Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
- II -
Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917
10 Ce trebuie sa intelegem prin corabiile care au fost construite la Etion-Gheber ? Si ce lectie avem de invatat din aceasta istorie ? (2 Cronici 20:35-37).
Sa privim mai intai faptele. "Corabiile" sunt aici instrumente care serveau pentru a face comert; "Etion-Gheber" era un port, la nord de un brat al Marii Rosii, unde ele se construiau si de unde plecau; Tarsis era tara indepartata unde ele mergeau sa caute lucruri rare si pretioase (2 Cr. 9:21) (*).
(*) Expresia "corabiile din Tarsis" pare o denumire tehnica, desemnand constructii importante, potrivite pentru calatorii lungi si transportul de marfuri grele (vezi intre altele Is. 2:16 Ps. 48:7 ; Ez. 27:25).
Imparatul lui Israel si Iosafat, imparatul lui Iuda, s-au asociat pentru o afacere comerciala, la fel cum au facut mai inainte pentru a lupta impotriva sirienilor. Cu aceasta ocazie, imparatul Iosafat era gata sa plateasca aceasta asociere cu viata sa, daca nu ar fi intevenit Dumnezeu cu mana lui protectoare. Iosafat era un slujitor al lui Dumnezeu, iar Ahazia un om care nu era de folos lui Dumnezeu si care se purta rau. A se asocia cu el insemna din partea lui Iosafat sa cada din nou in acelasi pacat. Dumnezeu l-a facut sa inteleaga prin mesajul profetului; in plus, il pedepseste prin distrugerea flotei sale. Dumnezeu a oprit astfel, de la inceput, derularea unei afaceri care nu era pentru gloria Sa si care ar fi fost un motiv de confuzie pentru Iosafat. Iosafat a inteles lectia; caci atunci cand Ahazia, fiul lui Ahab, i-a propus sa reia afacerea, Iosafat " n-a vrut" (1 Imp. 22:49).
Invatatura care reiese este evidenta. Credinciosul nu trebuie nicidecum sa se asocieze cu lumea. "Nu va injugati nepotrivit cu cei necredinciosi... fiti despartiti", spune Cuvantul (2 Cor. 6:14, 17). Fie ca toti crestinii sa inteleaga insemnatatea acestui indemn !
11 Hristos a fost parasit ca Dumnezeu sau ca Om, atunci cand a strigat pe cruce : "Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai parasit?" (Mt. 27:46 ; Ps. 22:1). In Psalmul 22:6, El zice : "Eu sunt vierme, si nu om".
Este evident, dupa Scripturi, ca Domnul Isus "S-a golit pe Sine Insusi, luand chip de rob, facandu-Se in asemanarea oamenilor" (Filip. 2:6-8) ; Ev. 2:9). Moartea a intrat printr-un om care a pacatuit, la fel invierea mortilor a venit printr-un om, prin Hristos, care este numit "al doilea om" (1 Cor. 15:21, 47). Or, nu se poate invia fara sa se treaca prin moarte. Avem deci aici o marturie destul de clara, referitor la umanitatea lui Hristos in legatura cu moartea, si exista si altele, de exemplu Romani 8:3.
Dar, pe de alta parte, trebuie sa ne pazim sa pierdem din vedere divinitatea Domnului. El era Cuvantul "devenit carne" care a locuit printre noi, "si Cuvantul era Dumnezeu" (Ioan 1:1, 14). Devenind om, El nu a lasat deoparte divinitatea Sa. "Mai inainte de a fi fost Avraam, Eu sunt", spune El, si iudeii au inteles destul de bine ca prin aceste cuvinte El afirma divinitatea Sa de-o maniera categorica, incat ei au luat pietre pentru a-L ucide. Acelasi lucru a fost, atunci cand El a zis : "Eu si Tatal una suntem" (Ioan 8:58, 59 ; 10:30, 31, 33).
Deci este imposibil de a separa in Hristos umanitatea si divinitatea. In natura Sa, El era Dumnezeu, si a devenit om intrand in aceasta lume. Se intelege deci ca in moartea Sa poate fi vazut sub diferite aspecte, asa cum Il vedem in cele patru evanghelii. In primele doua, Matei si Marcu, El ne este aratat ca "parasit" pe cruce. Acolo este vorba deci de ispasire. In Matei, Hristos este prezentat ca "fiul lui David, fiul lui Avraam" (Matei 1:1), in consecinta, aici este vorba mai degraba de umanitatea Lui.
Dar in Marcu, El este "Fiul lui Dumneze" (Marcu 1:1), slujitorul desavarsit al lui Dumnezeu, Fiul Sau Preaiubit in care Isi gasea placerea (v. 11). Gasim aici mai degraba divinitatea Sa, si astfel avem un raspuns la intrebare.
