Translate

sâmbătă, 31 ianuarie 2015




                                                       Simon Petru

                                                                 - VII -


          Henri Rossier


          11 - Slujba si hrana slujitorilor Domnului - Ioan 21:1-14

          Intalnim in acest pasaj cateva invataturi cu privire la slujba si hrana slujitorilor Domnului. Le vom cerceta mai amanuntit.
          Dupa toate experientele pe care le-a avut, Simon Petru pare de acum calificat pentru slujba. Urmat de alti sase ucenici, el a plecat sa pescuiasca pe Marea Tiberiadei. Aceasta actiune este caracterizata de faptul ca Petru incepe aceasta lucrare din proprie initiativa pentru a obtine rezultatele muncii sale. Ele sunt nule, si noaptea se scurge fara ca apostolul si tovarasii sai sa vada activitatea lor incununata de succes. Petru, a folosit aceleasi procedee ca cele pe care le-a utilizat in scena care a precedat convertirea sa. De cate ori, atunci cand Dumnezeu ne incredinteaza o activitate pentru slujirea Sa, noi folosim modul de a actiona si deciziile omenesti potrivit carnii, si rezultatul muncii noastre este zadarnic. Este important sa intelegem ca in slujire, totul, absolut totul, trebuie sa fie de la Dumnezeu si nimic de la om. 
          Atunci cand Isus sta pe tarm, scena se schimba imediat ; zorile unei zile binecuvantate apar odata cu prezenta Sa. Mai inainte de toate este nevoie de prezenta Sa. Cat timp ei au lucrat, El era absent ; departe de privirea Sa, munca lor a fost in zadar.
          Aceasta scena are loc la inceputul zilei. Era un moment special, hotarat de Dumnezeu pentru slujire, si ucenicii, care au ignorat acest moment, au pierdut timpul lor toata noaptea. Au gasit peste in partea dreapta a corabiei, intr-un loc anume, cunoscut doar de Isus, si Petru trebuie sa se bazeze pe aceasta cunoastere pentru a vedea activitatea sa incununata de succes.
          Ucenicii au aruncat plasa la cuvantul Sau : ei nu puteau depinde decat de ea. Au prins o suta cincizeci si trei de pesti mari : pescuitul lor, in acel loc, s-a incheiat cu un numar bine stabilit pe care numai Domnul putea sa-l cunoasca. Din acest moment ei au un alt lucru de facut : sa aduca rezultatul muncii lor la Isus (v.10). Nu au pescuit pentru ei, nici pentru altii, ci doar pentru Domnul.
          Ah ! fie ca inimile noastre, scumpi slujitori ai lui Hristos, sa invete aceasta lectie. Cand, unde, cu ce, prin cine si pentru cine lucram noi ? Viata noastra este o noapte lunga de activitate omeneasca condusa de vointa omului, sau este ca zorii unei zile luminate de prezenta Domnului, si in care vedem plasele noastre pline, pentru ca lucram in dependenta de El ?
          Iata acum hrana : Domnul sta pe tarm si zice : "Copilasilor, aveti ceva de mancare ?" "Nu", raspund ei. Gandeau, fara indoiala, ca acest strain pe care nu L-au recunoscut, are nevoie de hrana. Dar intrebarea Domnului i-a obligat sa marturiseasca ca dupa toata munca lor nu aveau nimic ce sa-I ofere lui Hristos. Atunci vin aceste cuvinte : "Aruncati plasa". Ca si cum le-ar spune : Daca vreti sa-Mi dati ceva, trebuie ca mai intai sa primiti de la Mine. Prin urmare, Ioan nu mai poate ignora, el pe care il iubea Isus, caci Domnul era pentru el Cel care poate sa faca totul.
          Dar un alt aspect reiese de aici : ucenicii, ei insisi nu aveau nimic ce sa manance. Munca nu i-a hranit, ci le-a produs foame. Chiar o lucrare productiva, o pescuire minunata, face ca ucenicilor sa li se faca foame. Cate suflete, in aceste zile pline de activitate, raman uscate in ciuda muncii lor, pentru ca ele isi fac iluzii cu privire la beneficiile pe care aceste activitati le poate oferi pentru viata lor spirituala. Nu pe mare, in mijlocul efortului si agitatiei care ii inconjura, ci pe tarm, in liniste, aud ucenicii aceste cuvinte ale Domnului : "Veniti, mancati". Aceasta masa nu era pregatita cu pestele pe care l-au scos din plasele lor. Ea a fost pregatita de Domnul Insusi, care le-a si impartit. Ei se hraneau cu rezultatul lucrarii lui Hristos, din ceea ce a facut El singur pentru ei (*). La fel poate fi si pentru noi, preaiubitilor. Dupa ce am adus la Domnul rezultatul slujirii, pentru ca El sa faca ceea ce crede de cuviinta, ne asezam la masa la care El ne invita, hranindu-ne cu ce ne ofera El, in linistea tarmului. Este nevoie sa revenim permanent, nu doar pentru altii, ci inainte de toate pentru noi insine, la Cuvantul sfant care Il descopera pe Hristos. Dupa ce a mancat, Petru este chemat la o slujba mai buna, unde a fost facut in stare sa imparta hrana pentru mieluseii si oile Domnului.

