Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
- XVIII -
Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917
133 Se poate crede fara a avea Duhul lui Dumnezeu ? Exista un interval intre momentul de cand se crede si primirea Duhului Sfant ?
Inainte de a intra in detalii, este important de a avea un gand clar cu privire la termenii din intrebare. La capitolul 19 din Fapte, versetul 2, apostolul ii intreaba pe cativa ucenici care se aflau la Efes : "Ati primit voi Duhul Sfant cand ati crezut ?". Aceasta intrebare ofera deja raspuns la prima chestiune. Ramane sa vedem daca sunt alte locuri din Scriptura care prezinta un sens diferit sau modificat al acestui gand.
Prin expresia "a avea Duhul Sfant", intelegem faptul minunat si unic in caile lui Dumnezeu fata de oameni, ca Duhul Sfant este dat credinciosului pentru a locui in el, trupul sau fiind astfel "templul" sau "locuinta" lui Dumnezeu. Aceasta imagine de "templu" este folosita in doua sensuri similare, dar diferite ; ea se aplica tuturor credinciosilor de pe pamant (vezi 1 Corinteni 3:9, 16, 17 ; Efeseni 2:22) ; dar ea este la fel de valabila si pentru fiecare credincios in mod individual (vezi 1 Corinteni 6:19, 20 ; 2 Corinteni 1:22 ; 5:5 ; Galateni 4:6 ; Efeseni 1:13 ; etc.). De acest ultim sens ne vom ocupa acum.
Sa retinem, totusi, in treacat, ca aceste doua fapte au fost vestite impreuna de Domnul ucenicilor Sai (Ioan 14:16, 17), in termeni care fac o deosebire categorica intre lume si credinciosi ; El a zis : "Si Eu Il voi ruga pe Tatal, si va va da un alt Mangaietor, ca sa fie cu voi pentru totdeauna, pe Duhul adevarului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste; dar voi Il cunoasteti, pentru ca ramane la voi si va fi in voi". Ca Duhul sa fie "cu noi" se refera la primul fapt pe care l-am semnalat, si anume prezenta Duhului Sfant cu toti credinciosii de pe pamant. Ca El sa fie "in noi", acesta este al doilea fapt prin care trupul fiecarui credincios devine templul Duhului Sfant (1 Corinteni 6:19). Cele doua lucruri au avut loc impreuna in ziua Cincizecimii, la zece zile dupa inaltarea Domnului. Duhul Sfant a coborat din cer "umpland toata casa" unde erau adunati ucenicii. In plus, sub forma unor limbi de foc, S-a asezat pe fiecare din ei ; "si toti s-au umplut de Duh Sfant" (fapte 2:1-4).
Este in zadar sa se caute in Vechiul Testament ceva asemanator. Apostolul Petru, cu aceasta ocazie, arata ca Duhul profetic a vestit deja ca aceasta va avea loc ; dar Domnul Isus a spus categoric ca Duhul Sfant nu va putea veni aici jos inainte ca El Insusi sa Se inalte in glorie la Tatal (Ioan 16:7). "Nu era inca Duh Sfant , deoarece Isus nu fusese inca glorificat" (Ioan 7:39).
Iata deci deplinul fundament al mai multor adevaruri, pe care nu trebuie sa le uitam niciodata. In primul rand prezenta Duhului Sfant, pe pamant si in credincios, presupune ca Domnul Isus Hristos, dupa ce a implinit lucrarea de rascumparare a plecat la Tatal. Isus a murit, a fost inviat si glorificat inainte de a trimite Duhul Sfant peste preaiubitii Sai uncenici. Acesta este marele fapt capital, fundamentul din care decurge orice binecuvantare pentru noi. Sa adaugam ca Duhul Sfant a venit la Cincizecime odata pentru toti (Fapte 2), dar fiecare credincios trebuie sa-L primeasca apoi pentru sine insusi. Apoi, sa observam ca Duhul Sfant nu este dat decat credinciosilor ; "lumea nu-L poate primi" ; astfel, trebuie sa fii credincios inainte de a-L primi. Intentia lui Dumnezeu este ca toti credinciosii, de la inaltarea Domnului in cer, sa aiba Duhul Sfant. Lucrul acesta reiese din toate pasajele pe care le-am citat si din multe altele. In acelasi timp, este evident ca in timpul vietii Domnului pe pamant, credinciosii nu au primit inca Duhul Sfant ; caci este spus ca ei "urmau" sa-L primeasca mai tarziu (Ioan 7:39). Este, de asemenea, evident ca in timpul Faptelor existau credinciosi in aceeasi situatie, dupa cum dovedeste pasajul din Fapte 19:2. Si putem cita chiar cazul lui Saul din Tars, care a stat in rugaciune trei zile inainte de a primi Duhul ; Corneliu, care era "evlavios si temator de Dumnezeu", precum si "toata casa lui", si care nu a primit Duhul decat dupa ce apostolul Petru le-a prezentat deplina rascumparare lucrata de Domnul Isus (Fapte 10:44, 45). Mai este inca situatia samaritenilor care au crezut Evanghelia vestita de Filip (Fapte 8:12, 14-16).
Se poate intreba daca toate acestea au fost exceptii si daca, in prezent, ar trebui sa ne asteptam ca Duhul Sfant sa fie primit chiar in momentul cand se crede ? A-L primi inainte de a crede este imposibil ; ideea, dupa cum am vazut, ar fi absolut contrara celor mai formale declaratii ale Scripturii. "Dupa ce ati crezut", zice apostolul, "ati fost pecetluiti cu Duhul Sfant al promisiunii" (Efeseni 1:13). "Toti sunteti fii ai lui Dumnezeu, prin credinta in Isus Hristos... Si fiindca sunteti fii, Dumnezeu ne-a trimis in inima Duhul Filui Sau, care striga: Ava, Tata" (Galateni 3:26 ; 4:6). Mai intai se crede marturia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Sau Preiubit, si apoi este pecetluirea cu Duhul ; El vine sa locuiasca in inima credinciosului.
Deci, chestiunea se rezuma astfel : trebuie sa fie un interval intre aceste doua lucruri ? Ca a existat , este evident, si uneori exista unul, mai scurt sau mai lung. Faptul este ca inainte de a primi pecetea Duhului, credinciosul nu este inca pe adevaratul teren crestin ; si nu este intentia lui Dumnezeu ca el sa ramana in aceasta stare. "Copilasul", in prima epistola a lui Ioan, a primit Duhul Sfant (1 Ioan 2:20, 27) ; si apostolul spune ca nu se poate recunoaste ca fiind al lui Hristos cineva care "nu are Duhul lui Dumnezeu" (Romani 8:9).
134 Poate locui Duhul Sfant in cineva care are o natura pacatoasa ?
Daca prin "natura pacatoasa" se intelege principiul pacatului care exista in inima noastra, epistolele afirma in multe locuri ca acest principiu se afla inca in credinciosi, si ca daca cineva pretinde ca nu-l are, se amageste pe el insusi (1 Ioan 1:8). Existenta carnii in noi (principiul pacatului, n.t.) este unul din motivele pentru care Duhul Sfant este dat credinciosilor. Citim in epistola catre Galateni : "Umblati in Duhul si nicidecum nu veti implini pofta carnii. Caci carnea pofteste impotriva Duhului si Duhul impotriva carnii; iar acestea se impotrivesc reciproc, ca sa nu faceti ceea ce voiti" (cap. 5:16-17). Este deci evident ca Duhul Sfant locuieste in credincios in acelasi timp cu "carnea". Daca aceasta nu ar mai exista, nu ar mai fi niciodata aceasta lupta interioara ; nu ar mai fi nevoie de indemnul sa ne "curatim pe noi insine de orice intinare a carnii si a duhului, desavarsind sfintenia in teama de Dumnezeu" (2 Corinteni 7:1). Sfintenia fiind odata "desavarsita" in acest sens practic, nu ar mai fi nimic de adaugat, nicio crestere in harul si cunostinta Domnului. Aceasta ar fi deja desavarsirea aici jos pe care o vom cunoaste in cer.
Ori, noi stim ca acest lucru este imposibil, atat timp cat suntem in aceste vase de lut, implinind pelerinajul nostru spre patria noastra cereasca. Apostolul insusi avea nevoie sa-si mortifice trupul sau (1 Corinteni 9:26, 27). El spune in alta parte : "Nu ca am obtinut deja premiul sau ca am ajuns desavarsit; insa urmaresc staruitor, ca sa-l apuc, intrucat si eu am fost apucat de Hristos Isus" (Filipeni 3:12).
Cine crede marturia lui Dumnezeu cu privire la Fiul Sau Preaiubit, este un copil al lui Dumnezeu ; este nascut din Dumnezeu. Si pentru ca este in aceasta relatie fericita, Duhul Sfant este trimis in inima lui, mai intai pentru ca, in bucuria deplina a relatiei, el se apropie de Tatal strigandu-I "Ava", si apoi, pentru ca umblarea sa practica sa fie ceea ce se potriveste unei astfel de relatie cu Dumnezeu.