Scripturile sunt chiar mai explicite asupra acestui punct : Matei si Marcu, singurii evanghelisti care relateaza cuvintele lui Hristos : "Pentru ce M-ai parasit?", sunt, de asemenea, singurii care dau marturia centurionului cu privire la moartea lui Isus : "Cu adevarat, Acesta era Fiu al lui Dumnezeu" (Mt. 27:54 ; Mc. 15:39). In plus, Marcu insista asupra expresiei : "Cu adevarat, Omul acesta era Fiu al lui Dumnezeu", si face sa reiasa foarte clar ca moartea Domnului a fost un act deliberat, si nu efectul robiei rasei noastre cazute in pacat si in moarte. Domnul a luat de bunavoie asupra Lui pacatele noastre, si, de asemenea, Si-a incredintat din propria vointa duhul Sau in mainile Tatalui; El Si-a dat viata Lui Insusi (Marcu 15:37-39 ; comp. Ioan 10:17-18). "Scotand un strigat tare, Si-a dat duhul". Aceasta este ceea ce l-a miscat atat de mult pe centurion si l-a facut sa dea aceasta marturie : "Omul acesta era Fiu al lui Dumnezeu".
In final, sa nu uitam ca rascumpararea obtinuta de Domnul este o "rascumparare eterna", infinita in valoarea ei. Trebuia deci o jertfa la inaltimea acestei rascumparari, cea a Mielului lui Dumnezeu, cunoscut inainte de intemeierea lumii (1 Pet. 1:18-20). Dumnezeu a dobandit Adunarea prin sangele propriului Sau Fiu (Fapte 20:28). Si astfel, viata si neputrezirea au fost puse in lumina prin Evanghelie (2 Tim. 1:10).
Expresia "Eu sunt vierme, si nu om", arata treapta de smerenie la care Domnul gloriei a binevoit sa coboare.
12 Psalmul 102:4 : "Inima imi este lovita si se usuca intocmai ca iarba; pantru ca am uitat sa-mi mananc painea". La cine se refera acest verset ?
Avem, in primele unsprezece versete ale acestui psalm, ca si in versetul 23 si in prima jumatate a versetului 24, expresia miscatoare a plangerilor unui om coplesti de o durere profunda. Vedem ca aceasta durere nu provine dintr-un sentiment de pacat. Aceasta tristete vine in urma unei parasiri, a singuratatii morale, neavand pe nimei care sa simpatizeze cu el. Cel care experimentea aceasta, in smerenia lui profunda, se vede urmarit de ura neinduplecata a vrajmasilor sai, care folosesc ocazia smereniei sale pentru a-l batjocori. Este chinul cuiva care intalneste inaintea lui mania lui Dumnezeu (desi nu este vorba de pacat). Este durerea unui om care, fiind "inaltat foarte sus", a fost "aruncat jos" (v. 10), adus in cea mai adanca smerenie, luat la jumatatea drumului sau.
Or, la cine se poate aplica acest pasaj, daca nu la Isus, la Hristos, la Domnul infatisat ca Om ? El a venit la ai Sai pentru a fi Mesia al lor, Imparatul, si El a fost lepadat si dispretuit. El anticipeaza aici, in acest psalm, suferintele si moartea, asa cum vedem in Ioan 12:27 ca a facut in timpul vietii Sale pe pamant. El este cel care in tristete si parasire, in timpul zilelor vietii Sale pamantesti (sau, in zilele carnii Sale, n.t.), a inaltat, cu strigate mari si cu lacrimi, rugaciuni si cereri catre Cel care putea sa-L scape din moarte (Ev. 5:7). Acest psalm este expresia divina a gandurilor si sentimentelor lui Hristos. Spunand : "Nu-mi ascunde fata Ta", El a prevazut dinainte momentul dureros cand va striga : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu ! Pentru ce M-ai parasit"? Aproape de moarte, inima Lui era zdrobita de durere; nu a gasit nicio alinare; era ca iarba uscata de soarele arzator, astfel ca El uita de nevoile trupului Sau. Asa a fost El in Ghetsimani in singuratate, luand impreuna cu El pe prietenii Sai, dar negasind nicio usurare de la ei. El veghea, era in chinul luptei, si ei dormeau. Si in curand vrajmasii Sai se apropie cu batjocurile lor, asteptand mania si cea din urma umilire, moartea pe cruce : "Inaltat sus" (El era Mesia), si "aruncat jos". Numai lui Hristos I se pot aplica toate acestea.
O alta trasatura, care ne este aratata de-o maniera miscatoare, ne este oferita in a adoua parte a psalmului (v. 12-22). In tristetea, durerea si parasirea Sa, Il vedem pe Hristos adresandu-Se lui Dumnezeu, asteptandu-L, si gasindu-Si mangaierea in fermitatea de neschimbat a promisiunilor lui Dumnezeu pentru poporul Sau. Oricat ar fi de parasit, luat (la jumatatea zilelor Sale, n.t), lepadat, El Mesia, Domnul nu va fi mai putin glorificat in restabilerea poporului Sau si a Sionului inaintea natiunilor. Este acelasi gand pe care il gasim in Ioan 12:27, 28 : "Acum sufletul Meu este tulburat. Si ce voi spune? Tata salveaza din ceasul aceasta? Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta. Tata, glorifica Numele Tau". El a parasit totul, S-a dat pe Sine Insusi pentru ca Tatal Sau sa fie glorificat.
