosit ca pe nuiaua Lui. Dar Habacuc însuși învață o lecție personală valabilă în toate timpurile și în toate împrejurările: „Cel drept va trăi prin credință‟. Principiul credinței este singurul pe care trebuie să se bazeze în zilele cele mai rele. Acest verset este nodul central al întregii profeții a lui Habacuc. Din acel moment credința lui cercetează motivele judecăților, meditează la eliberările din trecut, înțelege eliberările care vor veni, trece prin nenorocirile din prezent, cu o bucurie neamestecată, care se leagă de persoana Domnului, cu puterea lui Dumnezeu Însuși și cu bucuria libera și fericită a binecuvântărilor cerești și eterne. Îmbogățit cu asemenea binecuvântări, omul credinței a găsit calea spre Locul prea sfânt, și intră acolo pentru a se închina lui Dumnezeu.
Calea credinței este minunată, deoarece ea ne înalță deasupra tuturor obstacolelor, mai presus chiar de experiențe noastre, și fixează privirile noastre asupra lucrurilor care nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt pentru un timp, dar cele care nu se văd sunt eterne!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu