Ce spune Scriptura ? (Rom. 4:3)
- I -
Raspunsuri (date de W.J.Lowe si apoi de catre Élie Périer) la intrebarile puse de cititorii revistei "Mantuirea lui Dumnezeu " intre anii 1873 si 1917
1 Ce vrea sa insemne cuvantul : "In ziua cand vei manca din el, vei muri negresit" (Gen. 2:17) ? Cum este infatisata moartea aici ?
Doua observatii ne vor ajuta sa intelegem despre ce este vorba aici : in primul rand, natura vietii de care se bucura Adam, si, in al doilea rand, responsabilitatea sub care era asezat si care corespundea relatiei sale cu Dumnezeu. Omul nu a fost creat precum animalele : in loc sa iasa din pamant ca fiinta vie, la cuvantul creator al lui Dumnezeu, el a fost intocmit din tarana pamantului si a "devenit un suflet viu" prin respiratia vietii pe care a suflat-o Dumnezeu in narile sale (Gen. 2:7). Or, aceasta "suflare de viata" constituie existenta eterna a sufletului. Referitor la trup, vedem la capitolul 3, versetul 22, ca Dumnezeu a intervenit pentru a impiedica pe om sa manance din pomul vietii si de a nu intra astfel pentru totdeauna, dupa cadere, intr-o existenta de vrajmasie fata de Dumnezeu.
In ce priveste starea lui Adam inocent, voi cita cateva randuri din "Studii asupra Cuvantului" (J.N.Darby) :
- "In gradina, cunostinta binelui si a raului nu a existat inca pentru primul nostru tata : ascultarea (abtinerea de la o fapta care nu ar fi fost nicidecum pacat, daca nu ar fi fost interzisa) a constituit, in ea insasi, testul care i-a fost impus. Aceasta nu era o interzicere a pacatului, nici obligatia impusa de a face binele ca la Sinai, cand binele si raul erau cunoscute".
Acest lucru este foarte important. Vedem ca interzicerea de a manca din pomul cunostintei binelui si raului nu presupunea pacatul, care, de fapt, nu a existat inca. In aceasta, interzicerea contrasta cu legea lui Moise. Omul a fost pus la proba numai din punctul de vedere al ascultarii; fericirea lui se gasea in dependenta de Dumnezeu care l-a creat si care l-a inconjurat cu toate binecuvantarile. Ascultand de sarpe, care a trezit in inima lui o indoiala cu privire la suprema bunatate a lui Dumnezeu, el s-a lasat prada neascultarii, si pacatul a intrat in lume, si, impreuna cu pacatul, moartea (vezi Rom. 5). Relatiile omului cu Dumnezeu au fost rupte din acel moment. El nu a mai putut sa-L cunoasca pe Dumnezeu decat prin credinta, prin constiinta (pe care a dobandit-o mancand din pomul oprit), de indata ce aceasta ar fi trezita de harul divin. In primul rand, prin rostirea judecatii asupra sarpelui, Dumnezeu il face pe Adam sa intrevada ca va exista un Eliberator, ridicat din samanta femeii, care a fost cea dintai care a cazut in faradelege. Apoi, scotandu-l din gradina, Dumnezeu l-a imbracat cu haine din piele, care dau marturie despre moarte, imagine a eliberarii de starea lui de pacat, pe care Dumnezeu a prevazut-o pentru el, prin moartea unui Inlocuitor.
Dar judecata rostita asupra lui Adam a fost in primul rand o judecata cu privire la pamant (Gen. 3:17-19). El va trebui sa munceasca din greu, sa manance painea cu sudoarea fruntii sale, pana se va intoarce in tarana de unde a fost luat; "caci", i-a zis, "tarana esti si in tarana te vei intoarce". Dumnezeu nu spune nimic despre o judecata a sufletului.
In plus, oferind intotdeauna indicatiile necesare prin Cuvantul Sau pentru a forma si a intretine credinta, Dumnezeu a pastrat revelatia deplina cu privire la moarte si la judecata pentru venirea in aceasta lume a "semintei femeii", despre care Dumnezeu a vorbit inainte, Domnul nostru Isus Hristos. El "a desfiintat (sau "a anulat") moartea si a adus la lumina viata si neputrezirea, prin Evanghelie" (2 Tim. 1:10). El a vorbit, de asemenea, despre judecata si pedeapsa eterna pastrata pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu si care nu asculta de Evanghelie.
In epistole, moartea este infatisata fie ca plata a pacatului (vezi, de exemplu, Epistola catre Romani 6:23), fie ca infatisand starea noastra morala fata de Dumnezeu (Efes. 2 ; Col. 2), unde este spus ca Dumnezeu ne-a trimis mantuirea Sa atunci cand noi eram "morti in greselile si in pacatele noastre".
In Apocalipsa, cei care stau inaintea tronului mare si alb pentru a fi judecati, sunt infatisati ca "morti"; si judecata groznica de care au parte, este numita "a doua moarte".
2 Care este "samanta sarpelui" despre care se vorbeste in Geneza 3:15 ?
Intrebarea se refera doar la partea centrala a versetului, caci dupa ce se vorbeste ce se va intampla cu Hristos, gasim mentiunea despre sarpe insusi si nu despre "samanta" lui : "Tu ii vei zdrobi calcaiul", in timp ce este spus ca samanta femeii (Hristos) trebuie sa zdrobeasca capul sarpelui.
Este scris despre Cain ca era "de la cel rau" si l-a ucis pe fratele sau (1 Ioan 3:12). Putin mai sus, in acelasi capitol, citim ca Fiul lui Dumnezeu S-a aratat ca sa nimiceasca lucrarile diavolului, precum si pentru a pune in lumina deplina deosebirea dintre cele doua familii, a lui Dumnezeu si a lui Satan. Mai mult, Domnul Isus, vorbind fariseilor care il respingeau pe El si invatatura Sa, le spune ca ei aveau de tata pe diavolul, si ca ei cauta sa implineasca lucrarile sale, si anume minciuna si crima. In zadar pretindeau ei ca sunt samanta lui Avraam, Isus le raspunde ca daca ar fi asa, ei ar face lucrarile lui Avraam (Ioan 8:39-44).
Este deci evident ca prin samanta sarpelui, trebuie inteles cei care il asculta si care urmeaza caile lui, rod al unei vrajmasii neinduplecate fata de Dumnezeu. Sarpele, pentru a-si atinge scopurile, a cautat sa stabileasca o intelegere intre el si femeie, facand din ea complicele si victima sa, pentru a-L dezonora pe Dumnezeu prin cununa creatiei Sale (adica omul, n.t.). Dar Dumnezeu a vrut sa puna vrajmasie intre el si femeie, precum si intre "semintele" lor. Cele doua familii se disting in aceasta lume, (sau "iau fiinta", "apar", n.t.), oriunde adevarul gaseste o usa deschisa. Lumea intrega "zace in cel rau"; ea L-a urat pe Isus, L-a lepadat si L-a rastignit. Hristos si ai Sai nu sunt din lume; de aceea, spune Domnul : "va uraste lumea" (Ioan 15:19 ; 17:16). Lumea iubeste ce este al ei, dar Isus a venit pentru ca noi sa fim eleiberati de puterea intunericului si stramutati in Imparatia Sa (Col. 1:13). Fie ca sa aratam prin umblarea noastra ca suntem ai Lui !
3 Trebuie sa-l vedem pe Melhisedec, care vine sa-l intampine pe Avraam, ca o aparitie a Domnului, sau doar ca o imagine sau un tip al lui Hristos ? (Gen. 14 ; Ev. 7).
Intreg capitolul 7 din Epistola catre Evrei, luat in legatura cu citatul din Psalmul 110, arata ca istorisirea din capitolul 14 a cartii Geneza se refera la o persoana care a trait pe pamant in timpul lui Avraam. Ar fi suficienta o singura remarca, printre altele, pentru a stabili caracterul exceptional din acel timp : faptul ca trei sau patru urmasi imediati ai lui Noe traiau inca. Eber chiar a supravietuit lui Avraam. Totusi, oricat de interesante ar fi aceste detalii, nu trebuie sa ne oprim aici. Duhul Sfant, in epistola catre Evrei, nu se foloseste de anumite fapte dovedite cu privire la imparatul Salemului, ci de relatarea inspirata, care prezinta unul din tipurile cele mai remarcabile ale Celui care trebuia sa vina. Este scris ca Melhisedec a fost "asemanat Fiului lui Dumnezeu" (Ev. 7:3). Or, expresia "asemanat" se adapteaza in mod evident la istorisirea lui Moise. Dumnezeu a dat prin Duhul Sfant cuvinte precise prin care a vrut ca intalnirea cu Avraam sa fie descrisa. Aceste cuvinte ofera deci explicatia pasajului din psalm : "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec". Autorul epistolei nu se indeparteaza, nici nu cauta, in traditie sau in alta parte, pentru a completa istoria scurta a acestui om deosebit. Tot ceea ce stim despre el este cuprins in trei versete din Geneza; dar ele sunt suficiente pentru a infatisa destul de clar ceea ce inseamna preotia actuala a lui Hristos. Ele merg chiar mai departe, si indica ce va fi aceasta preotie , atunci cand Imparatia Sa va fi intemeiata in glorie pe pamant. Dar pentru noi, adevarul important este ca Isus, asezat la dreapta maretiei in locurile ceresti, este inca de acum preot pentru noi. Cel care a zis : "Sezi la dreapta Mea", a zis, de asemenea : "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec" 9Ps. 110:1, 4). Explicatia data in capitolul 7 din epistola catre Evrei ne face sa intelegem, in multe feluri, si importanta relatarii inspirate din Geneza, si caracterul preotiei valabile pentru noi in timpul alergarii noastre pamantesti.
4 Ce reprezinta inelul pus in nas de catre Rebeca si bratarile de pe mainile sale ? (Gen. 24:47)
Inelul din nas si bratarile de pe maini faceau si inca fac parte din ornamentele femeilor din Orient. Trebuie remarcat ca in special femeile maritate erau cele care le purtau. Slujitorul lui Avraam dandu-i-le Rebecai arata ca el o considera ca logodnica lui Isaac. El a impodobit-o mai dinainte cu daruri de la sotul ei.
Or, Isaac este o imagine a lui Hristos in inviere. Drept urmare, Rebeca ar fi o imagine a Bisericii pe care Duhul Sfant, reprezentat prin slujitor, o formeaza si impodobeste cu daruri ceresti, conducand-o prin pustie pana la intalnirea cu sotul ei.
Ornamentele date Rebecai reprezinta deci aceste haruri, aceste binecuvantari, de care Biserica se bucura ca arvuna de ceea ce ea va poseda impreuna cu Hristos, cand El va mosteni toate lucrurile.
Poate am putea spune ca inelul care stralucea pe fata Rebecai este o imagine a marturiei pe care Biserica, ca logodnica a lui Hristos, trebuie s-o dea despre Domnul ei. Datoria fiecarui crestin este de a recunoaste ca este al Lui, de a vesti virtutile Sale. Bratarile de pe maini face sa ne gandim la devotamentul in "tot ce gaseste mana ta sa faca" (Ecl. 9:10). Orice slujire a Bisericii este pentru Hristos, deoarece vine de la El. El Insusi a dat toate darurile (vezi Efes. 4:7-13). Dar nu trebuie insistat asupra detaliilor; trebuie sa fim cumpatati in toate lucrurile. Sa retinem sensul general al darurilor pe care slujitorul le-a facut Rebecai.
