temelia si adevarul

             

                                 Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                         - VII -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     7     CAPITOLUL 7

     (v. 1-3). Autorul reintra aici in subiectul binecuvantat si glorios al preotiei lui Hristos, pe care o va pune in contrast cu cea a lui Aaron sau Levi, pentru a arata imensa ei superioritate. Pentru a o face evidenta, asa cum a facut-o deja (cap. 5:6, 10 ; 6:20), el ia ca tip (sau imagine) de preotie a lui Hristos pe cea a lui Melhisedec, despre care el avea multe de zis (5:11). Aceasta preotie, cu totul diferita de cea a lui Aaron care nu a fost instituita decat mult mai tarziu, prezinta trasaturi asemanatoare cu cea a lui Hristos, pana acolo incat multi au crezut in mod eronat ca vad in Melhisedec mai mult decat un om. Vedem cum acest personaj remarcabil apare dintr-odata, in relatarea din cap 14 din Geneza, si dispare in acelasi fel, fara sa mai fie mentionat ceva istoric despre el, in restul Scripturii.
     Melhisedec era imparat al Salemului, loc care va purta mai tarziu numele de Ierusalim (Ps. 76:2). Or, numele sau semnifica "imparat al dreptatii" si, dupa cum Salem inseamna "pace", el era, de asemenea, "imparat al pacii". Dar mai mult, el era preot al Dumnezeului Preainalt ; aceasta denumire de Preainalt este data lui Dumnezeu cand este vorba de Imparatia milenara : "Dumnezeul Preainalt, Stapanul cerurilor si al pamantului" (Gen. 14:18-20), asa cum intalnim frecvent in Psalmi care se refera la acea perioada. Melhisedec, imparat si preot, este deci tipul Domnului cand, va instaura Imparatia Sa pe pamant, va domni cu dreptate, El, Printul pacii, si ca lucrarea dreptatii va fi pace (Is. 32:1, 17 ; 9:6), si ca El va fi preot pe tronul Sau (Zah. 6:13). Primul verset din capitolul nostru aminteste in ce moment a venit Melhisedec inaintea lui Avraam. A fost atunci cand acesta "se intorcea de la macelul impratilor", si aceasta presupune, de asemenea, ziua viitoare a aratarii lui Hristos, atunci cand ii va supune pe imparatii pamantului si va instaura Imparatia Sa de dreptate si de pace.
     Pentru a spune in treacat, putem remarca ca expresiile "l-a intampinat pe Avraam", si cele din Geneza "a adus paine si vin", se refera la caracterul prezent al preotiei lui Hristos pentru noi, adica ingrijirea Lui preventiva si ajutorul pe care il gasim in El la timpul potrivit.
     "Fara tata, fara mama", este spus despre Melhisedec, adica fara niciun fel de rudenie din care sa-si traga preotia sa ; "fara genealogie", in contrast cu fiii lui Aaron care, pentru a-si legitima dreptul lor la preotie, a trebuit sa-si dovedeasca descendenta lor (Ezra 2:62). "Neavand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii", fara ca sa fie atribuita vreo limita preotiei sale, asa cum era cazul pentru fiii lui Aaron, caci el a aparut si a disparut fara ca sa fie vorba despre nasterea sa, nici de moartea sa. Nu-l vedem deci decat viu : preotia sa ramane pentru totdeauna (sau, perpetuu, n.t.). Si astfel ea reprezinta de-o maniera izbitoare preotia perpetua, netransmisibila a Domnului. De asemenea este spus : "Asemanat Fiului lui Dumnezeu", asemenea Fiului lui Dumnezeu, nu in persoana sa, ci in functia sa de preot. Numai ca preotia lui Hristos se exercita acum in ceruri.
     (v. 4-10). Dupa ce prezinta toate trasaturile preotiei lui Melhisedec si dovedeste astfel ca in afara de preotia lui Aaron exista o alta de o randuiala cu totul diferita, autorul arata superioritatea primei preotii fata de a doua. Or, aceasta preotie este cea a lui Hristos, dupa cum o dovedesc cuvintele din Ps. 110, unde David, vorbind prin Duhul Sfant, zice : "Tu esti preot pentru totdeauna, dupa randuiala lui Melhisedec". Autorul epistolei le aplica la Domnul, avand in aceasta autoritatea lui Isus Insusi, care vorbeste de acelasi psalm cu referire la Persoana Lui (Mt. 22:43).
     Deci, autorul vrea sa arate superioritatea preotiei lui Hristos dupa randuiala lui Melhisedec, fata de cea a lui Aaron. Pentru aceasta, el foloseste doua lucruri din relatarea din Gen. 14. Primul este ca Melhisedec l-a binecuvantat pe Avraam, si al doilea ca Avraam i-a dat zeciuiala din prada. "Vedeti dar cat de mare a fost acesta, caruia chiar patriarhul Avraam i-a dat zeciuiala din prada" (v. 4). Intr-adevar, maretia lui Melhisedec apare de-o maniera izbitoare, daca ne gandim la pozitia patriarhului Avraam, de depozitar al promisiunilor, de tata al celor credinciosi, care a dat acest mare exemplu de credinta si rabdare pus in evidenta la cap. 6 al acestei epistole.
     Avraam, oricat de mare ar fi fost, dand zeciuiala din prada lui Melhisedec, a recunoscut demnitatea lui si dreptul pe care il avea la aceasta zeciuiala. Ori, sub lege, care a venit la mult timp dupa Avraam, preotii din semintia lui Levi, din familia lui Aaron, aveau porunca sa ia zeciuiala de la popor, de la fratii lor. Deci, faptul ca Avraam a dat zeciuiala lui Melhisedec, arata ca Levi, samanta lui Avraam, a dat el insusi zeciuiala prin Avraam. Acest lucru arata clar ca preotia lui  Melhisedec era superioara celei lui Levi. Mai mult, preotii dupa randuiala levitica erau oamenii muritori, in timp ce marturia data despre Melhisedec este ca el este viu, "ca traieste" ; "neavand nici inceput al zilelor, nici sfarsit al vietii". El dainuieste in demnitatea sa. In final, a doua dovada a superioritatii lui Melhisedec asupra lui Avraam este ca el l-a binecuvantat, "dar, fara indoiala, cel mai mic este binecuvantat de cel mai mare" (v. 7). Un ultim aspect este ca el nu-si avea "genealogia din ei (urmasii lui Levi)".
     Deci, oricine ar fi acest personaj, necunoscut si tainic, maretia lui si trasaturile preotiei sale sunt puse in mod clar inaintea ochilor nostri. Noi stim ceea ce Cuvantul ne invata, spunand despre Domnul ca El este "mare preot dupa randuiala lui Melhisedec", in contrast cu preotii dupa randuiala lui Aaron.
     (v. 11-17). In aceste versete si in cele care urmeaza, sunt prezentate si aplicate la Domnul trasaturile care apartin preotiei dupa randuiala lui Melhisedec, si care demonstreaza superioritatea ei fata de cea a lui Aaron.
     Dar mai este ceva. Poporul Israel a primit o lege intemeiata pe preotia levitica. Dar aceasta preotie nu putea duce la perfectiune, ea nu era capatul, scopul final al planurilor lui Dumnezeu. Si ceea ce demonstreaza acest lucru, este ca o alta preotie, dupa randuiala lui Melhisedec, era anuntata in Scriptura (Ps. 110), ca trebuie sa se ridice. Rezulta ca "fiind schimbata preotia, este necesara si o schimbare a legii" (v. 12). Intreg sistemul levitic, pe care preotia dupa randuiala lui Aaron era bazata, cadea impreuna cu ea.
     Doua lucruri demostreaza schimbarea completa care este lucrata, contrastul total intre cele doua feluri de preotii. In primul rand, "Cel despre care sunt spuse acestea", Domnul, a apartinut de o semintie straina de preotia levitica, care a fost incredintata familiei lui Aaron. Mesia, dupa profetia lui Iacov si a altora, trebuia sa iasa din semintia lui Iuda (Gen. 49:10) si din familia lui David (Is. 11:1), dupa cum stim ca acest lucru a avut loc. Iata o prima diferenta. In al doilea rand, preotul dupa randuiala lui Aaron era stabilit "potrivit legii unei porunci omenesti (lit. carnale)". Intreg sistemul era adaptat omului in carne, totul era exterior si temporar ; ceremoniile si poruncile nu erau decat imagini, si de multe ori un jug apasator pentru omul pacatos si fara putere ; preotii se succedau unul dupa altul, si astfel fiecare si-a exercitat sarcina numai in timpul vietii sale aici jos. Dimpotriva, Domnul, "dupa asemanarea lui Melhisedec", S-a ridicat ca preot "potrivit puterii unei vieti nepieritoare". Viata in care El a intrat, dupa ce a implinit rascumpararea, este o viata asupra careia moartea nu mai are nicio putere. De aceea este data aceasta marturie : "Tu esti preot pentru eternitate, dupa randuiala lui Melhisedec". Preotia Sa este perfecta.
     (v. 18). Porunca care a precedat intemeierea preotiei perfecte, sistemul legalist care se aplica omului in carne, a fost abrogata, "din cauza slabiciunii si inutilitatii ei". Ea era slaba, deoarece Dumnezeu ramanea ascuns in spatele perdelei, si nimic, din acest sistem, nu-i dadea posibilitate omului sa patrunda dincolo si sa se apropie de Dumnezeu. Prin urmare, in ce priveste acest scop ea era inutila, si astfel s-a demonstrat ca "legea n-a desavarsit nimic".
     (v. 19). Dar daca vechea ordine de lucruri a fost pusa deoparte, deoarece ea nu a desavarsit nimic, preotia lui Hristos introduce "o speranta mai buna, prin care ne apropiem de Dumnezeu". Aceasta nu mai este o porunca care tine pe omul pacatos departe de Dumnezeu, ci o speranta, o incredere bazata pe promisiunea si harul divin si care ne permite sa ne apropiem de Dumnezeu, de a sta fara teama in prezenta Sa. Putem observa ca acesta este unul din marile subiecte pe care epistola insista, faptul de a ne apropia de Dumnezeu ca fiind un privilegiu crestin (vezi cap. 4:16 ; 7:19, 25 ; 10:1, 22). Pretios har pentru noi !
     (v. 20-22). Isus a fost facut garantul unui legamant mai bun. Legamantul pe principiul ascultarii era legat de preotia aaronica ; dar un legamant nou cu poporul lui Israel, "un legamant mai bun", este incheiat cu el in legatura cu preotia lui Hristos - Hristos este garantul acestui legamant care se intemeiaza nu pe principiul care cere ascultare unui popor carnal (in carne, in firea veche, n.t.), ci pe Hristos Insusi si pe lucrarea Lui. Ne amintim ca autorul vorbeste evreilor deveniti crestini, si ca legamintele se refera la Israel.
     Or, ceea ce demonstreaza excelenta si superioritatea acestui legamant, este ca Cel care a fost facut garant, a fost randuit preot cu juramant de catre Cel care a zis despre El : "Domnul a jurat si nu-I va parea rau: Tu esti preot pentru eternitate (dupa randuiala lui Melhisedec)". Preotii dupa randuiala lui Aaron, dimpotriva, au fost asezati pur si simplu dupa porunca lui Dumnezeu, fara ca sa fie rostit vreun juramant care sa le asigure perpetuitatea.
     (v. 23-24). Iata un nou contrast intre preotia levitica si cea a lui Hristos ; este un contrast intre moarte si viata. In prima, erau "multi preoti". Oamenii fiind muritori, nu puteau sa dainuiasca, ci se succedau unul dupa altul : Hristos, avand o viata nepieritoare, este si ramane unicul preot. El are o preotie care nu se transmite si care nu se schimba. Totul este stabil si perpetuu.
     (v. 25). Consecinta celor de mai sus este infinit de pretioasa pentru noi. In primul rand observam expresia : "Aceia care se apropie de Dumnezeu prin El". Acestia sunt o clasa de persoane care sunt caracterizati astfel. Acestia sunt credinciosii, cei care sunt mantuiti, cei care beneficiaza de lucrarea implinita prin Hristos. Ei au aceasta favoare prin El, pe care nici legea, nici jertfele iudaice, nu putea sa le-o dea : ei se apropie de Dumnezeu. Acum vedem privilegiul care rezulta pentru ei din preotia netransmisibila, perpetua a lui Hristos. Aceasta poate sa-i mantuiasca in intregime, sau pana la desavarsire. Noi suntem mantuiti in mod perfect, adica spalati de pacatele noastre si scapati de judecata, prin lucrarea implinita la cruce. Dar ne ramane inca alergarea prin pustie cu pericolele si ostenelile sale. Prin tot si pana cand totul se va incheia, El ne mantuieste, ne elibereaza si ne garanteaza. Si in virtutea a ce ? In virtutea faptului ca El este viu, viu pentru totdeauna (perpetuu), avand o viata care nu intrerupe nimic in activitatea Sa, si ca, in aceasta viata, El mijloceste pentru noi. Deci, prin aceasta mijlocire permanenta a Sa noi trebuie sa fim mantuiti pana la capatul alergarii. La fel cum Moise altadata, mijlocind inaintea Domnului, a ridicat mainile sale sustinute de Aaron si Hur (Ex. 17), facand ca Israel sa castige o biruinta deplina asupra vrajmasilor sai, asa si Isus, fiind totdeauna viu, ne face sa triumfam peste toate obstacolele care ne-ar opri din alergarea noastra.
     (v. 26-28). Un nou argument ne este dat aici, care stabileste inca odata prin contrast excelenta suprema a preotiei lui Hristos fata de cea a lui Aaron. Marii preoti luati dintre oameni aveau slabiciuni, ca cei pentru care erau pusi. Ei erau oameni pacatosi care trebuiau sa ofere jertfe, mai intai pentru propriile lor pacate, apoi pentru cele ale poporului, si pentru aceasta intrau intr-un locas pamantesc in care poporului ii era interzis sa intre. Dar noi, mantuiti prin jertfa lui Hristos care S-a adus pe Sine Insusi o data pentru toate, ne apropiem de Dumnezeu in Locasul ceresc, unde nimic necurat, nici intinat, nu poate intra ; locul nostru este acolo. Eram pacatosi, dar mantuiti, am fost facuti sfinti. Ca atare, un astfel de mare preot ne trebuia potrivit cu cerinta gloriei si curatiei cerului - sfant, fara rautate, fara pata, despartit de pacatosi - sa-L avem acolo unde suntem chemati sa intram : inaltat mai presus decat cerurile, in prezenta lui Dumnezeu. Fiind astfel imbracat cu acest caracter de sfintenie, nu era nevoie sa aduca jertfe pentru Sine Insusi : El S-a dat pentru noi. Si aceasta jertfa fiind perfecta, nu era nevoie ca ea sa fie reinnoita. Eficacitatea sa ramane, si noi ramanem inaintea lui Dumnezeu, acolo unde aceasta jertfa unica ne-a asezat. Preotia Sa se exercita deci in cer, si slujba Sa ca mare preot este de a mijloci pentru noi.
     Legea punea ca mari preoti oameni care aveau slabiciuni ; dar ceva mult mai bun a venit dupa lege. Acesta este juramantul lui Dumnezeu : "Domnul a jurat", si acest juramant pune "un Fiu". El este intr-adevar un Om, dar El este Fiul lui Dumnezeu, si este pus mare preot atunci cand, dupa ce a fost facut desavarsit, consacrat (vezi cap. 2:10), a intrat in cer si a fost perfect potrivit pentru a implini slujba Sa pentru eternitate.
     Vom face o remarca cu privire la v. 27. Este spus : "Oferindu-Se pe Sine Insusi". Aceasta nu vrea sa spuna ca S-a injungiat El Insusi, implinind astfel o lucrare de preot. Ci S-a adus pe Sine ca un dar, S-a dat pe Sine Insusi ca jertfa (Gal. 1:4 ; 2:20 ; Efes. 5:2, 25). La fel, nu El este cel care Si-a varsat sangele, ci sangele Sau a fost varsat (Mt. 26:28). In preotia levitica, au existat multe situatii cand preotul era acela care isi injunghia jertfa (Lev. 1:5, 11 ; 3:2, 8, 13 ; 4:4, 24, 29, etc.). Nu a fost nicio lucrare de preot din partea lui Hristos inainte de momentul in care, intrand in glorie, dupa ce a fost facut desavarsit, este salutat de Dumnezeu ca mare preot dupa randuiala lui Melhisedec (vezi cap. 5).