Prima epistolă către Tesaloniceni
- I -
Hamilton Smith
Introducere
În diferitele epistole Dumnezeu a dat o bogată provizie de hrană spirituală adaptată fiecărei etape de creștere creștină. Epistolele către Tesaloniceni au fost scrise pentru cei care sunt tineri în credință. Aici nu găsim dezvăluirea planurilor lui Dumnezeu, nici cel cu privire la taina Bisericii, ca în Efeseni sau Coloseni. În prima epistolă avem marile aspecte practice ale creștinismului - credința, dragostea și speranța - care ar trebui să-i marcheze pe cei mai tineri precum și pe cei mai în vârstă. În plus, apostolul îi mângâie în încercările lor și înlătură o dificultate care se ivise cu privire la speranța creștină : venirea Domnului pentru sfinții Săi.
Apostolul insistă :
- la cap. 1 asupra roadelor practice ale Evangheliei primite în puterea Duhului ;
- la cap. 2 asupra grijii speciale a lui Dumnezeu pentru mieii turmei Sale, conducându-i prin toate încercările ;
- la cap. 3 asupra felului cum folosește Dumnezeu încercările de pe cale pentru a întări credința, dragostea și sfințenia ;
- la cap. 4 asupra umblării plăcute lui Dumnezeu, în vederea venirii Domnului pentru sfinții Săi ;
- la cap. 5 asupra îndemnurilor referitoare la o purtare în acord cu o umblare în lumina zilei Domnului, precum și asupra îndemnurilor generale și a atenționărilor privitoare la pericolele care pândesc calea creștinului.
1 1 Tesaloniceni 1 - roadele Evangheliei
În parabola semănătorului (Marcu 5:20), Domnul i-a învățat pe ucenicii Săi că, atunci când bobul de grâu cade pe un pământ bun, atunci se produce rod. În acest prim capitol, ceva din rodul frumos al Evangheliei se manifestă în viețile tinerilor convertiți. Pentru a înțelege epistola, este necesar să ne amintim ce evanghelie le-a fost predicată acestor tesaloniceni, potrivit Fapte 17:1-19). În acest pasaj, vedem că, în timpul vizitei la Tesalonic, apostolul a predicat atât iudeilor, cât și celor dintre națiuni. Patru lucruri au marcat predicarea sa :
1 - el le-a prezentat pe Isus, Mântuitorul - nu simple doctrine, ci o Persoană vie (Mântuitorul).
2 - el a insistat că această Persoană (Isus) a murit și a înviat.
3 - el nu a predicat doar faptele morții și ale învierii, ci necesitatea acestora : "Așa trebuia să pătimească Hristosul și să învieze dintre morți a treia zi" (Luca 24:46).
4 - el s-a bazat pe Scriptură ca singura autoritate, și o autoritate suficientă.
În urma acestei predicări "unii" iudei și "o mare mulțime" dintre națiuni au crezut. În plus, ei au dovedit realitatea credinței lor identificându-se public cu slujitorii Domnului, căci citim : "s-au alăturat lui Pavel și lui Sila". Ei nu au păstrat credința pentru ei înșiși. Nici nu au căutat să scape de batjocură rămânând ucenici în ascuns ! Ei au crezut în Isus și mărturiseau credința lor cu îndrăzneală. Rezultatul a fost că au avut de-a face cu persecuția. Iudeii necredincioși, mânați de gelozie, au luat cu ei niște oameni răi din popor și au tulburat cetatea. Gelozia este cea care a dus la prima crimă, când Cain l-a ucis pe fratele său ; de asemenea, gelozia a condus la cea mai mare dintre toate crimele când iudeii L-au răstignit pe Mesia al lor : Pilat "știa că din invidie Îl dăduseră în mâna lui" (Matei 27:18). Dacă oameni mânați de gelozie comit o crimă, nu ar trebui să fim surprinși că iudei respectabili s-ar pleca până acolo încât să folosească oameni răi pentru a-și atinge scopurile. Învățăm astfel caracterul seminței semănate, cel al roadelor produse și cel al împotrivirii stârnite. Apostolul a scris epistola sa pentru a-i încuraja pe acești tineri convertiți care treceau prin persecuție, și i-a placut să insiste asupra frumosului rod al Evangheliei care fusese astfel manifestat.
1.1 1 Tes. 1:1
Apostolul se asociază cu cei care au lucrat împreună cu el. În salutul său, el îi vede pe acești credincioși mai degrabă în legătură cu Dumnezeu Tatăl și cu Isus Hristos ca Domn, decât ca mădularele trupului în care Hristos este Cap.
1.2 1 Tes. 1:2
El îi încurajează asigurându-i că mulțumește neîncetat lui Dumnezeu pentru ei, și că își amintește de ei în rugăciunile sale.
1.3 1 Tes. 1:3
În plus, recunoaște roada Duhului în ei. Atrăgând atenția asupra acestor fericite calități creștine, apostolul nu-i flatează, ci recunoaște cu bucurie în ei dovezile unei adevărate lucrări a lui Dumnezeu. El remarcă lucrarea lor, osteneala și răbdarea lor, dar nu ca semne ale unei adevărate convertiri. Oameni din lume sunt adesea renumiți pentru mari lucrări filantropice, pentru osteneală imensă și pentru multă perseverență în realizarea lucrărilor lor. În cazul tesalonicenilor, apostolul poate să alăture la acestea alte calități în special creștine, și anume, "lucrarea credinței, osteneala dragostei, și răbdarea speranței" : cele trei mari elemente ale vieții creștine care aduc sufletul în relație cu Persoanele divine, arătând astfel trăsăturile unui suflet cu adevărat convertit. Ca dovadă a acestei realități, autorul epistolei către Evrei face referire tocmai la aceste trei calități. El a vorbit cu solemnitate despre cei care au apostaziat după ce au mărturisit creștinismul. Dar despre creștinii adevărați el poate spune : "Dar despre voi, preaiubiților, suntem încredințați de lucruri mai bune și care țin de mântuire", și anume lucruri care însoțesc mântuirea : "lucrarea voastră și dragostea" ; "încrederea deplină a speranței" și "credință și îndelunga-răbdare" (Evrei 6:9-12).
Mai mult, realitatea "credinței" lor, "dragostea" și "speranța" lor, este dovedită prin faptul că aceste frumoase calități sunt cele ale "Domnului nostru Isus Hristos". Credința, dragostea și speranța au nevoie fiecare de un obiect. În creștinism, acest obiect este o Persoană vie : Domnul Isus Hristos. Orice activitate adevărată în viața creștină rezultă din credința care își trage tăria, înțelepciunea și harul necesar, din Cel care este invizibil, și care este deci accesibil doar credinței. Adevărata lucrare creștină izvorăște din dragostea pentru Domnul nostru Isus Hristos și nu este făcută ca o obligație legală. Răbdarea nu este o resemnare tristă față de nevoile severe, ci ea este susținută de speranța care așteaptă pe Domnul nostru Isus Hristos.
În plus, viața de credință, dragostea și speranța, este trăită "înaintea lui Dumnezeu și Tatăl nostru". Este o viață de teamă sfântă trăită înaintea lui Dumnezeu, și nu pur și simplu înaintea omului pentru a obține o poziție religioasă, sau înaintea sfinților pentru a câștiga o reputație de devotament. Acești credincioși tineri au devenit "modele pentru toți cei care au crezut" (1:7), iar credința lor în Dumnezeu s-a răspândit (1:8) ; dar mărturia lor înaintea oamenilor era rezultatul unei vieți trăite înaintea lui Dumnezeu. Ei aveau conștiența de a trăi și de a umbla "înaintea lui Dumnezeu și Tatăl nostru" (1:3). "În adevăr, putem lupta cu râvnă pentru un Nume, dar chestiunea înaintea lui Dumnezeu privește puterea și roadele depline ale harului în măsura a ceea ce a fost primit ; iar dacă sufletul nu realizează acest lucru, este ceva groaznic pentru el să se bazeze pe o reputație religioasă, în timp ce lucrările nu sunt desăvârșite înaintea lui Dumnezeu (Apoc. 3:2)" (JND).
1.4 1 Tes. 1:4
Mai mult, aceste dovezi ale unei lucrări a lui Dumnezeu în sufletele lor i-au dat apostolului siguranța că ei erau iubiți de Dumnezeu și erau obiectele harului Său suveran. Nu doar că harul a răspuns la toate responsabilitățile noastre, dar, prin suveranitatea harului lui Dumnezeu credincioșii au fost aleși înainte de întemeierea lumii, pentru a dobândi mântuirea împreună cu gloria eternă (2 Tim. 2:10). Dacă noi suntem aleși pentru gloria eternă, acum suntem puși deoparte de această lume prin lucrarea Duhului. Nicio poziție de demnitate și de onoare pe care această lume le poate oferi, nu va avea atracție asupra noastră, dacă realizăm acest lucru.
1.5 1 Tes. 1:5
Aceste roade frumoase au fost produse în viețile lor prin Evanghelie care a ajuns la ei nu "doar în cuvânt, ci și în putere" prin predicarea prin Duhul Sfânt. A fost deci multă încredere. Din nefericire, poate exista multă predicare corectă a Evangheliei, dar prea adesea "doar prin cuvânt". Puterea și lucrarea Duhului Sfânt lipsesc. Ceea ce dă putere predicării și care lasă liber pe Duhul Sfânt să acționeze este o viață consecventă a celui care predică. Apostolul poate să spună deci : "după cum știți ce fel de oameni am fost între voi, pentru voi". Viața lui confirma predicarea sa, și astfel făcea parte din mărturia pe care a dat-o cu buzele sale.
1.6 1 Tes. 1:6-10
Rezultatul faptului că mărturia a fost dată cu putere s-a manifestat în două moduri :
1 - a condus pe cei care au primit mărturia, nu doar în binecuvântarea mântuirii, ci la a-l imita pe apostol (1:6a), și deci a-L imita pe Domnul. După ce au fost binecuvântați, ei au devenit reprezentanții Aceluia prin care au fost salvați.
2 - această mărturie dată cu putere a stârnit ura celor care L-au lepădat. Această răutate se exprimă în persecutarea credincioșilor. Cu toate acestea, acești credincioși au fost susținuți în bucurie de Duhul Sfânt. Diavolul poate stârni persecuția, dar puterea Duhului este mai mare decât orice putere a vrăjmașului. Ștefan, plin de Duh Sfânt, a fost susținut triumfător în mijlocul suferințelor sale de martir. Martiriu ale cărui suferințe nu fac altceva decât să aducă laudă Domnului, și care dau o mărturie izbitoare despre puterea lui Dumnezeu înaintea lumii ! Astfel, bucuria acestor tineri convertiți persecutați a devenit un exemplu pentru credincioși și o mărturie pentru lumea din jurul lor, căci, în orice loc, credința lor față de Dumnezeu a devenit un subiect de uimire.
Mărturia lor avea un caracter triplu :
a - Cuvântul Domnului a răsunat de la ei (1:8).
b - schimbarea modului lor de viață a dovedit realitatea convertirii lor, și era o mărturie cu privire la adevărul pe care îl predicau. De fapt, ei abandonaseră toate vechile lor practici idolatre, și s-au întors de la idoli la Dumnezeu, pentru a sluji Dumnezeului cel viu și adevărat (v. 9). Scriptura nu numește idoli doar imaginile reale ale păgânilor, dar și tot ceea ce se interpune ca un obiect între suflet și Dumnezeu : așa că este scris "copilașilor păziți-vă de idoli" (1 Ioan 5:21). Cât de mult sunt împiedicate viața și slujirea credinciosului datorită faptului că se permite o anumită preocupare pământească, poate inofensivă în sine, să devină un obiect între suflet și Dumnezeu.
c - ei s-au întors de la lume, și de la iluziile sale, pentru a aștepta din cer pe Fiul lui Dumnezeu (v. 10). Toate așteptările lor erau în El. Convertiți, ei nu căutau să redreseze lumea, pentru a o face mai bună și mai luminoasă. Pentru a face față răului și a aduce binecuvântare, ei așteptau în liniște din cer pe Fiul lui Dumnezeu. Ei o făceau în pace și liniște, știind că Isus i-a scăpat de mânie prin moartea Sa, și că în învierea lui Hristos dintre morți, Dumnezeu Și-a declarat, pe de-o parte, satisfacția Sa în lucrarea lui Hristos, iar pe de altă parte, îndreptățirea credinciosului față de păcate și de judecată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu