temelia si adevarul

                               Meditatii asupra cartii a doua Imparati
                                                    - VI -


          Henri Rossier


                    Capitolul 3 la cap. 8:16 - Elisei

          Ioram si lupta impotriva Moabului

          "Si Ioram, fiul lui Ahab, a inceput sa imparateasca peste Israel in Samaria in anul al optsprezecelea al lui Iosafat, imparatul lui Iuda; si a imparatit doisprezece ani" (v.1).

          Scopul nostru nu este de a explica toate dificultatile cronologice ridicate prin domnia lui Ioram, fiul lui Iosafat, imparatul lui Iuda (comp. 1:17 ; 3:1 ; 8:16 ; 1 Imp.22-52 ; 2 Cr.20:31). Vom reveni, la cap. 8, asupra celor mai importante. Necredinta, gata sa gaseasca greseala in Cuvantul lui Dumnezeu, nu a reusit sa descopere aici aparente erori. A recunoaste o greseala de copiere a manuscrisului (lucru totdeauna posibil) la 1:17, nu ar ridica dificultati majore. Credinciosul, fara pretentia de a explica totul, asteapta pe Dumnezeu si primeste lumina la momentul potrivit, ca rasplata pentru increderea sa.

          In acest capitol, il gasim pe profet confruntat cu imprejurarile lumii in care se afla. Ce tulburari va intalni cel care coboara de pe muntele Carmel pentru a merge in Samaria ! Moab s-a razvratit impotriva lui Israel ; era urmarea necredinciosiei lui Ahab (1:1), care a trecut, ca o judecata a lui Dumnezeu, asupra lui Ahazia, nevrednicul sau succesor. Obiceiul imparatilor supusi, atunci cand avea loc o schimbare a imparatului asupritor, era sa-si scuture jugul care-i asuprea (v.4,5). Omul politic nu vede un lucru deosebit in aceasta revolta a lui Moab, in timp ce credinciosul recunoaste mana lui Dumnezeu pentru pedeapsa sau judecata.

          Ioram, fiul lui Ahab, s-a aratat intr-un anumit sens mai religios decat tatal sau. El a indepartat stalpul lui Baal, facut de Ahab, totusi nu i-a nimicit profetii, asa cum rezulta din raspunsul lui Elisei, la v.13. A parasit in exterior aceasta inchinare uracioasa, dar nu s-a preocupat sa indeparteze si duhul ei. Ceea ce nu parasise, era cultul national instituit de Ieroboam, fiul lui Nebat, si care ascundea o mare idolatrie sub aparenta inchinarii la adevaratul Dumnezeu.

          Elisei este martorul aliantei intre Ioram din Israel si Iosafat pentru a merge impotriva Moabului. Ioram urmeaza aici traditia imparateasca a tatalui sau care s-a aliat cu acelasi Iosafat impotriva Sirienilor, dar el merge in rau mai mult decat tatal sau. Cum el are nevoie sa treaca prin tinutul Edomului pentru a ajunge in Moab (v.8), include in alianta sa si aceasta natiune, idolatra, bine cunoscuta pentru vrajmasia sa crancena fata de poporul Domnului. Ce tablou al lumii, in care politica nu tine cont deloc de Dumnezeu !

         Dupa om, totul este calculat pentru o reusita sigura ; mica natiune razboinica a Moabului nu poate, in pofida curajului sau, sa reziste in fata acestei puternice confederatii ; dar Dumnezeu este acolo, singurul de care Ioram ar fi trebuit sa tina cont si pe care L-a lasat in mod jignitor de-o parte.

          Si ce gandea credinciosul Iosafat, deja atentionat de gandul lui Dumnezeu printr-o experienta anterioara (1 Imp.22), si cazand din nou, dupa cativa ani, in greseala care l-a dus foarte aproape de pierdere sa ? "Ma voi sui", spune el, "eu sunt ca tine, poporul meu ca poporul tau, caii mei precum caii tai" ; exact aceleasi cuvinte care le-a spus altadata lui Ahab. Bunavointa si amabilitatea omeneasca, dorinta de a-i face placere, alianta cu lumea pentru promovarea intereselor comune, sunt piedici ingrozitoare pentru o umblare in credinciosie, si atunci cand aceste sentimente nu sunt numite de cel credincios cu adevaratul lor nume, ca sunt pacate, ele ruineaza marturia sa, contribuind sa pastreze lumea intr-o falsa siguranta, pentru ca-si face iluzia si crede ca umbla pe drumul crestin, deoarece copiii lui Dumnezeu umbla impreuna cu ea, in timp ce, de fapt, crestinul este cel care umbla pe drumul lumii. Aceasta umblare, in cele din urma, daca nu aduce o judecata imediata asupra celui credincios, devine cel putin ineficienta pentru el, asa cum arata istoria lui Iosafat si, daca cineva are vreun folos, acesta este imparatul necredincios, Ioram, care prin aceasta alianta ii va creste puterea si prosperitatea. Iosafat era ceea ce se numeste un duh larg, ingaduitor. Divizarea lui Israel era pentru el un fapt implinit care nu-l mai afecta, daca l-a afectat vreodata. Nu-l interesa opiniile si nici religia lui Ioram. El se asociaza de buna voie cu el , sub pretextul de ai fi de folos, dar uita un lucru deosebit de important, ca el se solidariza cu un om care-L dezonora pe Dumnezeu, dispretuia sfintenia Sa si nu tine deloc cont de Cuvantul Sau. Bineinteles, lumea aproba cu tarie o astfel de alianta, si-i da pe acesti credinciosi (cei care fac aliante cu lumea !) ca exemplu pentru cei care se despart de rau pentru a fi adevarati martori ai lui Hristos. "Eu sunt ca tine, poporul meu ca poporul tau, caii mei precum caii tai". Si de ce nu ? zice lumea. Pentru ca parasesc marturia mea, daca nu chiar pe Dumnezeu Insusi, din moment ce accept o alianta cu lumea vrajmasul lui Dumnezeu.

          Aceasta umblare are inca un alt inconvenient si mai grav. Se poate, ca si Iosafat, o alianta cu un Ioram, reprezentantul lumii care pastreaza inca aparenta exterioara a religiei divine. In ochii lui Iosafat, aceasta pare, fara indoiala, mult mai valoroasa decat alianta cu Ahab. Poate, se mangaia cu iluzia ca Ioram, a daramat stalpul lui Baal, si astfel alianta cu el ii era permisa. De fapt, aceasta alianta era mai rea decat prima, caci ea la condus la o alianta cu Edom, lucru pe care bietul Iosafat nici nu l-ar fi banuit, sau poate ca nici nu s-a considerat partas.

          Ahab, inainte de a pleca la lupta, i-a strans pe profeti pentru a-i intreba daca trebuie sa se duca (1 Imp.22:6). Ioram, nici nu s-a gandit ; Iosafat, din nefericire ! nicidecum. El a fost mai credincios fata de Ahab (1 Imp.22:5). Atunci cand cel credincios comite iarasi un lucru rau, in loc sa se opreasca,  constiinta sa devine adormita, si sfarseste prin a nu mai simti nevoia de calauzire a Cuvantului, pe care o avea mai inainte.

          Acesti trei imparati, asociati atat de trist, au plecat deci si, in loc sa intalneasca dusmanul, au de-a face cu imprejurari care le dovedeste ca nu poate uita de Dumnezeu fara sa fie in pericol. Le lipsea apa ; imparatul lui Israel a zis : "Vai, Domnul a chemat pe acesti trei imparati impreuna, ca sa-i dea in mana Moabului". El nu a urmat pana aici decat propria vointa ; cand isi aminteste de Domnul, Il invinueste ca l-a condus la nimicire impreuna cu cei doi tovarasi. Omul se revolta impotriva destinului sau, adica impotriva lui Dumnezeu care l-a condus, in loc sa recunoasca ca el este cel care s-a lasat atras. Evlaviosul Iosafat, desi lipsit si el insusi de discernamant pentru a aprecia raul, are totusi acest gand potrivit, desi tarziu, ca nu poate iesi din aceasta grea incercare decat intrebandu-L pe Domnul. Ioram, ignora existenta lui Elisei, ca profet in Israel, si nu mai simtea nevoia, chiar in fata unei nenorociri, sa mai intrebe pe purtatorul de cuvant al lui Dumnezeu, ca si atunci cand a plecat in aceasta campanie. Din fericire unul din slujitorii sai il cunoaste pe Elisei. Cei mici sunt constienti de resursele divine, in timp ce pe cei mari nu-i intereseaza. De asemenea, ei sunt cei mai potriviti de al aprecia pe profet care, uitand de el insusi, a fost un slujitor atat de credincios al lui Ilie, incat numele sau, dupa cum am vazut, nu a mai fost rostit de la prima sa chemare, pana in ziua cand a fost chemat sa-l inlocuiasca pe stapanul sau in misiunea sa. Amintire neplacuta, fara indoiala, pentru Ioram, caci ii amintea de Ilie si de judecatile sale asupra tatalui sau, asupra mamei sale si a fratelui sau.

          Iosafat, auzind de numele lui Elisei, stie sa aprecieze corect Cuvantul lui Dumnezeu : "Cuvantul Domnului este cu el" (v.12). Cei trei imparati coboara la profet care nu-i pasa de imparatul Edomului, trimite pe imparatul lui Israel la profetii lui Baal si netinand cont decat de bietul Iosafat, singurul reprezentant, desi intr-o atat de rea tovarasie, a marturiei lui Dumnezeu in Israel. Oricat de slabi si inconsecventi ar fi, Domnul nu uita pe ai Sai si tine cont de cea mai slaba umbra de credinciosie fata de Sine. Cu privire la cele zece semintii, ele sunt lepadate definitiv in persoana imparatului lor responsabil. Ca intotdeauna, rabdarea fara margini a lui Dumnezeu opreste nuiaua care trebuie sa loveasca si ia in considerare pana la capat de cea mai mica intoarcere spre El, dar rasuna acest groaznic cuvant : "Ce am eu a face cu tine ?" Nu este acesta : "Adevarat va spun, nu va cunosc", din Matei 25:12, mai rau chiar ca sentinta rostita asupra lui Ahazia : "Vei muri negresit".

          Totusi, Elisei este un profet al harului. El nu ignora raul, dar, in loc sa rosteasca judecata, el le arata o resursa miraculoasa acestor trei imparati. Are nevoie, pentru a putea vorbi de eliberare, de a-si abate privirea de la ceea ce vedea si pentru care ar fi putut rosti o judecata fara nici o placere. "Aduceti-mi", spune el, "un cantaret cu harfa". Cum ar fi putut sa se abata mai bine decat indreptandu-si sufletul spre Dumnezeu, caci prin aceste instrumente cu coarde inima credinciosului inalta spre Dumnezeu lauda sa, dorintele sale, nevoile sau plangerile sale. Rezultatul s-a vazut : "Mana Domnului a fost peste Elisei". Atunci el a putut sa descopere prin ce interventie miraculoasa (v.16-19) Domnul va aduce eliberarea. Trebuiau pregatite gropi pentru a primi apa, si Domnul le va umple. El nu face minunea fara sa urmareasca scopul de a pune credinta in actiune. Vom vedea mai multe exemple in istoria lui Elisei. Aici, Domnul nu intervine, asa cum a facut in alte situatii, prin mijloace naturale, vant sau ploaie. El scurteaza toate rationamentele necredintei ale acestor imparati.

          Eliberarea are loc dimineata, chiar in timpul cand se aducea jertfa pe altar. Inchinarea idolatra a lui Ieroboam nu avea nimic a face cu acest timp, si Dumnezeu nu-l recunoaste altfel ; interventia Sa era in legatura cu altarul de la templu din Ierusalim. De la acel altar, ca sa zicem asa, aveau sa se deschida ecluzele miraculoase prin care intreaga ostire avea sa fie adapata. La fel este si crucea lui Hristos. Oricat de departe ar fi ea in aparenta, este un timp cand Dumnezeu priveste spre ea pentru a mantui pe oricine se increde in Cuvantul Sau. Apa vietii are la origine moartea unei victime. Dar ceea ce este viata pentru unii este moarte pentru altii. Moab, inselat de aparente, s-a aruncat inainte, spre propria sa judecata, chiar in momentul cand Domnul elibera pe cei care au primit mesajul Sau. Pentru ca nu a remarcat si recunoscut eliberarea trimisa de Dumnezeu, Moabul este nimicit si biruinta este de partea celor care au baut din apele aduse prin har. Nu este aceasta ca o implinire partiala a profetiei lui Balaam : "Apa se va revarsa din galetile ei... Si imparatul sau va fi mai mare decat Agag" ? (Num.24:7).

          Doar Israel este mentionat ca l-a lovit si la nimicit pe dusman, dupa cuvantul rostit de Elisei. Imparatul Moabului a incercat sa ajunga cu sapte sute de oameni pana la imparatul Edomului, fara indoiala pentru a se refugia la el, dar nu poate reusi. Atunci el il aduce pe intaiul-nascut al sau ca jertfa de ardere-de-tot pe zid. Nu ne aminteste acest lucru de ceea ce va spune mai tarziu Domnul, despre acelasi Moab : "Voi da eu pe intaiul meu nascut pentru faradelegea mea, rodul pantecelui meu pentru pacatul sufletului meu ?" (Mica 6:7).

          Aceasta oribila jertfa a provocat indignarea aliatilor lui Israel, a carui razbunare a impins pe Moab la aceasta solutie extrema (*), si au plecat de la el pentru a se intoarce in tara lor. Biruinta inutila. Moabul putea crede ca a scapat prin aceasta ingrozitoare jertfa adusa dumnezeului sau, ramanand neinvins in mijlocul ruinelor sale, cu pretul unor mari represalii. Acesta va fi totdeauna rezultatul biruintelor omenesti, atunci cand nu Dumnezeu este Cel care conduce pe poporul Sau la biruinta. Edomul, aliatul pentru o zi, pe care Israel s-a increzut, l-a parasit si s-a revoltat impotriva lui, din momentul inceperii luptei cu Numele Domnului ca steag. Iosafat l-a parasit de asemenea si s-a intors in tara lui cu aceleasi sentimente, desi rezultate din alte motive. Ioram a trebuit sa invete ca o religie care are doar aparenta de a fi adevarata, nu gaseste un sprijin solid, nici la necredinciosi convinsi, nici la cei care pazesc marturia lui Dumnezeu.

          (*) Cel putin acesta cred ca este sensul pe care trebuie sa-l atribuim in aceasta situatie.