          (*) Nu am intentia sa explic aici semnificatia acestei scene. Altii au facut-o, si nu pot decat sa trimit pe cititor la scrierile lor.

          12 - Sufletul restaurat - Ioan 21:15-19

          Dupa ce i-a saturat pe toti ucenicii Sai, aratand astfel o dragoste care nu face nici o deosebire intre ei, Domnul l-a luat pe Petru de-o parte, si l-a intrebat : "Simone, al lui Iona, Ma iubesti tu mai mult decat acestia ?" Petru Il iubea pe Domnul ; El avea deja un ucenic care Il iubea, nu pot sa spun mai mult, dar mai bine decat Petru. In timp ce acesta din urma era ocupat cu lucrarea sa, Ioan era ocupat cu Domnul. El nu s-a numit niciodata ucenicul care Il iubea pe Isus, ci ucenicul pe care Il iubea Isus. Ceea ce i se parea minunat de consemnat, era ca Isus iubea o astfel de fiinta ca el, si-i placea sa aminteasca mereu acest lucru. Ionatan il iubea pe David ca pe sufletul sau, si totusi nu si-a sacrificat pozitia sa pentru el ; dragostea manifestata de Abigail, la care cea a lui Ioan se aseamana cel mai bine, nu era decat constienta de a fi iubita de un astfel de om, ea, "o roaba care spala picioarele slujitorilor domnului ei". Ioan, ca si Maria din Magdala, era ocupat de persoana si de dragostea lui Hristos, asa ca este gata sa-L recunoasca pe Isus, si neavand nevoie, ca Petru, de cineva sa-i spuna : "Este Domnul". Petru s-a aruncat in mare, cu tot elanul naturii sale, pentru a merge la El si a-I arata afectiunea sa ; Ioan se multumeste sa fie obiectul dragostei lui Isus.
          "Ma iubesti tu mai mult decat acestia ?" Petru a spus ca Il iubeste mai mult si L-a renegat. Domnul l-a luat, ca sa zic asa, de mana si a mers cu el de la momentul caderii sale, a increderii in puterile sale si in dragostea sa pentru Hristos. In ultimele discutii ale Mantuitorului cu ucenicii Sa, trei afirmatii ale lui Petru arata destul de clar starea sufletului sau. "Daca toti se vor poticni de Tine, eu niciodata nu ma voi poticni" (Mat.26:33). "Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si la inchisoare si la moarte" (Luca 22:33), si : "Doamne, de ce nu Te pot urma acum? Eu imi voi da viata pentru tine" (Ioan 13:37). Domnul reia aceste trei afirmatii, incepand de la prima : "Daca toti se vor poticni". "Ma iubesti tu mai mult decat acestia ?" Din nefericire, toti ! L-au parasit, dar numai Petru L-a renegat ! Petru, nu mai putea deci sa se bazeze pe dragostea sa, pentru a se compara cu altii. In umilinta sa, apeleaza, nu la sentimentele sale, ci la cunostinta Domnului. Acesta stia.... "Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc". Nu mai adauga : "mai mult decat ei", caci el se compara cu Hristos, si in smerenie apreciaza pe alti mai presus de sine.
          Atunci Isus ii spune : "Paste mieluseii Mei". Este smerenia, atasata de dragostea pentru Domnul, care decurge din pastorirea sufletelor tinere. Cand Domnul gaseste aceste lucruri la ai Sai, poate sa le incredinteze aceasta slujba. Alte daruri, poate, nu sunt neaparat legate de starea interioara ; dar nu poate fi o preocupare reala cu nevoile sufletelor sincere fara devotament si fara multa dragoste, nu doar pentru ele, ci si pentru Hristos.
          "Paste mieluseii Mei". Acest singur cuvant ne arata ce sunt ei pentru Isus si valoarea pe care Domnul i-a incredintat-o lui Petru. Ei sunt proprietatea Sa. Inima lui Hristos nu S-a schimbat fata de Petru ; este primul pas pe care l-a facut ucenicul pe dificilul drum care duce la o deplina restaurare, Domnul i-a incredintat ceea ce El iubea. Inima lui Petru este zdrobita, dar sustinuta de Hristos in aceasta zdrobire. Isus nu l-a intrebat de trei ori pentru a-i da un raspuns decat dupa a treia intrebare, ci El i-a dat deja dupa prima. Ce delicatete de afectiune si de grija in disciplina ! Daca cele trei intrebari ar fi fost puse fara incurajarea unei promisiuni, la fiecare, aceasta inima intristata de caderea sa, ar fi fost cuprinsa  de o mare tristete. Promisiunea, din contra, l-a sustinut de fiecare data sub lovitura destinata pentru a-l zdrobi. Este ca rugul aprins pe care harul il impiedica sa fie ars. Isus l-a cercetat pe Petru de trei ori, el L-a renegat pe Isus de trei ori. La ultima, ce a mai ramas din el ? Doar ceea ce Domnul putea vedea si produce. Tristete, fara indoiala, dar impreuna cu certitudinea ca aceasta dragoste,  rod al dragostei Sale, acoperita de orice privire sub manifestarea carnii, doar privirea lui Hristos si deplina Sa cunostinta ar putea sa o distinga si s-o cunoasca. "Da, Doamne, Tu stii ca Te iubesc". La a doua intrebare, supravegherea oilor, la a treia hrana intregii turme, sunt in final asezate in mainile lui Petru. Ca si cand, cu privirea intoarsa, prin har, asupra lui insusi, este obligat sa apeleze la Domnul pentru ca El a descoperit ceea ce Petru a renuntat sa descopere, atunci el se afla in posesiune binecuvantarii depline si fara rezerve.

          13 - Urmeaza-Ma - Ioan 21:18-19

          Petru, increzandu-se in sine, a zis : "Doamne, cu Tine sunt gata sa merg si la inchisoare si la moarte" (Luca 22:33). Sufletul ucenicului a fost zdrobit, si acum Domnul poate sa-l formeze : "Adevarat, adevarat iti spun: Cand erai mai tanar, te incingeai singur si umblai unde voiai" La inceputul chemarii sale, dispunea, ca sa zicem asa, de propria sa putere (braul este ceea ce intareste mijlocul omului (*) ; rezultatul fiind increderea in sine. Mergea unde voia si umbla astfel in independenta. "Dar, cand vei imbatrani, iti vei intinde mainile si altul te va incinge si te va duce unde nu voiesti". La sfarsitul lucrarii sale, cand batranetea va invinge puterea sa naturala, va depinde de altul pentru putere si trebuie sa accepte sa fie condus de altul acolo unde vointa sa nu l-ar fi dus niciodata. Petru a zis ; "In inchisoare si la moarte". Acest lucru va avea loc, dar nicidecum prin puterea omului ; ea se va realiza in deplina slabiciune a unui batran. "Dar a spus aceasta, aratand cu ce moarte Il va glorifica el pe Dumnezeu". Dumnezeu va fi glorificat in aceasta zdrobire completa a omului, in timp ce batranul, slab, si condus de altii impotriva vointei sale, se pare sa fi devenit un instrument nefolositor. Cat de gresit judecam de obicei ceea ce este potrivit pentru Dumnezeu si ceea ce Il onoreaza ! Atunci cand, loviti in trupurile noastre, in intelegerea noastra poate, suntem pusi de-o parte de oameni, cand, simtim ca nu mai suntem cu nimic de folos, suntem tentati sa zicem ca si lumea, ca nu mai suntem buni de nimic, atunci Dumnezeu spune ca Ii suntem de folos. Pana aici ucenicul, cu toata energia sa, mai mult L-a dezonorat decat sa-L glorifice pe Domnul. Acum omul va imbatrani, va slabi, va muri, si inainte de moartea sa, Dumnezeu spune : Iata ce Ma glorifica. Aceasta glorie nu se realizeaza decat in vase zdrobite, dependente, si care nu au putere, decat cea primita de la Dumnezeu.

          (*) Este interesant de vazut in Cuvant ca incingerea are loc pentru umblare (Ex.12:11), pentru slujire (Luca 12:35), si pentru lupta (Efes.6:14).

          Dupa aceasta Isus a spus ; "Urmeaza-Ma". Raspunzand astfel la cuvantul spus de Petru altadata : "Doamne, de ce nu Te pot urma acum ?" (Ioan 13:37). Acum sosise timpul cand putea sa-L urmeze.
          Petru se intoarce si-l vede venind pe Ioan, "ucenicul pe care-l iubea Isus si care se rezemase la cina pe pieptul Lui si spusese : Doamne, cine este cel care Te va vinde ?" (v.20). Trei lucruri il caracterizeaza aici pe ucenicul preaiubit. El era obiectul dragostei lui Hristos si era constient de aceasta ; avea incredere doar in Hristos, si atitudinea sa din timpul cinei arata ca el avea o intimitate de comuniune cu Invatatorul, pe care ceilalti nu o aveau. Niciun motiv nu este mai simplu de a-L urma pe Isus, ca cel care straluceste aici ; dragostea Sa, care ne-a cunoscut, care ne atrage spre El, aceasta dragoste care a castigat increderea noastra si ne-a pus in comuniune cu Domnul. I-a fost data lui Petru pentru a-L urma acum pe Domnul pas cu pas, trecand chiar prin moarte. Experientele lui insusi, dinainte de a se "intoarce" (Luca 22:32), erau de acum terminate ; si-a pierdut increderea in el, castigand incredere in Hristos, si a intrat de acum pe un drum binecuvantat unde avea sa  invete dependenta pana la moarte. Am spus : "avea sa invete", caci aceasta dependenta nu se invata dintr-o singura lovitura si dintr-o data, oricare ar fi profunzimea lucrarii care actioneaza aupra sufletului. "Cand vei imbatrani", spune Domnul ; Petru avea sa treaca prin incercare pana la moarte si acolo, ca si Invatatorul sau, va fi incununat cu o viata chemata sa-L glorifice pe Dumnezeu. Ioan are alta misiune : el nu este chemat sa-L urmeze pe Isus pe drumul unei morti cumplite, ci de a ramane figurativ pana cand Domnul va veni, asistand la declinul si la ruina Bisericii si, in legatura cu ea, la aceasta venire in putere a Domnului, a carei imagine, ucenicii au vazut-o pe muntele cel sfant in legatura cu imparatia. Dar Ioan L-a urmat de asemenea pe Domnul. Nu avea nevoie, ca Petru, de o porunca sau de incurajare pentru a-L urma ; dragostea l-a atras spre El.
          Urmandu-L pe Domnul, Petru nu trebuia sa se ocupe de altii. "Ce-ti pasa tie ? Tu urmeaza-Ma". In momentul cand s-a intors, a incetat sa-L urmeze si s-a oprit. Lucrul este foarte serios. Pentru a-L urma, este nevoie de o unitate de gandire si o privire limpede. Petru nu putea sa fie preocupat si cu Ioan si cu Hristos. Pentru a-L urma intr-un mod potrivit pe Domnul, trebuie indepartat gandul, atat de puternic in noi, ca noi nu ne mai apartinem. Este singurul motiv de a renunta la noi insine, singurul motiv de a purta, cu indrazneala crucea noastra ; credem ca doar Isus merita sa fie urmat aici jos, chiar cu pretul unei vieti de suferinta. Ucenici L-au urmat in doua moduri : inainte si dupa cruce. In primul capitol al Evangheliei lui Ioan, Isus i-a spus lui Filip : "Urmeaza-Ma", la ultimul capitol, El ii spune lui Petru : "Urmeaza-Ma". In primul caz, inainte de cruce, ucenicii au parasit totul pentru a-L urma, caci credeau in El, dar umblarea lor s-a oprit inaintea Calvarului, si au fugit cu toti. Petru a ramas ultimul, si L-a urmat de departe ; am vazut unde a sfarsit aceasta.
          Dincolo de cruce, drumul intrerupt este reluat, dar ucenicii urmeaza de acum un Hristos inviat, ceresc, care imprima caracterul Sau in umblarea lor. Aceasta umblare devine cereasca. Inainte de cruce, desi cu alte motive si cu alte sentimente decat ucenicii, multimile puteau sa-L urmeze si ele ; dupa cruce, lumea nu mai poate, caci pentru aceasta este nevoie de sfarsitul omului vechi si puterea Duhului, doua lucruri pe care numai cel credincios le-a gasit, in moartea si in invierea lui Hristos.
          Fie ca Domnul sa ne dea o intensitate sustinuta si o energie tot mai mare pentru a-L urma. Urmandu-L, pe El care ne-a lasat "un model, ca sa calcati pe urmele Lui" (1 Pet.2:210, vom deveni  si noi modele pentru altii. Imensul nostru privilegiu este de a avea in El un model de Om care a umblat aici jos intr-o deplina desavarsire, si un model de Om sfintit in cer pentru noi ; dar urmandu-L, repet, putem deveni si noi insine modele pentru fratii nostri. Apostolul Pavel spune : "Fiti impreuna-imitatori ai mei, fratilor, si atintiti-va privirea la cei care umbla asa cum ne aveti model pe noi" (Fil.3:17). Pavel nu se oferea ca unul care trebuie urmat, ceea ce ar fi insemnat sa se substiuie lui Isus, dar el se dadea exemplu unui om care, nu avea alt obiect decat aceasta persoana binecuvantata, care era chemat sa-L urmeze aici jos si alerga spre El, avandu-L ca tinta in glorie. Astfel, persoana lui Pavel nu-L ascundea pe Domnul de fratii sai, ci, din contra, Il punea intr-o lumina deplina ca singurul obiect demn de a fi urmat, demn dea fi atins !      

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

aze