Dar a treia parte din psalm ne arata de-o maniera destul de clara ca este vorba despre Hristos (de la jumatatea versetului 24 la sfarsit). Este raspunsul glorios si minunat pe care Dumnezeu il da si pe care epistola catre Evrei (1:10-12) il citeaza ca aplicandu-l Fiului, Celui care S-a coborat si a devenit Om pentru a suferi si a muri. El Insusi este Creatorul cerului si al pamantului; El este totdeauna Acelasi, etern, permanent, subzistand cand cerurile si pamantul vor disparea. El Hristos, lepadat, dispretuit, este Domnul (adica "Iehova", cand este redat astfel "Domnul, n.t.), Creatorul. Contrast minunat si de-o frumusete divina ! acoperit de umilinta si coborare, pe de-o parte, ca Om, si, pe de alta, maretia Sa ca Dumnezeu care nu Se schimba !
13 Cui i se aplica termenul "intelepciunea", si cui ii este atribuita lucrarea creatiei , in capitolul 8 din Proverbe ?
In tot acest frumos pasaj, "intelepciunea" se raporteaza in mod clar la Hristos, care este "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1:24). El este Autorul direct al creatiei (Ioan 1:1-3). Cuvantul "intelepciune" Il implica; vezi Prov. 3:19 ; Ier. 10:12 ; 51:15. Remarcam, de asemenea, ca expresia tradusa prin "copilasul dragostei Lui", din versetul 30 al capitolului 8, are, de asemenea, sensul de "lucrator, mester" sau"arhitect". Cuvintele cu sens dublu sunt frecvente in cartile poetice, si dau o mare putere pasajelor unde ele se gasesc. Vedeti, de exemplu, cat de mult cele doua sensuri de care este vorba raspund intr-un mod admirabil la "pentru El" si "prin El" din Coloseni 1:16. Hristos, "intelepciunea" (sau "Cuvantul" dupa Ioan 1:1), era cu Dumnezeu, din eternitate, inainte de inceputul creatiei (Vezi Prov. 8:22-26). Cele cinci versete care urmeaza vorbesc despre lucrarea din a doua si a treia zi a creatiei, atunci cand Dumnezeu a pregatit pamantul in vederea oamenilor care aveau sa-l locuiasca; si in acesti oameni Si-a gasit Hristos desfatarile Sale, inca dinainte, El care era dintotdeauna desfatarea lui Dumnezeu. Ce fericire pentru noi sa-L cunoastem !
14 Cum trebuie sa intelegem pasjul din cartea Eclesiastul care pare sa coboare omul la nivelul animalelor ? Citim acolo, cap. 3:19 la 21 : "Caci ce se intampla fiilor oamenilor se intampla si animalelor; chiar acelasi lucru li se intampla : cum moare unul, asa moare si celalalt; si o suflare ("suflare" si "duh" sunt acelasi cuvant in ebraica) au toti, iar omul nu are niciun avantaj fata de animal, pentru ca totul este desertaciune. Toti merg spre acelasi loc, toti sunt din tarana si toti se intorc in tarana. Cine cunoaste duhul fiilor oamenilor ? Merge el sus, si duhul animalelor merge el jos, in pamant ?".
Cartea Eclesiastul se ocupa de ceea ce este "sub soare", dupa expresia repetata de mai multe ori. Scopul sau este de a descoperi, prin observatie si experienta, unde se gaseste fericirea, si in ce maniera se poate bucura de ea. Predicatorul, care nu este altul decat imparatul Solomon, avea tot ce ii trebuia pentru a face cautari potrivite ca sa-l conduca la acest scop si pentru a trage concluziile cele mai corecte. El avea toate ocaziile posibile pentru a cerceta toate lucrurile, si el era, ca nimeni altul, dotat cu intelepciune si inteligenta. Ar trebui deci sa nu asteptam sa gasim in aceasta carte o revelatie divina cu privire la starea omului sau la destinul sau; dar constiinta nu este nicidecum ignorata, nici marele fapt - totdeauna potrivit pentru a exersa constiinta - ca "Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rau" (11:9 ; 12:14). Prin aceasta declaratie se incheie examinarea facuta de autor.
Concluzia care caracterizeaza cartea de la un capat la altul este ca "totul este desertaciune". Evenimentele pamantesti sunt infatisate din punctul de vedere al oamenilor si de ceea ce ei urmaresc, cautand mereu fericirea. Cu toate eforturile sale si cu toata perseverenta sa, omul nu poate atinge acest scop; in plus, el nu are nicio putere asupra duhului pentru al tine captiv, sau pentru a impiedica sa nu vina moartea atunci cand i-a sosit ziua mortii. El nu are nicio sansa intr-un astfel de razboi (8:8), si cu siguranta, in prezenta mortii, omul, oricat de inteligent ar fi, nu are mai multa putere decat animalul : "toti sunt tarana si toti se intorc in tarana" (comp. Ps. 49:7-13).
Apoi, lucrul trist de spus, dar ca nu putem tacea, omul, lasat la dispozitia lui insusi, fara ajutorul unei revelatii divine, nu stie ce va fi dupa moarte. Sentimentul responsabilitatii, sau al constiintei, ii spune ca nu se sfarseste totul, caci Dumnezeu va aduce totul la judecata; dar el nu poate ghici, nici gasi prin inteligenta lui, care va fi viitorul sau. Divagatiile filozofilor din toate timpurile sunt o dovada trista a acestui fapt. Dar predicatorul nu a vrut, nici nu a putut inchide cartea sa fara a face un tablou cat mai izbitor cu privire la disparitia trupului omenesc, descriere care se incheie astfel : tarana intoarsa in pamant, asa cum a fost luata de acolo, si duhul intors la Dumnezeu care l-a dat (12:7). Noi o intelegem prin revelatie, si o credem pentru ca Dumnezeu ne-a spus-o. "Domnul Dumnezeu l-a intocmit pe om din tarana pamantului si i-a suflat in nari suflare de viata; si omul a devenit un suflet viu" (Gen. 2:7). Iata secretul diferentei dintre om si animal. Aceasta suflare de viata nu poate fi nimicita. Omul are o existenta eterna, si el este responsabil fata de Dumnezeu, Creatorul sau.
In Scriptura, expresia "suflet viu", sau "fiinta vie" este aplicata atat la animale, cat si la oameni (Gen. 1:20, 24, etc.). Astfel, sa nu inaintam in cautarile noastre insistand asupra unei modificari de sens a acestei expresii, sau in aplicarea ei. Pentru a intelege diferenta dintre om si animale, nu este vorba sa ne oprim la aspectele exterioare. Dupa acestea, acelasi cutit care injunghie un animal, poate sa ia viata unui om in acelasi fel. Daca ne limitam la aparente, limitand gandirea noastra la ceeea ce este "sub soare", vom ajunge cu siguranta la concluzia semnalata in textul nostru. Prin noi insine, nu putem demonstra ca duhul omului se inalta sus, sau ca duhul (sau "sufletul", n.t.) animalelor coboara jos in pamant (3: 21). Dar revelatia divina ne invata ca animalele au devenit "suflete vii" prin cuvantul care le-a chemat la existenta. Pentru ele, nu trebuie mai mult, in timp ce pentru om trebuia altceva. Dupa ce a fost "intocmit" din tarana pamantului, el a fost insufletit prin suflarea lui Dumnezeu. Este ceea ce explica afirmatia Eclesiastului (12:7) citata mai sus. De la aceasta suflare divina vine si existenta lui eterna si responsabilitatea lui.
15 "Este unul drept care piere in dreptatea lui si este unul rau care isi prelungeste zilele in rautatea lui" (Ecl. 7:15). Cuvandul "drept" desemneaza un credincios ? Sau un om cu o dreptate proprie ca in Isaia 29:14 : "Intelepciunea inteleptilor lui va pieri".
Un mic cuvant care se regaseste de douazeci si noua de ori in primele zece capitole din Eclesiastul, imprima o stampila unica peste intreaga scriere, acesta este "sub soare". Aceasta carte descrie experientele omului in toate diferitele imprejurari ale vietii prezente. Aceste experiente sunt intalnite cu exactitate de catre un om caruia Dumnezeu i-a dat intelepciune sa vada totul in conformitate cu adevarul; ele sunt rezumate prin acest cuvant coplesitor "totul este desertaciune si goana dupa vant".
Versetul 15 din cap. 7, descrie una din aceste experiente practice. Termenul "drept", de acolo, este relativ : el este in contrast cu "rau". Cateva versete mai jos, cuvantul este folosit in alt sens, un sens absolut : infatisat astfel, nu exista niciun om "drept" pe pamant, care sa nu pacatuiasca (7:20). La versetul 15, cuvantul este relativ si se poate aplica la orice fel de dreptate. Este un fapt ca dreptatea nu ne garanteaza viata trupului si avantaje temporare intr-o lume unde domneste pacatul. Acest adevar poate admite tot felul de aplicatii practice; el se limiteaza aici la ceea ce se vede sub soare, adica in aceasta lume, fara sa fie vorba de o alta.
Pasajul din Isaia 29:14, trateaza judecata lui Dumnezeu asupra poporului Israel.
16 Care este caracterul judecatii cu care era amenintat profetul care ar fi falimentat in datoria lui fata de popor ? (Ier. 1:17).
Ni se pare ca gandul Duhului in acest pasaj citat, descopera faptul unei judecati mai degraba decat caracterul ei, aceasta fiind hotarata de inetlepciunea suverana a lui Dumnezeu, in functie de cum o cereau imprejurarile. Slujitorul lui Dumnezeu este responsabil fata de Cel care l-a trimis. El trebuia sa spuna fara teama cuvantul, sau mesajul divin pe care l-a primit. El nu trebuia sa se gandeasca asupra mesajului, asa cum a facut Iona cand a fugit la Tarsis. Mesajul este in intregime in mainile lui Dumnezeu. Mesagerul trebuie sa-l transmita cu credinciosie, punctual, asta-i tot. Gasim stabilit acelasi principiu in Ezechiel 33:1-9.