Dar nu ar trebui sa se traga concluzia ca acest adevar pretios permite o slabire in veghere. Dimpotriva, daca Duhul Sfant este intristat, El nu mai poate sa actioneze asupra inimii noastre asa cum ar vrea, constiinta devine rea, si comuniunea cu Dumnezeu este, pentru moment, pierduta.
135 Cum as putea sti daca am cu adevarat Duhul Sfant ?
Intentia lui Dumnezeu, in economia actuala, este ca cel credincios sa fie "pecetluit cu Duhul Sfant". Admitand ca ar exita un interval mai scurt sau mai lung intre momentul de a crede si momentul de a fi pecetluit, - cum trebuie sa recunoastem pecetea Duhului, si sa realizam ca avem Duhul Sfant ? Caci deosebirea intre cele doua lucruri este pastrata intotdeauna in Scriptura, si nu poate fi pecetluire inainte de a crede (*).
(*) Vezi intrebarea 133
Sa vedem mai intai faptul de a crede. In mod evident este o lucrare a Duhului (Ioan 3:5, 6 ; 1 Tesaloniceni 1:5, 6). Ca si credinciosi noi suntem "nascuti din apa si din Duh". Cuvantul viu este dat si transmis prin Duhul ; prin lucrarea Duhului el (Cuvantul, n.t.) este facut eficace pentru cine-l aude. Credinta vine din ceea ce auzim, si ceea ce auzim prin Cuvantul lui Dumnezeu. "Voi sunteti mantuiti prin har, prin credinta, si aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu (Efeseni 2:8). Dumnezeu "ne-a nascut prin Cuvantul adevarului" (Iacov 1:18). Este necesara credinta, nimic altceva decat credinta, pentru a fi un copil al lui Dumnezeu, sau, cu alte cuvinte, pentru a avea viata eterna. Cel care crede are viata (Ioan 3:36 ; Galateni 3:26 ; 1 Ioan 5:1, 10-12, etc.). Unui astfel de om Dumnezeu vrea sa-i dea, de asemenea, Duhul Sau cel Sfant, ca sa locuiasca in el (Galateni 4:6 ; 1 Tesaloniceni 4:8 ; Romani 5:5). Dar, una este a crede prin lucrarea Duhului, si altceva de a primi Duhul Sfant in inima (2 Corinteni 1:22). Aceasta este intotdeauna o lucrare ulterioara.
Putem spune deci ca Dumnezeu ne da sa credem prin Duhul Sau cel Sfant, care face Cuvantul Sau eficace in inimile noastre. Si nu trebuie sa analizam mai mult aceasta lucrare a Duhului. Cuvantul lui Dumnezeu pecetluieste buzele noastre, si face sa taca rationamentele noastre : "Vantul sufla incotro vrea si-i auzi vuietul, dar nu stii de unde vine si unde se duce: asa este oricine este nascut din Duhul" (Ioan 3:8). Omul paralizat din pridvoarele Betesdei nu era in stare sa se arunce in scaldatoare, atunci cand Isus i-a zis : "Ridica-te, ia-ti patul si umbla" (Ioan 5:8) ; totusi, la cuvantul Domnului el s-a ridicat. Trupul lui Lazar a vazut deja putrezirea, fiind de patru zile in mormant, dar, la glasul lui Isus, "mortul a iesit, legat la picioare si la maini cu fasii de panza" (Ioan 11:44). Astfel, cei care sunt morti spiritual in pacatele lor, trec din moarte la viata, atunci cand aud glasul Fiului lui Dumnezeu (Ioan 5:24, 25).
Fiind astfel inviati, Dumnezeu le da Duhul Sau ca sa locuiasca in ei.
Deci, prin ce se face simtita prezenta Duhului ? - La inceput, inainte ca marturia Evangheliei sa fie data deplin, primele semne care au insotit coborarea Duhului Sfant, in ziua Cincizecimii, s-au reprodus la natiuni la fel ca la iudei, si ei vorbeau in diferite limbi pe care nu le-au invatat niciodata, permitand altora sa auda si sa primeasca mesajul harului lui Dumnezeu (Fapte 2:4 ; 10:45 ; 11:15 ; 19:6). Astfel, apostolul Pavel putea sa scrie corintenilor : "Multumesc lui Dumnezeu ca eu vorbesc in limbi mai mult decat voi toti" (1 Corinteni 14:18). A venit insa momentul cand aceste semne trebuiau sa inceteze (cap 13:8). Fie pentru ca martorii adevarului s-au inmultit in toate tarile, fie pentru ca canonul Scripturii era complet, si ca ea era raspandita prin copii si traduceri. Invatatura sanatoasa fiind la dispozitia tuturor, nu mai era nevoie de un "dar" atat de izbitor si remarcabil care, in timp ce producea o mare impresie, putea foarte usor sa degenereze si sa fie utilizat spre folosul mandriei carnale al celui de care se servea. Corintenii aveau nevoie sa fie averizati de acest pericol (1 Corinteni 12, 13, 14). Se pare ca atunci cand apostolii au disparut din scena, Dumnezeu a retras practic acest dar. Prezenta Duhului Sfant nu a incetat, iar marturia pe care o da in inima pastreaza caracterul Sau. Acolo deci trebuie cautate, in prezent, semnele prezentei Sale.
Duhul Sfant marturiseste impreuna cu duhul nostru ca suntem copiii lui Dumnezeu. Prin Duhul Sfant ne putem apropia de Dumnezeu, si ne adresam Lui in cunoasterea si bucuria unei relatii filiale care exista, si Ii strigam : "Ava, Tata". Ava este un strigat, expresia unui suflet, nu care vorbeste lui Dumnezeu, ci care se adreseaza Lui ca "Tata" (Romani 8:15, 16 ; Galateni 4:6). Domnul Isus S-a exprimat astfel in gradina Ghetsimani ; comparati Marcu 14:36 cu Matei 26:39, 42.
Duhul Sfant nu ne vorbeste despre noi insine, nici despre ce se intampla in noi. Prin El inima este hranita cu Hristos, cu Persoana si lucrarea Lui. El ni-L prezinta pe Fiul care L-a revelat pe Tatal, si astfel, invatam care este relatia infinit de pretioasa in care Dumnezeu ne-a asezat. Fiecare poate intelege ca trebuie sa fie in aceasta relatie inainte de a-i cunoaste maretia si intinderea. Un copil nou-nascut nu stie inca ce inseamna sa fie un fiu ; totusi, el este fiu prin nasterea sa.
Apoi, Duhul ni-L prezinta pe Fiul Omului glorificat la dreapta lui Dumnezeu Tatal ; prin urmare, tot ceea ce tine de aceasta glorie devine hrana spirituala a credinciosului, si umple inima lui de speranta, eliberandu-l in acelasi timp de teama de moarte. El invata sa-L cunoasca pe Isus ca si Cap al "Trupului Sau care este Adunarea", si astfel sa pastreze unitatea Duhului prin legatura pacii (Evrei 2 ; Efeseni 1, 3, 4).
Apoi, Duhul Sfant prezinta lucrarea implinita a Domnului Isus, si eficacitatea sangelui Sau, ca singura baza a sigurantei noastre inaintea lui Dumnezeu, si bucuria unei pozitii perfecte, de neschimbat, caracterizata prin sfintenie absoluta, intrucat toata gloria si maretia divina au fost aratate in Hristos la cruce. Vedeti epistola catre Evrei cap. 9:10, si multe alte pasaje asemanatoare.
Deci, daca cineva priveste in launtrul lui pentru a gasi acolo dovezi ca este mantuit, este evident ca aceasta nu este lucrarea Duhului Sfant ; cel care este pecetluit de Duhul nu face aceasta, el priveste la Hristos. Duhul nu pecetluieste credinta noastra, ci El pecetluieste in noi marturia pe care a dat-o Dumnezeu cu privire la sangele lui Hristos ; adica, credinciosul pecetluit de Duhul nu cauta certitudinea mantuirii sale decat in marturia divina. Condus de Duhul, el se preocupa cu Dumnezeu si cu Domnul Isus Hristos, nu cu sine insusi. El cauta gloria Domnului si recunoaste autoritatea Sa, caci lucrarea Duhului este de a-L glorifica pe Isus. Domnul a zis ucenicilor inainte de a-i parasi : "Cand va veni Acela, Duhul adevarului, El va va calauzi in tot adevarul; pentru ca nu va vorbi de la Sine Insusi... Acela Ma va glorifica, pentru ca va lua din ce este al Meu si va va face cunoscut. Tot ce are Tatal este al Meu; de aceea am spus ca va lua din ce este al Meu si va va face cunoscut" (Ioan 16:13-15).
Duhul este caracterizat prin sfintenie si adevar : El ne pastreaza in legatura cu Cel care este "Cel Sfant, Cel Adevarat", ca sa pazim cuvantul rabdarii Sale, asteptandu-L. Impreuna cu mireasa, El Ii spune lui Isus : "Vino", lucrand in inima credinciosilor aceasta asteptare (Apocalipsa 3:7, 10, 13 ; 22:17).
Fie ca Dumnezeu sa ne dea tuturor sa ascultam glasul Duhului Sfant, de a nu-L intrista (Efeseni 4:30), nici de a-L stinge (1 Tesaloniceni 5:19).
136 Mai poate fi iertare pentru cineva care a marturisit credinta crestina, dar care si-a reluat viata in lume ?
Cazul unuia care, dupa toate aparentele, a fost convertit cu adevarat, dar care a abandonat apoi crestinismul este, din fericire, rar. Atunci cand se intampla asa ceva, ne este teama ca marturisirea exterioara sa nu fi fost decat o impresie mai mult sau mai putin trecatoare, si nu rezultatul lucrarii Duhului lui Dumnezeu in suflet.
Iuda Iscariotenul este exemplul cel mai serios si cel mai trist care ar putea fi prezentat. In exterior, totul vorbea in favoarea lui ; niciunul dintre ucenici, pana in ultima clipa, nu au banuit nimic despre adevarata lui stare. Caci, sa nu uitam ca in timpul ultimei cine, cand Isus a zis : "Unul din voi Ma va vinde", fiecare a luat acest cuvant ca o ocazie de a-si examina propria sa inima ; si aceasta era ceea ce Domnul voia. Dar nimeni nu se gandea in mod special la Iuda.
Se presupune chiar ca, in timpul celor trei ani de slujire a Domnului, el s-a bucurat de puterea de a face minuni si vindecari, etc., ca si ceilalti ucenici, tovarasii sai. Cu toate acestea, era in el o radacina de amaraciune (Evrei 12:15). Si ocazia venind, iubirea de bani si-a facut efectul, astfel ca, lasat la dispozitia lui insusi, a cazut fara remediu sub puterea lui Satan. Acesta s-a folosit de el, si Iuda a vandut pe Invatatorul sau pentru treizeci de arginti.
Dumnezeu a prevazut si ingaduit toate acestea, pentru a ne pune in garda impotriva propriilor noastre inimi, intotdeauna inselatoare, si a ne face sa cautam ajutorul si sfanta ocrotire a Domnului in toate lucrurile ; doar El ne poate pastra in sfintenie, dupa cum El singur a putut sa Se daruiasca pe Sine Insiusi pentru noi. "Cel care gandeste ca sta in picioare sa ia seama sa nu cada" (1 Corinteni 10:12).
137 Deoarece Domnul a murit pentru toti oamenii, dupa cum multe pasaje din Biblie dovedesc, se poate spune ca El a purtat pacatele necredinciosilor ?
Este bine sa ne ferim sa afirmam ceea ce Scriptura nu afirma. Un lucru este a indeparta "pacatul lumii" (Ioan 1:29), a-l desfiinta dinaintea lui Dumnezeu, asa cum vor fi "ceruri noi si un pamant nou in care va locui dreptatea" (Evrei 9:26 ; 2 Petru 3:13), - si altceva este de a purta "pacatele noastre" (1 Petru 2:24). Aceasta ultima expresie se aplica credinciosilor, si ne da siguranta ca am fost odata pentru totdeauna curatiti de toate pacatele noastre, scapati de mania care vine si facuti potriviti pentru prezenta lui Dumnezeu, "invredniciti sa avem parte de mostenirea sfintilor in lumina". Acestea sunt cele doua parti ale lucrarii marelui preot in marea zi a ispasirii (Levitic 16:11-19, si 20-22 ; Psalmul 130:3, 4).
Domnul a murit pentru toti (2 Corinteni 5:14), El S-a dat ca pret de rascumparare pentru toti (1 Timotei 2:6) ; dar cei care sunt beneficiarii lucrarii Sale rascumparatoare, sunt cei care cred (Galateni 3:22). Dreptatea lui Dumnezeu, prin credinta in Hristos Isus, este fata de toti (Romani 3:22 ; 5:17, 18) ; dar ea este pentru cei care cred, si care sunt numiti multi (Romani 5:19 ; Evrei 9:28). Aceasta distinctie trebuie sa fie pastrata cu multa grija.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu