temelia si adevarul

                             

                            Note asupra Epistolei catre Evrei

                                                              - X -


     AN (autor necunoscut - preluat dupa Bibliquest)


     10     CAPITOLUL 10

     In prima parte a acestui capitol (v. 1-18), Hristos este prezentat in esenta ca jertfa sfanta si perfecta, fata de care toate jetfele aduse sub lege nu erau decat imagini ; jertfe care nu puteau sa indeparteze pacatele, si, in consecinta, nici nu puteau sa curateasca constiinta. Acest dar al lui Hristos ca jertfa fara pata a fost deja subiectul din cap. 9, dar cap. 10 arata in special marile rezultate ale jertfei lui Hristos. Este bine, citind aceste capitole, sa avem inaintea ochilor ceea ce se intampla in Israel la marea zi a ispasirii. Aici avem un comentariu inspirat despre ceea ce semnifica ceremoniile din aceasta zi.
     "S-a aratat o singura data, pentru desfiintarea pacatului prin jertfa Sa", este spus la sfarsitul cap. 9. Ce au insemnat deci jertfele aduse sub lege ? Aceasta este ceea ce ni se va spune in continuare.
     (v. 1). "Pentru ca legea, avand umbra bunurilor viitoare, nu insasi imaginea lucrurilor". Bunurile viitoare sunt toate binecuvantarile pe care Hristos urma sa le aduca. Legea nu putea sa le prezinte in glorioasa lor realitate ; ele nu se gasesc decat in Hristos. Insasi imaginea lucrurilor, este ceea ce lucrurile sunt in realitate, spre deosebire de umbra care indica existenta lor, dar nu ofera, ca sa zicem asa, decat conturul lor. Dupa aceasta lege, jertfele trebuiau sa fie aduse "in fiecare an", ceea ce ne duce cu gandul la ziua ispasirii, dar ele nu puteau "sa-i desavarseasca pe aceia care se apropie". A face desavarsit este acelasi cuvant care este folosit in cap. 2:10 si 5:9, si care inseamna a fi potrivit pentru ceva. Cel care se apropie de Dumnezeu trebuie sa fie intr-o astfel de stare pentru ca el s-o faca (sa se apropie, n.t.) ; nicio indoilala cu privire la starea sa inaintea lui Dumnezeu nu ar trebui sa poata fi ridicata ; el trebuie sa fie "desavarsit", facut "perfect", in totul potrivit pentru a fi in prezenta lui Dumnezeu. Ori, acest lucru nu putea sa-l faca jertfele aduse sub lege pentru oamenii pacatosi. Motivul ne este dat mai departe.
     (v. 2-4). In primul rand, daca aceste jertfe ar fi avut ca rezultat "curatirea" celor care se apropiau, si, in consecinta, indepartarea pacatelor lor pentru totdeauna, astfel ca ei nu ar mai fi avut "constiinta de pacate", atunci ele ar fi incetat sa mai fie aduse. Intelegem prin aceste expresii "curatiti", nu mai aveau "constiinta de pacate", ceea ce vrea sa zica aici "sa-i desavarseasca". Omul este intinat datorita pacatelor sale ; pentru a se putea apropia de Dumnezeu el are nevoie sa fie curatit ; trebuie ca Dumnezeu sa nu le mai vada asupra lui. Mai mult, este necesar, de asemenea, ca omul in prezenta lui Dumnezeu, sa stie, pentru a fi in largul sau acolo, ca pacatele sale au fost indepartate, ca el nu mai are "constiinta de pacate", nimic care sa-l acuze. Aici trebuie sa fii "desavarsit". Fericita conditie ! Dar legea nu putea sa aduca la acest rezultat. Dimpotriva, faptul ca jertfele trebuiau aduse in fiecare an, amintea ca pacatul era inca acolo : aceasta era "o amintire de pacate". Caci, spune apostolul, "este imposibil ca sangele de tauri si de tapi sa inlature pacatele". Pentru israelitul evlavios, putea fi o usurare a constiintei in seara zile de ispasire ; dar a doua zi, lista pacatelor se deschidea din nou ; contiinta nu era curatita pentru totdeauna ; eficacitatea jertfelor nu era perpetua ; nu aveau decat umbra bunurilor viitoare, si acestea sunt introduse cu v. 5 care ne arata singura jertfa adevarata.
     (v. 5-9). Datorita acestei incapacitati absolute a jertfelor aduse sub lege, pentru a-i desavarsi pe cei care se apropiau de Dumnezeu, rezulta necesitatea unei alte jertfe care sa aiba aceasta eficacitate. Ori, in gandurile lui Dumnezeu ea a fost prevazuta. "De aceea, intrand in lume, El spune : N-ai voit jertfa si dar, ci Mi-ai intocmit un trup". Avem aici un citat din Psalmul 40. Cine este cel care zice ? Acesta este Hristos, prin gura lui David, vorbind prin Duhul. Duhul Sfant declara dinainte ceea ce Hristos va exprima cand va intra in lume, scopul venirii Sale aici jos ca Om. "Mi-ai intocmit un trup", era primul lucru necesar pentru a implini voia lui Dumnezeu : trebuia ca El sa devina Om, si putem sa observam ca intruparea Sa Ii este atribuita lui Dumnezeu, nu Lui Insusi, caci in totul El este slujitorul, Omul dependent. In Psalm citim : "Mi-ai strapuns urechile" ( fr. "sapat", n.t.)(*), expresie care indica pozitia de slujitor ascultator pe care Hristos a luat-o. Dar pentru aceasta, trebuia ca El sa fie Om, si iata de ce Duhul Sfant zice : "Mi-ai intocmit un trup", luand traducerea pe care Septuaginta a dat-o pasajului si care reda sensul adevarat.

     (*) Aceasta nu este aceeasi expresie ca in Ex. 21:6 : "strapuns urechea", semn prin care robul era atasat de casa stapanului pentru a fi supus pentru totdeauna. Nu este nici ca in Isaia 50:5 "mi-a deschis urechea", ceea ce inseamna ca Domnul Si-a plecat urechea pentru a cunoaste, dimineata dupa dimineata, voia Tatalui. "Sapat urechile", Dumnezeu L-a pregatit, intocmit, pentru a implini aceasta voie.

     Deci, Hristos venind pe pamant ca Om, intrand in lume spune : "N-ai voit jertfa  si dar... Nu Ti-au placut arderi-de-tot si jertfe pentru pacat. Atunci am spus : Iata, Eu vin (in sulul cartii este scris despre Mine) ca sa fac voia Ta Dumnezeule". Gasim de mai multe ori in Vechiul Testament pasaje unde Dumnezeu spune ca nu gaseste placere in arderi-de-tot si in jertfe, ci in implinirea voiei Sale (vezi Ps. 51:16 etc ; Ier. 6:20 ; 7:21-23 ; Mica 6:6-8). Dar care om a putut sau ar putea sa implineasca aceasta voie, ar putea sa-I aduca lui Dumnezeu acest dar perfect de sine insusi, in stare sa-i fie placut lui Dumnezeu, si sa devina astfel o jertfa pentru indepartarea pacatului ? Hristos singur a putut ; numai El a putut spune : "Iata, Eu vin ca sa fac voia Ta Dumnezeule", aceasta voie care avea sa rezolve o data pentru totdeauna chestiunea pacatului, astfel incat Dumnezeu sa-i poata mantui in dreptate pe oamenii vinovati. Si aceasta era implinirea gandurilor lui Dumnezeu. Era scris despre El in sulul sau la inceputul cartii. Hristos devenind Om pentru a-L glorifica pe Dumnezeu, a fost marele subiect al gandurilor divine. Cat de maret este de a asista, ca sa zicem asa, la aceasta discutie unde, in adancul Divinitatii, Hristos Se ofera sa vina ca sa implineasca voia lui Dumnezeu oferindu-Se pe Sine Insusi. Duhul Sfant insista asupra incapacitatii jertfelor aduse dupa lege, pentru a satisface cerintele lui Dumnezeu. El numeste patru feluri de jertfe : arderi-de-tot, daruri de mancare, jertfe de multumire si jertfe pentru pacat, toate patru tipuri ale lui Hristos, dupa cum stim ; apoi le pune pe toate deoparte pentru a-L arata pe Acela in care ele isi au realizarea : "Iata, Eu vin ca sa fac voia Ta", si astfel "El desfiinteaza ce este intai, ca sa stabileasca ce este a doua oara". Intaia ordine de jertfe nu a putut sa desavarseasca pe cei care se apropiau ; constiinta nu a fost curatita ; a doua ordine de lucruri se rezuma la unica jertfa a lui Hristos care a adus un rezultat perfect si etern. Si aceasta unica jertfa este rodul ascultarii perfecte a Domnului !
     (v. 10). Suntem sfintiti, pusi deoparte pentru Dumnezeu, mantuiti, si aceasta prin jertfa lui Isus Hristos. In trupul Sau, trupul pe care Dumnezeu I L-a intocmit, a venit sa implineasca voia lui Dumnezeu, al carui punct culminant a fost aceasta jertfa perfecta, moartea Sa pe cruce. In plus, remarcam ca ea este adusa o data pentru totdeauna : este suficienta pentru totdeauna ; nu are nevoie sa fie repetata, contrar jerfelor aduse sub lege. De asemenea, sfintenia, punerea deoparte, care a rezultat este deci perfecta si pentru totdeauna. Ce har pentru credinciosi ! Aici nu este vorba de o sfintenie practica, ca in cap. 12:14 ; ci o punere deoparte pentru Dumnezeu, in virtutea jertfei lui Isus Hristos.
     (v. 11-14). Contrastul dintre sistemul iudaic si cel crestin continua aici in comparatia facuta, nu in ce priveste jertfele, ci referitor la actiunea preotilor. Sub lege, preotii stateau in fiecare zi inaintea altarului, facand slujba care le-a fost incredintata, aducand permanent jertfe care nu putea niciodata sa indeparteze pacatele. Slujba lor era fara incetare, semn ca o lucrare perfecta nu era implinita. Hristos, dimpotriva, a oferit o singura jertfa pentru pacate, dar o jertfa in totul suficienta pentru a-I infatisa lui Dumnezeu fara pata pe cei care Ii apartin, jertfa de o valoare si de o eficacitate eterna. De asemenea, El S-a asezat  - simbol al odihnei dupa o lucrare implinita - asezat perpetuu (continuu, pentru totdeauna, n.t.) ; este o lucrare care nu va mai fi repetata, deoarece este suficienta in mod deplin. Si este la dreapta lui Dumnezeu, in glorie, semn al acceptarii Sale desavarsite, dupa ce a implinit in mod perfect toata voia lui Dumnezeu. Ce siguranta deplina pentru credinciosi sa vada acolo sus, in aceasta pozitie de glorie, pe Marele nostru Preot (in fr. Marele nostru Mare Preot, n.t.) ! 
     Hristos este asezat perpetuu, fara intrerupere, in ce priveste lucrarea de mantuire ; dar El Se va ridica cand va veni sa Se razbune pe vrajmasii Sai. El asteapta, din momentul cand a intrat ca Mare Preot in cer, "pana cand vrajmasii Lui vor fi pusi ca asternut al picioarelor Lui", dupa cum este spus in Ps. 110. Contrast foarte izbitor si solemn ! Pentru credinciosi, prietenii Sai, o eliberare perfecta ; pentru cei care s-au constituit in vrajmasii Sai lepadandu-L, asteptarea unei judecati teribile. Credinciosii evrei ar fi putut sa spuna : Mesia a venit si noi am crezut ; cum deci suntem noi persecutati si vrajmasii Sai triumfa ? Duhul Sfant le arata, pe de-o parte, mantuirea lor sigura prin jertfa perfecta a lui Hristos si asezarea Lui la dreapta lui Dumnezeu ; si, pe de alta parte, in viitor, triumful final al lui Hristos si a alor Sai asupra tuturor vrajmasilor lor. Putem citi, cu privire la acest subiect, minunatul Ps. 110, in intregime.
     Dupa aceasta siguranta cu privire la viitor, Duhul Sfant da pentru prezent, motivul, atat de pretios tuturor credinciosilor, pentru ce sta Hristos asezat acum, in odihna. Pentru ca, "printr-o singura jertfa i-a desavarsit pentru totdeauna pe cei sfintiti". Jertfa - cea a trupului lui Hristos - este perfecta, ea nu se mai repeta ; El este deci asezat perpetuu la dreapta Maretiei. Cei care sunt sfintiti, pusi deoparte pentru Dumnezeu, sunt pentru totdeauna in virtutea acestei jertfe (v. 10), si referitor la pozitia lor inaintea lui Dumnezeu, la fel cum lucrarea lui Hristos are o valoare perpetua, si ca El Insusi este pentru totdeauna inaintea lui Dumnezeu, si ei, datorita acestei lucrari, sunt perfecti pentru totdeauna (perpetuu, n.t.). Lucrarea lui Hristos este perfecta, acceptarea ei este perfecta, nimic n-o poate schimba ; si noi suntem perfecti, ca reprezentati prin El inaintea lui Dumnezeu (*).

     (*) Toti cei care acceptasera crestinismul erau intr-o pozitie (pamanteasca, n.t.) buna, prin aceasta, sfintiti, pusi deoparte de restul poporului, dar credinciosii adevarati erau facuti desavarsiti inaintea lui Dumnezeu prin lucrarea lui Hristos.

     (v. 15-18). Dupa ce a stabilit valoarea perfecta si permanenta a lucrarii lui Hristos, autorul citeaza marturia data de Duhul Sfant fata de excelenta si perfectiunea eterna a acestei lucrari in aplicarea ei fata de credinciosi. Aceasta marturie este preluata din cap. 31 a cartii profetului Ieremia, unde Domnul arata privilegiile noului legamant pe care il va incheia cu poporul. Iata deci ce ne marturiseste Duhul Sfant, prin gura profetului : "Nicidecum nu-Mi voi aminti de pacatele lor si de nelegiuirile lor". Ce lucru pretios, de o valoare infinita pentru suflet, ca certitudinea acestei iertari complete si absolute de toate pacatele, bazata pe planul si voia lui Dumnezeu, pe jertfa desavarsita a lui Hristos si garanta de marturia infailibila a Duhului Sfant ! Noi putem profita de ea cu o credinta deplina, si nu trebuie sa cautam nimic altceva pentru a fi siguri de pozitia noastra inaintea lui Dumnezeu : "Iar unde este iertare de acestea", iertare desavarsita si pentru totdeauna de pacate si de nelegiuiri, "nu mai este jertfa pentru pacat". Jertfa care a inlaturat pacatul pentru totdeauna dinaintea ochilor lui Dumnezeu (cap. 9:26), a fost adusa, si nu mai este nevoie pentru a aduce alta. Putem spune, in treacat, ca vedem aici eroarea profunda si subversiva a crestinismului, care este invatat de Biserica romana, despre jertfa repetata neincetat prin messa.
     Pe scurt deci, in ceea ce ne prezinta partea din acest cap. 10, pe care am parcurs-o, gasim : 1. La v. 10, ca rascumpararea noastra a avut o sursa divina in voia lui Dumnezeu ; 2. La v. 12, ca ea a fost implinita printr-o lucrare divina - jertfa lui Hristos ; 3. La v. 15, ca ea are o marturie divina, cea a Duhului Sfant. Este deci voia lui Dumnezeu Tatal, lucrarea Fiului, si marturia Duhului Sfant.
     (v. 19-21). Partea doctrinara a epistolei, al carei mare subiect este preotia lui Hristos in glorie, se incheie aici. Concluzia practica a ceea ce a fost invatat cu privire la aceasta preotie si cu privire la perfectiunea jertfei lui Hristos asezat acum la dreapta lui Dumnezeu, este ca, pacatul a fost inlaturat, constiinta curatita, si credinciosii facuti desavarsiti pentru totdeauna (perpetuu), fara pacat in ochii lui Dumnezeu, avand libertate deplina (sau indrazneala) pentru a intra in locurile sfinte. Nu mai exista nicio bariera care sa le interzica accesul : sangele lui Isus, a satisfacut in totul cerintele dreptatii lui Dumnezeu, permitandu-le sa intre in prezenta lui Dumnezeu, nemaifiind nicio perdea, si a ramane acolo fara teama. Privilegiu minunat pentru pacatosii a caror intinare ii indeparta de acest loc binecuvantat ! Dar El a facut prin Sine Insusi curatirea de pacate ; apoi El a intrat acolo si l-a deschis pentru noi, aratandu-ne calea. Si aceasta cale, este carnea Lui. Umanitatea lui Hristos - umilinta Lui, coborarea Lui - a fost ca o perdea care a ascuns gloria divina omului pacatos. Doar credinta putea discerne. Dar la moartea Lui, perdeaua a fost sfasiata (*), pacatul a fost indepartat, si in Hristos inviat si glorificat la dreapta lui Dumnezeu, omul, prin credinta, poate contempla gloria lui Dumnezeu si, mai mult, sa fie acceptat in prezenta Sa. Iata calea. Epistola ne-a aratat ca Hristos a intrat odata pentru totdeauna in locurile sfinte (cap. 9:12) ; acum cei rascumparati sunt indemnati de a-L urma si a intra pe calea pe care El Insusi le-a deschis-o. Este o cale noua care nu a existat niciodata mai inainte, deoarece intrarea in locurile sfinte era interzisa ; este o cale vie, deoarece Hristos, dupa ce a trecut prin moarte, este acum viu si, in puterea unei vieti nepieritoare, traieste in vecii vecilor in glorie. Moartea Lui a fost necesara pentru ispasirea pacatelor noastre ; viata Lui in inviere si in glorie nu este mai putin pentru a ne introduce acolo unde El este : "traind pururea" este spus (7:25).

     (*) In mod figurativ vedem acest fapt in Matei 27 : perdeaua templului este sfasiata de sus pana jos, de la cer la pamant, de la Dumnezeu la om. Lovitura a venit de sus si arata ca Dumnezeu nu a mai ramas ascuns : moartea lui Hristos a deschis accesul pacatosului la Dumnezeu.

     Sub lege, doar marele preot avea libertatea, o data pe an, sa intre in Locul prea sfant, cu sangele jertfelor. Acum toti cei sfintiti, credinciosii rascumparati prin sangele lui Isus, pot avea permanent acces acolo, cu o libertate deplina, pentru ca ei nu mai au constiinta de pacate. Si in plus, ei gasesc acolo pe marele preot pus peste casa lui Dumnezeu, pe Isus Insusi, care ne reprezinta in locul sfant. Totul este realizat ca sa ne simtim bine si fericiti in prezenta lui Dumnezeu.
     (v. 22-25). Acestea fiind spuse, noi avem indemnuri care se bazeaza pe aceste adevaruri. Primul este : "Sa ne apropiem cu inima sincera, in siguranta deplina a credintei, avand inimile curatite (lit. "stropite") de o constiinta rea si trupul spalat cu apa curata". Toate barierele care ne interziceau accesul la Dumnezeu au fost date la o parte, si suntem indemnati sa profitam de acest imens si pretios privilegiu pentru a ne apropia. Apoi este descrisa starea morala a celui care se apropie. Aceasta este o inima adevarata, sincera, fara viclenie, neavand nimic de ascuns fata de Dumnezeu inaintea caruia el se afla in virtutea lucrarii lui Hristos. Aceasta este starea celui care intelege si apreciaza perfectiunea si eficacitatea acestei lucrari, si care poate sa zica impreuna cu psalmistul : "Ferice de acela a carui faradelege este iertata, al carui pacat este acoperit ! Ferice de omul caruia Dumnezeu nu-i socoteste nelegiuirea si in duhul caruia nu este viclenie !" (Ps. 32:1,2). De o inima adevarata este legata siguranta deplina a credintei care isi insuseste, fara a exista loc de indoiala, declaratiile divine referitoare la valoarea perfecta a ispasirii implinite prin jertfa lui Hristos, si prin aceste doua lucruri - o inima adevarata inaintea lui Dumnezeu si siguranta deplina a credintei - Dumnezeu este glorificat si Hristos si lucrarea Lui este onorat. Restul versetului arata pe ce fundament se poate avea o inima adevarata si o siguranta deplina a credintei. Aceasta se datoreaza faptului ca inimile, prin stropirea cu sangele lui Hristos, aplicat odata pentru totdeauna, sunt curatite de o constiinta rea, de sentimentul vinovatiei care antreneaza pacatul, si ca trupul este spalat cu apa curata. Ce semnifica aceste cuvinte ? Se face in mod evident referire la preoti care, atunci cand erau sfintiti (consacrati, n.t.), pentru a putea sa se apropie de Dumnezeu, erau stropiti cu sange dupa ce au fost spalati cu apa (Ex. 29). Aaron, in ziua ispasirii, isi spala trupul inainte de a intra in Locul prea sfant. Acestea erau imagini. Apa curata care ne spala este Cuvantul care este aplicat sufletelor noastre prin puterea Duhului Sfant. Il vedem in diferite pasaje. In Ioan 13:10, 11, Domnul zice : "Cine s-a scaldat nu are nevoie sa i se spele decat picioarele, pentru ca este in totul curat ; si voi sunteti curati, dar nu toti. Pentru ca-l stia pe cel care avea sa-L vanda, de aceea a spus: Nu toti sunteti curati". Si aceste cuvinte ne sunt explicate in cap. 15:3 : "Deja voi sunteti curati, datorita Cuvantului pe care vi l-am spus". Astfel, dupa cum apa aplicata pe trupurile noastre le curateste, la fel Cuvantul aplicat sufletelor noastre le regenereaza si le curateste, si aceasta odata pentru totdeauna, fara ca sa mai fie nevoie de repetare. Pavel, in Tit 3:5, vorbeste de spalarea de regenerare (nastere, din nou, n.t.) ; Petru zice : "fiind nascuti (regenetati, nt.) nu dintr-o samanta care se strica, ci dintr-una care nu se strica, prin Cuvantul viu, care ramane pentru totdeauna, al lui Dumnezeu" (1 Pet. 1:23), si Iacov : "El ne-a nascut prin Cuvantul adevarului" (1:18) ; si Domnul ne-a spus ca trebuie "sa ne nastem din apa si din Duh" (Ioan 3:5).
     Este foarte important de observat ca cuvintele pe care apostolul le foloseste indica faptul ca nu mai exista o repetare a stropirii cu sange, si nici repetarea aplicarii Cuvantului pentru regenerare (nastere din nou, n.t.). Intr-adevar, nu se spune : "Trebuie sa avem inimile curatite de o constiinta rea si trupul spalat cu apa curata" ; ci "avand ...". Lucrarea este facuta odata pentru totdeauna : este un fapt care a avut loc ; o pozitie in care ne aflam. Si pentru ca suntem in aceasta stare, ne putem apropia cu o inima adevarata si cu o siguranta deplina a credintei, fara sa se ridice nicio intrebare cu privire la privilegiul pe care il avem de a intra in prezenta lui Dumnezeu cu o libertate deplina. Nu trebuie sa uitam ca, daca pozitia noastra de consacrare inaintea lui Dumnezeu este sigura o data pentru totdeauna, spalarea cu apa, actiunea Cuvantului aplicata sufletului, va continua in practica, actiune vazuta figurativ in spalarea picioareler in Ioan 13, si despre care se vorbeste referitor la Biserica, in Efes. 5 : "ca s-o sfinteasca, dupa ce a curatit-o prin spalarea cu apa, prin Cuvant".
     (v. 23). In acest verset avem cel de-al doilea indemn, cel care se refera la marturia noastra inaintea oamenilor. In cel dinainte am vazut privilegiul nostru de a intra in Locasul ceresc, in prezenta lui Dumnezeu. Speranta se raporteaza intotdeauna la ceva viitor, pe care nu-l avem inca, dar pe care il asteptam. Acesta este Hristos, este venirea Sa, cu toate binecuvantarile pe care ea le va aduce. "Se va arata a doua oara, fara pacat, pentru mantuirea celor care Il asteapta". Vedem ca acest lucru este prezentat in mod general, ca totdeauna in epistola, si priveste atat faza venirii lui Hristos pentru sfintii actuali - fericita speranta - cat si cea a eliberarii lui Israel. Noi marturisim ca-L asteptam pe Hristos - aceasta este adevarata atitudine crestina. Cati nu sunt care, din nefericire, au uitat, si au nevoie sa primeasca indemnul apostolului ! Si noi trebuie sa tinem marturisirea"neclintita". Inima naturala este dispusa sa se descurajeze daca asteptarea se prelungeste ; ea motiveaza si zice : "Stapanul meu intarzie sa vina", si atunci priveste spre lume, uitand scopul ceresc. De aceea, importanta indemnarii bazata pe de alta parte pe credinciosia Celui care a promis fericita si apropiata iesire din cursa (alergare, n.t) : "credincios este Cel care a promis".
     (v. 24, 25). Al treilea indemn se refera la comuniunea si la relatiile fratesti ale celor care au fost scosi afara din iudaism. Nu este suficient de a tine pentru sine increderea in credinciosia lui Dumnezeu ; de asemenea, trebuie sa ne gandim la altii si la binele lor spiritual, si astfel de a ne incuraja unul pe altul pentru a umbla in aceasta dragoste care este pecetea vietii divine in noi, si in fapte bune care Il glorifica pe Dumnezeu si dau marturie despre realitatea marturisirii noastre. Ori, aceasta marturie trebuie sa fie publica ; ea se manifesta in "strangerea laolalta" a celor care aveau o credinta comuna. Parasind , aceasta strangere, cum din nefericire ! multi aveau obiceiul s-o faca, evitand astfel sa-si afirme solidaritatea cu cei care se adunau in jurul lui Hristos, datorita dispretului si a suferintei cu care se confruntau, era un pericol si un semn rau despre credinta celor care actionau astfel, si care se multumeau cu inchinarea iudaica. Acest fapt motiveaza declaratia solemna si grozava din v. 26 la 31. Prin urmare, era necesar sa se indemne si sa ramana credinciosi si fermi in marturisirea publica a credintei, si aceasta "cu atat mai mult cu cat vedeti apropiindu-se ziua".
     Care este aceasta zi ? Evident, ziua de judecata, cand va veni Domnul (2 Tes. 1:10). Aceasta este prezentata intotdeauna cand vine vorba de a actiona asupra constiintei, de a indemna la veghere si la o umblare sfanta departe de lume si, in acelasi timp, pentru a incuraja pe crestin sa nu se teama de oameni (vezi 2 Tim. 4:7, 8 ; Mat. 24:42 ; 1 Tes. 3:13, etc). In plus, se apropia o zi de judecata, preludiul si imaginea judecatii de la sfarsit. Era ziua distrugerii Ierusalimului ( in anul 70 de catre Titus, n.t.) ale carei semne erau deja vizibile (vezi Luca 21:20-24). Cat era deci de necesar, ca in momentul disparitiei si a templului si a inchinarii de care evreii erau inca atasati, ca ei sa nu parasesca aceasta "strangere laolalta" care ramane in afara oricarei forme, care este intemeiata pe Hristos si lucrarea Lui ! Ori, parasirea marturisirii crestine ii lasa fara speranta. Este ceea ce vom vedea in versetele urmatoare.
     (v. 26-31). Aceste versete ne arata grozavele consecinte ale parasirii marturiei crestine. Este important sa le intelegem insemnatatea lor. Mai intai, despre ce adevar este vorba aici ? Evident crestinismul, dar, potrivit cu doctrina prezentata anterior, crestinismul din punct de vedere al valorii perfecte si suficiente a jertfei lui Hristos adusa odata pentru totdeauna pentru a inlatura pacatul, jertfa care nu se mai repeta. Daca, dupa ce a fost cunoscut acest adevar si a fost marturisit, recunoscand valoarea acestei jertfe, cineva abandona si alegea in mod voit pacatul, adica o umblare dupa vointa proprie, nu mai exista nicio jertfa la care se putea recurge. Singura jertfa eficace pentru indepartarea pacatelor, a fost respinsa. Acela se constituia in impotrivitor al lui Hristos si al harului, si pentru astfel de persoane nu mai ramanea nimic decat judecata care ii va atinge si-i va nimici cu siguranta (*).

     (*) Se pare ca Duhul Sfant are permanent in vedere judecata care urma sa cada peste iudeii care L-au lepadat pe Hristos si s-au impotrivit Duhului Sfant.

     Apostolul care, in toata epistola, a facut sa reiasa superioritatea crestinismului asupra iudaismului, arata, de asemenea, ca dispretul fata de primul va aduce o judecata mult mai grozava decat cea care a lovit pe dispretuitorii celui de-al doilea. A dispretui legea pe care Dumnezeu a dat-o prin Moise, insemna lepadarea ei, si cei care se faceau vinovati de crime care implica acest dispret, erau omorati fara mila. Nimic nu putea ispasi pacatul lor (vezi Lev. 24:10-16 ; Num. 15:32-36 ; Deut. 17:2-7). Ori, lepadarea crestinismului dupa ce a fost cunoscut si marturisit, era o crima infinit mai mare. Intr-adevar, cele doua mari privilegii crestine sunt jertfa unica si perfecta pe care Fiul lui Dumnezeu a oferit-o pe cruce dandu-Se pe Sine Insusi, si prezenta Duhului Sfant care marturiseste despre harul divin manifestat in aceasta jertfa. Abandonarea acestor privilegii dupa ce au fost cunoascute si marturisite, insemna a-L calca in picioare pe Cel care a fost recunoscut ca Fiul lui Dumnezeu ; insemna a socoti ca necurat sangele legamantului prin care a marturisit ca a fost pus deoparte (despartit de iudaism, n.t.) ; in final insemna a insulta pe Duhul harului. Dumnezeu, harul Sau, Fiul Sau, jertfa Acestuia, si Duhul Sfant care marturiseste, totul era lepadat si dispretuit, si ce mai ramanea ca termen final pentru o astfel de cale, daca nu judecata dreapta din partea Aceluia care are razbunarea si care va da fiecaruia dupa faptele sale ? Judecata Domnului este un lucru sigur : El a spus-o ; si cat de infricosator este sa cazi in mainile Dumnezeului celui viu pentru a primi plata cuvenita pentru cel mai mare pacat, al celui care inchide usa oricarei sperante, respingerea voita a harului Sau.
     (v. 32-39). Pentru ca ei sa evite o soarta atat de grozava, pentru a-i incuraja la rabdare si staruinta, scriitorul sfant aminteste evreilor cat de mult au suferit ei la inceputul drumului lor crestin, in "zilele de la inceput", dupa ce au "fost luminati" prin aceasta lumina cereasca a adevarului care a patruns in sufletele lor. O cauza pentru care s-a indurat multe ne este cu atat mai scumpa, si in plus, experienta harului lui Dumnezeu care i-a sustinut in aceste suferinte, este potrivita pentru a-i incuraja. Pe aceste sentimente se bazeaza in primul rand indemnul adresat acestor crestini. Indurand insulte si necazuri, asociindu-se cu cei care erau persecutati, mangaind pe cei care erau in inchisoare pentru credinta lor, primind cu bucurie rapirea bunurilor lor, pentru ca aveau in vedere bunuri mai bune si permanente, in cer, ei aratau prin aceasta realitatea marturisirii lor. Nu era deci momentul de a fi descurajati, acum cand scopul era aproape sa fie atins, si nu trebuia sa abandoneze increderea in Dumnezeu si in promisiuniile Sale pe care ei le-au probat si a caror rasplatire este gloria. Este adevarat ca rabdarea este necesara pentru a starui pana la sfarsit pe drumul voii lui Dumnezeu, drum pe care se intalnesc incercarile, dar la al carui capat este bucuria lucrurilor promise. Este pretios de a vedea cum Duhul Sfant plaseaza permanent inaintea sufletului, pentru a-l incuraja, rasplata sigura pe care Dumnezeu, care este credincios si care a promis, i-o va da la sfarsitul cursei. Odihna lui Dumnezeu, lucruri mai bune si permanente, mantuirea care va fi adusa atunci cand Hristos Se va arata, iata ce asteptam noi.
     (v. 37). Ori, momentul cand vom intra in posesia a ceea ce a fost promis este aproape : un nou si puternic motiv pentru a se incuraja, pentru a rabda si a starui. "Pentru ca inca putin, foarte putin si Cel care vine va veni si nu va intarzia". Implinirea a tot ceea ce cuprinde promisiunea glorioasa este legat de venirea lui Hristos. Ori, "El vine", este o expresie izbitoare si care ne arata, ca sa zicem asa, ca este pe drum ; ea Il caracterizeaza pe Hristos, la fel cum asteptarea permanenta si rabdarea il caracterizeaza pe cel fidel. Si in curand El Se va arata, nu va intarzia. Totul, in acest verset, ne anunta deci venirea foarte apropiata a lui Hristos : "inca putin, foarte putin" ; "El vine" ; nu va intarzia". De aceea crestinul trebuie sa traiasca, sa asculte si sa staruiasca. Nimic nu va influenta atat de mult umblarea sa in credinciosie ca acest gand : "El vine".
     (v. 38). Dar exista un principiu care este puterea acestei vieti de asteptare : acesta este credinta. Ea caracterizeaza viata celui drept, ea o hraneste, ea ii da putere sa staruiasca in mijlocul tuturor greutatilor. Acolo unde ea lipseste, viata slabeste ; incercarile provoaca teama ; existand pericolul de retragere, de a da inapoi, si daca cineva intra pe aceasta cale fatala, Dumnezeu nu-Si gaseste placere in el.
     (v. 39). "Dar noi", spune scriitorul sfant, plasandu-se in mijlocul credinciosilor, asociindu-se in mod fratesc cu ei, "nu suntem dintre aceia care dau inapoi spre pieire" - acesta este rezultatul fatal unde duce parasirea increderii in Dumnezeu pentru implinirea promisiunii - "ci ai credintei pentru pastrarea sufletului. Pastrarea sufletului, bucuria vietii eterne in glorie, acesta este finalul fericit pentru drumul credintei.
     Astfel, in timp ce v. 26-31 arata ca judecata este singurul rezultat unde duce parasirea voita a marturisirii de credinta, versetele urmatoare (32-39) incurajeaza pe cei care pastreaza credinta, aratandu-le ca sfarsitul drumului este Hristos venind in glorie sa implineasca promisiunile.
     Pasajul : "Si cel drept va trai prin credinta", preluat din profetul Habacuc 2:4, este citat de trei ori in epistolele lui Pavel : Rom. 1:17 ; Gal. 3:11, si aici. In epistola catre Romani accentul este pus pe cuvantul "drept" ; in Galateni, pe cuvantul "credinta", si aici pe cuvantul "a trai". In primul caz, citatul este in legatura cu dreptatea lui Dumnezeu descoperita in Evenghelie pe principiul credintei : "Si cel drept va trai prin credinta". In al doilea, credinta care indreptateste este pusa in contrast cu legea care condamna. Si in final, in al treilea, a trai prin credinta este in contrast cu a da inapoi si pieirea.