17 Ce diferenta este intre "jugul" din Plangeri capitolul 3, versetul 27, si "jugul" din Matei 11:29-30 ?
Marile principii ale cailor lui Dumnezeu fata de om, pe care le gasim in Vechiul Testament, sunt adevarate, indiferent de forma speciala a "dispensatiei" sub care se traieste. Departe de a-si pierde valoarea sub dispensatia crestina in care noi suntem, ele au o aplicatie dubla : in primul rand, ne face sa intelegem cum actioneaza Dumnezeu in guvernarea Sa; apoi ele ne dau inteligenta drumului pe care a umblat intotdeauna, ca Om divin si perfect, Acela care este atat modelul nostru cat si Domnul nostru, adica Isus Hristos. Intreg Cuvantul lui Dumnezeu se raporteaza la El (Luca 24:27, 44).
"Este bine pentru om sa poarte un jug in tineretea lui". Iata marele principiu moral. "Tineretea" este, intr-adevar, momentul potrivit si randuit de Dumnezeu pentru a invata ascultarea. (comp. Cartea Proverbe, in special cap. 1 la 4, 8, 10:1, etc.). Cate necazuri, cate experiente dificile sunt evitate atunci cand se invata inca de tanar aceasta lectie pretioasa ! Daca se obisnuiste cu un "jug" din tineretea sa, cat de usoare devin lectiile vietii, si cat mai apt de a te bucura de ea !
Vedeti, apoi, in Evanghelia dupa Luca, gloria morala a Celui care, prin intelepciunea Lui la varsta de doisprezece ani, a uimit pe invatatori in templul din Ierusalim, dar care era totusi "supus" parintilor Sai (cap. 2:41-52). Contemplati "jugul" pe care l-a purtat atat de bine Acela care a venit sa faca voia lui Dumnezeu, Cel care, "fiind in chip de Dumnezeu", nu a fost niciodata in pozitia de a asculta, dar care "S-a golit pe Sine Insusi, luand chip de rob", pentru a Se afla in plinatatea harului Sau aproape de noi in aceasta lume de suferinta si nefericire, si pentru a ne invata sa fim desavarsiti in totul, pe drumul de ascultare. "El a invatat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit"; El a suferit fiind ispitit : prin urmare, El este in stare sa ii ajute pe cei care sunt ispititi. Pe calea ascultarii, crestinul nu este singur; el gaseste, pe intreg parcursul alergarii sale, taria si incurajarea pe care o da simpatia lui Isus. Pavel a dorit sa-L cunoasca pe Hristos suferind impreuna cu El pe calea lui pe pamant (Filip. 3). Si noi, de asemenea, avem de invatat de la Cel care a fost permanent bland si smerit cu inima, purtand jugul Sau in detaliile zilnice ale unei vieti dedicate Domnului, fiindu-I supusi in toate lucrurile. Ne vom bucura astfel de aceasta odihna a sufletului care nu poate fi gasita decat urmand indeaproape pe Cel care a facut intotdeauna ceea ce era placut Tatalui Sau. Vom avea astfel o bucurie cereasca care inunda inima si care dovedeste in practica ca jugul Sau este bun si sarcina Sa este usoara.
12 Psalmul 102:4 : "Inima imi este lovita si se usuca intocmai ca iarba; pantru ca am uitat sa-mi mananc painea". La cine se refera acest verset ?
Avem, in primele unsprezece versete ale acestui psalm, ca si in versetul 23 si in prima jumatate a versetului 24, expresia miscatoare a plangerilor unui om coplesti de o durere profunda. Vedem ca aceasta durere nu provine dintr-un sentiment de pacat. Aceasta tristete vine in urma unei parasiri, a singuratatii morale, neavand pe nimei care sa simpatizeze cu el. Cel care experimentea aceasta, in smerenia lui profunda, se vede urmarit de ura neinduplecata a vrajmasilor sai, care folosesc ocazia smereniei sale pentru a-l batjocori. Este chinul cuiva care intalneste inaintea lui mania lui Dumnezeu (desi nu este vorba de pacat). Este durerea unui om care, fiind "inaltat foarte sus", a fost "aruncat jos" (v. 10), adus in cea mai adanca smerenie, luat la jumatatea drumului sau.
Or, la cine se poate aplica acest pasaj, daca nu la Isus, la Hristos, la Domnul infatisat ca Om ? El a venit la ai Sai pentru a fi Mesia al lor, Imparatul, si El a fost lepadat si dispretuit. El anticipeaza aici, in acest psalm, suferintele si moartea, asa cum vedem in Ioan 12:27 ca a facut in timpul vietii Sale pe pamant. El este cel care in tristete si parasire, in timpul zilelor vietii Sale pamantesti (sau, in zilele carnii Sale, n.t.), a inaltat, cu strigate mari si cu lacrimi, rugaciuni si cereri catre Cel care putea sa-L scape din moarte (Ev. 5:7). Acest psalm este expresia divina a gandurilor si sentimentelor lui Hristos. Spunand : "Nu-mi ascunde fata Ta", El a prevazut dinainte momentul dureros cand va striga : "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu ! Pentru ce M-ai parasit"? Aproape de moarte, inima Lui era zdrobita de durere; nu a gasit nicio alinare; era ca iarba uscata de soarele arzator, astfel ca El uita de nevoile trupului Sau. Asa a fost El in Ghetsimani in singuratate, luand impreuna cu El pe prietenii Sai, dar negasind nicio usurare de la ei. El veghea, era in chinul luptei, si ei dormeau. Si in curand vrajmasii Sai se apropie cu batjocurile lor, asteptand mania si cea din urma umilire, moartea pe cruce : "Inaltat sus" (El era Mesia), si "aruncat jos". Numai lui Hristos I se pot aplica toate acestea.
