temelia si adevarul

                                                                           Iosua 7

 
                                                                      - I -


          Henri Rossier

          Sa privim tabloul stralucit al unei biruinte divine castigata asupra lui Satan prin credinta. Dupa o astfel de cucerire, Israel va merge, fara indoiala, din biruinta in biruinta. Dimpotriva, capitolul 7 se deschide cu inregistrarea unei infrangeri. O mica cetate, un obstacol nesemnificativ comparat cu Ierihonul, si cu "oameni putini" a fost suficient pentru a pune pe fuga trei mii de oameni din Israel si pentru a face moale ca apa inima intregului popor.

          Exista secrete ale infrangerii, asa cum exista secrete ale biruintei. Si mai intai, primul pericol pentru credincios se gaseste in biruinta insasi. Dupa ce a castigat-o, printr-o adevarata dependenta de Dumnezeu, sufletul, in prezenta rezultatelor, isi atribuie pentru sine anumite lucruri, si de aici batalia urmatoare este pierduta deja dinainte. Vedeti aici situatia lui Iosua : "Iosua a trimis oameni din Ierihon la Ai" (v.2). El repeta ceea ce a facut in cap.2:1, referitor la tara si la Ierihon. Atunci era voia lui Dumnezeu, acum acelasi act devine vointa omului si a carni. Iscoadele intorcandu-se de la cercetarea Ierihonului, au zis: "Cu adevarat, Domnul a dat toata tara in mainile noastre". De ce a trimis atunci alti emisari? Era, intr-o oarecare masura, uitarea dependentei de Dumnezeu si increderea in mijloacele omenesti. In plus, Iosua i-a trimis "din Ierihon", care nu era adevaratul punct de plecare; a uitat Ghilgalul unde invatase ce inseamna carnea, sau poate nu stia ca acesta era locul unde trebuia sa se intoarca? Iosua a gasit in biruinta o ocazie de a avea incredere in carne. El care a fost pana aici imaginea lui Hristos in Duh, lucrand in cel credincios pentru a-l pune in posesia privilegiilor sale, coboara la nivelul unui om oarecare din popor. Iosua imagine dispare pentru a face loc lui Iosua om. Nu se intampla de multe ori si cu noi la fel? Intr-o anumita masura, fiecare credincios este o imagine a lui Hristos, o scrisoare destinata a-L face cunoscut. Atunci cand uitam Ghilgalul, aceasta imagine dispare, pentru a face loc omului vechi pe care am neglijat sa-l judecam.

          Dar poporul? Vai! el urmeaza exemplul capeteniei sale. Oamenii trimisi de Iosua, "s-au intors la Iosua, si i-au spus: Sa nu se suie tot poporul; cam doua sau trei mii de oameni sa se suie si sa bata cetatea Ai; nu obosi tot poporul acolo, pentru ca sunt putini"(v.3). Ei au cea mai mare incredere in ei insisi. "Sa bata cetatea Ai". Ce este pentru noi, pentru noi oameni de razboi? Nu am aratat la Ierihon de ce suntem in stare? Periculoasa incredere! Dar nu era doar aceasta lipsa de dependenta de Dumnezeu, aceasta incredere in sine, roada unei carni nejudecate; mai era altceva: obiecte din prada, ascunse de ochii tuturor, sunt ingropate in pamant, in fundul unui cort; erau lucruri date spre nimicire.

          Dumnezeu a blestemat cetatea Ierihon; tot ceea ce ii apartine era sub blestem; nimeni nu incerca sa retina ceva, de teama sa nu devina el insusi dat nimicirii, si sa faca din tabara lui Israel un lucru dat nimicirii (6:18). Un singur om a fost neascultator. Acest om, ascultand de pofta sa, a luat din lucrurile blestemate. Care dintre noi, scumpi cititori, nu are aceasta pofta in inima sa? Dar acest om a urmat panta naturala; el a inceput acolo unde incepem toti, acolo unde a inceput primul om: "Am vazut" (v.21). "Si femeia a vazut..." este spus in Gen.3:6. El avea ochi care stiau sa deosebeasca lucrurile frumoase din prada. Ochii sai erau calea inimii sale; dar punctul de santinela care trebuia sa vegheze, nu obsearva nimic pentru a da alarma in caz de atac. Prin ochi, lucrul dat spre nimicire acapareaza inima si produce pofta: "Le-am poftit". Pofta la randul ei da nastere pacatului: "Le-am luat". Mantaua frumoasa din tara Babilonului care ar putea impodobi mandria vietii, argintul si aurul care ar putea satisface toate poftele, au devenit o prada pentru Acan; ah! dar curand, aceste lucruri au facut din el o prada pentru ele! - Legatura fatala si satanica, conectand lumea la inima naturala a omului, facand astfel din el o prada pentru printul acestei lumi!

          Acum remarcati cum pacatul unui singur om actioneaza asupra intregului Israel (v.1). "Si fiii lui Israel au fost necredinciosi in lucrul dat nimicirii... si mania Domnului s-a aprins impotriva fiilor lui Israel". Poporul ar fi putut sa zica: "Ce ne priveste aceasta pe noi? Cum am putea noi sa cunoastem un lucru ascuns? Si, necunoscandu-l, cum am fi noi responsabili?" La toate acestea, vom raspunde ca Dumnezeu are totdeauna inaintea ochilor unitatea poporului Sau. El considera persoanele ca facand parte dintr-un tot unitar, si solidare unele cu altele. Suferinta, pacatul unuia, este suferinta, pacatul tuturor. Daca asa era pentru Israel, ca cat mai mult este pentru noi, Biserica lui Hristos, un trup unit prin Duhul Sfant cu Capul care este in cer. Dar apoi, daca sufletele lor ar fi fost intr-o stare buna, Dumnezeu le-ar fi facut cunoscut pacatul ascuns. Puterea Duhului Sfant, neintristat in adunare, pune in lumina tot ceea ce Il dezonoreaza pe Hristos printre ai Sai. Pentru Israel nu a fost asa, deoarece erau cateva lucruri de judecat la popor si la conducatorul sau. Raul ascuns de Acan este mijlocul de a iesi in evidenta raul asuns din inima poporului. Atunci cand adunarea este intr-o stare buna, desi solidara cu pacatul unuia, ea este avertizata prin Duhul Sfant, si se va gasi in situatia de a indeparta raul din mijlocul ei si, dupa caz, de a indeparta si pe cel care a produs raul (*). Asa a fost la inceputul Bisericii, in cazul lui Anania si Safira; puterea Duhului lui Dumnezeu a descoperit imediat raul si la judecat. Dar aici, in Israel, inimile aveau sa fie aduse, prin judecata de sine, sa poarte pacatul unuia singur ca fiind pacatul tuturor inaintea lui Dumnezeu. Este la fel si pentru noi, in aceste timpuri de ruina? Pacatul din Biserica, ne atinge si pe noi? Suntem noi solidari, in gandirea noastra, de toata stricaciunea introdusa? Sau, dimpotriva, vazand aceasta ruina, avem destula incredere in noi insine, pentru a gandi ca noi suntem mai buni decat ceilalti, si ca ruina Biserici nu ne priveste? Daca inimile noastre nu sunt obisnuite sa ia aceasta pozitie inaintea lui Dumnezeu, nu suntem decat sectari. Dar, mai mult, o infrangere uimitoare va aminti inimilor noastre de umilinta care este potrivita pentru cei care ar trebui sa-si aiba locul la Ghilgal. Vedeti cum judeca Dumnezeu, altfel decat jalnicile noastre inimi. El zice: "Israel a pacatuit; si chiar au calcat legamantul Meu, pe care li-l poruncisem, si chiar au luat din ce era dat nimicirii si au furat si chiar au ascuns si au pus intre lucrurile lor" (v.11).

          (*) Asa este numit in Deut.13:5; 19:19; 21:18-21; (conf. cu 1 Cor.5:13). Trebuie remarcat ca situatiile cand un om este calificat ca rau, nu sunt specificate toate in Cuvant. Judecata este lasata la nivelul de spiritualitate al adunarii.