5 Ce lectie putem invata din viziunea pe care Moise a vazut-o la Horeb ? (Ex. 3:2)
Imprejurarile speciale in care Moise se gasea si slujba pe care Dumnezeu i-a randuit-o ne ajuta sa intelegem putin gandurile lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a trimis sa scoata poporul Israel din robia cruda sub care el gemea in Egipt. Domnul nu a uitat dorinta lui Moise pentru a interveni pentru usurarea fratilor sai, cu patruzeci de ani mai inainte, atunci cand el avea, din punct de vedere omenesc, toate avantajele pentru a face eficace interventia lui. Favoarea de care el se bucura la curtea lui Faraon, - fiind crescut de fiica sa - cunostinta lui mare, forta lui fizica, dreptatea lui, intelepciunea mintii lui, toate il desemnau ca pe un om de la care se astepta lucruri mari. Poate chiar Moise a gandit ca propria lui capacitate si aptitudinile speciale il faceau potrivit de a fi eliberatorul. In orice caz, dreptatea intentiilor sale il puneau mai presus de orice banuiala, desi fratii lui nu l-au inteles.
Dumnezeu a tinut cont de devotamentul sau, si de alegerea pe care el a facut-o de a se identifica mai degraba cu fratii lui oprimati decat sa se alipeasca de placerile de la curtea lui Faraon. Este scris despre el : "Prin credinta, Moise, cand s-a facut mare, a refuzat sa fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegand mai degraba sa sufere raul cu poporul lui Dumnezeu, decat sa aiba placerea trecatoare a pacatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogatie decat comorile Egiptului" (Ev. 11:24-26).
Dar Moise a trebuit sa faca experienta ca Numele Domnului valoreaza mai mult decat toate pretentiile si decat orice avantaj omenesc. Primele sale eforturi au sfarsit printr-o fuga rusinoasa, si, timp de patruzeci de ani, a trebuit sa duca viata unui simplu pastor in pasunile din Sinai, necunoscut si uitat. Astfel, s-ar parea ca toate avantajele exceptionale pe care le avea nu ar da niciodata cel mai mic rod. Moise avea nevoie in primul rand sa fie eliberat de el insusi, si de a intelege ce inseamna sa te increzi in Dumnezeu.
In final, atunci cand vine momentul in care Dumnezeu il trimite in Egipt, nu se mai regaseste la el dorinta pe care o avea in tineretea lui. Dimpotriva, face tot felul de dificultati, chiar pana acolo de a-I cere lui Dumnezeu sa se foloseasca mai degraba de altcineva pentru realizarea unei lucrari atat de mari. Vai ! dupa cum s-a remarcat, ascultarea nu are valoare mare pentru inimile noastre slabe atunci cand nu este amestecata cu energia carnala (sau "fireasca", n.t.), pe care Dumnezeu nu o doreste. Moise a trebuit sa invete lectia lui si sa mearga pe drumul pe care Dumnezeu i l-a trasat. Nu un brat de carne, ci Dumnezeu Insusi era Cel care trebuia sa lucreze eliberarea poporului Israel, si Moise avea sa fie in Egipt mesagerul lui Dumnezeu inaintea marelui imparat. Domnul i-a zis : "Am vazut intr-adevar intristarea poporului Meu care este in Egipt si le-am auzit strigatul din cauza supraveghetorilor lor; pentru ca le cunosc durerile. Si am coborat ca sa-i scap din mana egiptenilor" (Ex. 3:7, 8).
Moise avea deci nevoie sa invete cum este potrivit sa stea in prezenta lui Dumnezeu, si in acelasi timp care trebuie sa fie relatiile dintre un Dumnezeu sfant si un popor incarcat de faradelege, - razvratit din ziua in care Moise l-a cunoscut (Deut. 9:6, 7, 24). Aceste doua lucruri le-a invatat in rugul care ardea, dar nu se mistuia. Dumnezeu era acolo, Dumnezeul tatalui lui Moise, Dumnezeul stramosilor sai cu care El a facut legamantul. Era harul care se manifesta in favoarea poporului oprimat; dar Dumnezeu este un Dumnezeu al sfinteniei, si in prezenta Sa Moise a trebuit sa-si scoata sandalele, dupa cum a trebuit, de asemenea, sa-si ascunda fata. Dumnezeu era acolo ca un foc mistuitor, avand "ochii prea curati ca sa priveasca raul si nu Se poate uita la rautate" (Hab. 1:13) ; dar, in acelasi timp, El este un Dumnezeu Salvator care, nu ramane indiferent la intristarea poporului Sau, si care vrea dimpotriva sa implineasca in favoarea lui promisiunile pe care le-a facut parintilor sai. De asemenea, aceasta lectie dubla a harului si a sfinteniei divine a fost de atunci pentru Moise mobilul vietii sale si taria lui in momentele grele prin care avea sa treaca. Fie ca si noi, de asemenea, sa invatam implirea lor perfecta, la crucea Domnului nostru Isus Hristos.
6 In imprejurarile descrise in capitolul 18 din Exod, Moise nu ar fi trebuit sa ceara sfatul lui Dumnezeu cu privire la recomandarea care i-a facut-o Ietro, preotul Madianului ?
Cu siguranta, avem lectii de invatat cu privire la dependenta permanenta de Dumnezeu pentru fiecare credincios. I-a placut lui Dumnezeu sa ne dea istorisiri care fac sa se vada slujitorii lui Dumnezeu asa cum au fost ei. Oamenii ar fi facut din ei eroi care ar fi devenit obiecte de inchinare, cum s-a si intamplat. Dar Dumnezeu care vede totul si stie totul, vrea ca intreaga constiinta crestina sa fie exersata prin ceea ce este scris. Totusi, pentru cazul care ne preocupa, nu trebuie sa confundam capitolul 18 din Exod cu Numeri 11:10-29, unde Moise a simtit povara poporului prea mare pentru el. Imprejurarile erau cu totul diferite.
Sa ne amintim, de asemenea, ce a zis apostolul : "Nicio profetie din Scriptura nu se interpreteaza singura" (2 Pet. 1:20). Aceasta inseamana ca trebuie privita ca facand parte din revelatia deplina pe care Dumnezeu ne-a dat-o, care se intinde dincolo de imprejurarile speciale de care este vorba (in cazul de fata, n.t.). Se poate citi un pasaj sau altul din punct de vedere moral; sau, se poate privi din punct de vedere profetic, ca o expunere a gandurilor lui Dumnezeu cu privire la viitor cand totul va fi implinit pentru gloria lui Hristos. Infatisat astfel, Exod 18 se refera la mileniu.
7 Care este semnificatia celor doua pasari, a lemnului de cedru, a stacojiului si isopului, folosite la curatirea leprosului (Lev. 14:3-7, 49-53).
Lepra, ca imagine, reprezinta aceasta activitate a naturii noastre cazute care manifesta un om pacatos, inaintea lui Dumnezeu, dar si intr-o masura in ochii altora. Dumnezeu vede inima, oamenii nu pot sa judece decat faptele exterioare, roadele intentiilor inimii. Leprosul trebuia sa ramana in afara taberei pana cand preotul putea sa constate vindecarea lui. Vindecarea corespundea cu judecata pacatului, care ne pregateste pentru recuperarea si bucuria relatiei noastre cu Dumnezeu, care decurge din lucrarea desavarsita a Mantuitorului. Dar trebuie ca aceasta judecata de noi insine sa fie profunda si simtita bine, si ca sufletul sa fie miscat de valoarea sangelui lui Hristos, care singur curateste orice pacat. Faptul acesta este reprezentat prin pasarea vie inmuiata in sangele celeilalte pasari injunghiate.
Cele doua pasari luate impreuna indica moartea si invierea lui Hristos. Apa curgatoare (lit. "apa vie") ne face sa gandim la energia Duhului Sfant prin care Hristos S-a oferit lui Dumnezeu ca jertfa pentru pacat (Ev. 9:14). Cedrul si isopul reprezinta ceea ce este cel mai mare si ce este cel mai mic in creatie, vazute ca ceva care atrage privirile sau admiratia omului (1 Imp. 4:33). Stacojiul, folosit adesea ca un semn al regalitatii, face sa gandim la gloria omului. Astfel, tot ceea ce inalta inima pacatosului si il indeparteaza de adevarata smerenie si de pocainta dupa gandul lui Dumnezeu trebuie sa fie judecate in acelasi timp, - inmuiat in sangele varsat pentru curatirea pacatosului si cu care acesta este stropit.
8 Care este intelesul expresiei "Chivotul legamantului Domnului" ?
In capitolul 10 din cartea Deuteronom, versetele 1, 2, 5, Moise arata poporului Israel ca chivotul trebuia sa serveasca ca adapost pentru cele doua table de piatra, "tablele legamantului pe care l-a facut Domnul cu voi" (cap. 9:9). Gasim expresia pentru prima data in momentul cand fiii lui Israel au parasit muntele Sinai (Num. 10:33) si cand a inceput istoria calatoriei lor prin pustie pentru a merge in tara Canaan. Inaintea acestui moment, expresia obisnuita este "Chivotul marturiei". Dar cuvantul "marturie" se refera de asemenea la cele doua table de piatra pe care erau scrise cele zece porunci. Vezi Exod 31:18 ; 32:15 ; 34:29 ; si comp. 25:16, 21, 22, si 40:20.
Exista un singur exemplu memorabil de folosirea termenului "Chivotul marturiei" dupa capitolul 10 din Numeri. Acesta este in Iosua 4:16, atunci cand preotii l-au trecut peste Iordan. In afara de aceasta exceptie, gasim de obicei "Chivotul legamantului Domnului", sau expresii asemanatoare.
Cuvantul "marturie" se refera la Dumnezeu si la intentia sa in darea legii; cuvantul "legamant", la popor si la responsabilitatea lor, responsabilitate pe care au acceptat-o in mod deplin (Ex. 24:3).
9 Cum trebuie inteleasa "iertarea" din al saptelea an ? (Deuteronom 15)
Intregul capitol pare a fi o dezvoltare a unui verset din Proverbe (19:17) : "Cine se indura de sarac imprumuta pe Domnul si El ii va reda ceea ce a dat". Si principiul este consacrat de Domnul atunci cand insista asupra starii inimii a celor care ii cer lui Dumnezeu sa le ierte pacatele : "Si ne iarta noua greselile (sau "datoriile") noastre, dupa cum si noi iertam celor care ne-au gresit... Caci daca iertati oamenilor greselile lor, si voua vi le va ierta Tatal vostru cel ceresc; dar daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre" (Mt. 6:12, 14, 15). Se poate deci trage concluzia ca principiul emis in capitolul 15 din Deuteronom are o mare insemnatate morala. In plus, detaliile oferite cu privire la punerea in practica a acestei legi, ne ajuta mult sa intelegem aplicatia, demonstrand partea pe care intelepciunea o are in exercitarea milei.
Dumnezeu a vrut, fara indoiala, sa faca viata poporului Israel conforma cu propriile Sale ganduri in legatura cu sabatul de odihna , instituit la creatie, atunci cand "a vazut tot ce facuse; si, iata, era foarte bine".
Sabatul era deci pentru israeliti, din partea lui Dumnezeu, nu doar o garantie ca ii va duce si ii va pazi in tara cea buna pe care le-a pregatit-o, ci chiar a vrut sa-i vada bucurandu-se de comuniunea Sa in toate detaliile vietii lor. Daca se bucurau pentru ei insisi de harul Sau, trebuia ca si ei sa actioneze dupa acest har in toate relatiile lor unii cu altii. Iata motivul "iertarii" din al saptelea an.
S-a vestit "iertarea Domnului". Belsugul de binecuvantare din partea Domnului se revarsa atunci peste poporul Sau, fiecare trebuind sa depuna toate eforturile pentru a profita toti aceea, dintre fratii lor, care erau datori. Datoriile de la straini puteau fi solicitate, dar nu de la cei care apartineau prin nastere la poporul ales. In cazul in care "nu va mai fi niciun sarac in mijlocul tau", datoriile in sine nu prea mai averau motiv sa existe.
Imprumutul pentru sarac, trebuia sa fie proportional cu nevoia in care el se afla (v. 8). Vedem astfel necesitatea de a actiona cu grija si cu intelepciune astfel ca ajutorul oferit sa fie potrivit cu imprejurarile. Imprumutul era "garantia", pentru ca constiinta datornicului sa fie tinuta treaza cu privire la responsabilitatea sa. Trebuia sa se dea o "garantie" (sau "gaj", n.t.) chiar daca se apropia anul iertarii, si in ciuda faptului ca iertarea putea sa faca din imprumut un dar, el nu putea fi cerut inapoi (vezi Neemia 10:31). "Garantia" este necesara pentru a nu uita importanta de a plati datoriile noastre (Rom. 13:8).
Acest lucru este foarte important. Vedem ca interzicerea de a manca din pomul cunostintei binelui si raului nu presupunea pacatul, care, de fapt, nu a existat inca. In aceasta, interzicerea contrasta cu legea lui Moise. Omul a fost pus la proba numai din punctul de vedere al ascultarii; fericirea lui se gasea in dependenta de Dumnezeu care l-a creat si care l-a inconjurat cu toate binecuvantarile. Ascultand de sarpe, care a trezit in inima lui o indoiala cu privire la suprema bunatate a lui Dumnezeu, el s-a lasat prada neascultarii, si pacatul a intrat in lume, si, impreuna cu pacatul, moartea (vezi Rom. 5). Relatiile omului cu Dumnezeu au fost rupte din acel moment. El nu a mai putut sa-L cunoasca pe Dumnezeu decat prin credinta, prin constiinta (pe care a dobandit-o mancand din pomul oprit), de indata ce aceasta ar fi trezita de harul divin. In primul rand, prin rostirea judecatii asupra sarpelui, Dumnezeu il face pe Adam sa intrevada ca va exista un Eliberator, ridicat din samanta femeii, care a fost cea dintai care a cazut in faradelege. Apoi, scotandu-l din gradina, Dumnezeu l-a imbracat cu haine din piele, care dau marturie despre moarte, imagine a eliberarii de starea lui de pacat, pe care Dumnezeu a prevazut-o pentru el, prin moartea unui Inlocuitor.
Dar judecata rostita asupra lui Adam a fost in primul rand o judecata cu privire la pamant (Gen. 3:17-19). El va trebui sa munceasca din greu, sa manance painea cu sudoarea fruntii sale, pana se va intoarce in tarana de unde a fost luat; "caci", i-a zis, "tarana esti si in tarana te vei intoarce". Dumnezeu nu spune nimic despre o judecata a sufletului.
In plus, oferind intotdeauna indicatiile necesare prin Cuvantul Sau pentru a forma si a intretine credinta, Dumnezeu a pastrat revelatia deplina cu privire la moarte si la judecata pentru venirea in aceasta lume a "semintei femeii", despre care Dumnezeu a vorbit inainte, Domnul nostru Isus Hristos. El "a desfiintat (sau "a anulat") moartea si a adus la lumina viata si neputrezirea, prin Evanghelie" (2 Tim. 1:10). El a vorbit, de asemenea, despre judecata si pedeapsa eterna pastrata pentru cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu si care nu asculta de Evanghelie.
In epistole, moartea este infatisata fie ca plata a pacatului (vezi, de exemplu, Epistola catre Romani 6:23), fie ca infatisand starea noastra morala fata de Dumnezeu (Efes. 2 ; Col. 2), unde este spus ca Dumnezeu ne-a trimis mantuirea Sa atunci cand noi eram "morti in greselile si in pacatele noastre".
In Apocalipsa, cei care stau inaintea tronului mare si alb pentru a fi judecati, sunt infatisati ca "morti"; si judecata groznica de care au parte, este numita "a doua moarte".
2 Care este "samanta sarpelui" despre care se vorbeste in Geneza 3:15 ?
Intrebarea se refera doar la partea centrala a versetului, caci dupa ce se vorbeste ce se va intampla cu Hristos, gasim mentiunea despre sarpe insusi si nu despre "samanta" lui : "Tu ii vei zdrobi calcaiul", in timp ce este spus ca samanta femeii (Hristos) trebuie sa zdrobeasca capul sarpelui.
Este scris despre Cain ca era "de la cel rau" si l-a ucis pe fratele sau (1 Ioan 3:12). Putin mai sus, in acelasi capitol, citim ca Fiul lui Dumnezeu S-a aratat ca sa nimiceasca lucrarile diavolului, precum si pentru a pune in lumina deplina deosebirea dintre cele doua familii, a lui Dumnezeu si a lui Satan. Mai mult, Domnul Isus, vorbind fariseilor care il respingeau pe El si invatatura Sa, le spune ca ei aveau de tata pe diavolul, si ca ei cauta sa implineasca lucrarile sale, si anume minciuna si crima. In zadar pretindeau ei ca sunt samanta lui Avraam, Isus le raspunde ca daca ar fi asa, ei ar face lucrarile lui Avraam (Ioan 8:39-44).
Este deci evident ca prin samanta sarpelui, trebuie inteles cei care il asculta si care urmeaza caile lui, rod al unei vrajmasii neinduplecate fata de Dumnezeu. Sarpele, pentru a-si atinge scopurile, a cautat sa stabileasca o intelegere intre el si femeie, facand din ea complicele si victima sa, pentru a-L dezonora pe Dumnezeu prin cununa creatiei Sale (adica omul, n.t.). Dar Dumnezeu a vrut sa puna vrajmasie intre el si femeie, precum si intre "semintele" lor. Cele doua familii se disting in aceasta lume, (sau "iau fiinta", "apar", n.t.), oriunde adevarul gaseste o usa deschisa. Lumea intrega "zace in cel rau"; ea L-a urat pe Isus, L-a lepadat si L-a rastignit. Hristos si ai Sai nu sunt din lume; de aceea, spune Domnul : "va uraste lumea" (Ioan 15:19 ; 17:16). Lumea iubeste ce este al ei, dar Isus a venit pentru ca noi sa fim eleiberati de puterea intunericului si stramutati in Imparatia Sa (Col. 1:13). Fie ca sa aratam prin umblarea noastra ca suntem ai Lui !
3 Trebuie sa-l vedem pe Melhisedec, care vine sa-l intampine pe Avraam, ca o aparitie a Domnului, sau doar ca o imagine sau un tip al lui Hristos ? (Gen. 14 ; Ev. 7).
Intreg capitolul 7 din Epistola catre Evrei, luat in legatura cu citatul din Psalmul 110, arata ca istorisirea din capitolul 14 a cartii Geneza se refera la o persoana care a trait pe pamant in timpul lui Avraam. Ar fi suficienta o singura remarca, printre altele, pentru a stabili caracterul exceptional din acel timp : faptul ca trei sau patru urmasi imediati ai lui Noe traiau inca. Eber chiar a supravietuit lui Avraam. Totusi, oricat de interesante ar fi aceste detalii, nu trebuie sa ne oprim aici. Duhul Sfant, in epistola catre Evrei, nu se foloseste de anumite fapte dovedite cu privire la imparatul Salemului, ci de relatarea inspirata, care prezinta unul din tipurile cele mai remarcabile ale Celui care trebuia sa vina. Este scris ca Melhisedec a fost "asemanat Fiului lui Dumnezeu" (Ev. 7:3). Or, expresia "asemanat" se adapteaza in mod evident la istorisirea lui Moise. Dumnezeu a dat prin Duhul Sfant cuvinte precise prin care a vrut ca intalnirea cu Avraam sa fie descrisa. Aceste cuvinte ofera deci explicatia pasajului din psalm : "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec". Autorul epistolei nu se indeparteaza, nici nu cauta, in traditie sau in alta parte, pentru a completa istoria scurta a acestui om deosebit. Tot ceea ce stim despre el este cuprins in trei versete din Geneza; dar ele sunt suficiente pentru a infatisa destul de clar ceea ce inseamna preotia actuala a lui Hristos. Ele merg chiar mai departe, si indica ce va fi aceasta preotie , atunci cand Imparatia Sa va fi intemeiata in glorie pe pamant. Dar pentru noi, adevarul important este ca Isus, asezat la dreapta maretiei in locurile ceresti, este inca de acum preot pentru noi. Cel care a zis : "Sezi la dreapta Mea", a zis, de asemenea : "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec" 9Ps. 110:1, 4). Explicatia data in capitolul 7 din epistola catre Evrei ne face sa intelegem, in multe feluri, si importanta relatarii inspirate din Geneza, si caracterul preotiei valabile pentru noi in timpul alergarii noastre pamantesti.
4 Ce reprezinta inelul pus in nas de catre Rebeca si bratarile de pe mainile sale ? (Gen. 24:47)
Inelul din nas si bratarile de pe maini faceau si inca fac parte din ornamentele femeilor din Orient. Trebuie remarcat ca in special femeile maritate erau cele care le purtau. Slujitorul lui Avraam dandu-i-le Rebecai arata ca el o considera ca logodnica lui Isaac. El a impodobit-o mai dinainte cu daruri de la sotul ei.
Or, Isaac este o imagine a lui Hristos in inviere. Drept urmare, Rebeca ar fi o imagine a Bisericii pe care Duhul Sfant, reprezentat prin slujitor, o formeaza si impodobeste cu daruri ceresti, conducand-o prin pustie pana la intalnirea cu sotul ei.
Ornamentele date Rebecai reprezinta deci aceste haruri, aceste binecuvantari, de care Biserica se bucura ca arvuna de ceea ce ea va poseda impreuna cu Hristos, cand El va mosteni toate lucrurile.
Poate am putea spune ca inelul care stralucea pe fata Rebecai este o imagine a marturiei pe care Biserica, ca logodnica a lui Hristos, trebuie s-o dea despre Domnul ei. Datoria fiecarui crestin este de a recunoaste ca este al Lui, de a vesti virtutile Sale. Bratarile de pe maini face sa ne gandim la devotamentul in "tot ce gaseste mana ta sa faca" (Ecl. 9:10). Orice slujire a Bisericii este pentru Hristos, deoarece vine de la El. El Insusi a dat toate darurile (vezi Efes. 4:7-13). Dar nu trebuie insistat asupra detaliilor; trebuie sa fim cumpatati in toate lucrurile. Sa retinem sensul general al darurilor pe care slujitorul le-a facut Rebecai.
5 Ce lectie putem invata din viziunea pe care Moise a vazut-o la Horeb ? (Ex. 3:2)
Imprejurarile speciale in care Moise se gasea si slujba pe care Dumnezeu i-a randuit-o ne ajuta sa intelegem putin gandurile lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a trimis sa scoata poporul Israel din robia cruda sub care el gemea in Egipt. Domnul nu a uitat dorinta lui Moise pentru a interveni pentru usurarea fratilor sai, cu patruzeci de ani mai inainte, atunci cand el avea, din punct de vedere omenesc, toate avantajele pentru a face eficace interventia lui. Favoarea de care el se bucura la curtea lui Faraon, - fiind crescut de fiica sa - cunostinta lui mare, forta lui fizica, dreptatea lui, intelepciunea mintii lui, toate il desemnau ca pe un om de la care se astepta lucruri mari. Poate chiar Moise a gandit ca propria lui capacitate si aptitudinile speciale il faceau potrivit de a fi eliberatorul. In orice caz, dreptatea intentiilor sale il puneau mai presus de orice banuiala, desi fratii lui nu l-au inteles.
Dumnezeu a tinut cont de devotamentul sau, si de alegerea pe care el a facut-o de a se identifica mai degraba cu fratii lui oprimati decat sa se alipeasca de placerile de la curtea lui Faraon. Este scris despre el : "Prin credinta, Moise, cand s-a facut mare, a refuzat sa fie numit fiul fiicei lui Faraon, alegand mai degraba sa sufere raul cu poporul lui Dumnezeu, decat sa aiba placerea trecatoare a pacatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogatie decat comorile Egiptului" (Ev. 11:24-26).
Dar Moise a trebuit sa faca experienta ca Numele Domnului valoreaza mai mult decat toate pretentiile si decat orice avantaj omenesc. Primele sale eforturi au sfarsit printr-o fuga rusinoasa, si, timp de patruzeci de ani, a trebuit sa duca viata unui simplu pastor in pasunile din Sinai, necunoscut si uitat. Astfel, s-ar parea ca toate avantajele exceptionale pe care le avea nu ar da niciodata cel mai mic rod. Moise avea nevoie in primul rand sa fie eliberat de el insusi, si de a intelege ce inseamna sa te increzi in Dumnezeu.
In final, atunci cand vine momentul in care Dumnezeu il trimite in Egipt, nu se mai regaseste la el dorinta pe care o avea in tineretea lui. Dimpotriva, face tot felul de dificultati, chiar pana acolo de a-I cere lui Dumnezeu sa se foloseasca mai degraba de altcineva pentru realizarea unei lucrari atat de mari. Vai ! dupa cum s-a remarcat, ascultarea nu are valoare mare pentru inimile noastre slabe atunci cand nu este amestecata cu energia carnala (sau "fireasca", n.t.), pe care Dumnezeu nu o doreste. Moise a trebuit sa invete lectia lui si sa mearga pe drumul pe care Dumnezeu i l-a trasat. Nu un brat de carne, ci Dumnezeu Insusi era Cel care trebuia sa lucreze eliberarea poporului Israel, si Moise avea sa fie in Egipt mesagerul lui Dumnezeu inaintea marelui imparat. Domnul i-a zis : "Am vazut intr-adevar intristarea poporului Meu care este in Egipt si le-am auzit strigatul din cauza supraveghetorilor lor; pentru ca le cunosc durerile. Si am coborat ca sa-i scap din mana egiptenilor" (Ex. 3:7, 8).
Moise avea deci nevoie sa invete cum este potrivit sa stea in prezenta lui Dumnezeu, si in acelasi timp care trebuie sa fie relatiile dintre un Dumnezeu sfant si un popor incarcat de faradelege, - razvratit din ziua in care Moise l-a cunoscut (Deut. 9:6, 7, 24). Aceste doua lucruri le-a invatat in rugul care ardea, dar nu se mistuia. Dumnezeu era acolo, Dumnezeul tatalui lui Moise, Dumnezeul stramosilor sai cu care El a facut legamantul. Era harul care se manifesta in favoarea poporului oprimat; dar Dumnezeu este un Dumnezeu al sfinteniei, si in prezenta Sa Moise a trebuit sa-si scoata sandalele, dupa cum a trebuit, de asemenea, sa-si ascunda fata. Dumnezeu era acolo ca un foc mistuitor, avand "ochii prea curati ca sa priveasca raul si nu Se poate uita la rautate" (Hab. 1:13) ; dar, in acelasi timp, El este un Dumnezeu Salvator care, nu ramane indiferent la intristarea poporului Sau, si care vrea dimpotriva sa implineasca in favoarea lui promisiunile pe care le-a facut parintilor sai. De asemenea, aceasta lectie dubla a harului si a sfinteniei divine a fost de atunci pentru Moise mobilul vietii sale si taria lui in momentele grele prin care avea sa treaca. Fie ca si noi, de asemenea, sa invatam implirea lor perfecta, la crucea Domnului nostru Isus Hristos.
6 In imprejurarile descrise in capitolul 18 din Exod, Moise nu ar fi trebuit sa ceara sfatul lui Dumnezeu cu privire la recomandarea care i-a facut-o Ietro, preotul Madianului ?
Cu siguranta, avem lectii de invatat cu privire la dependenta permanenta de Dumnezeu pentru fiecare credincios. I-a placut lui Dumnezeu sa ne dea istorisiri care fac sa se vada slujitorii lui Dumnezeu asa cum au fost ei. Oamenii ar fi facut din ei eroi care ar fi devenit obiecte de inchinare, cum s-a si intamplat. Dar Dumnezeu care vede totul si stie totul, vrea ca intreaga constiinta crestina sa fie exersata prin ceea ce este scris. Totusi, pentru cazul care ne preocupa, nu trebuie sa confundam capitolul 18 din Exod cu Numeri 11:10-29, unde Moise a simtit povara poporului prea mare pentru el. Imprejurarile erau cu totul diferite.
Sa ne amintim, de asemenea, ce a zis apostolul : "Nicio profetie din Scriptura nu se interpreteaza singura" (2 Pet. 1:20). Aceasta inseamana ca trebuie privita ca facand parte din revelatia deplina pe care Dumnezeu ne-a dat-o, care se intinde dincolo de imprejurarile speciale de care este vorba (in cazul de fata, n.t.). Se poate citi un pasaj sau altul din punct de vedere moral; sau, se poate privi din punct de vedere profetic, ca o expunere a gandurilor lui Dumnezeu cu privire la viitor cand totul va fi implinit pentru gloria lui Hristos. Infatisat astfel, Exod 18 se refera la mileniu.
7 Care este semnificatia celor doua pasari, a lemnului de cedru, a stacojiului si isopului, folosite la curatirea leprosului (Lev. 14:3-7, 49-53).
Lepra, ca imagine, reprezinta aceasta activitate a naturii noastre cazute care manifesta un om pacatos, inaintea lui Dumnezeu, dar si intr-o masura in ochii altora. Dumnezeu vede inima, oamenii nu pot sa judece decat faptele exterioare, roadele intentiilor inimii. Leprosul trebuia sa ramana in afara taberei pana cand preotul putea sa constate vindecarea lui. Vindecarea corespundea cu judecata pacatului, care ne pregateste pentru recuperarea si bucuria relatiei noastre cu Dumnezeu, care decurge din lucrarea desavarsita a Mantuitorului. Dar trebuie ca aceasta judecata de noi insine sa fie profunda si simtita bine, si ca sufletul sa fie miscat de valoarea sangelui lui Hristos, care singur curateste orice pacat. Faptul acesta este reprezentat prin pasarea vie inmuiata in sangele celeilalte pasari injunghiate.
Cele doua pasari luate impreuna indica moartea si invierea lui Hristos. Apa curgatoare (lit. "apa vie") ne face sa gandim la energia Duhului Sfant prin care Hristos S-a oferit lui Dumnezeu ca jertfa pentru pacat (Ev. 9:14). Cedrul si isopul reprezinta ceea ce este cel mai mare si ce este cel mai mic in creatie, vazute ca ceva care atrage privirile sau admiratia omului (1 Imp. 4:33). Stacojiul, folosit adesea ca un semn al regalitatii, face sa gandim la gloria omului. Astfel, tot ceea ce inalta inima pacatosului si il indeparteaza de adevarata smerenie si de pocainta dupa gandul lui Dumnezeu trebuie sa fie judecate in acelasi timp, - inmuiat in sangele varsat pentru curatirea pacatosului si cu care acesta este stropit.
8 Care este intelesul expresiei "Chivotul legamantului Domnului" ?
In capitolul 10 din cartea Deuteronom, versetele 1, 2, 5, Moise arata poporului Israel ca chivotul trebuia sa serveasca ca adapost pentru cele doua table de piatra, "tablele legamantului pe care l-a facut Domnul cu voi" (cap. 9:9). Gasim expresia pentru prima data in momentul cand fiii lui Israel au parasit muntele Sinai (Num. 10:33) si cand a inceput istoria calatoriei lor prin pustie pentru a merge in tara Canaan. Inaintea acestui moment, expresia obisnuita este "Chivotul marturiei". Dar cuvantul "marturie" se refera de asemenea la cele doua table de piatra pe care erau scrise cele zece porunci. Vezi Exod 31:18 ; 32:15 ; 34:29 ; si comp. 25:16, 21, 22, si 40:20.
Exista un singur exemplu memorabil de folosirea termenului "Chivotul marturiei" dupa capitolul 10 din Numeri. Acesta este in Iosua 4:16, atunci cand preotii l-au trecut peste Iordan. In afara de aceasta exceptie, gasim de obicei "Chivotul legamantului Domnului", sau expresii asemanatoare.
Cuvantul "marturie" se refera la Dumnezeu si la intentia sa in darea legii; cuvantul "legamant", la popor si la responsabilitatea lor, responsabilitate pe care au acceptat-o in mod deplin (Ex. 24:3).
9 Cum trebuie inteleasa "iertarea" din al saptelea an ? (Deuteronom 15)
Intregul capitol pare a fi o dezvoltare a unui verset din Proverbe (19:17) : "Cine se indura de sarac imprumuta pe Domnul si El ii va reda ceea ce a dat". Si principiul este consacrat de Domnul atunci cand insista asupra starii inimii a celor care ii cer lui Dumnezeu sa le ierte pacatele : "Si ne iarta noua greselile (sau "datoriile") noastre, dupa cum si noi iertam celor care ne-au gresit... Caci daca iertati oamenilor greselile lor, si voua vi le va ierta Tatal vostru cel ceresc; dar daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre" (Mt. 6:12, 14, 15). Se poate deci trage concluzia ca principiul emis in capitolul 15 din Deuteronom are o mare insemnatate morala. In plus, detaliile oferite cu privire la punerea in practica a acestei legi, ne ajuta mult sa intelegem aplicatia, demonstrand partea pe care intelepciunea o are in exercitarea milei.
Dumnezeu a vrut, fara indoiala, sa faca viata poporului Israel conforma cu propriile Sale ganduri in legatura cu sabatul de odihna , instituit la creatie, atunci cand "a vazut tot ce facuse; si, iata, era foarte bine".
Sabatul era deci pentru israeliti, din partea lui Dumnezeu, nu doar o garantie ca ii va duce si ii va pazi in tara cea buna pe care le-a pregatit-o, ci chiar a vrut sa-i vada bucurandu-se de comuniunea Sa in toate detaliile vietii lor. Daca se bucurau pentru ei insisi de harul Sau, trebuia ca si ei sa actioneze dupa acest har in toate relatiile lor unii cu altii. Iata motivul "iertarii" din al saptelea an.
S-a vestit "iertarea Domnului". Belsugul de binecuvantare din partea Domnului se revarsa atunci peste poporul Sau, fiecare trebuind sa depuna toate eforturile pentru a profita toti aceea, dintre fratii lor, care erau datori. Datoriile de la straini puteau fi solicitate, dar nu de la cei care apartineau prin nastere la poporul ales. In cazul in care "nu va mai fi niciun sarac in mijlocul tau", datoriile in sine nu prea mai averau motiv sa existe.
Imprumutul pentru sarac, trebuia sa fie proportional cu nevoia in care el se afla (v. 8). Vedem astfel necesitatea de a actiona cu grija si cu intelepciune astfel ca ajutorul oferit sa fie potrivit cu imprejurarile. Imprumutul era "garantia", pentru ca constiinta datornicului sa fie tinuta treaza cu privire la responsabilitatea sa. Trebuia sa se dea o "garantie" (sau "gaj", n.t.) chiar daca se apropia anul iertarii, si in ciuda faptului ca iertarea putea sa faca din imprumut un dar, el nu putea fi cerut inapoi (vezi Neemia 10:31). "Garantia" este necesara pentru a nu uita importanta de a plati datoriile noastre (Rom. 13:8).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu