temelia si adevarul

                                                                       IONA
                                                                            sau
                                               SCOALA LUI DUMNEZEU

                                                               - V -


          J.A.von Poseck

          Haideti sa ne intoarcem acum pentru cateva momente de la Iona la Cel care a fost mai mare decat Iona si a trecut prin ape infinit mai adanci decat el. Am privit, in contrast cu Iona, la Domnul Isus in timpul furtunii si L-am vazut in pacea Sa netulburata, in maretia, in puterea si in acelasi timp in grija Sa plina de dragoste pentru ai Sai. El, "martorul credincios" si "chipul Dumnezeului nevazut", care facuse cunoscuta celor pacatosi inima lui Dumnezeu cea plina de dragoste si har, in timp ce viata Lui fusese modelul si expresia desavarsita a ceea ce trebuia sa fie omul in ascultare fata de Dumnezeu, ajunsese acum la capatul existentei Sale perfecte. Lumea, care a fost facuta prin El, nu-L cunoscuse, iar ai Sai nu-L primisera. Punerea la incercare a lui Israel, si a omului in general, urma sa fie incheiata pentru totdeauna la cruce. Dumnezeu, "aratat in carne", fusese aici pe pamant in Hristos, "impacand lumea cu Sine si netinandu-le in seama pacatele". Insa lumea nu a vrut sa fie impacata cu Dumnezeu, iar zidarii au lepadat piatra scumpa pe care Dumnezeu o asezase in Sion (Isaia 28; 1 Pet.2). Oamenii L-au urat fata temei, iar invitatiei plina de har "veniti la Mine toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna", ei i-au raspuns cu "rastigneste-L!" Cei mai invrajbiti dusmani, precum Pilat si Irod, s-au impacat si au devenit prieteni in ziua lepadarii si rastignirii Lui. Lumea a refuzat sa fie impacata cu Dumnezeu prin viata Omului-Dumnezeu, care a raspandit binecuvantarea pe oriunde a trecut. Fiul ascultator al Tatalui, care avea putere sa-Si dea viata si sa o ia din nou, urma acum sa-Si incununeze ascultarea in viata cu ascultarea in moarte, chiar moarte de cruce, ca astfel sa-i poata impaca pe pacatosi cu Dumnezeu prin credinta in dragostea divina manifestata la cruce, unde omul si-a aratat dragostea pentru pacat si ura impotriva lui Dumnezeu, si unde Dumnezeu Si-a aratat ura impotriva pacatului si dragostea pentru pacatos.

          Cu adevarat adanci au fost apele in care profetul Iona a fost aruncat, atunci cand ele "l-au inconjurat ca sa-i ia viata, adancul l-a invaluit, iar plantele de mare s-au impletit in jurul capului sau". Dar mult mai adanci, incomparabil mai adanci au fost acele ape in care Fiul ascultator al lui Dumnezeu S-a scufundat din pricina neascultarii noastre. Nu doar apele mortii L-au inconjurat, ci si toate valurile si talazurile maniei lui Dumnezeu au trecut peste El.

          Minunate si de nebanuit sunt adancurile planurilor intelepciunii, dragostei, harului si gloriei divine. Cine le poate discerne? Si cine poate spune care a fost mai adanca, intelepciunea acestor planuri sau suferinta de pe cruce necesara pentru implinirea lor? Suferinta Aceluia care, murind pe cruce, Si-a plecat capul cu cununa de spini si a spus: "S-a sfarsit!"

          Mare a fost tulburarea sufletului lui Iona atunci cand, in mormantul sau viu, lipsit de orice ajutor omenesc, "a strigat din adancimile Locuintei mortilor", atunci cand "sufletul i se sfarsea in el". Dar ce sunt aceste suferinte - suferinte meritate - in comparatie cu cele de pe lemnul blestemat, unde cel mai parasit dintre toti cei parasiti - parasit in locul nostru! - a strigat: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? Pentru ce stai departe de mantuirea Mea, de cuvintele geamatului Meu?" A fost parasit nu numai de toti ucenicii Sai, pe care ii numise "prieteni", ci in cele din urma si de Dumnezeu. Mai mult, a fost inconjurat de "adunarea celor rai", de toata puterea, rautatea si vrajmasia lui Satan, toate armele din arsenalul lui imens, au fost folosite impotriva Lui, atunci cand a fost facut pacat pentru toti cei ce cred in El, si cand insultele celor ce-L batjocoreau pe Dumnezeu au cazut peste El.

          Un pat al mortii singuratic, atunci cand cel care este pe moarte este parasit de toti prietenii sai, de rude si de slujitori, reprezinta o scena foarte trista. Niciun cuvant de mangaiere si nicio rugaciune nu sunt auzite, nu exista niciun ochi plin de dragoste si de compasiune, nicio mana blanda pentru a sterge sudoarea rece de pe frunte! Cine ar dori sa moara asa? O astfel de singuratate pe patul mortii a fost soarta unora dintre oamenii mari ai acestei lumi. Asa s-a intamplat cu faimosul cuceritor Robert de Normandia. Acelasi intuneric pustiu a inconjurat patul de moarte al marelui om de stat William Pitt. Un vecin al celebrului politician a trimis un mesager acasa la el pentru a vedea cum se mai simte. Acesta a gasit poarta larg deschisa si la fel si usa de la intrare. Casa era parasita si inauntru domnea linistea mortii. Mesagerul a trecut din camera in camera pana cand, in cele din urma, a ajuns in cea in care zacea trupul neinsufletit al omului de stat - de acum singurul locuitor al resedintei care, cu doar cateva zile mai inainte, era asaltata de lingusitori, petitionari si oportunisti.

          Insa oricat de trista ar parea o astfel de stare dezolanta a singuratatii in clipele mortii in cazul oamenilor mari ai acestei lumi, cu cat mai groaznica ar fi imprejurarea mortii unuia dintre acestia daca, aflat pe patul de moarte, in loc de a fi singur si parasit de toti prietenii, ar fi inconjurat de cei mai invrajbiti dusmani ai sai, fiecare din ei incercand sa faca tot posibilul pentru a amari ultimele clipe ale celui pe moarte, prin reprosuri si insulte, marindu-i astfel agonia in cel mai crud mod! Codul tarilor civilizate afirma ca asa ceva nu se poate permite si ca pana si cel mai mare criminal, inaintea executiei, este tratat cu toata atentia in ce priveste ultimele-i dorinte.

          S-a intamplat oare un astfel de caz? Crucea Fiului lui Dumnezeu, Domnul gloriei, este raspunsul la aceasta intrebare. Acea cruce, unde ofiterii si soldatii celei dintai dintre natiunile lumii civilizate, impreuna cu cei mai inalti demnitari ai poporului care se numea pe sine "poporul lui Dumnezeu", aflati la unison in ura lor impotriva lui Dumnezeu si fiind instrumentele printului acestei lumi, au manifestat intrega ura si vrajmasie din inimile lor fata de Fiul lui Dumnezeu, atunci cand Dumnezeu a asezat asupra Lui faradelegea pacatosilor, ca astfel cei ce cred in El sa fie vindecati "prin ranile Lui". Da, El a fost parasit in sensul cel mai ingrozitor al cuvantului, pentru ca astfel tu si eu, iubite cititor, sa nu traim niciodata realitatea unei astfel de parasiri. A fost parasit de toti ai Sai si, lucrul cel mai infiorator, de Insusi Dumnezeu. Si nu numai parasit, ci si inconjurat de vrajmasii Sai; inconjurat de "taurii din Basan", care "isi deschideau gura impotriva Lui, ca un leu care sfasie si racneste". Cainii L-au inconjurat si a fost impresurat de o ceata de raufacatori. Toata puterea, rautatea si necuratia lui Satan au fost lasate fara frau impotriva nepatatului, smeritului si rabdatorului Miel al lui Dumnezeu.

          Pozitia profetului in pantecele pestelui a fost usoara si confortabila in comparatie cu cea a Domnului si Stapanului sau pe cruce, care S-a scufundat in ape mult mai adanci si mai grozave decat cele in care a fost aruncat Iona din pricina neascultarii lui. Insa Cel care, prin cuvantul Sau atotputernic, l-a izbavit pe Iona din pantecele pestelui, a fost El Insusi izbavit de Dumnezeul Sau si auzit "dintre coarnele bivolului".

          Cata vreme S-a aflat pe pamant ca Fiu al Omului, a fost intotdeauna "martorul credincios", neobosit in slujba pentru Dumnezeul Sau; si chiar acum aflat la dreapta maririi, El continua sa incurajeze si sa pastreze marturia harului si a adevarului pe pamant, lucru atat de minunat exprimat la sfarsitul Evangheliei dupa Marcu, care-L prezinta pe Domnul in caracterul Sau de slujitor credincios si neobosit.

          "Domnul Isus, dupa ce a vorbit cu ei, a fost inaltat la cer si S-a asezat la dreapta lui Dumnezeu. Iar ei au plecat si au predicat pretutindeni, Domnul lucrand impreuna cu ei si intarind cuvantul prin semnele care-l insoteau".

          Domnul sa binecuvanteze in harul Lui sa devenim urmasi ascultatori si de buna voie ai Fiului Sau, invatand la la piciorul crucii ceea ce profetul Lui a trebuit sa invete in pantecele pestelui. Fiindca acele adevaruri pe care Iona a fost nevoit sa le invete atunci si acolo sunt insusite mult mai deplin, mai binecuvantat si mai roditor in primul loc decat in cel de-al doilea. Si acum sa ne intoarcem la profetul nostru.