temelia si adevarul

                                              Despre Autoritatea Adunarii 
                                                                   - II -


          Henri Rossier

          Cand este vorba de Adunare, detaliu vrednic de remarcat, niciodata cuvantul "autoritate" ( aplicat totdeauna la persoane sau grupuri de persoane : unui apostol, magistrat, celor doisprezece, celor saptezeci ) nu este folosit. Aceasta  nu vrea sa spuna ca Adunare nu are autoritate,  in sensul a ceea ce reprezinta acest cuvant, dar ea o are intr-un cu totul alt mod. Autoritatea nu este incredintata Adunarii, asa cum este cazul apostolilor, ucenicilor si magistratilor care se pot folosi liber de ea, cu conditia sa fie responsabili de Cel care le-a incredintat-o. Biserica sau Adunarea are cu totul alt caracter. Ea este unita cu Hristos ca si Cap al ei, alcatuind un singur Trup cu El, ceea ce nu este cazul cu persoane individuale, oricare ar fi privilegiul pe care il au. Pentru Adunare, Trupul lui Hristos, autoritatea rezulta in intregime de la Cap care se ingrijeste de cresterea Trupului, asa cum, pe de alta parte, aceasta crestere se indreapta spre Cap (Efes.4:15,16).

       Este acelasi lucru atunci cand Domnul se prezinta ca centrul Adunarii, casa lui Dumnezeu, aceasta Adunare pe care El a zidit-o si care se aduna in Numele Sau ( Matei 16:18 ; 18:18-20). Puterea administrativa si judecatoreasca este incredintata in pasajul al doilea (18:18-20) adunarii locale, aceea care, in timpul de faliment, este recunoscuta ca Adunare ( cei "doi sau trei"), dar ea nu rezulta si nici nu poate fi exercitata decat in virtutea a ceea ce El este "acolo, in mijlocul lor". Deci, exercitarea acestei autoritati nu este asemenea celei incredintate unui apostol sau magistrat ; de asemenea Cuvantul are grija sa nu numeasca autoritate, -  puterea de a lega sau dezlega, administrarea intr-un cuvant, nefiind niciodata independenta de prezenta Sa, a Lui, in Adunare.

          Adunarea poate fi considerata ca o multime responsabila sa dea marturie si sa administreze ceea ce Domnul i-a incredintat. Aceasta administrare, este necesar sa se exercite, aceasta marturie, trebuie data intr-o dependenta stransa de Cel care i-a incredintat-o. Cele sapte adunari din Apocalipsa ne sunt infatisate din acest punct de vedere. Domnul, in loc sa fie in centru, umbla in mijlocul lor in maretie, dreptate, sfintenie si suprema Sa autoritate. Atunci se pune intrebarea : Adunarea a pastrat neschimbate relatiile sale cu Hristos, prin care putea supravietui ? De aceea, Domnul se adreseza ingerilor celor sapte adunari, adica, in limbaj simbolic, responsabilitatii lor, unei multimi personificate, caruia Domnul ii incredintase o administrare, cu dreptul si datoria sa o exercite. Adunarea responsabila si-a implinit acest privilegiu ? Sa nu uitam ca ingerii celor sapte adunari ne sunt prezentati ca sapte stele, aratand fiecare diversele faze ale Adunarii, din capitolele 2 si 3 din Apocalipsa. Stelele au , in limbaj simbolic, sensul de autoritati subordonate sau secundare, avand origine cereasca, si de asemenea responsabilitate de a lumina, si de a-i conduce pe cei peste care raspandeste lumina.

          La Efes, in prima faza a Bisericii responsabile, Domnul se prezinta sub doua aspecte : ca Cel care tine cele sapte stele in mana Sa dreapta si umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur. Cele sapte sfesnice reprezinta Adunarea, "instituita de El prin dreptatea lui Dumnezeu", pentru a da marturie clara in afara. Doar in aceasta adunare, din Efes, Domnul se face cunoscut potrivit cu chemarea Adunarii responsabile, "asa cum a instituit-o la inceput" ( sapte sfesnice de aur) ; si nu, ca in adunarile urmatoare, in raport cu ceea ce a devenit Biserica. Astfel, doar la Efes vedem ca Domnul tine in mana Sa dreapta cele sapte stele, adica autoritati subordonate, "asa cum a fost instituita la inceput". El singur tine cele sapte stele si le transimite autoritatea Sa. Fara o legatura stransa cu El, nu ar avea nicio putere sau autoritate. Daca le-ar lasa sa cada din mana Sa, nu ar mai avea nicio putere, ca orice putere subordonata din lume, alte stele pe care le vedem in Apocalipsa, care parasesc locul lor pentru a cadea pe pamant sa-l distruga, sau sa se stinga (6:12 ; 8:10 ; 9:1).

        Ocrotirea adunarii se afla acolo. Daca ea abandona aceasta relatie de dependenta si de legatura stransa cu aceasta mana puternica, avea sa cada si sa-i dispara lumina, caci in ea insasi nu avea nicio autoritate.

           Astfel s-a intamplat la Efes, Biserica responsabila de la inceput. A parasit dragostea dintai, adica dragostea lui Hristos, asezata in inima celor credinciosi : legatura directa cu Domnul a fost pierduta ; steaua poate sa straluceasca inca un timp prin lumina sa proprie inainte de a se stinge, dar Domnul spune ca sfesnicul ii va fi luat din locul lui, si aceasta amenintare se va implini cu siguranta. Ce se va intampla atunci cu aceasta autoritate subordonata a stelei, despartita de sursa sa de putere ? Orice crestin serios va fi de acord : aceasta autoritate va fi pierduta.

          Iata deci ce s-a intamplat cu Biserica in ansamblu ; dar, vedem aici ca aceasta se poate intampla cu orice adunare locala, caci cele sapte adunari sunt de asemenea adunari locale, chiar daca in mod special se refera simbolic la Adunarea responsabila in ansamblu ei.

          Adunarea din Tiatira ne duce un pas mai departe in ce priveste autoritatea Bisericii. Domnul, si aceasta este important, nu mai recunoaste adunarea din Tiatira in ansamblu. Nu mai cauta sa o intoarca la dragostea din dintai, cum a facut-o la Smirna prin persecutii, sau la Efes si Pergam prin pocainta. Tiatira a avut timp sa se pocaiasca dar nu a vrut (Apoc.2:21). De asemenea Domnul nu se mai adreseaza de acum inainte intregii adunari, facand apel la "cel care are urechi", ci se adreseaza ramasitei credincioase care se gasea acolo ; ceea ce reiese, asa cum a fost remarcat adesea, schimbarea pozitiei acestor cuvinte la ultimile patru adunari. Acestei ramasite, si nu intregii adunari din Tiatira, ii recunoaste lucrarile (2:19), caci Tiatira in ansamblu, nu are, sau mai degraba nu are decat lucrari rele. Care sunt deci aceste lucrari ale ramasitei ? Sa remarcam bine : "Stiu lucrarile tale si dragostea si credinta si slujirea si rabdarea ta si lucrarile tale din urma, ca sunt mai multe decat cele dintai" (v.9). Lucrarea credintei, slujirea dragostei si rabdarea sperantei pentru Domnul, caracteriza ramasita din Tiatira. Aceste lucruri lipseau la Efes, care, vinovata ca si-a parasit dragostea dintai, nu mai avea decat lucrare, osteneala si rabdare, fara energia care sa le puna in miscare. Ele se gaseau altadata la Tesalonic. Ele caracterizeaza, in acest pasaj, ramasita din Tiatira, desi dragostea dintai nu este probabil intreaga activitate, care caracteriza pe sfintii din Tesalonic. Lucrarile ingerului din Tiatira sunt deci dragostea dintai regasita de o ramasita pocaita, in timp ce adunarea nu vrea sa se pocaiasca. Ingerul din Tiatira devine astfel, intr-un fel, ingerul "celorlalti care sunt in Tiatira" adica ramasita din Tiatira ia aici pentru prima data, in ochii lui Hristos, caracterul de Biserica. Este ca un nou inceput, in mijlocul unui faliment total.

          Dar ce se intampla, in mijlocul acestei stari, cu autoritatea Adunarii ? La Tiatira, Isabela, ca regina si profeta, revendica principiul autoritatii rezultand din ea insasi, si stim ca aceasta pretentie va conduce, in catolicism, la infaibilitatea papala. Isabela isi zice profeteasa pentru a raspandi, sub aceasta infatisare, doctrinele sale perverse. Domnul recunoaste atat de putin aceasta autoritate ca, in mania Sa, "o arunc in pat", slaba si neputincioasa, si va face sa moara tot ce va iesi din ea. Deci, cui va incredinta Domnul aceasta autoritate ? Unei slabe ramasite, la acei "celorlalti care sunt in Tiatira", invinuiti, cu rautate de vrajmasi lor ca nu au cunoscut "adancimile lui Satan". El zice : "Si celui care va invinge si celui care pazeste pana la sfarsit lucrarile Mele, lui ii voi da autoritate peste natiuni ; si le va pastori cu un toiag de fier ...si-i voi da steaua de dimineata".

          Remarcati - si aceasta este de toata importanta - ca nu este pentru timpul prezent cand autoritatea este incredintata acestei ramasite ; ea este in prezent, dupa cum am vazut, complet si definitiv pierduta. Va fi data ramasitei din Tiatira in viitor, si aceasta autoritate va fi, de altfel, absolut nedespartita de cea a lui Hristos (Apoc.2:26 ; 19:15 ; Ps. 2:9), -  aceste doua autoritati nu vor fi, ca sa zicem asa, decat una singura cand Imparatia milenara va fi stabilitata pe pamant. La fel, in ce priveste partea cereasca a acestei ramasite, ea o va avea in viitor "steaua de dimineata" : Cel care vine, si a Carui lumina va straluci pentru totdeauna, in timp ce steau din Tiatira va fi stinsa.