O alta trasatura, care ne este aratata de-o maniera miscatoare, ne este oferita in a adoua parte a psalmului (v. 12-22). In tristetea, durerea si parasirea Sa, Il vedem pe Hristos adresandu-Se lui Dumnezeu, asteptandu-L, si gasindu-Si mangaierea in fermitatea de neschimbat a promisiunilor lui Dumnezeu pentru poporul Sau. Oricat ar fi de parasit, luat (la jumatatea zilelor Sale, n.t), lepadat, El Mesia, Domnul nu va fi mai putin glorificat in restabilerea poporului Sau si a Sionului inaintea natiunilor. Este acelasi gand pe care il gasim in Ioan 12:27, 28 : "Acum sufletul Meu este tulburat. Si ce voi spune? Tata salveaza din ceasul aceasta? Dar pentru aceasta am venit la ceasul acesta. Tata, glorifica Numele Tau". El a parasit totul, S-a dat pe Sine Insusi pentru ca Tatal Sau sa fie glorificat.
Dar a treia parte din psalm ne arata de-o maniera destul de clara ca este vorba despre Hristos (de la jumatatea versetului 24 la sfarsit). Este raspunsul glorios si minunat pe care Dumnezeu il da si pe care epistola catre Evrei (1:10-12) il citeaza ca aplicandu-l Fiului, Celui care S-a coborat si a devenit Om pentru a suferi si a muri. El Insusi este Creatorul cerului si al pamantului; El este totdeauna Acelasi, etern, permanent, subzistand cand cerurile si pamantul vor disparea. El Hristos, lepadat, dispretuit, este Domnul (adica "Iehova", cand este redat astfel "Domnul, n.t.), Creatorul. Contrast minunat si de-o frumusete divina ! acoperit de umilinta si coborare, pe de-o parte, ca Om, si, pe de alta, maretia Sa ca Dumnezeu care nu Se schimba !
13 Cui i se aplica termenul "intelepciunea", si cui ii este atribuita lucrarea creatiei , in capitolul 8 din Proverbe ?
In tot acest frumos pasaj, "intelepciunea" se raporteaza in mod clar la Hristos, care este "puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu" (1 Cor. 1:24). El este Autorul direct al creatiei (Ioan 1:1-3). Cuvantul "intelepciune" Il implica; vezi Prov. 3:19 ; Ier. 10:12 ; 51:15. Remarcam, de asemenea, ca expresia tradusa prin "copilasul dragostei Lui", din versetul 30 al capitolului 8, are, de asemenea, sensul de "lucrator, mester" sau"arhitect". Cuvintele cu sens dublu sunt frecvente in cartile poetice, si dau o mare putere pasajelor unde ele se gasesc. Vedeti, de exemplu, cat de mult cele doua sensuri de care este vorba raspund intr-un mod admirabil la "pentru El" si "prin El" din Coloseni 1:16. Hristos, "intelepciunea" (sau "Cuvantul" dupa Ioan 1:1), era cu Dumnezeu, din eternitate, inainte de inceputul creatiei (Vezi Prov. 8:22-26). Cele cinci versete care urmeaza vorbesc despre lucrarea din a doua si a treia zi a creatiei, atunci cand Dumnezeu a pregatit pamantul in vederea oamenilor care aveau sa-l locuiasca; si in acesti oameni Si-a gasit Hristos desfatarile Sale, inca dinainte, El care era dintotdeauna desfatarea lui Dumnezeu. Ce fericire pentru noi sa-L cunoastem !
14 Cum trebuie sa intelegem pasjul din cartea Eclesiastul care pare sa coboare omul la nivelul animalelor ? Citim acolo, cap. 3:19 la 21 : "Caci ce se intampla fiilor oamenilor se intampla si animalelor; chiar acelasi lucru li se intampla : cum moare unul, asa moare si celalalt; si o suflare ("suflare" si "duh" sunt acelasi cuvant in ebraica) au toti, iar omul nu are niciun avantaj fata de animal, pentru ca totul este desertaciune. Toti merg spre acelasi loc, toti sunt din tarana si toti se intorc in tarana. Cine cunoaste duhul fiilor oamenilor ? Merge el sus, si duhul animalelor merge el jos, in pamant ?".
Cartea Eclesiastul se ocupa de ceea ce este "sub soare", dupa expresia repetata de mai multe ori. Scopul sau este de a descoperi, prin observatie si experienta, unde se gaseste fericirea, si in ce maniera se poate bucura de ea. Predicatorul, care nu este altul decat imparatul Solomon, avea tot ce ii trebuia pentru a face cautari potrivite ca sa-l conduca la acest scop si pentru a trage concluziile cele mai corecte. El avea toate ocaziile posibile pentru a cerceta toate lucrurile, si el era, ca nimeni altul, dotat cu intelepciune si inteligenta. Ar trebui deci sa nu asteptam sa gasim in aceasta carte o revelatie divina cu privire la starea omului sau la destinul sau; dar constiinta nu este nicidecum ignorata, nici marele fapt - totdeauna potrivit pentru a exersa constiinta - ca "Dumnezeu va aduce orice fapta la judecata, cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rau" (11:9 ; 12:14). Prin aceasta declaratie se incheie examinarea facuta de autor.
Concluzia care caracterizeaza cartea de la un capat la altul este ca "totul este desertaciune". Evenimentele pamantesti sunt infatisate din punctul de vedere al oamenilor si de ceea ce ei urmaresc, cautand mereu fericirea. Cu toate eforturile sale si cu toata perseverenta sa, omul nu poate atinge acest scop; in plus, el nu are nicio putere asupra duhului pentru al tine captiv, sau pentru a impiedica sa nu vina moartea atunci cand i-a sosit ziua mortii. El nu are nicio sansa intr-un astfel de razboi (8:8), si cu siguranta, in prezenta mortii, omul, oricat de inteligent ar fi, nu are mai multa putere decat animalul : "toti sunt tarana si toti se intorc in tarana" (comp. Ps. 49:7-13).
Apoi, lucrul trist de spus, dar ca nu putem tacea, omul, lasat la dispozitia lui insusi, fara ajutorul unei revelatii divine, nu stie ce va fi dupa moarte. Sentimentul responsabilitatii, sau al constiintei, ii spune ca nu se sfarseste totul, caci Dumnezeu va aduce totul la judecata; dar el nu poate ghici, nici gasi prin inteligenta lui, care va fi viitorul sau. Divagatiile filozofilor din toate timpurile sunt o dovada trista a acestui fapt. Dar predicatorul nu a vrut, nici nu a putut inchide cartea sa fara a face un tablou cat mai izbitor cu privire la disparitia trupului omenesc, descriere care se incheie astfel : tarana intoarsa in pamant, asa cum a fost luata de acolo, si duhul intors la Dumnezeu care l-a dat (12:7). Noi o intelegem prin revelatie, si o credem pentru ca Dumnezeu ne-a spus-o. "Domnul Dumnezeu l-a intocmit pe om din tarana pamantului si i-a suflat in nari suflare de viata; si omul a devenit un suflet viu" (Gen. 2:7). Iata secretul diferentei dintre om si animal. Aceasta suflare de viata nu poate fi nimicita. Omul are o existenta eterna, si el este responsabil fata de Dumnezeu, Creatorul sau.
In Scriptura, expresia "suflet viu", sau "fiinta vie" este aplicata atat la animale, cat si la oameni (Gen. 1:20, 24, etc.). Astfel, sa nu inaintam in cautarile noastre insistand asupra unei modificari de sens a acestei expresii, sau in aplicarea ei. Pentru a intelege diferenta dintre om si animale, nu este vorba sa ne oprim la aspectele exterioare. Dupa acestea, acelasi cutit care injunghie un animal, poate sa ia viata unui om in acelasi fel. Daca ne limitam la aparente, limitand gandirea noastra la ceeea ce este "sub soare", vom ajunge cu siguranta la concluzia semnalata in textul nostru. Prin noi insine, nu putem demonstra ca duhul omului se inalta sus, sau ca duhul (sau "sufletul", n.t.) animalelor coboara jos in pamant (3: 21). Dar revelatia divina ne invata ca animalele au devenit "suflete vii" prin cuvantul care le-a chemat la existenta. Pentru ele, nu trebuie mai mult, in timp ce pentru om trebuia altceva. Dupa ce a fost "intocmit" din tarana pamantului, el a fost insufletit prin suflarea lui Dumnezeu. Este ceea ce explica afirmatia Eclesiastului (12:7) citata mai sus. De la aceasta suflare divina vine si existenta lui eterna si responsabilitatea lui.
15 "Este unul drept care piere in dreptatea lui si este unul rau care isi prelungeste zilele in rautatea lui" (Ecl. 7:15). Cuvandul "drept" desemneaza un credincios ? Sau un om cu o dreptate proprie ca in Isaia 29:14 : "Intelepciunea inteleptilor lui va pieri".
Un mic cuvant care se regaseste de douazeci si noua de ori in primele zece capitole din Eclesiastul, imprima o stampila unica peste intreaga scriere, acesta este "sub soare". Aceasta carte descrie experientele omului in toate diferitele imprejurari ale vietii prezente. Aceste experiente sunt intalnite cu exactitate de catre un om caruia Dumnezeu i-a dat intelepciune sa vada totul in conformitate cu adevarul; ele sunt rezumate prin acest cuvant coplesitor "totul este desertaciune si goana dupa vant".
Versetul 15 din cap. 7, descrie una din aceste experiente practice. Termenul "drept", de acolo, este relativ : el este in contrast cu "rau". Cateva versete mai jos, cuvantul este folosit in alt sens, un sens absolut : infatisat astfel, nu exista niciun om "drept" pe pamant, care sa nu pacatuiasca (7:20). La versetul 15, cuvantul este relativ si se poate aplica la orice fel de dreptate. Este un fapt ca dreptatea nu ne garanteaza viata trupului si avantaje temporare intr-o lume unde domneste pacatul. Acest adevar poate admite tot felul de aplicatii practice; el se limiteaza aici la ceea ce se vede sub soare, adica in aceasta lume, fara sa fie vorba de o alta.
Pasajul din Isaia 29:14, trateaza judecata lui Dumnezeu asupra poporului Israel.
16 Care este caracterul judecatii cu care era amenintat profetul care ar fi falimentat in datoria lui fata de popor ? (Ier. 1:17).
Ni se pare ca gandul Duhului in acest pasaj citat, descopera faptul unei judecati mai degraba decat caracterul ei, aceasta fiind hotarata de inetlepciunea suverana a lui Dumnezeu, in functie de cum o cereau imprejurarile. Slujitorul lui Dumnezeu este responsabil fata de Cel care l-a trimis. El trebuia sa spuna fara teama cuvantul, sau mesajul divin pe care l-a primit. El nu trebuia sa se gandeasca asupra mesajului, asa cum a facut Iona cand a fugit la Tarsis. Mesajul este in intregime in mainile lui Dumnezeu. Mesagerul trebuie sa-l transmita cu credinciosie, punctual, asta-i tot. Gasim stabilit acelasi principiu in Ezechiel 33:1-9.
17 Ce diferenta este intre "jugul" din Plangeri capitolul 3, versetul 27, si "jugul" din Matei 11:29-30 ?
Marile principii ale cailor lui Dumnezeu fata de om, pe care le gasim in Vechiul Testament, sunt adevarate, indiferent de forma speciala a "dispensatiei" sub care se traieste. Departe de a-si pierde valoarea sub dispensatia crestina in care noi suntem, ele au o aplicatie dubla : in primul rand, ne face sa intelegem cum actioneaza Dumnezeu in guvernarea Sa; apoi ele ne dau inteligenta drumului pe care a umblat intotdeauna, ca Om divin si perfect, Acela care este atat modelul nostru cat si Domnul nostru, adica Isus Hristos. Intreg Cuvantul lui Dumnezeu se raporteaza la El (Luca 24:27, 44).
"Este bine pentru om sa poarte un jug in tineretea lui". Iata marele principiu moral. "Tineretea" este, intr-adevar, momentul potrivit si randuit de Dumnezeu pentru a invata ascultarea. (comp. Cartea Proverbe, in special cap. 1 la 4, 8, 10:1, etc.). Cate necazuri, cate experiente dificile sunt evitate atunci cand se invata inca de tanar aceasta lectie pretioasa ! Daca se obisnuiste cu un "jug" din tineretea sa, cat de usoare devin lectiile vietii, si cat mai apt de a te bucura de ea !
Vedeti, apoi, in Evanghelia dupa Luca, gloria morala a Celui care, prin intelepciunea Lui la varsta de doisprezece ani, a uimit pe invatatori in templul din Ierusalim, dar care era totusi "supus" parintilor Sai (cap. 2:41-52). Contemplati "jugul" pe care l-a purtat atat de bine Acela care a venit sa faca voia lui Dumnezeu, Cel care, "fiind in chip de Dumnezeu", nu a fost niciodata in pozitia de a asculta, dar care "S-a golit pe Sine Insusi, luand chip de rob", pentru a Se afla in plinatatea harului Sau aproape de noi in aceasta lume de suferinta si nefericire, si pentru a ne invata sa fim desavarsiti in totul, pe drumul de ascultare. "El a invatat ascultarea prin lucrurile pe care le-a suferit"; El a suferit fiind ispitit : prin urmare, El este in stare sa ii ajute pe cei care sunt ispititi. Pe calea ascultarii, crestinul nu este singur; el gaseste, pe intreg parcursul alergarii sale, taria si incurajarea pe care o da simpatia lui Isus. Pavel a dorit sa-L cunoasca pe Hristos suferind impreuna cu El pe calea lui pe pamant (Filip. 3). Si noi, de asemenea, avem de invatat de la Cel care a fost permanent bland si smerit cu inima, purtand jugul Sau in detaliile zilnice ale unei vieti dedicate Domnului, fiindu-I supusi in toate lucrurile. Ne vom bucura astfel de aceasta odihna a sufletului care nu poate fi gasita decat urmand indeaproape pe Cel care a facut intotdeauna ceea ce era placut Tatalui Sau. Vom avea astfel o bucurie cereasca care inunda inima si care dovedeste in practica ca jugul Sau este bun si sarcina Sa este usoara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu