CRESTIN SI FERICIT ?
Comentarii practice din 2 Petru 1
- I -
Christian Briem
1 Introducere
Exista vreo fiinta umana care nu doreste sa fie fericita ? Nu credem. Cu toate acestea, printre oameni, calea care duce la adevarata fericire face obiectul unor opinii total diferite. Ori, Sfanta Scriptura nu cunoaste decat o singura cale : Hristos.
Chestiunea de a sti cum poate un copil al lui Dumnezeu sa traiasca fericit este rezolvata repede. Credinciosul Il are pe Hristos si, impreuna cu El, tot ceea ce poate sa-l faca fericit. De ce sa ne ocupam atunci de acest subiect ?
Ei bine ! bucuria comuniunii cu Dumnezeu poate cu usurinta sa fie tulburata. De asemenea, Cuvantul lui Dumnezeu acorda un spatiu larg chestiunii noastre. Ea este vazuta acolo (in Cuvant, n.t.) sub diferite lumini, sub diverse puncte de vedere. In final, rezultatul este intotdeauna acelasi : fara Hristos nu este fericire. Niciun crestin adevarat nu va dori sa contrazica o astfel de concluzie. Si totusi, in viata noastra practica de multe ori nu o luam in considerare. Si acesta este motivul pentru care chiar copiii lui Dumnezeu rascumparati nu sunt intotdeauna cu adevarat fericiti.
Printre numeroasele pasaje din Noul Testament pe care am putea sa le vedem in legatura cu subiectul nostru, nu cunosc altul care sa fie mai interesant ca primul capitol din a doua epistola a lui Petru. Mai ales primele unsprezece versete mi se par potrivite pentru a oferi raspunsuri la chestiunea de care ne ocupam. Putem observa in special un fapt : in ceea ce este scris sub inspiratia Duhului Sfant, Petru este eminamente practic. In timp ce alti scriitori ai Noului Testament prezinta adevarul crestin in detaliu, si fac acest lucru partial chiar intr-un mod abstract (ca Ioan), Petru ramane intotdeauna practic. Si chestiunea realizarii fericirii noastre in Hristos se reduce in cele din urma la practica, nu doar la invatatura. La ce foloseste cea mai inalta doctrina daca ea nu conduce la o atitudine de evlavie ? De asemenea, un alt apostol, Pavel, vorbeste despre "invatatura cea potrivit evlaviei".
Cu ajutorul lui Dumnezeu, dorim sa cercetam unul cate unul versetele din acest capitol (2 Petru 1) pentru a vedea ce au sa ne spuna in legatura cu intrebarea noastra. Poate vom fi surprinsi sa descoperim, ascuns in spatele cuvintelor care par deseori dificile, indicatii practice absolut fundamentale.
2 Doua nume si doua titluri
Dupa obiceiul epocii sale, autorul incepe prin a se prezenta cititorilor sai :
"Simon Petru, rob si apostol al lui Isus Hristos..." (v. 1).
Contrar a ceea ce gasim in prima sa epistola, unde el se numeste in mod simplu "Petru, apostol al lui Isus Hristos", apostolul face ca noul sau nume "Petru" sa fie urmat de cel vechi "Simon". Atunci cand Domnul Isus i-a intrebat odata pe ucenicii Sai cine zic oamenii ca este El, Fiul Omului, Simon Petru a facut aceasta frumoasa marturisire : "Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu". Domnul i-a dat atunci un nume nou : "Petru", sau "o piatra" (Matei 16:18). Nu era aceasta o onoare ? Si totusi, lui Petru ii place sa foloseasca vechiul sau nume. El era constient ca a devenit un obiect al indurarii divine. Indurarea lui Dumnezeu s-a aratat fata de el si a facut dintr-un "Simon" un "Petru", o piatra vie.
Nu este revelator faptul ca la Marea Tiberiadei, in intrebarile puse lui Petru pentru a-l cerceta, Domnul inviat i Se adreseaza de trei ori numindu-l "Simon" si indicand chiar originea lui omeneasca : "fiul lui Iona" (Ioan 21:15-17) ? Ah ! acest ucenic la tagaduit de trei ori pe Domnul Sau. Doar vechiul "Simon" era in stare de o fapta atat de ingrozitoare. In epistolele sale, numeroasele aluzii ascunse arata ca nu a uitat niciodata caderea sa, dar ca are siguranta indurarii si iertarii lui Dumnezeu.
Lucrul acesta este valabil pentru noi toti pana cand am trecut prin nasterea din nou. Daca nu am primit atunci literalmente un nume nou, nu este mai putin adevarat ca am devenit oameni noi, introdusi in relatii noi. Si aici gasim un prim motiv pentru a fi fericiti. Aceste relatii isi au temelia in Domnul ; ele sunt divine si durata lor este eterna. Fiind nascuti din Dumnezeu, suntem nu doar legati la sursa de viata, ci, de asemenea, uniti intre noi. Asadar, suntem in stare sa-L iubim pe Dumnezeu si sa ne iubim unii pe altii. Totusi, aceasta este mai mult tema lui Ioan. Altadata eram departe de Dumnezeu, pacatosi. Acum am fost adusi aproape de El ca niste copii preaiubiti. Dar ni se pune intrebarea : Suntem constienti de aceste relatii noi stabilite in Dumnezeu ? Vom fi fericiti in ele doar daca realizam aceasta.
Printre cititorii mei, poate se gaseste cineva care aspira la fericire, dar care nu a primit inca un "nume nou". Ei bine ! faceti ca Petru altadata si lasati-va coplesiti de harul lui Dumnezeu. La prima sa intalnire cu Domnul, acest har l-a facut sa marturiseasca : "Doamne, pleca de la mine, pentru ca sunt un om pacatos" (Luca 5:4-11). Daca va deschideti inima fata de Domnul si puneti inaintea Lui toata povara pacatelor voastre, El va va da pacea cu Dumnezeu si va va aduce in cele mai pretioase relatii cu El Insusi si cu copiii lui Dumnezeu. Acesta este cel dintai pas spre adevarata fericire. Nenumarati sunt cei care l-au facut cu credinta si nu au regretat niciodata.
In plus, autorul epistolei noastre imbraca o functie pe care noi nu vom putea niciodata s-o impartasim cu el. El era un apostol al lui Isus Hristos. El facea parte dintre acei ucenici care L-au vazut pe Domnul Isus si care au fost martori ai invierii Sale (Fapte 1:21, 22 ; 1 Corinteni 9:1). Dumnezeu S-a folosit de acest grup de oameni pentru a pune temelia crestinismului (Efeseni 2:20). Mai departe in epistola sa, Petru face referire la ei si ii numeste "apostolii vostri" (3:2).
Dar nu este semnificativ ca din nou Petru precede titlul de "apostol" printr-o alta calificare, expresia de "rob" ? La fel ca Pavel, Iuda si Ioan, si el se glorifica cu faptul de a fi un rob al lui Hristos. El socoteste ca un privilegiu de a-L sluji pe Domnul si Invatatorul sau in ascultare si supunere. In cel priveste, Ioan nu vorbeste despre numele sau in scrierile sale. Doar in ultima carte a Bibliei, "descoperirea lui Isus Hristos", se prezinta ca "robul Sau Ioan" (Apocalipsa 1:1).
Mantuitorul Insusi nu a fost El un exemplu unic de adevarat "sluijitor al Domnului" (Isaia 42:1-4 ; Matei 12:18-21) ? Luand chip de rob, a venit pe acest pamant nu pentru a fi slujit, ci pentru a sluji si a-Si da viata ca rascumparare pentru multi (Filipeni 2:7 ; Matei 20:28). Ne-am dat seama vreodata ca, prin moartea Sa la cruce, Domnul Isus a implinit fata de noi cea mai mare slujire de neimaginat ? Dar si astazi El ne slujeste, ne spala picioarele si mijloceste pentru noi, El este avocatul nostru (Ioan 13 ; Romani 8:34 ; Evrei 7:25 ; 9:24 ; 1 Ioan 2:1). Fiecare din aceste slujiri imbraca o valoare inestimabila. Fara ele, noi nu am putea efectua "pelerinajul". Si nu ramanem noi fara cuvinte citind ca, chiar in gloria cerului, "apropiindu-Se, le va sluji" (Luca 12:37) ? Prin aceasta slujire, ne va face in stare sa ne bucuram de gloriile din casa Tatalui. Ce har infinit ! Si cand, in Imparatia Lui, Fiul va pune toate in armonie cu Tatal Sau, va da atunci Imparatia (nu-I va fi luata) lui Dumnezeu Tatal si El Insusi Se va supune, pentru toata eternitatea, Celui caruia I-a supus toate lucrurile (1 Corinteni 15:24-28).
Ar trebui sa ne coste slujirea unui astfel de Domn ? Si o parte din fericirea noastra nu rezulta ea din aceasta ? Cu siguranta, nu slujirea in sine ne face fericiti, ci mai degraba Cel pe care Il slujim. Cu toate acestea, nu exista niciun privilegiu mai mare pentru noi decat sa-L slujim cu o inima devotata deja aici, jos pe pamant. Din punct de vedere divin, adevarata "maretie" se manifesta in faptul ca Cineva este un adevarat "slujitor" (Luca 22:27).
3 O credinta de pret
Desi Petru a adresat a doua sa epistola pentru aceleasi persoane ca in prima, totusi, el se adreseaza diferit. In prima scrisoare, el vede credinciosii, iesiti din poporul iudeu, ca "cei din imprastiere". Efectiv, ei erau straini in dublu aspect. Pe de-o parte, atat ca iudei care traiau imprastiati printre natiuni, ei erau straini ; si, pe de alta parte, datorita faptului ca au crezut in Domnul Isus, devenisera straini in ochii propriului lor popor care L-a lepadat. Prin urmare, aveau nevoie de mangaiere si incurajare pentru drumul intr-un mediu strain. Petru o face (ii mangaie si incurajeaza, n.t.) prin prima sa epistola (de asemenea, si pentru noi).
Dar acum, apostolul intrevede o alta datorie. El stie ca momentul parasirii cortului sau este aproape. Pentru a implini mandatul pe care Domnul i-l incredintase : "Sa-i intaresti pe fratii tai", le scrie aceasta a doua si ultima epistola. El vrea sa le aminteasca inca odata lucrurile importante (1:12), sa-i faca in stare sa-si aduca aminte (v, 15), si sa le trezeasca intelegerea lor curata prin aceasta amintire (3:1). De asemenea, el alege o formula adapta acestui scop si spune :
"...Catre cei care au primit o credinta de acelasi pret, impreuna cu noi, prin dreptatea Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Hristos" (v.1).
Frumoasa descriere a unui crestin ! Destinatarii scrisorii sale erau crestini care au primit impreuna cu apostolii si credinciosii care locuiau in Ierusalim o credinta de acelasi pret. Petru iubea cuvantul "pretios" (sau : "de pret"). In prima sa epistola, vorbeste de sangele pretios al lui Hristos (1:19), de piatra pretioasa (2:4, 6) si mentioneaza ca acest "pret" al lui Hristos ne-a fost descoperit noua, credinciosilor (v. 7). Si aici, in a doua sa epistola, el apreciaza credinta pretioasa si, cateva versete mai jos, promisiunile (v. 4). Daca Cuvantul lui Dumnezeu, care este mai degraba retinut in calificative, desemneaza ceva ca fiinnd pretios, el este intr-adevar.
Ce trebuie sa intelegem printr-o credinta de acelasi pret ? In mod evident, Petru vorbeste despre credinta crestina in contrast cu iudaismul - deci doctrina crestina, obiect al credintei. La fel ca in Iuda, versetele 3 si 20, este vorba aici de ceea ce a fost crezut. In Fiul Sau Isus Hristos - putem spune, de asemenea : in crestinism - Dumnezeu S-a revelat deplin. Credinciosii dintre iudei au fost adusi in acest sistem "prin dreptatea lui Dumnezeu". Inainte de a cerceta mai de-aproape aceasta expresie interesanta, doresc sa subliniez ca adevarul crestin nu poate fi inteles decat prin credinta in Domnul Isus ; El Insusi le-a spus altadata ucenicilor Sai : "Credeti in Dumnezeu, credeti si in Mine" (Ioan 14:1). Urma ca ei sa nu-L mai aiba fizic, ci prin credinta. Asa aveau sa se bucure de El si de tot ceea ce era legat de El. Avem aici o caracteristica a intregii perioade a harului. Avem totul prin credinta in El - tot adevarul crestin, toata binecuvantarea spirituala. El este Centrul, El este Obiectul credintei. Deci, aceasta credinta are un asemenea pret, incat sa poata fi primita de un apostol sau de un crestin simplu. Totusi, pretul pe care il atribuim in mod personal credintei crestine este cu totul alta chestiune. Ne bucuram noi ? Suntem noi gata sa-l aparam daca este cazul ?
Sa observam inca un aspect important : Nu se poate separa credinta (ca ansamblul doctrinei crestine) de credinta personala (ca virtute morala). Aceste doua aspecte sunt destul de distincte, dar ele formeaza un intreg. Daca nu este nimic de crezut, credinta personala este inutila ; si daca credinta personala nu este activa, elementele credintei nu pot fi intelese. Astfel, unul presupune pe celalalt.
Credinta pretioasa a crestinismului a devenit partea credinciosilor iesiti dintre iudei "prin dreptatea Dumnezeului si Mantuitorului nostru Isus Hristos". Sa remarcam aici ordinea : credinta prin dreptatea lui Dumnezeu. In Romani 3 gasim invers : dreptatea lui Dumnezeu prin credinta (v. 22-26). Putem deduce ca in 2 Petru 1 nu este vorba de mantuire, de indreptatire. Expresia "dreptatea lui Dumnezeu" trebuie inteleasa mai degraba aici in sensul de "credinciosia lui Dumnezeu". Datorita credinciosiei lui Dumnezeu fata de promisiunile Sale facute parintilor, ramasita poporului Israel a putut intra in binecuvantarile crestinismului.
Israel este singurul popor de pe pamant in care, la fiecare moment al existentei sale, Dumnezeu gaseste o ramasita credincioasa, "o ramasita potrivit unei alegeri a harului" (Romani 11:5). La fel este cazul si in timpul dispensatiei harului ; numai aceasta ramasita este cuprinsa astazi in Adunarea lui Dumnezeu. In acest sens iudeii credinciosi erau "adaugati" la inceputul perioadei crestine (Fapte 2:41, 47).
Dar expresia care ne preocupa ofera inca o particularitate pe care doresc sa o scot in evidenta. Textul grec contine un articol comun inaintea lui "Dumnezeu" si a "Mantuitorului Isus Hristos" (in rom. este dupa "Mantuitorului", n.t.). Aceasta inseamna ca in ochii autorului "Dumnezeu" si "Mantuitorul Isus Hristos" formeaza un singur obiect de luat in consideratie. Nu ca cele doua nume trebuie sa se refere neaparat la aceeasi Persoana. Nu acesta este sensul acestei constructii cu un articol comun.
Totusi, un astfel de mod de exprimare ar fi fost imposibil daca Hristos nu era Dumnezeu. Gasim expresii asemanatoare in 2 Tesaloniceni 1:12 si Tit 2:13.
Poate cineva va spune : "Eu nu am nevoie de-o astfel de dovada cu privire la divinitatea Domnului meu. Eu oricum cred". Asa este. Dar daca ne aducem aminte ca adevaratul autor al expresiei care ne preocupa este Dumnezeu Duhul Sfant, nu putem ramane indiferenti la alegerea si la forma cuvintelor folosite. Vom auzi mult mai multe despre cunoasterea lui Dumnezeu si a lui Isus, Domnul nostru, in versetul care urmeaza. Este cu atat mai important sa ne amintim de la inceput cu ce Persoana avem de-a face cand este vorba despre Domnul nostru Isus : El este Dumnezeu, la fel ca Tatal si Duhul Sfant. Atingem aici un punct care constituie in final fericirea noastra cea mai profunda. Vom reveni la acest lucru mai tarziu.
4 Adevarata cunostinta crestina
Dupa ce s-a prezentat pe sine, si s-a adresat destinatarilor epistolei, caracterizandu-i intr-un fel atat de frumos, apostolul exprima un salut :
"Har voua si pace sa va fie inmultite in cunostinta lui Dumnezeu si a lui Isus, Domnul nostru !" (v. 2).
La intrebarea : Cum putem noi sa traim fericiti ca crestini ? gasim aici inca un raspuns : traind in harul si in pacea lui Dumnezeu. Harul este dragostea nemeritata. El constitue sursa, originea cailor lui Dumnezeu fata de noi. Pacea decurge (din har, n.t), este rezultatul. Atat harul cat si pacea pot fi experimentate in doua feluri : fie fundamental, fie intr-un mod mai practic. In primul caz, ele sunt legate de constiinta, in al doilea, de inima sau suflet.
Atunci cand eram in pacatele noastre si ne-am intors la Dumnezeu cu pocainta si credinta, El ne-a mantuit prin har, prin credinta (Efeseni 2:8). Si acum dupa ce am fost indreptatiti pe principiul credintei, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos (Romani 5:1). Este vorba de pacea constiintei, siguranta fericita ca problema pacatelor si a vinovatiei noastre este rezolvata in mod deplin inaintea lui Dumnezeu. Avem pace cu Dumnezeu, la fel de adevarat astazi ca mai tarziu in gloria cerului. Este un fapt implinit, de neclintit.
Dar pe langa acest aspect fundamental, exista o parte mai practica. Ea se refera la umblarea noastra si aceasta este cea care pune in evidenta mantuirea. In acest sens practic, harul ne este din nou necesar in fiecare zi, deseori avem nevoie ca pacea inimii sa fie asigurata sau intarita. Intalnim multe greutati (sa nu vorbim de pacat) pe drumul nostru prin aceasta lume, si fara a recurge permanent la harul lui Dumnezeu, nu ne putem bucura aici de pacea inimii.
De asemenea, este vorba aici de o inmultire a harului si a pacii : "Harul si pacea sa va fie inmultite" (trad. Cornilescu; la fel este si in fr.,n.t.). Dumnezeu doreste ca noi sa ne bazam tot mai mult pe harul Sau, sa-l folosim din ce in ce mai mult, sa devenim mai constienti de intrega noastra dependenta de harul Sau. Fluviul harului Sau este cu siguranta intotdeauna "plin de apa" (Psalmul 65:9), dar adesea il lasam sa curga pe langa noi fara sa-l folosim. De asemenea, uneori Dumnezeu ne forteaza, prin imprejurari, sa ne bazam din nou mai mult pe harul Sau. El stie ca doar in acest mod ne putem bucura de pretioasa pace - aceasta armonie a inimii cu El si gandurile Sale, care nu poate fi inlocuita cu nimic. Atunci pacea devine profunda "ca un rau" (Ezechiel 48:18), fiindca ea se odihneste pe harul lui Dumnezeu si pe nimic altceva.
Noi cei care traim in zile de nemultumire, de dezbinare si de faliment, nu simtim cu totii nevoia pentru aceasta pace ? Atunci, salutul apostolului actioneaza ca un balsam pentru inimile noastre.
In afara de pasajul nostru si in prima epistola a lui Petru, expresia "sa va fie inmultite" nu se regaseste decat in epistola lui Iuda (1 Petru 1:2 ; Iuda 2). Cu siguranta, nu este vorba de o intamplare. Petru a scris prima lui scrisoare catre copiii lui Dumnezeu care se aflau in suferinta. Cat de mult au nevoie astfel de credinciosi sa se bazeze mai mult pe Dumnezeu si sa se indrepte spre harul Sau ! Dar a doua epistola a lui Petru si cea a lui Iuda au in vedere zilele din urma, sfarsitul timpurilor impreuna cu apostazia care a fost anuntata ; si Dumnezeu promite inmultirea harului si a pacii si pentru aceste zile. Nu este potrivit acest lucru pentru a ne mangaia ?
Dar este introdusa o adaugare remarcabila, care nu se regaseste decat in a doua epistola a lui Petru :
"... In cunostinta lui Dumnezeu si a lui Isus, Domnul nostru" (v. 2).
Dumnezeu nu poate sa ne inmulteasca harul si pacea Sa decat intr-un anumit fel : intr-o adevarata intimitate de inima cu El Insusi si cu Fiul Sau, Domnul nostru. Noi uitam cu usurinta. Adesea stam la o anumita distanta de El, sau suntem multumiti cu o cunostinta intelectuala a lui Dumnezeu si a lui Hristos. Despre aceasta se vorbeste in capitolul 2, versetele 20 la 22.
Conditiile pentru a aduce rod nu sunt astfel asigurate. Dumnezeu nu Se reveleaza fata de noi numai daca umblam cu El. Inainte de plecarea Sa, Domnul Isus vorbind in cuvintele Sale : "Cine are poruncile Mele si le tine, acela este cel care Ma iubeste; iar cine Ma iubeste pe Mine va fi iubit de Tatal Meu si Eu il voi iubi si Ma voi arata lui" (Ioan 14:21). Il iubim noi cu adevarat pe Domnul Isus, dorim ca El sa Se reveleze mai mult fata de noi ? Daca aceasta este situatia, sa-L ascultam si El Isi va onora cuvantul Sau. Persoana Sa binecuvantata ne va deveni din ce in ce mai familiara, si harul si pacea vor decurge in mod natural. Exista ceva care ne poate face mai fericiti - in timpul prezent deja ?
Cunostinta lui Dumnezeu si a lui Isus, Domnul nostru, ocupa un loc central in a doua epistola a lui Petru. Pentru a vorbi despre ea, apostolul foloseste de patru ori cuvantul care semnifica o "cunostinta deplina" : "epignôsis" (1:2, 3, 8 ; 2:20). Intr-adevar, cunoasterea Domnului este cheia de bolta a credintei noastre. Fara ea, viata noastra de credinta este goala, intreaga credinta este goala. De aici si importanta ca noi sa crestem in har si in cunostinta Domnului si Mantuitorului nostru Isus Hristos (3:18), a Celui care este chipul Dumnezeului cel nevazut. Dumnezeu S-a revelat in Fiul, si aceasta prin puterea Duhului Sfant. "In ziua aceea veti cunoaste ca Eu sunt in Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi", a spus Domnul Isus (Ioan 14:20). "Ziua aceea" este astazi. Noi avem privilegiul imens de a-L cunoaste pe Dumnezeu in revelatia deplina pe care a dat-o despre Sine in Fiul Sau. Aceasta este adevarata cunostinta crestina.
In perioada Vechiului Testament, Dumnezeu nu S-a revelat decat intr-un mod fragmentar ; El locuia, ca sa zicem asa, "in intuneric" (1 Imp. 8:12) ; si era important ca credinciosii dintre iudei carora le scria Petru sa-L recunoasca. Ei erau prea adanc inradacinati in traditiile parintilor astfel incat exista pericolul sa neglijeze lumina stralucitoare a Evangheliei cu privire la acest subiect. Revelatiile lui Dumnezeu in vremurile trecute, mai putin clare, erau cu siguranta binecuvantate, dar lumina "cunostintei gloriei lui Dumnezeu" nu este vizibila decat "in fata lui Isus Hristos" (2 Corinteni 4:6). Doar Domnul Isus ne-a adus cunostinta deplina a lui Dumnezeu, Tatal Sau, si aceasta pentru ca El Il cunoaste. Aceasta revelatie a lui Dumnezeu, Tatal Sau, a avut loc in timpul zilelor vietii Sale aici jos si, de asemenea, dupa invierea Sa ; astfel, El putea spune : "Cine M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal" (Ioan 14:9) ; comparati de asemenea 1:18). Ioan, in prima sa epistola, exprima acelasi adevar in acesti termeni : "Si stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat pricepere, ca sa Il cunoastem pe Cel adevarat" (1 Ioan 5:20).
A-L cunoaste pe Cel adevarat - ce har minunat ! Nu este ciudat, chiar umilitor, ca noi manifestam adesea atat de putin interes pentru ceea ce este mai pretios ? Daca Il cunoastem pe Dumnezeu, stim, de asemenea, ceea ce pastreaza in inima Lui pentru noi. Si la aceasta cunostinta este atasata forta morala pentru o umblare in evlavie, dupa cum vom vedea.
Dar inainte de a dezvolta acest gand, sa observam inca un aspect : La versetul 1, este vorba despre Domnul Isus ca Mantuitor ; in versetul 2, este prezentat ca Domn. Fara acest prim pas, noi am fi inca in pacatele noastre, am fi pierduti pentru eternitate. Dar desi aceasta experienta sau cunostinta este fundamentala, Dumnezeu nu vrea ca noi sa ramanem aici. Intentia Lui este de a ne duce mai departe, la cunostinta Domnului - a Celui care are toate drepturile asupra noastra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu